Manifestul Mişcării “Naţiunea creatorilor”

Creatorii, captivii civilizaţiei

Naţiunea Creatorilor există dintotdeauna şi, tot dintotdeauna, a fost şi a rămas un “loc pustiu”, adică pururi neorganizat şi aflat la cheremul tuturor oportuniştilor vremilor.

Din august 2015, Naţiunea Creatorilor a început să se organizeze, în scopul conturării unei strategii culturale care să o reprezinte şi pe care să o impună bişniţarilor de manelism culturic şi folcloros: politicieni, activişti de partide care au primit sau vor primi în arendă instituţiile de cultură, precum şi instituţii publice.

Noi, Creatorii, avem îndreptăţiri, dobândite prin hăruire, dar nu ne-am revendicat niciodată îndreptăţirile şi e timpul să o facem. Ca să avem forţa de a ne face auzit cuvântul, trebuie să ne unim, să decidem împreună asupra fiecărui pas care urmează, pentru că trebuie să fie făcut.

Până în clipa de faţă, s-a constituit un nucleu, care să verifice îndreptăţirile fiecărui aspirant la a deveni cetăţean al Naţiunii Creatorilor – societate în egală măsură creatoare, dar şi sindicală. Aşteptăm, în maximum o săptămână, noi candidaturi, ca să putem alege un grup provizoriu al Celor 13.

Grupul Celor 13 este, în următoarele două săptămâni, un grup de analiză a candidaturilor pentru cetăţenia Naţiunii Creatorilor. Grupul îşi desfăşoară activitatea până în data de luni, 21 septembrie 2015, când va avea loc prima adunare generală a Mişcării “Naţiunea Creatorilor”, mişcare formată din scriitori, artişti plastici şi muzicieni.

Adunarea generală a Mişcării “Naţiunea Creatorilor” va stabili, prin alegeri, componenţa grupului Celor 13 şi atribuţiunile de coordonare şi reprezentare pe care le va avea.

Decizia în “Naţiunea Creatorilor”, şi când vizează strategii ample, dar şi întâmplări cotidiene (cărţi propuse spre editare, formule de reprezentare expoziţională sau de spectacol, în celelalte două arte), se ia doar în adunări generale, care se vor desfăşura lunar, în ziua de luni pe care adunarea generală o va stabili.

Putem să ne redobândim instituţiile de cultură, măcar prin strategii, pentru a afirma o viaţă culturală autentică şi care să valorifice potenţialul creator formidabil al Bucovinei de azi.

E timpul să nu mai fim la cheremul lui Lungu, Nechifor sau Flutur, ci partenerii lor demni, e timpul să îmbrâncim dracului potlogăriile parvenistice gen “Suceava – capitală culturală europeană”, “Teatru la Suceava”, “Muzeu de Artă la Suceava” şi aşa mai departe şi să contribuim decisiv la conturarea unui statut cultural european pentru Bucovina şi la înfiinţarea, cu realism şi cu profesionism, a unui teatru, a unui muzeu şi a tot ceea ce se va decide de adunarea generală a “Naţiunii Creatorilor”.

***

Prin urmare, aştept, prin mail, prin telefon sau în mod direct, noi candidaturi. Pentru că, înainte de toate, trebuie să mă conving că dumneavoastră, scriitorii, artiştii plastici şi muzicienii Bucovinei, chiar meritaţi jertfa pe care sunt dispus să o fac. Pentru că, dacă vă veţi dovedi împăcaţi cu soarta, mă voi împăca şi eu cu spusele Bolintineanului (“cei ce poartă jugul şi-a trăi mai vor / Merită să-l poarte, spre ruşinea lor!”) şi voi constitui o formulă exponenţială şi pentru care chiar merită să te baţi, “Cei 13”, care nu vor fi, în marea lor majoritate, Cei 13 cu care încerc, în aceste zile, să vă ajut să înţelegeţi că faceţi parte, prin îndreptăţirile înnăscute, dintr-o naţiune dumnezeiască, Naţiunea Creatorilor.

Ion Drăguşanul

Jurnalism No Comments Sep 4

Originea cunoscutului dans popular “Trilişeşti”

“Trilişeştii“, cu 120 de ani înainte

Nu ai nevoie de prea multă cultură muzicală, ca să înţelegi că “Trilişeştii” înseamnă o “kolomeikă”, deci un cântec de joc născocit de lăutarii evrei de la Kolomeea şi adus la răzeşii din sudul Bucovinei, cei din Ilişeşti (răzeşi mai existau doar la Calafindeşti şi Dărmăneşti), unde a devenit, cu timpul, o emblemă spirituală a respectivei aşezări răzeşeşti. Dar iată că unul dintre manuscrisele lui Alexandru Voievidca ne dumireşte pe deplin că dansul “Trilişeşti”, pe care îl şi numeşte, în adaosul cu strigături, “leşeasca”, provenea din… “Trii leşeşti”, deci din trei cântece leşeşti, pe care iscusiţii lăutari de la Kolomeea izbutiseră să le ansambleze într-un excelent cântec de joc… moldovenesc.

Jurnalism No Comments Sep 3

Gata, Răzvan Mitoceanu are imn propriu!

Cântecul de joc, imn pentru Răzvan Mitoceanu

Gata, Răzvan Mitoceanu are un imn propriu, de parcă ar fi stat (prea mult prin cele cafenele), iar cântecul de joc din vechime, care l-a ursit pe Răzvan, dăruindu-i patima şi ştiinţa pentru muzică, cred că o să intre printre urgenţele noastre, ale Zicălaşilor. Ce-aţi spune, fraţilor, de o premieră muzicală doar cu hore şi cântece de joc bucovinene, interpretate ca pe la 1860-1900, şi nu ca în moştenirile proletcultiste din ultimii 70 de ani?

Jurnalism No Comments Sep 3

Mălina Aniţoaei şi „Inocenţa în stare de sclavie”

Specializată în proză scurtă, de regulă scrisă „cu acel stigmat al unei lecturi” (Tălmăcirea adâncului), rădăuţeanca Mălina Aniţoaei recidivează, cu cartea „Inocenţa în stare de sclavie” /Ed. „Ion Prelipcean”, Horodnic, 2015), în a descifra „lumea în negru şi alb” (Iubirea fără trădări), cele două cărţi anterioare, „Şerpii surâd şi muşcă” şi „Bijuteriile mele din ceară”, smulgându-i criticului Gh. Marin elogioase aprecieri: „Scurtele sale proze, de o pagină şi jumătate sau chiar mai mici, sunt fulgere, tunete. Poeme sau eseuri exprimând trăiri, amintiri atât de reale şi atât de fantastice încât nu le descoperi graniţa” (Scriitori bucovineni).

Citindu-i recenta carte, în care condeiera Mălina Aniţoaei se străduie să „tălmăcească adâncurile şi puterea albastrului” (Tălmăcirea adâncului) „cu prezenţa ei fragilă de prinţesă rătăcită într-o lume ostilă” (Fetiţa cu pantofi cu toc), am regăsit o identitate creatoare difuză, în care jurnalismul literar, şi nicidecum eseismul, în ciuda faptului că formulările axiomatice nu doar că nu lipsesc, dar sunt viguroase şi convingătoare, se contaminează frumos cu sclipiri lirice şi cu frazări care doar amintesc de proză, deşi proză nu sunt.

Mălina Aniţoaei, „femeia rostogolită în lume dintr-o pagină de Flaubert” (Şalul bunicii), întemeiază, practic, un gen literar insolit, şi el „rostogolit în lume dintr-o pagină”, dar o pagină simbol, în care, „pe muchia unde se termină dragostea şi începe delirul” (Sub o lespede grea), se aud „zgomotele de după uşile zăvorâte” (Iubirea mea din copilărie). Un gen literar în care liricul şi epicul, ambele cu apariţii neaşteptate şi accidentale, sunt doar cărămizi pentru turnul de fildeş al erudismului cu orice preţ, practicat, în ultimii ani, de tot mai multe dintre femeile educate ale acestei ţări, un exemplu tipic reprezentându-l, şi în poezie, şi în proză, Angela Furtună. Un fel de „să mă bucur de singurătate în voie” (Un ocol pentru iubire) înseamnă acel turn de fildeş al scrierilor premeditate ca efect şi în care nu căutarea de sine determină destăinuirea, ci, dimpotrivă, impresiei critice finale i se subordonează întregul excurs al cărţii, printr-o „stranie dependenţă” (Strania dependenţă): „umbra din somn şi cu mine suntem una şi aceeaşi femeie” (Omul care-mi căuta visul).

Nu spun şi nici nu încerc să insinuez că literatura de acest gen, premeditată elitist şi receptată ca atare, nu ar impresiona prin dimensiuni estetice, în ciuda lipsei de sinceritate, pe care o presupune premeditarea de intelectualism („la toate acestea mă gândeam ascuţit”, zice Mălina), „preţul pentru ceea ce simţim îl plătim fiecare” („Lupta cu îngerul…”) pentru glorie pâcloasă, în rubricile revistelor în care scriitori rataţi ni se înfăţişează drept critici. Dimpotrivă, premeditarea, deşi spulberă epicul, prin esenţializări, rostogoleşte, când te aştepţi mai puţin, metafore ample, hiperbolizante. „România de pe strada mea e încătuşată în trecut, aşteptând căderea nopţii, pentru că, vedeţi dumneavoastră, noaptea orice nebun poate fi fericit” (Şalul bunicii), zice Mălina Aniţoaei, opunându-i acestei realităţi halucinante frânturi sentimentale, pe care le pipăie „cu degetele inimii, inima mea ciuntă, sfârtecată în încleştarea dintre două disperări, inima mea, pasăre albă, blestemată să nu-şi afle cuibul” (Iubitul meu avea o mie de ani).

Lumea reală, în ciuda frânturilor de fotografii-fotografieri blitz, rămâne, pentru Mălina Aniţoaei, „un măr mare cu un trunchi înalt şi aspru” (La rădăcina iubirii), dar în care i-a fost mereu teamă să urce, scrisul ei impunând semnificaţii şi conturând un univers la marginea lumii, un univers aidoma mărului din curtea copilăriei, în care multora le va fi teamă să urce.

Cronici sentimentale No Comments Sep 3

Folclorul nu-i creaţie populară, ci a unor lăutari uitaţi

Taraful lui Ionică Ochialbi

Lăutarii vechi ai românilor, cu excepţia celor care au avut norocul să le iasă în cale vreun pictor sau vreun scriitor, au fost cu desăvârşire uitaţi, în ciuda unor hore şi sârbe, care le mai poartă straniu numele, dar şi acestea abandonate prin colecţii vechi de folclor, la modă fiind astăzi manelismul folcloros, încropit de tot soiul de netoţi.

Dar nici creaţia superbă a lăutarilor de altădată, între timp furată şi atribuită “întregului popor”, prin imbecilul termen “folclor”, născocit, desigur, de englezi, nu le-a mai fost lăsată lor şi memoriei lor anonime. Nimeni nu o să mă facă, vreodată, să-mi închipui cum primarii din Pojorâta, din Frasin şi din Şcheia se adună pe laiţa din holul Consiliului Judeţean şi se pun pe creaţie:

– Bă, hai să compunem Mioriţa!, decide fălosul primar din Pojorâta.

– Ba Meşterul Manole, căprar!, ordonă militărosul primar al Şcheii.

– Eu aş compune cu mucii în batistă, ca să ia cumătru’ Brăteanu exemplu!, se bagă în discuţie şi alesul rural al Frasinului cu mofturi urbane.

Niciodată nu s-au compus cântece decât de către muzicienii din breslele orăşeneşti sau de către lăutarii ţigani, precum acel Stănică din Horodniceni, fiul lui Trif, care i-a vândut vioara, pe care i-o dăruise boierul Nicolae Istrati, lui Iraclie Porumbescu.

Stănică Trif a compus un cântec delicat şi de o tulburătoare frumuseţe, “Amărâtă turturică”, pe care savanţii l-au întors pe toate părţile, atribuind textul lui Grigore Badiul, din Prundu Bârgăului – ceea ce, de altfel, e posibil -, dar fără a contesta frumuseţea melodică a cântecului lui Stănică din Horodniceni, cântec pe care “Zicălaşii” l-au inclus în al doilea volum al Fonotecii cântecului vechi românesc.

Cântecul lui Stănică

Acelaşi cântec, cu linia melodică vag modificată şi cu text mai amplu (probabil cel născocit de Grigore Badiul, din Prundu Bârgăului – dar Grigore Badiul nu-i popor, ci Grigore Badiul!), a fost cules, de la Vicovu de Sus, în anii 1900, de Alexandru Voievidca, de la un cântăreţ şi de la un zicător sătesc, pe nedrept substituiţi lui Stănică Trif din Horodniceni.

Manuscrisul lui Voievidca

De-a lungul vremii, au fost îmbrânciţi în uitare, graţie savanţilor folcloroşi, care încă mai bat în piua “creaţiei întregului popor” nume care ar trebui să facă parte din memoria neamului, precum Andronache, Andreaş, Bărcan, Alexandru Bidirel, Vasile Boghean, Ionică Bordeian, Budişteanu, Cihorean, Colţatu, Catargiu, Christopulo Afhanasie, Chetreanu, Drugănescu, Dobrică, Dobrişan, Tudor Dobrogean, Encea, Filip, Hagiescu, Isvoranu, Barbu Lăutarul, Moceanu, Motoescu, Ionică Ochi Albi, Parepa, Perticaru, Niculae Picu, Pleşoeanu, Vasile Pletosu, Pârjol, Procopiu, Stângu, Stoica, Şerban, Topliceanu, Stănică Trif, Grigore Vindereu, Zavera şi alţii, pe care încă nu i-am identificat în ignoratul nostru patrimoniu de spiritualitate.

Concepţia “creaţiei colective a poporului român” ne-a golit de memorie, îngropându-i în anonimatul eroicităţii necunoscute pe toţi cei care au luminat veacurile. Vi se pare drept?

Jurnalism No Comments Sep 2