Fonoteca ZICĂLAŞII: Dansuri din Moldova, 1821
*
*
*
*
*
*
*
*
*
*
Albastru-i cerul şi-ngheţat
Şi stele strălucesc pe el ca nişte ochi de lup în noapte.
E-atâta linişte în lume
Că-mi vine-a crede că acum se naşte Dumnezeu.
Şi-i ger
Şi stelele lucesc…
*
O clipă zboară după alta:
Tic, tac, tic, tac…
Din veşnicie se desfac
Şi iarăşi se scufundă-n veşnicie,
De unde niciodată n-or să vie.
Şi stele se desprind din goluri nesfârşite
Şi cad în adâncimi nebănuite.
… Tic, tac, tic, tac…
*
Mi-aduc aminte:
Sufletu-mi trăia când s-a născut Hristos;
Era şi-atuncea noapte: eu stăteam
Ca şi acuma şi priveam
La cerul nesfârşit şi rece ca de gheaţă.
Simţeam că-n adâncimea sufletului meu
Străbate Dumnezeu.
*
Şi s-a născut atunci Hristos.
În lume-atâta linişte era
Că se-auzea când vremea-şi număra
Clipele: tic, tac
Tic, tac…
(Poporul, 1923, No. 33;
Revista Bucovinei, nr. 2/1943, pg. 54)
*
*
Adesea-n ochii tăi mă uit
Şi ca din cărţi îţi pot citi
În suflet, draga mea, ce e,
Ce-a fost în el şi ce va fi.
*
Adesea-n ochii tăi mă uit
Şi tot citesc şi răscitesc,
Şi printre slove vreau un rost
Vieţii mele să găsesc.
*
Dar ochii tăi s-atât de-adânci
Şi sufletul ţi-i nesfârşit;
Îmi stai aproape, dar te văd
Plutind dincolo de zenit.
*
Şi-apoi mă mir, cum s-a putut
Din veşnicii să ne-ntâlnim
În lumea noastră numai noi
Cum s-a putut să vieţuim?
(Cultura poporului, Cluj, 1923)
*
*
Azi dimineaţă-am găsit o albină-n borcanul de miere.
Vai de sărmana şi cât de fără de rost s-a căznit.
Şi dacă nu o scoteam, ea murea chiar în seva plăcută:
Ceasuri întregi s-a tot şters pân-a putut iar zbura.
*
Astfel şi eu am căzut ca albina-n nectarul iubirii,
Mult n-a lipsit şi era moartea să-mi aflu în el.
Cine mi-o poate dar spune eu sufletul cât curăţi-voi
Şi de-oi putea să mai zbor cum am zburat până acum.
(Poporul, 1926, No. 81)
*
*
Tăcere şi singurătate:
Cât vezi cu ochii-n jur sunt dealuri numai
Şi stânci…
Iar arborii
Întind la cerul cel albastru şi înalt
Cu pietate braţele spre rugăciune.
*
Pe un colţ de stâncă pripurie stau
Ca un sihastru şi ascult:
Îmi pare că din altă lume,
De peste cercul
Din care vii noi niciodată nu ieşim,
Pătrund până la mine
Glasuri tainice:
Mă cheamă-n jos,
Să mă cobor în lume;
Şi să aduc din înălţimea mea
Puteri răpite de la zeii mari
Şi să le seamăn
În inimi ce aşteaptă
(Poporul, 1923, No. 36)
*
*
Atâtea taine mi-au împărtăşit
Şi au aprins
În pieptul meu chiar focul,
Nestinsul foc,
Ce nici în al lor suflet nepătruns
De minte omenească nu arde niciodată.
(Poporul, 1923, No. 36)
*
*
*
ZICĂLAŞII, ca formulă de revoltă culturală împotriva prostului gust şi a lipsei de memorie, au editat volumul I al Fonotecii Muzicii Medievale Româneşti (cei care vor să înlocuiască “medievale” cu “vechi” au libertatea să o facă), volum care cuprinde muzica premierei absolute “Walachische Tanze und Lieder“, oferită sucevenilor de către Centrul Cultural “Bucovina”.
*
Albumul va fi postat pe net, de către realizatorul lui, Dănuţ Lungu, dar fiecare dintre noi vă va oferi o posibilitate de a-l asculta şi descărca gratuit. Pentru că ZICĂLAŞII înseamnă, înainte de toate, câţiva îndrăzneţi slujitori ai memoriei, care încearcă să scoată din uitare patrimoniul naţional românesc. Tocmai de asta, la fiecare cântec sau suită de cântece, eu am să ataşez, fără alte explicaţii, şi partiturile de care ne-am folosit.
*
*
*
*
*
*
*
Fugit-am de al vieţii zgomot surd,
Fugit-am când vârteju-i mă chema;
M-am smuls din braţe-i când vedeam că vrea
Vrăjit să râd, să hohotesc, să zburd.
*
Credeam că sunt menit a dezlega
Al veşniciei glas; credeam c-ascult
Cum florile-mi şoptesc şi tot mai mult
Parcă-mi vorbea zefiru-n limba sa.
*
Şi picuri de-adevăr cădeau din stele,
Şi soare, lună se topeau în minte-mi:
Un zeu eram, căci totul eram Eu…
*
Sunt astăzi om şi-aşa voi fi mereu:
Deschisă-i cartea vieţii dinainte-mi
Şi-n ea citesc istoria vieţii mele…
*
(1921)
*
*
În cale mi-au ieşit doi ochi albaştri
Şi-atât de trist şi dulce m-au privit
Că sufletu-mi în taină nesfârşită
Cuprins de dor în sine i-a sorbit.
*
Azi, orice vreau şi orice simt c-aş face,
În toate-i vraja ochilor albaştri;
Şi-n mine e lumina fermecată
Ce o primim de la eternii aştri.
*
Dar ochii cei albaştri nu-i mai văd,
Le simt numai văpaia lor nestinsă;
Şi mii de ani pe lume de-aş trăi,
Fiinţa mea de ea va fi cuprinsă.
*
(Gazeta Poporului, 1926, No. 47)
*
*
Ca o cupolă nesfârşită de biserică
Se-ntinde cerul cel albastru
Deasupra orizontului gigantic.
E toamnă.
*
Un nour mic şi alb şi străveziu
Pluteşte fără ţintă prin văzduh,
E parcă o corabie pe-o mare fără fund şi fără margini,
Vântrelele-s lăsate-n jos
Şi cârma-i ruptă.
Corabia
Se pierde în adâncuri,
O-nghite Nesfârşitul.
*
O, câte doruri n-au fost ca norul acela
Corabia, în care a plutit fiinţa mea
Pe-o mare de vise ne-mplinite.
*
E toamnă
Şi cerul e albastru şi senin;
Şi toate parcă au un dor gigantic, ne-nţeles:
Şi norii şi cocoarele şi funigeii…
*
Odată, după mii de ani,
Va fi, ca astăzi, toamnă!
*
Un strănepot
Se va uita şi el la nori şi la albastrul cer
Şi va visa ca mine.
Voi mai trăi atunci o clipă-n el,
Adăpostindu-mă din nou
Pe-un val al mării fără de liman
A veşniciei.
*
(Poporul, 1922, No. 28)
*
*
Văzut-am într-o zi
Cum soarele clipea de după o perdea de nor;
Şi raza ce din ochii lui veni
Era atât de blândă şi atâta dor
Trezea
În sufletul ce-1 atingea!
*
Din ziua ceea simt
Că-n mine se petrece o minune:
Îmi pare Nesfârşitul că-i prea strâmt,
Neputincios cuvântul pentru-a spune
Ce-n adâncimea minţii se scufundă;
În oceanul bântuit doar ce-i o undă?
*
Şi încolţesc în mine gânduri
Ce parcă niciodată pân-acum nu le-am gândit,
Simţiri nepotolite ce-n viaţa mea nu le-am simţit;
Şi rătăcesc prin locuri unde pân-acuma n-am păşit.
Străini îmi par cocorii, care vin în cârduri.
*
E primăvară,
Şi toate se-nnoiesc şi toate-nvie:
Şi mugurii pe crengi şi iarba de sub glie…
E primăvară.
Prin lume trece Dumnezeu
Şi toate se cutremură când cuvântează glasul său:
„E primăvară!
Să-nvie morţii, căci e primăvară!”.
*
Învie, suflete al meu, că doar e primăvară!
*
(Poporul, 1923, No. 44)
*