Moartea cărturarului bucovinean Em. Grgorovitza

*

S-a născut, la Rădăuţi, în 15 februarie 1857, din rădăcini horodnicene, primind numele de botez Emanuil. Era fiul învăţătorului Vasile Zub, care, din motive rămase necunoscute şi care nici nu prea contează, şi-a schimbat numele din Zub în Grigorovici. A urmat studii universitare la Cernăuţi, unde l-a cunoscut pe Ciprian Porumbescu, iar în 1879, când deja stăpâneşte şapte limbi (germană, ucraineană, polonă, rusă, cehă, franceză şi engleză), pleacă într-o lungă călătorie, prin Transilvania, spre Italia, la întoarcere stabilindu-se în Regatul României, unde va şi primi cetăţenia de român, dar abia în 1893. S-a stabilit la Iaşi, după o scurtă perioadă păşcăneană, ca angajat al companiei polone care construise şi administra calea ferată Iaşi-Burdujeni, companie care patrona şi şcoala profesională din Paşcani.

*

La Iaşi, Grigorovitza l-a cunoscut pe Eminescu, cu care n-a putut lega o prietenie durabilă, datorită firilor deosebite, dar din opera căruia va traduce în limba germană, şi îşi continuă studiile universitare, munca şi studiul însemnând două dintre reperele importante ale vieţii sale.

*

„Ambiţios, Grigorovitza nu se mulţumeşte numai cu elogioasele certificate de absolvire a cursurilor universităţilor din Cernăuţi şi din Iaşi, şi-şi susţine, la Berna, în Elveţia, examenul de bacalaureat clasic, pe care-l absolvă la 30 iulie 1891… Universităţilor din Cernăuţi, Iaşi, Berna şi Bucureşti, Grigorovitza ţine să le-o adauge şi pe cea din Berlin. Obţinând funcţia de interpret la legaţia română, frecventează, aici, pe cheltuială proprie, în perioada aprilie 1898 – martie 1901, timp de şase semestre, mai ales cursurile de filologie germană veche şi modernă… Erich Schmidt va fi acela care îl va sprijini şi în pregătirea tezei de doctorat (al doilea doctorat), pe care-l va susţine la 20 martie 1901, „având treniul academic“, cu lucrarea „Die Quellen von Cl. Brentanos „Grundung der Stadt Prag“. Este primul român care obţine titlul de doctor în filologie germană“ (Dumitru Teodorescu, Em. Grigorovitza / Viaţa. Opera, Hyperion-Chişinău, 1995, pp. 20-22).

*

Aflat la Berlin, Grigorovitza, „compatriotul nostru atât de rodnic pe terenul ştiinţific-literar“, a publicat, pe lângă „o serie de scrieri germaniste“, şi un prim volum „de traduceri germane metrice din poeziile poetului român Mihai Eminescu“, acele „admirabile traduceri din Eminescu“ fiind „scoase (şi) în a doua ediţie la Berlin“, peste un deceniu, când, în paralel, „dl Grigorovitza ne aduce şi o serie de publicaţiuni noi şi interesante, în special prin faptul că se ocupă de o ramură necultivată încă aci, în ţară (în Regatul României – n.r.), şi anume de filologia germană“.

*

Activitatea publicistică, literară şi ştiinţifică susţinută de Grigorovitza în Germania l-a obligat pe L. Bachelin, bibliotecarul regal al României, să susţină, în „L’Independence romaine“ şi în „Noua Revistă Română“, că „n-a fost nicidecum zadarnică stăruinţa cu care persista statul român şi Augustul ei Suveran de a trimite tineri talentaţi în străinătate pentru a se perfecţiona în diferite ramuri de ştiinţă şi artă, căci iată-ne înzestraţi azi cu specialişti de toate ramurile învăţământului superior, încât încetul ne putem încerca prin zborul propriu a produce ceea ce eram deprinşi a lua, până ieri, alaltăieri, de la străini. În această categorie de rezultate îmbucurătoare trebuie să socotim şi aceste scrieri recente ale dlui Grigorovitza. Şi dânsul s-a exilat, timp de mai mulţi ani, în străinătate, pentru a se perfecţiona în studiul limbilor germanice, mergând – ce-i drept, fără bursă, ci mai mult pe cheltuiala sa proprie – la Berlin, unde a obţinut, precum se ştie, ca prim Român, titlul de doctor în filologia germanică“.

*

Ne-a încredinţat „Huţanii Carpaţilor” (1902), „Chipuri şi graiuri din Bucovina“ (1905), „De la hotare, istorii moldoveneşti” (1905), Poveşti răzleţe“ (1907), „Schitul Cerebucului, povestire din trecutul Moldovii“ (1908), „Dicţionarul geografic al Bucovinei” (1908), „Piatra muierii“ (1909), „Negru Vodă“ (1909), „Cum a fost odată“ (1911), „Amintiri şi schiţe“ (1912), scrieri filologice, dicţionare germane şi ruseşti şi două traduceri a operei lui Eminescu în germană.

*

Despre moartea lui Em. Grigorovitza scrie, preluând un material din „Universul” din 23 decembrie 1915, şi gazeta suceveană „Viaţa Nouă” (IV, nr. 170-171, p. 4):

*

„Cunoscutul literat şi profesor de limba ger­mană pe la diferite şcoli secundare şi superioare şi-a pus capăt zilelor, ieri, la bodega „Mircea”, din Bulevardul Academiei, în următoarele împrejurări:

*

Pe la oarele 5 d. a., când nu erau decât câţi­va consumatori în prăvălie, a întrat Grigorovitza, foarte preocupat, s-a îndreptat spre ma­sa din fund, unde era mai întunerec, şi a ce­rut chelnărului două hârtii şi două plicuri de scrisori. În prada unei agitaţiuni neobişnuite, Grigorovitza, după ce a scris scrisorile, profi­tând de un moment, când nu se afla nimeni în apropierea sa, decât un chelner, întors cu spatele, a scos din buzunar un revolver, şi-a vârât ţeava în gură şi a tras.

*

Chelnărul s-a întors înspăimântat, crezând că s-a tras în el. În acel moment, a văzut pe Grigorovitza căzând jos, de pe scaun, şi rostogolindu-se, apoi, cu faţa în sus. Capul, plin de sânge, îi era zdrobit. Glonţul pătrunsese prin gură şi ieşise, făcând o rană groaznică, prin creştetul capului. Moartea i-a fost aproape ful­gerătoare.

*

Cel dintâi a sosit la locul nenorocirii fiul de­functului. După ce s-a mai liniştit, întrebat da­că ştie ceva asupra cauzelor sinuciderii, a de­clarat că actul acesta a fost o surpriză dureroasă, dar că ştie că, în ultimul timp, tatăl său se afla în încurcături financiare.

*

Grigorovitza era bucovinean; originar din Strojineţ (din Rădăuţi, născut în 15.02.1857, mort la Bucureşti, în 06.12.1915 – n.n.).

După terminarea Şcolii normale din Cer­năuţi (în realitate, Universitatea – n.n.), s-a dedicat carierei de institutor; însă do­rul de carte şi de dezvoltare, împerecheat cu o energie de fier şi cu o minte ageră, l-au în­demnat, în scurtă vreme, să-şi părăsească ţara, spre a-şi continua studiile, pe la universităţile din afară.

*

Despre petrecerea şi activitatea sa în Româ­nia, scrie „Viitorul”:

Când Em. Grigorovitza a părăsit Bu­covina, a venit întâi la Iaşi, unde s-a stabilit şi unde a fost profesor la „Şcoala fiilor de militari”, actualmente „Liceul militar”. De la Iaşi, Grigrovitza a trecut profesor la Bucureşti, unde a rămas tot timpul.

*

În afară de lucrările sale literare şi istorice, în mare parte consacrate vieţii şi mediului românesc din Bucovina, nu trebuie să uităm că Grigorovitza, care a predat limba rusă Rege­lui Ferdinand, este autorul celor două mari dicţionare româno-rus şi ruso-român, care, la 1901, au fost tipărite pe seama ministerului de instrucţie.

*

In afară de acestea, Grigorovitza a mai scris o serie de amintiri, impresii, schiţe, novele, pe care le-a întrunit în volumele: „Chipuri şi graiuri din Bucovina” şi „De la ho­tare”, câteva povestiri istorice, ca „Schitul Cerebucului” şi „Piatra Muierii”, mai toate consacrate Bucovinei.

Dragostea lui Grigorovitza pentru acest ţi­nut românesc, în care s-a născut, apare din aceste scrieri, ca şi din monografia Bucovinei, cuprinsă în volumul „Cum a fost odată”, în care descrie capitala Bucovinei, târgul Rădăuţului, şi văile Siretului şi ale Prutului. Cu frumoase însuşiri stilistice şi cu darul de ob­servator isteţ, Grigorovitza a scris aceasta monografie în aşa fel, că ea are şi o valoare literară de netăgăduit.

*

Descriind Cernăuţul vechi, în care a co­pilărit, Grigorovitza povesteşte unele reminiscenţe de pe vremea marelui dascăl bucovi­nean Aron Pumnul, care, între elevi, a avut şi pe M. Eminescu.

Defunctul Grigorovitza a cunoscut personal şi pe genialul nostru poet, despre care pove­steşte, în „Cum a fost odată”, următoarele:

*

„Tot aşa mi-a fost dat să-l văd pe neuita­tul Eminescu, ca şcolar, la Cernăuţi, şi îmi pare cu atât mai rău de asta, fiindcă el singur a fost acela care mi-a povestit în urmă – când ne împrietenisem, la Iaşi – multe şi mărunte din viaţa lui de gimnaziast, prin anii 1863/64. Câ­te întâmplări hazlii nu am aflat de la bietul Mihai!

Mai ales, anul 1864, când, cu venirea trupei Fany Tardini la Cernăuţi, care înnebunise pe băieţii noştri, a fost un val-vârtej întreg de năzdrăvănii. Că a luat şi Eminescu lumea în cap şi a plecat din Cernăuţi, nu se ştie când şi cum. Avusese el profesor pe neuitatul Neubauer, pe acela care mi-a aprins mie, ca şi lui, dragostea pătimaşă pentru scrierile lui Schiller, Eminescu ştia spune bucăţi întregi de ale acestui poet, pe de rost, şi, când a văzut, la Iaşi că tradusesem în nemţeşte „Stejarul din Borzeşti”, al lui N. Gane, era nebun de bucurie!

*

Au urmat, apoi, traducerile câtorva din po­eziile proprii ale lui Mihai, care ne-au legat prieteni pe vecie şi – cu durere o spun – îl făceam, uneori, să se întreacă cu firea, încât înţelesesem, în urmă, că, în dosul acestor în­duioşări, se ascundea şi suferinţa” (Viaţă Nouă, IV, nr. 170-171 din 26 decembrie n. 1915, p. 4).

1915: Ostateci bucovineni, reîntorşi din Siberia

*

În toamna anului 1914, când ruşii ocupaseră, pentru prima dată, Cernăuţii, au arestat, în toiul nopţii, şi expediat în Siberia, la Naremski Kraj, de unde s-au întors, fiind primiţi ca nişte adevăraţi eroi, după mai bine de un an, pe deputatul în Dieta Bucovinei, baronul Nico Flondor, pe consilierul aulic Bazil Ritter de Duzinkiewicz, fost locţiitor al guvernatorului, pe primarul oraşului, Dr. Salo Weisselberger, pe deputatul ucrainean Nicolai Spenul (când era descendent al unui vechi neam de boieri români, se numea Spânul), pe procurorul Tribunalului din Cernăuţi Dr. Norbert Lazarus şi pe avocatul Dr. Filip Menzel, redactorul ziarului cernăuţean „Bukowiner Allgemeine Zeitung” (Viaţă Nouă, IV, nr. 167 din 21 noiembrie n. 1915, p. 4).

1915: Noi înrolări la Gimnaziul din Suceava

*

În anul şcolar 1914/1915 au fost înrolaţi, de la Gimnaziul greco-ortodox din Suceava, profesorii Emanuil Antonovici, Teodor Balan, Gavriil Batariuc, Ilarie Berezniţchi, Vasile Burduhos (cel care interzisese limba română în şcoală – n.n.), Alexandru Candrea, Ion Covaşă, Arcadie Dugan, Dr. Rudolf Gassauer, Mihai Guşuleac, Josef Haschler, George Hoinic, Dr. Isidor Kluger, Dr. Alexandru Ieşan, Vitold Nosal, Emilian Sahlean, Peter Tomaschek şi Nicon Turturean, deci 13 români, 3 germani, un polon şi un evreu – cum precizează gazeta lui Onciul (Viaţă Nouă, IV, nr. 167 din 21 noiembrie n. 1915, p. 2).

*

Profesorul Vasile Burduhos, locotenent în Regimentul nr. 22 Infanterie, a fost rănit grav la braţul stâng, în bătăliile din iulie 1915, din Polonia, drept pentru care a fost decorat cu „Crucea pentru merite militare, clasa a III-a, cu decoraţiunea de război” (Viaţă Nouă, IV, nr. 167 din 21 noiembrie n. 1915, p. 4).

1915: Noi decoraţii pentru „Vitejii noştri”

*

În 30 octombrie 1915, pe câmpul de luptă, au primit medalii pentru vitejie şi luptătorii bucovineni ai Regimentului nr. 41 Infanterie „Arhiducele Eugen”, şi anume :

*

Medalia de argint, clasa I: stegarul Claudiu Isopescul, sergenţii Teodor Ihnatuş şi Constantin Chifan, corporalii George Iurescul şi Nichifor Porcu.

*

Medalia de argint, clasa II: stegarii Modest Isopescul şi Ioan Rusu, cadeţii Nistor Sahlean şi Dionisie Tonigar, sergenţii majori Ioan Gabor şi George Baiţan, sergenţii Silvestru Hasna, Vasile Grigorean, Teodor Cernuşca, Alexa Seniuc, Dumitru Sauciuc, George Baiţan, Petru Moroşan, Pamfil Schipor, Gavril Obreja, Arsenie Schipor, Vasile Grigorean; corporalii Vasile Olar, Constantin Nicolaescu, Ştefan Vasca, Procop Rotar; fruntaşii Gavril Vicol, Ilie Opaiţ, Ioan Galaţan, Iosif Buznean, Filip Bojescul, Petru Fedoriuc; infanteriştii Grigori Palaghian, Mihai Greciuc, George Badaluţă, George Catargiu, George Ursulean, Ioan Reguş, Vasile Cenuşă, Ilie Coroviac.

*

Medalia de bronz: sergenţii Artemie Păduche, Vasile Solonar, Vasile Buraciuc, Dumitru Gorce şi Petru Belibou; corporalul George Popa; fruntaşii Ilarion Paladiuc, Constantin Schipor, George Ursulean, George Drehluţă, Niculai Burla; infanteriştii Constantin Grigorciuc, Vasile Schipor, Pavel Balan, Dionisie Obreja, Ilie Coroamă, Ciprian Burac, Vasile Coca, Alexandru Petraşciuc, Leonti Timiuc, George Cozaciuc, George Popovici, Alexandru Gorcea, Simion Istratoaie, Alexandru Tofi, Dumitru Obreja, George Drehluţă, George Ilie, Gavril Vencu, Victor Frunză, George Mironiuc; servitorii de ofiţeri Dumitru Andrişan, Ion Hostiuc, Michai Cârdei (Viaţă Nouă, IV, nr. 166 din 8 noiembrie n. 1915, p. 4).

 *

Alţi români bucovineni, decoraţi, pentru vitejie, cu medalii au fost:

*

Crucea de aur pentru merite, cu coroană: medicul Iuliu Malinaşiu.

*

Crucea pentru merite militare, clasa a III-a, au fost: Octavian cavaler de Grecul, căpitan la Regimentul 41 Infanterie, Octavian Coca, sublocotenent la Regimentul 22 Glotaşi, şi Dumitru Socolean, sublocotenent de rezervă la Regimentul 41 Infanterie.

*

„Recunoştinţă prea înaltă de laudă pentru ţinută vitejească, dovedită în faţa duşmanului”, au primit: Isidor cav. de Manescul, sublocotenent la Regimentul 22 Glotaşi, Alexa Bendas, sublocotenent la Regimentul 27, Onofrei Nichitoi, sergent la Regimentul 22 Glotaşi, şi George Lupu, sublocotenent la Regimentul 22 Glotaşi.

*

Medalia de argint, clasa I-a, le-a fost decernată luptătorilor: Nichifor Ivanovici, din Valea Seacă, sergent major la Regimentul 41 Infanterie, Ştefan Coclici, sergent major la Regimentul 22 Glotaşi, Chirilă Cornea, corporal la Regimentul 22 Glotaşi, Procopie Gherasim, fruntaş la Regimentul 22 Glotaşi, şi Nicolae Bodnariuc, infanterist la Regimentul 22 Glotaşi.

Crucea pentru merite preoţeşti, clasa a II-a, pe panglică alb-roşie, pentru ţinută gata de jertfă, dovedită înaintea duşmanului: Adrian Bodnărescu, capelan militar la Regimentul 22 Glotaşi.

*

Medalia de argint pentru vitejie, clasa a II-a: Alexandrul Sidorescul, sergent la Regimentul 22 Glotaşi, Vasile Moroşan, infanterist la Regimentul 22 Glotaşi, George Croitor, sergent major la Regimentul 22 Glotaşi, Toader Buzdugan, corporal la Regimentul 22 Glotaşi, Constantin Logigan, glotaş la Regimentul 22 Glotaşi, George Irimescul, glotaş la Regimentul 22 Glotaşi, Silvestru Cojocar, corporal la Regimentul 22 Glotaşi, Tănasă Tcaciuc, glotaş la Regimentul 22 Glotaşi.

*

Medalia de bronz pentru vitejie: Dumitru Popovici, sergent major la Regimentul 22 Glotaşi, George Albu, din Capu Câmpului, corporal la Regimentul 22 Glotaşi, Ananie Cucu, fruntaş la Regimentul 22 Glotaşi, Petru Ursu, glotaş la Regimentul 22 Glotaşi, Ilie Grămadă, glotaş la Regimentul 22 Glotaşi, George Mândrilă, glotaş la Regimentul 22 Glotaşi, Petru Crăciun, glotaş la Regimentul 22 Glotaşi, Nicolae Ungurean, glotaş la Regimentul 22 Glotaşi, Vasile Petreşan, glotaş la Regimentul 22 Glotaşi, Ion Buzic, glotaş la Regimentul 22 Glotaşi, Pavel Bilan, glotaş la Regimentul 22 Glotaşi şi Dănilă Lehaci, glotaş la Regimentul 22 Glotaşi, toţi din „batalionul de voluntari români, de sub comanda căpitanului Roman” (Viaţă Nouă, IV, nr. 169 din 19 decembrie n. 1915, Supliment, p. 7).

1915: „Ţintuirea buciumului”

*

Urmând exemplul Vienei, care iniţiase „Ţintuirea ostaşului ferecat”, şi al Berlinului, unde „s-a construit din lemn o statuie uriaşă a generalului Hindenburg, pe a cărui suprafaţă se pot bate 20 milioane de ţinte”, colectându-se, astfel, 20 milioane de mărci, Suceava, „din iniţiativa unui comitet aranjor al serbării, compus din neobositul prefect Dr. Korn, Preşedintele Tribunalului Dr. Handl, girantul oraşului, consilierul guvernial V. Gribovschi, şi profesorul gimnazial Dr. Orest de Tarangul” a pus să se facă „un product, lucrat cu multă artă, din lemn de tei, de cunoscutul maestru Vasile Buliga din Câmpulung”, după care a trecut la organizarea de colecte publice. Mai întâi, la Suceava, în 4 octombrie 1915, când, „după săvârşirea serviciului divin, lumea oficioasă, însoţită de un public mare, s-a adunat în frumosul cort, ridicat în faţa intrării în Palatul Comunal (actualul Palat Administrativ – n. n.). După defilarea batalionului de miliţieni, în fruntea cărora păşea muzica funcţionarilor de la Calea Ferată Iţcani, noul girant al oraşului a relevat (pauză de cenzură – n. n.) însemnătatea acestei zile patriotice şi scopul umanitar urmărit prin ţintuirea buciumului, în care se simbolizează strigătul de luptă din trecutul istoric al acestei ţări. Sfârşind cu uralele însufleţite, la adresa Majestăţii Sale a Împăratului, a urmat ţintuirea, făcând începutul prefectul districtului, Dr. Korn, care a bătut cea dintâi ţintă, în numele protectorului acestei serbări, al Preşedintelui Ţării, contele Meran. Venitul realizat într-o singură zi a trecut suma de 2.000 coroane”.

*

În zilele următoare, buciumul a fost dus prin diverse comune. La Costâna, în 10 octombrie, în prezenţa reprezentantului prefecturii, Lomicovschi, a profesorului Tarangul, a preotului Mihaiu Sârbu, a profesorului M. Ursuleac şi a corului gimnazist din Suceava, condus de Severin Procopovici, s-au strâns 1.500 coroane. Au fost de faţă primarii comunelor învecinate, protopresviterul George Berariu, Dimitrie cav. de Popovici-Niculiţă, primarul Costânei, Toader Cocârlă, superiorul Şandru şi multe, multe alte personalităţi locale ale vremii.

*

Itinerariul bătutului de ţinte, pentru o coroană bucata, în buciumul din lemn de tei cuprindea comunele Bosanci, Ipoteşti, Securiceni, Rus-Plavalar, Tişăuţi şi Lisaura – duminică, 17 octombrie, Danila, Găureni, Iacobeşti, Călineştii lui Cuparencu şi Ienachie, Măriţei, Romaneşti şi Slobozia – duminică, 24 octombrie, Pătrăuţi, Hatna (Dărmăneşti – n. n.) şi Mitocul Dragomirnei – miercuri, 27 octombrie, de ziua Sfintei Paraschiva, Iţcanii Noi, Iţcani Gară, Şcheia şi Lipoveni – duminică, 31 octombrie, Udeşti, Chilişeni, Reuseni, Rus-Mănăstioara şi Ruspoieni – luni, 8 noiembrie, de Sfântul Dumitru, Stroieşti, Sf. Ilie, Zahareşti, Liteni-Moara şi Buneşti – duminică, 14 noiembrie, şi Bălăceana, Liudihumora şi Comăneşti – duminică, 14 noiembrie 1915 (Viaţă Nouă, IV, nr. 164 din 17 octombrie n. 1915, p. 2). Itinerariul era, bineînţeles, teoretic, fiind vreme de război, dar „versurile” propagandisto-umanitare, care însoţeau „Ţintuirea buciumului”, fiind de o înduioşătoare naivitate, merită reproduse: „În ţara fagilor sună / Adese-un bucium şi cheamă / Voinicii toţi cari se luptau / Avut şi ţară-şi apărau. / Azi buciumul răsună tare / Chemând pe toţi cu mic, şi mare / Să ocrotească de nevoi / Orfani şi văduve d-eroi” (Viaţă Nouă, IV, nr. 163 din 3 octombrie n. 1915, p. 4).

*

La Bosanci, în 17 octombrie 1915, „Ţintuirea buciumului” ăl avea ca delegat, din partea prefecturii, pe comisarul Nichitovici, strângându-se 2.000 de coroane, de la „inteligenţa locală cu gendarmeria, finanţii (adică vameşii – n. n.) şi ostaşii dislocaţi în acele părţi, precum şi poporul din Bosance, în frunte cu păstorii sufleteşti V. Corvin şi Franciuc, şi cu vrednicul lor primar, Ştefan Blîndu, şi numeroşi poporeni din satele învecinate, cu părintele Sârbu din Tişăuţi şi primarii”.

*

În 24 octombrie, buciumul a fost dus la Danila, delegatul prefecturii fiind concepistul guvernial Lumicovsci. „Un banderiu de călăreţi a întâmpinat pe oaspeţi, la hotarul comunei. Baronul George Capri a participat, tot timpul, la serbare. La iniţiativa părintelui Ion Berariu, s-a făcut, cu concursul primarului şi secretarului, şi al altor fruntaşi din Danila, o masă şi pentru fruntaşii sosiţi din cele 7 comune învecinate, care au sosit, cu preoţii Ursachi din Romaneşti, cu Lanivschi  din Călineşti Ienachi şi cu Hotincean din Călineşti Cuparencu, precum şi cu primarii lor”. S-au strâns 942 coroane – deh, masa costă! –, plus 250 de coroane, promise de primarul cav. de Cuparencu, din partea comunei sale.

*

La Pătrăuţi, în 27 octombrie, reprezentant al prefecturii a fost inspectorul Tarasievici. Era o vreme rea, dar, datorită preotului Constantin Morariu, administratorului silvic Bârtoi, primarului şi secretarului Rodinciuc şi preoţilor Eugen Bodnarescul din Hatna şi Totoiescu din Mitoc, s-au strâns 1.065 coroane, iar „copii din şcoală, sub conducerea doamnelor învăţătoare şi a superiorului Brăescu, au apărut, la ţintuire, fiecare cu coroana sa. Astfel se documentează creşterea patriotică ce o primesc copilaşii noştri. Au ţinut cuvântări, iar primarul Morariu, din Mitoc, a cerut venirea buciumului şi în comuna lui, duminică, 7 noiembrie 1915 (Viaţă Nouă, IV, nr. 165 din 31 octombrie n. 1915, p. 4).