Hora de la Buftea, în onoarea Împăratului Wilhelm
*
Un triufalism de neînţeles a făcut ca spiritualitatea naţională a românilor să tot fie distrusă, de-a lungul timpului, de către înşişi conducătorii românilor, care, întotdeauna, doar s-au trufit cu satul românesc, deşi îl exploatau şi încă îl mai exploatează la sânge, deşi l-au deposedat de însăşi identitatea sa, în favoarea artizanatului şi a “horelor” din ce în ce mai insipide şi mai fără semnificaţii ancestrale.
*
Chiar şi bicisnicul Carol I (cine crede că exagerez, să citească presa anului 1914 sau măcar ţipătul disperat “Bucovina”, al lui A. D. Xenopol, pe care îl găzduiesc pe acest site) adora paradele folclorice, cu care s-a fudulit, cu ocazia unor vizite oficiale, şi în faţa arhiducelui austriac Franz Ferdinand, şi în cea a împăratului german Wilhelm, dar şi în faţa ultimului Ţar al Rusiei.
*
Adus în pieţele oraşelor, ţăranul, indiferent de provincia românească din care provenea, a renunţat la ritualic, a învăţat cântece noi, de regulă compuse de muzicieni şcoliţi, devenind, încetul cu încetul, un saltimbanc – nicidecum un artist! – cu o identitate şubrezită şi pe cale de a se pierde definitiv.
*
Pentru târg, “folclorul” n-a însemnat niciodată un ritual, cu iniţiere şi mistere modelatoare, ci o fandoseală patriotardă, de care se foloseau domnii, ca să treacă şi populari, şi naţionali, dar fără să ştie că, în vremuri vechi, muzica românilor, de pildă, era numită fie muzică poporană românească, fie muzică naţională. Cum aveau de pozat în faţa poporului şi a oaspeţilor, domnii dansau ca ţăranii, organizând hore chinuite şi prinzându-se în ele cu entuziasm care dădea şi încă mai “dă bine la popor”.
*
Hora Unirii, la Iaşi, în 1917
*
Cunoscând, cât de cât (e greu să le înţelegi, după un secol şi jumătate de falsificare exaltată a spiritualităţii româneşti) moştenirile noastre străvechi, am vrut şi am sperat să pot reedita Ziua de 28 Noiembrie 1918, aşa cum a fost trăită, atunci, la Cernăuţi, în baza mărturiilor lăsate de N. Tcaciuc-Albu, Dimitrie Marmeliuc, Iancu Nistor etc. şi a muzicii de atunci, care s-a păstrat (2.200 de piese doar în manuscrise!), datorită fabulosului iubitor de identitate românească, Alexandru Voievidca. De asta am şi început fonotecarea horelor, jocurilor şi danţurilor de atunci, cu Răzvan Mitoceanu – la vioară, cu Petru Oloieru – la ţambal, şi cu Dănuţ Lungu – în cabina de sunet, convins fiind că, dacă apelez la sătenii din Calafindeşiti, din Corlata şi din Berchişeşti, pot reînvia, în baza mărturiilor scrise şi iconografice, nu doar ceva din atmosfera de atunci, ci pot deschide şi “fereastra” pe care o reprezenta melosul anilor 1907-1914 către cele trei identăţi distincte ale muzicii medievale româneşti, pe care am recuperat-o parţial (doar 60 de partituri, din cele peste 300, pe care le am) prin formula “Zicălaşii”. Dar nu se poate, iar eu n-am să încerc să fac bine cu forţa. Ce ne mai trebuie nouă o identitate? Ce să facem cu ea?
*
Hora Unirii, la Cernăuţi, în 28 Noiembrie 1918
*
După 1 Decembrie 1918, când ungurii, neam obişnuit cu statutul de biruitori, nu se prea puteau împăca lesne cu situaţia lor de înfrânţi ai războiului planetar, în Ardeal a venit generalul francez Berthelot, iar cârmacii noştri de atunci, inclusiv cei proaspeţi, din Ardeal, s-au dat de ceasul morţii ca să scoată la iveală frumuseţea “folclorică” a unui popor sărac, pururi exploatat şi umilit:
*
*
Şi câţi dintre bieţii ţărani ai Ardealului, ca reprezentanţi ai unui neam neobişnuit cu victoria, nu au fost stâlciţi în bătaie, după aceste manifestaţii, când erau lăsaţi de izbelişte, să se întoarcă în satele lor, de către unguri, de către reprezentanţii unui neam neobişnuit cu înfrângerea!
*
Defilările triumfaliste, încheiate, întotdeauna, cu o horă în care se prindeau şi domnii, ne-au marcat decăderea spirituală şi istorică. Iată că şi la Bucşoaia, în 1938, când Carol al II-lea a venit, împreună cu fiul său, “voievodul” Mihai, ca să-şi însuşească şi “arcăşiile” lui Filaret Doboş, poporul folcloros (majoritatea târgoveţi din Reuniunea “Ciprian Porumbescu” sau din alte astfel de reuniuni urbane) îşi manifesta dragostea faţă de conducători, conform “tradiţiei” (un port din ce în ce mai artizanal, o muzică din ce în ce mai înstrăinată de esenţa neamului):
*
*
Dacă luăm în considerare şi jumătatea de veac bolşevic (cu nocivităţi distrugătoare din partea televiziunii, radioului, ansamblurilor folclorice profesioniste şi a centrelor “de îndrumare”) şi, mai ales, tembelismul ultimelor două decenii şi jumătate, în care folclorul a încăput, ca exerciţiu, pe mâinile unor analfabeţi, iar ca decizie, la cheremul politrucilor – toţi copii leite după parveniţii ultimului secol şi jumătate de înaintea lor, ne explicăm lesne de ce, pe reperul decadenţei de astăzi, chiar şi în Bucovina, folclorul va dispărea definitiv în maximum un deceniu, dezgustând, încetul cu încetul, pe toată lumea. Iar fără halitori de folcloroase, găluşte, mici şi bere, nici portul artizanal al târgăilor de la ţară nu-şi va mai avea rostul.
*
Despre şansa reîntremării şi a transformării Bucovinei într-o euroregiune tradiţională protejată nu are rost să vă vorbesc, în condiţiile în care blestemul acestui neam este, dintotdeauna şi pentru totdeauna, elita imbecilă a suficienţilor. Precizez doar că, în 28 noiembrie 2015, veţi vedea ce-aţi mai văzut şi că vă veţi distra pe cinste. Pentru că distracţii electorale se pricep să vă dea cârmacii noştri. Aşa că, dacă tot nu “trăiţi bine”, măcar să vă fie de bine!
