Povestea aşezărilor sucevene: Spătăreşti

SPĂTĂREŞTI. Aflaţi, iniţial, în megieşie şi în strânsă legătură cu moşia lui Julea Fultic, Șoldăneștii sau vechiul Tămârtașinți, Tamârtașăuți, Tamârtașovți, și cu Movila Găunoasă, Spătăreștii, numiți, inițial, printr-o parte a sa Antelești sau Antilești, dezvăluie o surprinzătoare icoană a vieţii răzeşeşti, în perioada ei de descompunere, atunci când părţi (jirebii) din Spătăreşti-Antileşti ies din indiviziune şi, după ce „se aleg”, sunt vândute răzeşului Deleu, care, prin avere şi prin slujbă (de la aprod, ajunge rapid spătărel), se transformă în boier. Printre răzeşii locului se află şi „moşul” (străbunul iniţial) al răzeşilor bucovineni Bercea, Ionașco Bercea, care a trăit înainte de anul 1600, nepoţii acestuia vânzând părţile din Spătăreşti şi stabilindu-se prin satele de pe Sireţel şi Prut, în care aveau jirebii (răzeşi din care se trage şi artistul plastic Radu Bercea), precum şi „moşul” neamului Tomegea, descendent din „Tomegiul”, fratele Măricăi.

1411, septembrie 22, Suceava: Alexandru cel Bun întărește „lui Șoldan Petru și femeii lui, fiica panului Giulea (Julea Pântece – n. n.), și copiilor lor, și fratelui său, Miclouș, un sat pe Șomuz, anume Tamârtașăuți. Și încă i-am dat lui și femeii lui, fiica panului Giulea, și copiilor lor, un sat, anume Movila Găunoasă. Aceasta să le fie uric, cu tot venitul, în vecii vecilor. Iar în acest sat, care este la Movila Găunoasă, fratele său, Miclouș, să nu aibi nici o treabă. Iar hotarul acestor sate să fie după hotarul vechi, din toate părțile”[1]. / În aceeași zi, printr-un alt înscris, Alexandru cel Bun vestire că a luat „din Tamârtașăuți, de la Șumuz, cinci curți de tătari, cu voia lui Șoldan Petru, și le-am dat mănăstirii Sfântului Nicolae din Poiană pe deplin”[2], adică mănăstirii Po Brata (fratelui), numită ulterior Probota.

1431, decembrie 20: În fața Divanului lui Alexandru cel Bun se judecă un proces de „răscumpărarea capului”, deci a vinovăției pentru uciderea unui om. „Iliaș a pârât pe Giurgiu, înaintea noastră, și a rămas Giurgiu să-și răscumpere gâtul său de la noi. Și pentru această gloabă, acest Giurgiu a dat, înaintea noastră, partea sa din sat din Tamârtașinți slugilor noastre Balotă și Oancea, iar ei l-au răscumpărat din această gloabă”[3].

1445, februarie 18: Printr-un uric al lui Ștefan Voievod, fiul lui Alexandru cel Bun, se întărește mănăstirii Homorului, împreună cu Vorniceni și Pârtești, și „alt sat, Antileștii” (Spătăreștii), dania „boierului Lazor și cu fratele lui, Stanciul”[4].

1474, aprilie 5: „Un ispisoc de la Ștefan Voievod pe satul întreg Anteleștii (Spătăreștii), dat lui Ion Bulbosii și frățâne-său Mihul din Faraoni”[5].

1500, martie 30: Ștefan cel Mare întărește mănăstirii Pobrata „5 odăi tătărești, ce-au fost luat moșul (bunicul – n. n.) nostru Alexandru Vodă acele odăi tătărești de la Tamârtașovți de la Șomuz, cu voia lui Șoldan Petru și au dat sfintei mănăstiri”[6].

1624, octombrie 9, Suceava: Anna și cu fratele ei, Ionașco vând 2 jirebii din Antălești lui „Dealeu den Spătărește” pentru 55 de taleri. Printre martori s-a numărat și „Vasilie, păhărnicel din Vârtop”[7].

1625, ianuarie 17, Baia: „Antimia, fata Anii” a vândut „partea mea ce se va alege din sat din Spătărești, o jirebie, ce se va alege, cu tot venitul și din pădure și dintr-apă și cu ce se va alege, eu am vândut lui Deleu aprodul, drept 15 taleri bani proști, 7 taleri buni, ce l-am plătit pe cal domnesc la Șeptelici hatman”[8].

1625, august 11, Baia: În fața pârgarilor din Baia ai șoltuzului Hancea „a venit Solomia, preoteasa din satul Spătărești… și a vândut ocina sa, un loc de casă, ce este partea Mândrei, o jirebie și jumătate, cu casă ce a fost făcută de bărbatul ei, popa Anton. Și a întrebat și rudele sale, când a vândut această mai sus scrisă ocină lui Deleu din același sat, Spătărești. Și a vândut această ocină lui Deleu pentru 45 taleri”[9].

1625, noiembrie 2, Hârlău: În fața Divanului lui Radu Vodă s-a prezentat „Deleu, aprod, cu un zaqpis de mărturie de la oameni buni, slugi domnești, anume: Simion Mălaiu din Hreasca, și Vasile, păhărnicel din Vârtop, și Ionașco Arame, și Vasile, hânsar din Tâmpești, și Lazor, și Tohilă, și Mihăilă și Focșea, scriind și mărturisind în el că și-a cumpărat o jirebie, cu tot venitul ei, și jumătate din altă jirebie din satul Spătărești, de la mătușa lui, Solomia, preoteasa popii Anton, și de la fiul ei, Dumitrașco, pentru patruzeci și opt taleri de argint. Și la aceasta de asemenea a înfățișat înaintea noastră alt zapis, de la oameni buni, anume: Gavril Tăutul, mare vătah, și Gligorcea Pisoșchi și Boldișor, că de asemenea a cumpărat o jirebie, cu tot venitul, tot din satul Spătărești, de la Antimia, fiica Anei, și de la fiii ei, Vasile și Gavril și Calistrat, pentru douăzeci și trei taleri de argint. Și la aceasta, de asemenea a înfățișat înaintea noastră și alt zapis, de la oameni buni, că a cumpărat de la unchiul lui, Miron, o altă jirebie, cu tot venitul ei, ce se va alege, pentru șaptesprezece taleri bătuți, tot din satul Spătărești”[10].

1626, iunie 17, Iași: „Io Miron Bărnovschi Mohila voievod” întărește aprodului Deleu „dreapta lui ocină și cumpărătură, o jirebie și jumătate din satul Spătărești, ce-i este cumpărătură de la mătușa lui Solomia, preoteasa popii Anton, și de la fiul ei Dumitru, pentru patruzeci și opt de taleri de agrint; și de asemenea altă jirebie din același sat, ce este de la Antemia, fiica Anei, și de la fiii ei, Vasile și Gavril și Calistrat, pentru douăzeci și trei taleri de argint, din ispisocul de cumpărătură de au avut de la Radu voievod”[11].

1626, iulie 3: Mihăilă Calcăș. Aprod scrie și mărturisește „cum au venit Erina și Anghelina, ce sunt vere primare, fete din două surori, cu cinstită cartea dumisale Miron Moghilă voevoda, spunând cum s-au pârât de față cu Părasca, îmma lui Deleu, și cu Nastasia și cu Ștefan și cu alții pentru ocină ce au ei în sat în Spătărești, și le-au spus cartea să le împart. Deci eu am strâns oameni buni, bătrâni, megieși din sus și din jos și am căutat toate tocmelile și isprava acelui sat. Deci s-au aflat două jirebii pre mijlocul satului, ce s-au venit Erinii și Anghelinei și le-am znămenuit și le-am pus stâlpi de către toți oamenii și de către toată ruda lor, ca să le fie ocină dreaptă și moșie și cu tot venitul hotarului ce va fi cum a fost. Dinaintea lui Vasile Boldișor de Tâmpești și Vasile Roșculeț de Buciumeni și Ionașco de-acolea și Toma de Antălești (Spătărești – n. n.) și Ursu de-acolea și Zadul ot tam (acolo – n. n.) și popa Ghidion și Goia ot tam și mulți oameni buni”[12].

1626, iulie 3: Zadul pune zălog, la aprodul Deleu, „o jirebie a lui Bormotă din sat din Antălești… cu tot venitul… pentru zece zloți, ce i-a dat Deleu, când au fost în legătură la Porturul. Așjderea au luat treisprezece potronici de-argint, iar de la Deleu, de s-au plătit de la Jora, și un zlot când au murit mă-sa, și 2 taleri în Suceava, când l-au legat vecinii Ghianghei. Acești bani s-au dat dinaintea vătavului Dumitru de Huși și dinaintea lui Dubău din Antălești și dinaintea lui Ursu de-acolea”[13].

1626, iulie 21, Antilești: „Măriica, călugărița, femeia ce-au fost a lui Roman, și cu feciorii mei și nepoții, Ilea al fratelui meu, Dămian și Magdalina, ai surorii mele Irina, înșine pre noi mărturisim cu această scrisoare a noastră cum am avut două jirebii de ocină din sat în Spătărești”, pe care le-a schimbat cu „Deleu, de acolo, din Spătărești, de i-am dat aceste două jirebii, și el ne-a dat o jirebie și jumătate din sat din Seliști, cu tot venitul”. Printre martori au fost „popa Dumitru din Antălești și Ursu de-acolo și Ionașco Bercea de-acolo. Ș-această scrisoare s-a făcut în casa-i Dubăoae[14]”

1628, mai 26: „Dinaintea popii din Spătărești, și au fost Tohilă de acolea și Focșea și Goea de acolea și dinaintea lui Gligoria de Antălești”, Gaftona, „fata lui Costin, nepoata Conădrii, și cu mătușă-sa cu Antimia, fata Sevilui” au vândut „o jirebie de Antălești, de partea Pitariului, moșia sa dreaptă”, pentru 15 galbeni, lui „Delău de Spătărești. Și o au vândut… jerebie ce au ținut Tomșea de partea Pitarilui”[15].

1628, mai 26: „Adică cum s-au tocmit Deleiu cu frate-său, Ștefa, dinainte a mulți oameni buni, dinaintea lui Tohilă și Goei, și popei Ghedeon, și Măhăilă star și Tănasei și Moscul, și dinaintea lui Teron de Blăgești și dinaintea lui Toader Merescul de Roșcani și Drăgan… de i-au vândut Ștefan lui Deleu a sa parte de ocină, câtă a avut Ștefan… și pre această ocină de sat de Spătărești i-au dat 30 de taleri pe toată partea sa de lazuri și de pomi”[16].

1628, mai 26, Iași: În fața Divanuluilui Miron Barnovschi se prezintă „Antemia și nepoata ei, Gaftona, fiica lui Costin… și au vândut dreapta lor ocină și dedină, o casă din satul Antălești, ce este în ținutul Sucevii, din vatra satului și din câmp și din tot venitul, ce se numește jirebia Tomșei, din partea lui Pitariul; aceasta au vândut-o slugii mele, Deleu, spătărel, pentru douăyeci și cinci de taleri de argint. Şi la aceasta, de asemenea a arătat înaintea domniei mele mai sus scrisul Deleu, spătărel, un zapis de mărturie de la oameni buni şi bătrâni, anume de la Mătiaş, sluga lui Cîrstian logofăt, şi de la Simion din Româ­neşti şi Cojocea diac şi de la alţi oameni buni, că şi-a cumpărat dinaintea lor două jirebii de case de la Ionaşco şi de la sora lui, Ana, fiii lui Bercea, din direse de cumpărătură ce a avut tatăl lor, Bercea, ce i-a fost cumpărătură, o casă de la… (lipsă în uric – n. n.), din ispisocul de cumpărătură de la Petru voievod, iar o jirebie i-a fost cumpărătură de la Avram şi fratele lui, Samoil, şi surorile lor, Vărvara şi Odochia şi Ileana, copiii Magdei, ce au avut ei, două părţi, cu partea lui Mogâldea din alt ispisoc de la Petru voie­vod. Acestea le-a cumpărat pentru cincizeci şi cinci de taleri de argint. Şi la aceasta de asemenea a arătat înaintea domniei mele şi alt zapis, de la alţi oameni buni, anume: Tohilă şi Goia şi popa Ghidion şi Mihăilă cel bătrîn şi Tănasie şi Moscul şi Tiron din Blăgeşti şi Toader măcelar şi Drăgan, că şi-a cumpărat dinaintea lor o parte de ocină din… (lipsă – n. n.), toată partea de ocină ce se va alege a fratelui său Ştefan, ce va fi, cu tot venitul, cu lazuri şi cu grădină, pentru treizeci de taleri de argint. Pentru aceea, să fie slugii domniei mele mai sus-scrise, Deleu, spă­tărel, aceste mai sus-zise părţi de ocină din satul Spătăreşti şi din Antăleşti dreaptă ocină şi cumpărătură şi de la domnia mea, cu tot venitul. Şi altul să nu se amestece”[17].

1633, decembrie 3: La Divanul lui Moise Movilă s-a prezentat „Deleu din Spătăreşti şi a adus un zapis de mărturie de la Lupul, şoltuz din Baia, şi 12 pârgari tot de acolo, astfel scriind şi mărturisind în acel zapis cum a venit înaintea lor Mărica, femeia lui Gheorghie din Spătăreşti… şi a pus zălog dreapta sa ocină şi dedină, o casă, casa lui Mihăilă din Spătăreşti, pentru optsprezece taleri, potronicul de 9 bani, şi a avut o zi peste două săptămâni şi n-a plătit la zi, ci şi-a ocina, pentru că au trecut peste zi zece ani, cum au mărturist, înaintea lui Lupul, cupar, Pătraşco din Baia şi Vasile din Tâmpeşti, şi Vasile din Buciumeni, şi alţi oameni buni. Şi întru aceea, de asemenea au venit înaintea lui Simion, şoltuz de Baia, şi dinaintea lui Ionăş şi Pătrăşcan, şi dinaintea altor oameni buni de acolo, Tomegiul şi sora lui, Mărica… şi au vândut dreapta lor ocină şi dedină, jumătate de jirebie în Antileşti, iarăşi slugii domniei mele Deleu, pentru douăzeci şi doi taleri. Şi de asemenea i-a vândut Ciurnil, iarăşi jumătate de jirebie, din jirebia Havei, din acel sat Antileşti, pentru douăzeci şi doi taleri număraţi. Deci domnia mea, cum am văzut acele zapise de mărturie… i-am întărit… acele mai sus scrise jirebii şi acea casă din Spătăreşti, care casă mai înainte a fost dreaptă de moştenire lui Deleu, să fie slugii noastre mai sus scrise dreaptă ocină şi dedină”[18].

1636, iulie 17: „Dileu din Spătăreşti” şi alte slugi domneşte din satele apropiate aleg „părţile de ocină din sat din Nemerniceni”[19].

1637, aprilie 19: „Carte de la domnul Vasilie voievod de pâra ce au avut Şoldăneştii cu Cozma, răzeş din Şofrăceşti, între ei, pentru opusul heleşteului Şofrăceştilor”[20].

1637, iunie 8, Suceava: „Dumitraşco Şoldan, vel vornic, şi Toader Şoldan, şi fetele surorii noastre Candachie, jupâneasa lui Bucioc, ce a fost vornic, Alexandra, jupâneasa lui Mălai vistiernic. şi Catrina, jupâneasa lui Iordachi vistiernic, şi sora noastră Tudosca, jupâneasa lui Pisoţchi, şi sora noastră Anghelina, jupâneasa lui Costandin Stârce, pârcălabul, şi sora noastră Tofana, jupâneasa lui Racoviţă Cehan, logofăt, însune noi, de bunăvoia noastră, ne-am tocmit şi ne-am împărţit ale noastre drepte ocine şi moşii, ce am avut de la părinţii noştri, Pătraşcu, logofăt. Şi s-au venit dumisale, fratelui nostru Dumitraşcu Şoldan, vornicul cel mare, satul Dămilenii, la Dorohoi, şi jumătate de sat de Dolnicenii, supt Carpiniş, la Dorohoi, şi din Petia cea Mare, parte ce i se va alege, la Suceavă, şi din Ciutureşti, parte ce i se va alege, la Roman, şi un vad de moară la Bacău, şi loc de grădină la Obârşie, la Bârlad. / Iar în partea lui Toader Şoldan s-au venit Şoldăneştii şi Broştenii, la Suceavă, şi parte din Cotuzăni, ce se va alege, ce este în ţinutul Ieşii, pe Prut, şi parte din Vartici, ce se va alege, de la Cârligătură, şi jumătate de Scorţăşti, la Lăpuşna. / Iar în partea fetelor surorii noastre Candachie venit-au Bălţăteştii, de la Neamţ, şi jumătate de Tribasauţi, la Hotin, şi parte din Giurgeşti, ce sa va alege, din ţinutul Sucevei. / Iar surorii noastre Tudoscăi s-au venit satul Leicuşăşti şi satul Mohilenii, de la Suceava. / Iar în parte surorii noastre Anghelinii venitu-s-au satul Mânjăştii, de la Neamţ, şi Borulile, ce se va alege parte, şi din Jăvărteni, ce se va alege, parte cu eleşteu, la Dorohoi, şi ce se va alege parte din Cămârzani, la Suceava, şi jumătate de Scorţăşti, la Lăpuşna, şi două fălci de vie la Cotnari, în Dealul Asinului. / Iar în partea surorii noastre Tofanii venitu-s-au satul Storeştii şi satul Şăndrenii, la Hârlău, şi din Moiceşti şi din Soleşti părţi ce se vor alege, la Vaslui, şi două fălci de vie la Cotnari, în Dealul Asinului. Şi viile s-au pus împotriva satelor ce au luat alţi fraţi. / Deci, de acum, cine cum va ţine, veri bine, veri rău, să fie a lui. Iar de se va scula cineva a pârî vreun sat dintr-acestea, împărţite, noi să avem cu toţii a sta la lege, a ne pârî şi a cheltui. Iar dacă va lua vreun sat de la vreun frate, acel frate să aibă a intra în toate părţile celora fraţi. Deci, de acum, înainte, niciunul dintre aceşti fraţi să n-aibă a mai amesteca şi a mai strica această tocmeală a noastră, nici odinioară, în veci”[21].

1638, septembrie 11, Iaşi: Vasile Vodă scrie lui „Dubău din Antăeşti: Dămu-ţi ştire că domniei mele s-au jeluit Deleu din Spătăreşti şi cu popa Ghidion de acolo pe Iriimie de acolo, zicând înaintea domniei mele că le ţine o parte din ocină, ce a fost cumpărată de moşul popii, de Onca cel bătrân. Pentru aceasta, dacă vei vedea cartea domniei mele, iar tu să le dai zi, să vie să stea de faţă, înaintea domniei mele, şi să-şi aducă şi diresele şi să le faceţi şi hârtie de zi, oricând va fi voia popii şi a lui Deleu”[22].

1638, decembrie 28, Iaşi: Vasile Vodă îi scrie lui Toderaşco, vornic de Botoşani: „Dămu-ţi ştire că domniei mele s-a jeluit Toma din Antăleşti pe Deleu din Spătăreşti, zicând că şi-a pus zălog la dânsul o jumătate de jirebie de loc din Antaleşti, să o şie până-i va da banii şi să se hrănească cu acel loc. Iar acum el îi dă banii ce au dat şi să-i lase moşia să şi-o ţie el, iar Deleu nu vrea să-şi ia banii, ci zice că o au vândut de tot şi s-au făcut direse. Drept aceea, dacă vei vedea cartea domniei mele, iar tu să socoteşti cu oameni buni şi bătrâni, care vor fi fost atunci la tocmeala lor, de vor mărturisi oamenii buni, înaintea ta, că a pus acea jirebie zălog la dânsul; iar tu să faci lege dreaptă Tomei cu Deleu, să-i lase moşia în pace şi să-şi ia banii ce-a dat înapoi. Iar de vor mărturisi acei oameni că i-a vândut de tot, să o ţie Deleu. Iar de nu se vor ţine de acea lege, iar tu să le faci o mărturie de la tine şi să le dai zi să vie, să stea de faţă înaintea porţii domniei mele”[23].

1646, octombrie 16, Iaşi: Vasile Vodă îl împuterniceşte pe Deleu din Spătăreşti spre „a opri un pomăt şi două pământuri, partea lui Mihăilă Păpuceac din Spătăreşti, pentru doi galbeni şi un potronic, ce l-au plătit de zloţi, cum are şi hârtie de la zlotaşi, şi nu vrea să-i plătească. Iar lui, de-i va părea strâmb, să vie să stea de faţă înaintea domniei mele”[24].

1711: Hotarul satului Şoldăneşti mergea „drept peste bahnă, pe la coada iazului, şi la deal, pe zarea unei vâlcele pe din sus, tot alături cu Petia şi tot zarea vâlcelei, până în hotarul Folticenilor, şi, de acolo, cam pe costişă”[25]

1780, iulie 1: „O seamă de târgoveţi”, încheind „o scrisoare de tocmeală şi de aşezare… iscălită de dumnealui stolnicului Ioniţă Başotă, stăpânul moşiei Şoldăneşti”[26], o trimit, spre întărite, domnitorului Moldovei.

1780, august 8: Prin anaforaua lui Constantin Moruz Vodă, se aprobă, stabilindu-se condiţiile de aşezare, înfiinţarea „târgului Şoldăneşti”, pe moşia stolnicului Ioniţă Başotă[27].

1800: Începând cu ziua de 20 aprilie, proprietarul moşiei Şoldăneşti, Ştefanache Başotă, şi negustorii evrei, sosiţi din diverse locuri, se semnează învoielile pentru 2câtimea de pământ luată de fiecare şi suma bezmănului”. Printre aceştia se numără „Iancu jidovul de la Petie”, „Chiriac Blănar… omul dumisale”, „Procopi Grosar platnic”[28].

1813, septembrie 9: O mărturie a primilor târgoveţi evrei din Folticeni: „Fiindcă după ce s-au luat scaunul târgului Sucevii, din Bocovina, de cătră împărăţia austriecească şi Măria Sa Vodă Constantin Moruz, voind ca în locul târgului Sucevii să facă alt târg, scaun ţinutului Sucevii, într-această parte a Moldovei, şi fiindcă şi unii din neguţători ieşise dincoace, din porunca Mă­riei Sale, am fost siliţi ca să ne alegem un loc drept Suceavă. Şi noi, mergând, am găsit Folticenii, moşia Moldoviţei, care, fiind atunci toamnă, într-acea iarnă am iernat câţiva în satul Folticeni şi, viind primăvara, fiindcă scosesem lemn, iarna, pentru ca să facem dugheni şi case, am ieşit la capul moşiei Moldoviţei, unde, viind amândoi stăpânii moşiilor: Veniamin arhimandrit al Mol­doviţei şi dumnealui cuconul Ioan Başotă, stăpânul moşiei Şoldăneşti, hotărându-se, amândoi au pus şi pietre, fără să pricinuiască o parte la alta. Şi vrând noi ca să facem tocmală şi aşezare, auzind cuconul Ioan Başotă că vrem să facem tocmală, ne-au chemat ca să facem târg pe moşia dumnealui, că, într-alt chip, vom fi supăraţi cu închiderea vitelor de pe moşia dumisale. Pe urmă, ne-am luat şi noi sama că dumnealui este mai aproape de noi şi că de la un stăpân vom fi  asiguraţi şi cu acele de trebuinţă, după cum au şi fost, că ne-au ajutat cu bani, făcându-ne bine, spre facerea târgului, ca şi moşia Şoldăneşti, făcându-se între noi tocmală şi hrisov gospod, care le avem la noi. Dar târgul dintru această pricină au rămas cu numele Folticeni, fiindcă am iernat, într-o iarnă, câţiva în satul Folticeni, dar târgul este pe moşia Şoldăneşti şi noi cu ai noştri ochi am privit când au hotărât şi au pus pietre părintele Veniamin şi cu cuconul Ioan Başotă, fiind şi alţi cinstiţi boieri faţă, care au răposat. Deci noi, câţiva neguţători bătrâni, care am rămas de trăim, după cum ştim, dăm această adevărată mărturie la cinstita mână dumisale cuconului Ştefanacke Başotă Ban, după cum şi carte de aşezare avem, şi hrisovul arată că ne-am aşezat pe moşia Şoldăneşti, iar nu pe Folticeni. Şi faţă de va fi de trebuinţă vom veni şi vom arăta adevărul, care spre încredinţare am iscălit. / 1813, semptembrie 9” / urmează semnăturile cu caractere evreieşti (Arhivele Statului, Bucureşti, Pachetul 280, Documentul 11)”[29].

1814, decembrie 18: Spătarul Andrei Başotă, noul proprietar al Şoldăneştilor, scrie voievodului Moldovei, plângându-se de „pătimirea” la care îl supune căminarul Tudurache Ciurea, câştigătorul „târgului sub nume când de Folticeni, când de Tâmpeşti”, deşi cei mai mulţi târgoveţi se află pe moşia lui[30].

1825, martie 5: „În 1825, Martie 5, Divanul, în cap cu Mitropo­litul Veniamin, face anafora către Vodă Ion Sandu Sturza în pricina  tânguirii Spătarului Andrei Başotă „pentru strâmbătatea ce din nenorocirea sa au pătimit în curgerea anilor trecuţi, de la anul 1809, de când cu nedreaptă împresurare s-au fost luat de sub a sa stăpânire Târgul Şoldăneşti, ce se zice Folticeni, de dumnealui Logofătul Costandin Balş, sub cuvânt că sar fi aflat piaţa târgului pe hotarul megieşitei moşii Folticenii, pe care o au fost luat dumnealui de la baronul Tuduri Musteaţă, apoi în urmă s-au luat târgul de dumnealui Căminarul Ciurea, sub cuvânt că ar fi pe hotarul moşiei sale, Tâmpeşti”.

1826, martie 2: „În urma acestei anaforale, Vodă,  la 2 martie 1826, văzând că nici târgoveţii din târ­gul Şoldăneşti, ce se zice Folticeni, nu   păzesc îndatoririle cuprinse prin acele ponturi… însărcinează Divanul de a face un nou aranjament, prin care, împăcând interesele reci­proce, să se stingă toate neînţe­legerile”.

1826, martie 29: „Divanul, conformându-se însărcinării, prin anaforaua din 29 martie 1826, face noul aşezământ între Târgul Folticeni şi târgoveţi. Aşadar, în luna martie a anului 1826, se schimba oficial şi cam pe nesimţite numele oraşului Şoldăneşti în Folticeni”.

1830: „Satul Şoldăneşti, din ocolul Şomuzului, ţinutul Sucevii, stăpânit de dumnealui vecinicul stăpân spătar Andrieş Başotă, 1831, april 30, în care se arată: Preoţi în slujba bisericii: Pr. Luca Săchelar, Pr. Gavril, Ierodiaconul Teodor, tot în slujbă; Privilegiaţi fără dare: Vel Căpitan Simion Verdiş, cu cartea Domnului Ion Sturza, din anul 1827, aprilie 10, fecior de mazil; Slujitorii bisericii: Ioniţă Bunduţă, dascăl, Lupu Stahi tij (la fel – n. n.) dascăl, neînsurat, Iordache Bunduţ, pălimar. / Urmează 8 nevolnici, între care Dumitru Stamati; 15 văduve, în­tre care Maria lui Andrei Stamati, Catrina a lui Petrea Carabulea şi Preda lui Vasile Popa; apoi „birnicii breslaşi a rangului spătăriei şi a băniei, Bănesii Anastasică Canta, în număr de 37, între care: Toader Cararab, Stahi Brâncoveanu, Lupu sin Vasile Puslaş, Ion Bâlu; „slugile şi alţi oameni fără bir” sunt 18, între care Vasile Niţucă, ce se află şi „călare a ogrăzii”; mai sunt şi 5 „oameni străini fără căpătâi”, care toţi „sunt la Itic jidov orândar” (Arhiva Iaşi, Tr. 644. Dosar I, Tom. IX)”[31].

1845, iulie 12: Cumpărând moşia rubedeniei sale Andrei Başotă, care se săturase de judecăţi, spătarul Mihalache Cantacuzino, însurat cu Maria – verişoara lui Andrei, după ce sporise nemulţumirile târgoveţilor cu dări insuportabile, vinde lui Meer Focşăneanu „şi companiei sale” „partea de târg de pe moşia Şoldăneşti” şi veniturile iarmarocului din Folticeni[32].

1873, raport oficial: „În anul 1873, Noiembrie, procurorul de Suceava primeşte o denunţare că la comuna Mălinii s-ar fi comis, de către prefectul Milo, mai multe crime şi delicte, anume: bătăi barbare; că parte din locuitorii acelei comune au fost executaţi la munci agricole pe moşia Dlui Milo, Spătăreşti, fără să fie angajaţi cu consimţământul şi ştirea lor; că au fost schingiuiţi, cu ocazia acelei executări; că au fost arestaţi ilegalmente; că, din cauza muncii făcute la Spătăreşti peste puterile lor, dânşii au pierdut propria lor recoltă; şi alte asemenea abuzuri. Acest reprezentant al ministerului public, de îndată a luat dispoziţiuni pentru o cercetare locală, invitând şi pe judecătorul instructor, mai apoi preşedinte al tribunalului şi cumnat al Dlui Milo, de a păşi în faţa locului. Acesta a refuzat a pune mâna pe afacere. Procurorul a plecat singur. A făcut două cercetări la Mălini, unde a constatat indicii suficiente că denunţurile menţionate sunt întemeiate. În timpul absenţei sale din oraş, urmăritul prefect a şi dat de ştire la Bucureşti. Întorcându-se, procurorul a fost imediat chemat la telegraf de ministrul justiţiei, prevenitul A. Lahovari. După un lung şi violent dialog, urmat între amândoi, ministrul acuză pe procuror de conspirator, de turburător al ordinii publice, de opozant guvernului şi, în fine, îl avertiză că prefecţii nu se pot schimba după placul fiecăruia. Nu-i spune însă nici un cuvânt pentru crima de la Mălini, despre care procurorul înaintase lucrările prin poştă, cu raportul No. 2573. Ca răspuns la acest raport, procurorul a primit următorul avertisment, cu No. 15216 de la 30 Noiembrie 1873: ,Am examinat dosarul ce mi-aţi trimis cu raportul No. 2573 şi, drept rezultat, vă fac cunoscut că Dvs. nu puteţi, fără a îndeplini formalităţile prescrise de art. 491 Procedură penală, începe o urmărire în contra Dlui prefect. / Dacă însă scopul Dvs. a fost ca să faceţi numai o cercetare, nu eraţi competinte a o face, fără judecătorul de instrucţiune, deoarece cazul de flagrant delict, în înţelesul legii, nu există. / Pentru motivele expuse, ministerul vede că mai mult pasiunea, decât interesul justiţiei v-a condus în această afacere. Vi se dă dar avertisment pentru acest fapt, pe care ministerul nu poate decât a-l reproba. / Cât pentru faptele denunţate de Dvs., deşi pe o cale neregulată, le-am pus însă în cunoştinţa şi aprecierea Domnului ministru de interne. / Ministru A. Lahovari. (Apendice, pag. 181). / În acest ordin mustrător, procurorul a văzut clar suspendarea verităţii acţiunii în contra prefectului Milo. Ceva mai mult: a văzut o pedeapsă ce i se infligea pentru că a cutezat să urmărească, în cercul atribuţiunilor sale, pe un funcţionar favorizat de regimul central”[33].

1881: „Tabloul premianţilor de juriul concursului agricol şi industrial din judeţul Suceava, în zile de 14, 15 şi 16 octombrie 1881 – Ioan Iacoblov, din comuna Şoldăneşti, pentru secara cultivată pe moşia Şoldăneşti, medalie de bronz”[34].

1894: „Şoldăneşti, comună rurală, județul Su­ceava, situată la sus-vestul plasei Şomuzul, lângă Fălticeni. Se învecinează, la est, cu comunele Preuteşti şi Ciumuleşti; la vest, cu Fălticeni şi comuna Oprişeni; la sud, cu comuna Baia şi Fântâna-Mare, şi la nord, cu comunele Pleşeşti şi Giurgeşti. E compusă din satele Şol­dăneşti, Hârtopul, Spătăreşti şi Tâmpeşti, cu reşedinţa în satul Tâmpeşti. Are o suprafaţă de 2.892 hectare, cu o populaţie de 1.396 suflete; are 4 biserici, deservite de 6 preoţi şi 8 cântăreţi; o şcoală mixtă, în Hârtop; 5 cârciumi. Bugetul comunei e, la venituri, de 4.272,72 lei şi la cheltuieli, de 4.206,13 lei. Locuitorii posedă 49 cai, 316 boi, 217 vaci, 1.474 oi şi 105 porci. E udată de pârâul Şomuzul Mare, cu afluenţii săi, Buciumeni, Ţiganul, Petiuţa, Ciorsacul, Prisăcii şi Arini. Locuitori împroprietăriţi din 1864 sunt 59 fruntaşi, 70 pălmaşi şi 187codaşi, stăpânind 525 fălci. Localităţi de însemnat în comună sunt Mănăstioara (Dealul) şi Dealul Halmului, vestit pentru fânaţurile sale. / Şoldăneşti, sat, pe moşia şi în comuna cu acelaşi nume, județul Su­ceava, aşezat pe dreapta pârâului Buciumeni şi pe coasta dea­lului Curmăturile. Are o populație de 326 locuitori; o biserică, zidită de Andrei Başotă, în 1798, deservită de preoţii din Fălticeni. Pe unul din clo­potele bisericii se citeşte: „Acest clopot l-am făcut eu, Ştefan Başotă, Ban, şi l-am pus la biserică, în satul meu Şoldăneşti, ce prăznuieştc hra­mul Sfântul Nicolae, 1700”. Biserica are odăjdii bogate şi două evanghelii legate în argint. Împroprietăriţi de la 1864 sunt 16 pălmaşi şi 36 codaşi, stăpânind 111,5 fălci. Drumuri principale sunt: la Fălticeni (1 km), la Hârtop (7 km) şi la Spătăreşti (3,5 km). Origina satului şi moşiei Şol­dăneşti reiese lămurit din ur­mătoarea carte: „Noi Vasilie Voevod, cu mila lui Dumnezeu Domn Ţării Moldovei. Înştiinţare facem cu această carte a noastră tuturor cui vor căuta sau o vor auzi citindu-se, pentru acest adevărat şi credincios sluga noastră Şte­fan Şoldan, din curtea Domniei mele, fiul răposatului Dumitraşcu Şoldan, biv (fos – n. n.) vel (mare – n. n.) vornic, care acest părinte a lut Dumitraşcu Soldachi a slujit Domniei mele cu curată inimă şi cu mare cre­dinţă în toate trebile, după poruncile Domniet mele, până a sosit ceasul de s-a săvârşit. Noi încă de la moartea lui pentru acea cu dreptate şi cu credinţă a lui către noi slujbă, am miluit pe fiul său Ştefan Şoldan cu osebita noastră milă, de l-am apropiat în curtea Domniet mele, şi i-am dat, şi i-am întărit drepte ocinele şi moşiile lui, care i le-a dat şi i le-a dăruit unchiul său, Teodoraşcu Şoldan, cu limbă de moarte, deosebit de alţi fraţi ai lui, adică tot satul Şoldăneşti şi jumătate din satul Preuteşti, ce sunt pe Şomuz, în ţinutul Sucevei, cu iazuri şi cu mori în Şomuz. Drept aceia dar… etc. etc. / Scris în Iaşi de Dumitrachi Diac, din leat 7150 (1642), April 5. / Noi Vasilie Voevod”. Pe moşia Şoldăneşti s-a în­fiinţat târgul Şoldăneşti, numit mai târziu Fălticeni. În 1803, Şoldăneşti tij a Ba­nului Başotă are 62 liuzi, plă­tind 1.076 lei bir anual (banului, nu visteriei – n. n.), având şi 18 liuzi de cei scutiţi (slugile conacului – n. n.), ocu­paţi cu lucrul pământului (Uricarul, vol. VII; Condica liuzilor)”[35].

1894: „Spătăreşti, sat pe moşia cu acelaşi nume din comuna Şoldăneşti. Aşezat pe platoul de deasupra şi pe coastele dealurilor Tâmpeşti şi Paladi. Numără 64 case, populate cu 61 capi de familie sau 287 suflete, din care 145 bărbaţi şi 142 femei (3 izraeliţi), fiind 76 contribuabili. Vatra satului ocupă 18 fălci şi 39 prăjini. Aşezările locuitorilor sunt slabe. Moşia, proprietatea dlui Maior I. Giurăscu, are 557 fălci, din care 295 fălci cultivabile, 132 fălci pădure şi imaş, restul fânaţ. Împroprietăriţi în 1864 sunt 16 fruntaşi, 12 pălmaşi şi 54 codaşi, stăpânind aproape 120 fălci. Are o biserică, cu patro­nul „Pogorârea Sfântului Duh”, zidită de Matei Milo. Singura dată pe care o găsim e acea de 1799, săpată pe saltarul unei mese. Formează o parohie cu Fântâna Mare. Biserica e împroprietărită cu 8,5 fălci. Şcoala din Fântâna Mare serveşte şi acestui sat. Satul se spune că n-a fost totdeauna unde se află astăzi, ci mai spre nod-est., pe o vale a dealului Palade, acolo unde şi acum mai există câţiva arbori roditori, urmele livezilor satului. El a fost mutat aci de Matei Millo, fiul lui Vasile Millo, foşti proprietari. În 1803, „Spătăreşti, al spătăresei Millo, numără 65 liuzi (oameni străini, aduşi din Galiţia – n. n.), plătind 560 lei bir anual, fiind şi 12 liuzi de cei fără bir (slugile la conac – n. n.). Ei se ocupau cu plugăria, având loc puţin şi făceau draniţă” (Uricar, vol. VII, p. 249). Rari se mai găsesc astăzi oameni din Spătăreşti care să se ocupe cu făcutul draniţei”[36].

1915: „În Spătăreşti, Suceava, se juca: hora, cărăşelul, hârlăuanca, băeţelul, corăgheasca, polca, rusasca, leşasca, căzăceasca, gândul mâţei, căţaua, bătrâneasca, ungureasca”[37].

1921: În baza Legea pentru reforma agrară, promulgată prin Înaltul decret regal No. 3093/921, Comisiunea judeţeană de expropriere Suceava, adică fostul judeţ din preajma Fălticenilor, compusă din Preşedinte, C. Dobrescu (uneori, M. Rădulescu) / Membri: C. Văleanu, consilier agricol, D. Tatos, supleantul proprietarilor, Gh. Ioniţă, delegatul sătenilor (în unele cazuri: I. D. Popescu şi Vasile Popescu). / Secretar, I. C. Manoliu, a emis următoarele extrase de hotărâri: No. 41. Din moşia „Holm” Tarna Mare, proprietatea Casei Rurale din comuna Şoldăneşti, judeţul Suceava, fiind expropriat terenul, în întindere de 116 ha, s-a fixat ca preţ al terenului expropriat câte 2.210 lei de fiecare ha. / Procesul-verbal încheiat în ziua de 24 iunie 1922: 2) Moşia Şoldăneşti, proprietatea domnului Manea Hadzi. Comisiunea, în unanimitate, este de părere că, întrucât domnul proprietar are investiri importante în clădiri, inventar agricol, instalaţiuni; apoi, tot cu unanimitate, constată că moşia, fiind în regiune de şes şi într-o regiune cu cereri de împroprietărire mijlocii, având şi investiri importante, ar urma să se rezerve proprietarului, conform art. 8, alin. c din legea agrară, cota de 300 ha şi, peste aceasta, încă 50 ha, pentru un număr de 162 capete de vite mari, ce posedă. Cum însă proprietarul posedă, astăzi, 260 ha teren cultivabil, comisiunea, cu majoritate, constată că nu este loc de a se proceda la expropriere. / „Procesul-verbal din 21 iulie 1922. Astăzi, fiind termenul pentru darea hotărârii relative la exproprierea moşiilor din comuna Şoldăneşti, pentru constituire de islazuri. S-au prezentat domnii membri Dimitrie Verdeanu, Gheorghe Teodorescu, Ioan D. Popescu şi Gheorghe Ioniţă, Ştefan Condurariu – delegat ales de săteni, şi domnul Dimitrie Nechifor, primarul comunei Şoldăneşti; de asemenea, s-au prezentat domnii proprietari Manea Hadzi, David Tatos, Aurel Mihăiţă – din partea doamnei Natalia Titus Ionescu, a răspuns soţul dumisale, asemenea şi din partea doamnei Anette C. Românescu a răspuns soţul domnul C. Românescu, autorizaţi cu procură în regulă, procedură îndeplinită pentru toate părţile. Având în vedere că întrucât legea nu defineşte nicăieri ce înţelege prin păduri de şes, păduri de deal şi păduri de munte, comisiunea, în mod prealabil, a hotărât, în unanimitate, că înţelege prin păduri de şes pădurile situate la acelaşi nivel (cu mici deosebiri) cu moşiile care vor fi definite de şes şi în care fiecare dintre aceste păduri se află situate. Pădurile de deal, acelea care, fie că sunt situate pe moşie de deal sau o moşie de şes, acestea vor prezenta o diferenţă de înclinaţie (de nivel) în apropierea unui unghi de 45 grade şi ar avea o înălţime destul de însemnată. Comisiunea, în unanimitate, hotărăşte că pădurile, atât ale Statului, cât şi cele particulare, din raza comunei Şoldăneşti sunt păduri de deal şi ca atare pot fi expropriate. Luându-se, apoi, în cercetare şi revizuire lucrările anterioare pentru constituire de izlaz, s-au decis următoarele: Comisiunea, în unanimitate, confirmă toate lucrările anterioare de expropriere şi constituire de islaz comunal, aşa după cum se specifică şi în procesul-verbal al comitetului de ocol Fălticeni din 23 februarie 1921 şi constată că nevoile satelor Hârtop şi Şoldăneşti au fost satisfăcute. În ceea ce priveşte pentru satisfacerea lipsei de 23 hectare, pentru satul Lencuşeşti, atribuieşte comunei şi în folosul satului Lencuşeşti porţiunea de aproximativ 11 hectare, expropriate tot astăzi de comisiunea de expropriere şi situate astfel: cu şoseaua Gârla, locul expropriat şi restul moşiei Ciorsaci”[38].

1937: „În Spătăreşti, judeţul Baia, se fac ouă roşii şi la Sf. Gheorghe, dacă el nu cade în săptămâna luminată”[39].

1948: „Membrii corpului didactic cuprinși în alăturatele tablouri, care fac parte integrantă din prezenta decizie, ale cărora raționalizări, fixări li repartizări au fost anulate cu decizia Nr. 164.743 din 1948, rămân la dispoziția ministerului, fiind obligați să ceară detașarea în posturile ce vor fi publicate vacante: Radu Ioan, Școala Nr. 4 mixtă Șoldănești, postul III; Radu Lucreția, Școala Fălticeni Nr. 4 Șoldănești, postul IV”[40].

[1] AȘSP, Documenta Romaniae Historica / A. Moldova, vol. I, București  1975, doc. 30, p. 43

[2] Ibidem, doc. 31, p. 44

[3] Ibidem, doc. 105, p. 156

[4] AȘSP, Documenta Romaniae Historica / A. Moldova, vol. I, București  1975, doc. 251, p. 335

[5] AȘSP, Documenta Romaniae Historica / A. Moldova, vol. II, București  1976, doc. 197, p. 296

[6] AȘSP, Documenta Romaniae Historica / A. Moldova, vol. III, București  1980, doc. 258, p. 462

[7] AȘSP, Documenta Romaniae Historica / A. Moldova, vol. XVIII, București  2006, doc. 235, p. 303

[8] AȘSP, Documenta Romaniae Historica / A. Moldova, vol. XVIII, București  2006, doc. 262, p. 329

[9] AȘSP, Documenta Romaniae Historica / A. Moldova, vol. XVIII, București  2006, doc. 365, p. 435

[10] AȘSP, Documenta Romaniae Historica / A. Moldova, vol. XVIII, București  2006, doc. 385, pp. 450, 451

[11] AȘSP, Documenta Romaniae Historica / A. Moldova, vol. XIX, București  1969, doc. 79, p. 99

[12] AȘSP, Documenta Romaniae Historica / A. Moldova, vol. XIX, București  1969, doc. 91, p. 111

[13] AȘSP, Documenta Romaniae Historica / A. Moldova, vol. XIX, București  1969, doc. 92, p. 112

[14] AȘSP, Documenta Romaniae Historica / A. Moldova, vol. XIX, București  1969, doc. 102, p. 122

[15] AȘSP, Documenta Romaniae Historica / A. Moldova, vol. XIX, București  1969, doc. 361, p. 505

[16] AȘSP, Documenta Romaniae Historica / A. Moldova, vol. XIX, București  1969, doc. 362, p. 505

[17] AȘSP, Documenta Romaniae Historica / A. Moldova, vol. XIX, București  1969, doc. 363, pp. 506, 507

[18] AȘSP, Documenta Romaniae Historica / A. Moldova, vol. XXI, București  1971, doc. 421, pp. 529, 530

[19] AȘSP, Documenta Romaniae Historica / A. Moldova, vol. XXIII, București  1996, doc. 465, p. 526

[20] AȘSP, Documenta Romaniae Historica / A. Moldova, vol. XXIV, București  1998, doc. 69, p. 70

[21] AȘSP, Documenta Romaniae Historica / A. Moldova, vol. XXIV, București  1998, doc. 120, p. 116

[22] AȘSP, Documenta Romaniae Historica / A. Moldova, vol. XXIV, București  1998, doc. 471, p. 444

[23] AȘSP, Documenta Romaniae Historica / A. Moldova, vol. XXIV, București  1998, doc. 529, pp. 488, 489

[24] AȘSP, Documenta Romaniae Historica / A. Moldova, vol. XXVIII, București 2005, doc. 517, pp. 439

[25] Gorovei, Artur, Folticenii. Cercetări istorice asupra oraşului, Bucureşti 1938, p. 9

[26] Gorovei, Artur, Folticenii. Cercetări istorice asupra oraşului, Bucureşti 1938, pp. 13-45

[27] Ibidem

[28] Gorovei, Artur, Folticenii. Cercetări istorice asupra oraşului, Bucureşti 1938, pp. 52-54

[29] Gorovei, Artur, Folticenii. Cercetări istorice asupra oraşului, Bucureşti 1938, pp. 48, 49

[30] Gorovei, Artur, Folticenii. Cercetări istorice asupra oraşului, Bucureşti 1938, p. 59

[31] Gorovei, Artur, Folticenii. Cercetări istorice asupra oraşului, Bucureşti 1938, p. 32

[32] Gorovei, Artur, Folticenii. Cercetări istorice asupra oraşului, Bucureşti 1938, p. 78

[33] Monitorul Oficial, Nr. 88, 19 aprilie / 1 mai 1877, pp. 2598, 2599

[34] Monitorul Oficial, No. 196, 2/14 decembrie 1881, pp. 6078-6080

[35] Lahovari, George Ioan, Marele Dicționar Geografic al României, vol. V, București 1902, pp. 524, 525

[36] Ionescu, Serafim, Dicţionar geografic al Judeţului Suceava, Bucureşti 1894, p. 323

[37] Lupescu, Mihai, Intratul flăcăilor şi scosul fetelor la horă, revista Ion Creangă, Nr. 6/1915 apud Niculescu-Varone, G. T., Dicţionarul jocurilor româneşti, Bucureşti 1931, p. 174

[38] Monitorul Oficial, nr. 52 din 8 martie 1924, pp. 2627-2631

[39] Gorovei, Artur, Ouăle de Paşti, Bucureşti 1937, p. 58

[40] Monitorul Oficial, Nr. 194, 23 august 1948, pp. 6963, 7021-7023

Povestea aşezărilor sucevene: Rădășeni

Livezile din Rădăşeni, în 1907

RĂDĂȘENI. Povestea acestui sat, care, de la începuturi și până mai adieauri aparținea unor stăpâni, începând cu popa Iuga și terminând cu mănăstirea Slatina, este una pilduitoare. Stăpânii le repetau, mereu și mereu, rădășenenilor că sunt „vecini”, dar ei refuzau cu încrâncenare, generație după generație, să se recunoască iobagi, căci, profitând de un drept feudal, de a lăsa moștenire urmașilor livezile pe care le-au întemeiat, sătenii aceia, care și trăiau după reguli și obiceiuri răzeșești, s-au revendicat necontenit drept răzeși sau moșeni, într-un elan al libertății care, drept consecință, îi și atingea cu aripa ei, ajutându-i să dureze nu doar cel mai frumos sat al Moldovei, ci și cea mai frumoasă și mai demnă de admirație obște rurală din întreaga noastră istorie. La Rădășeni, libertatea a fost asumată prin făptuiri și prin refuzul de a pleca grumazul sub împilările călugărești. Sătenii și-au inventat un domn al lor, nu ca protector, ci ca simbol al capacității omului de a birui vremurile, atunci când el nu se resemnează cu a trăi sub vremi.

1424, februarie 16, Suceava: Alexandru cel Bun întărește lui „acest adevărat popa Iuga” satul Buciumeni, „ca să-i fie uric, cu tot venitul, lui, și copiilor lui, și fratelui său, Nan”, menționând Rădășenii în hotarnică: „Iar hotarul acestui sat să fie începând de la movila care este pe deal, pe drum la vale, până la stejarul cel gros, și de la stejar până la pârâ, și din pârâu la capătul tufișului, și de la capătul tufișului până în drumul ce merge de la Stan (Fălticeni – n. n.) până la Baia, apoi pe drum, până la pârâul ce merge la Radeșani, lângă Stăniga”[1].

1434, aprilie 24, Suceava: Ștefan, fiul lui Alexandru cel Bun, întărește acestui „adevărat rugător al nostru, popa Iuga, printre alte sate, și pe „al patrulea, mai sus de Buciumeni, anume Radeșani”[2].

1490, martie 15, Suceava: La Divanul lui Ștefan cel Mare s-a prezentat „Neagșa, fiica lui Hanea” și a vândut lui Isac, vistiernicul, „ocina sa dreaptă, din uricul tatălui ei, Hanea, un sat pe Șumuz, anume Fulticenii, unde a fost Stan Pântece (fratele popii Iuga și al lui Nan, cunoscut și drept „Sluga Stan”, deci drept șeful Divanului domnesc – n. n.)… pentru 200 zloți”. Tot atunci, „Mărușca, fiica lui Mihul logofăt, nepoata popii Iuga, și Dragoș Stănigescu, fiul lui Nan” vindeau, pentru 120 taleri tătărești, aceluiași vistiernic Isac, „un sat, anume Buciumenii, mai jos de Rădășani”[3].

1586, august 17: Vornicul de Suceava Albu hotăreşte partea din satul Burhineşti, ţinutul Suceava, proprietatea mănăstirii Slatina, printre martorii „oameni buni şi bătrâni” aflându-se şi „Corce vataman de Lămăşeni”[4].

1613: „Vasile Boldişor mărturiseşte că Maxin, călugărul, şi-a lăsat partea sa de moşie din Hreaţca nepotului său, Simion, după mărturia oamenilor buni din Rădăşeni: Vasile a Mironii, Andreian, alt Vasile şi Gherasim, că Ion şi-a dat partea ginerelui său Soci, iar Vasile Socea vrea să ia din partea lui Simion, dar nu i se cuvine nimic, fiindcă şi-a vândut partea de ocină de la socrul său”[5].

1618, aprilie 15. „Radu Mihnea, domnul Moldovei, în baza dreselor şi ispisoacelor de la Ştefan Tomşa Voievod… întăreşte mănăstirii Solca stăpânirea asupra… Lămăşanii şi Stupca, ţinutul Suceava, care au fost domneşti, ascultătoare de ocolul Sucevei”[6].

1624, martie 24, Iași: Radu Vodă întărește „rugătorilor noștri călugări de la sfânta mănăstire Solca dreptele lor ocine ce le-a dat Ștefan Tomșa Voievod”, printre care „două sate, anume Stupca și Lămășanii… cu toate veniturile lor, care și acele sate au fost domnești”[7].

1625, aprilie 22, Hârlău: Mărturia prin care „au vrut Crăstiian, logofătul, să pârască pre călugării de la Solca, pentru un sat anume Lămășeni, ce este la ținutul Sucevei, yicând Crăstiian, logofătul, că acel sat este lui dare de la Simion Vodă, cum a arătat și uric, iscălit cu mâna lui Simion Vodă, de dare; și a zis cum i-a fost și de moșie acel sat, cum au arătat dresele de moșie de a avut. Iar părintele Evlovie, episcopul de Rădăuți, și nastoatelul mănăstirii Solcăi, și cu tot soborul de la sfânta mănăstire Solca, au arătat uric de dare de la Ștefan Vodă, cum a dat acel sat, ce mai sus se scrie, Lămășenii, mănăstirii Solcăi”. În cele din urmă, pentru a-și salva satul de lăcomia călugărilor, „le-a dat Crăstiian, logofătul, o sute cincizeci de galbeni buni întru mâinile părintelui Evloghie, episcopul… ca să-i fie lui moșie în veci și feciorilor săi, nerușeiți nici odinioară”[8].

1625, mai 14, Hârlău: Deși Crăstiian își răscumpărase satul Lămășeni, în 22 aprilie, revine în fața Divanului domnesc și obține uricul de stăpânire[9].

1625, iunie 1, Hârlău: Bietul Crăstiian, logofăt, trecut, acum drept Cârstian, vine din nou la domnie, pentru satul lui răscumpărat, iar Radu Vodă a „aflat că-l stăpânesc călugării de la mănăstirea Solca”. Se face, deci, o nouă învoială, iar logofătul Cârstian, ca să-și recapete ceea ce-i aparținea de drept și deja răscumpărase, „s-au tocmit dinaintea noastră și dinaintea tuturor boierilor noștri și a dat Cârstian trei sute de galbeni ungurești în mâinile lui chir Evlovie, episcop, și întregului sobor de la mănăstirea Solca”[10].

1635, mai 2, Iași: În fața Divanului lui Vasile Vodă au venit „Tofana, cneaghina lui Constantin uricar, și ginerii ei, Nacul și Strătulat Dobrenchi și Istratie, și fiul ei Savin, și s/au pârât de față, înaintea Noastră, cu Antemiia, cneaghina lui Cârstian logofăt, și cu fiii ei, Ionașco și Gheorghiță, pentru un sat, anume Lămășenii”, cu susținerea, din partea Tofanei, „că acel sat a fost al lui Cârstiian împreună cu Constantin uricar, pentru că au fost frați, și li-l dăduse și-i miluise Simion Moghilă, și le-a făcut și uric, și pentru că le-a fost mai înainte acel sat și moșie”. Antemia a susținut că satul aparținea doar lui Cârstiian, care l-a răscumpărat de la călugării solcani cu „banii lui drepți și proprii, și s-a prins să facă la acea sfântă mănăstire un turn și un zid de piatră și patru varnițe” și are câștig de cauză în fața Divanului[11].

1645, ianuarie 13: „În ce chip și-au împărțit feciorii Antimii Cristinesii: Pol sat Rotopănești; Pol sat Băișești; Lămășănii ot Suceavă”[12].

1701, iulie 25: „Constantin Duca, domnul Moldovei, dă carte lui Nicolai Perjul din Rădăşani, ţinutul Suceava, să ţină o parte din ocina cu pomi din Rădăşani, ce-a fost a lui Nicoară, pentru nişte boi furaţi şi vânduţi lui Ilie din Bosanci, pentru care a plătit Perjul 20 lei preţul lor şi 15 lei cheltuiala”[13].

1705: 7214 (1705-6). Mărturie de la „Athanasie, egumen ot Slatină, Galerie, stareţ, Gligorie proegumen, Ghidion, clisiarh, de o parte, şi, apoi, „Serafim, egumen ot Homor (scris ruseşte), Selevestru, proegumen, popa Ioan”… Pe a doua foaie: Nicolai Perjul, Pavăl ot Rădăşiani, Iftimie ot Rădăşeni, Găda ot Rădăşiani, Gudanul ot Lămăşeni, Tofan ot Lămăşeni, Andronachi şi Hilip ot Lămăşiani”[14].

1737, martie 27: „Grigore al II-lea Ghica, domnul Moldovei, întăreşte ispisocul mănăstirii Slatina pentru satul Rădăşeni şi alte moşii, deoarece scrisorile pe care le-a avut mănăstirea s-au pierdut „la vremile de răscoale” într-o tainiţă a mănăstirii, după cum arată mărturia adusă de călugări de la megieşii locului”[15].

1743, ianuarie 23: „Constantin Mavrocordat, domnul Moldovei, dă carte lui Ghedeon, egumenul mănăstirii Slatina, să fie volnic a stăpâni nişte livezi cu pomi făcute pe moşia Rădăşani, ţinutul Suceava, de către vecinii mănăstirii, din care unii au murit fără a lăsa feciori, iar alţii au fugit în alte părţi, pe care caută să le stăpânească unii săteni din Rădăşani, „făcându-se că-s neamuri cu stăpânii acelor livezi”[16].

1743, aprilie 20: „Ştefan Gherghel, postelnic, Constan­tin Cantacuzino, Vasile Başotă, postelnic, şi alţi hotarnici dau mărturie lui Constantin Mavrocordat Voievod că, după cartea sa, primită prin Ghedeon, egumenul mănăstirii Slatina, pentru alegerea unui loc din hotarul târgului Baia, ce este al moşiei Rădăşeni, ţinutul Suceava, a mănăstirii Slatina, au mers la Rădăşeni, unde, în prezenţa egumenului mănăstirii Slatina, a mazililor din jur, a târgoveţilor din Baia, a bătrânilor din Rădăşeni, vecini de loc, în frunte cu popa Constantin, au mărturisit de la bătrânii lor, că Ştefan Tomşa Voievod, fiind copil mic şi sărac, a învăţat carte aici şi, primind domnia, a venit la Rădăşeni, a ridicat biserică şi, jeluindu-se oamenii că-i locul strâmt şi n-au unde se hrăni, le-a dat o bucată de loc din hotarul târ­gului Baia. Iar Grigore Andron şi Gavril Tăpălăghia, din acelaşi sat, au arătat că a venit în casa părinţilor, când erau copilandri, Alecsa Oiaga, om bătrân, băieş de loc, care a mărturisit părinţilor că a apucat stăpânind rădăşenii acea bucată de loc din hotarul lor, şi văzând că târgoveţii din Baia n-au pus nici o pricină, când popa Constantin şi cei 15 bătrâni din Rădăşeni au primit asupra lor cartea de blestem, adusă de egumen, au ales acea bucată de loc dinspre hotarul Băii şi, înnoind sem­nele, au lipit-o de hotarul Rădăşenilor. Hotare: Drumul Armanului. Martori: Grigori Frătiţa şi Ursachi Davidel mazili, popa Vasile, Ianăş cel Mare, Petrea fratele lui, Ianăş Peşte, vechi târgoveţi din Baia, Va­sile al lui Gheorghie, Vasile Tăpalaghia, Strătulat Miron, Gheorghie Pletosul, Grigore al lui Sofronie, Ion al lui Iftimie, Vasile Tănase, Toader Alucăi, Toader al lui Dumitraşco, Gligore Andron, Gligorie Pletosul, Ion Perjul, vecini de acolo”[17].

1744, mai 26: „Ioan Mavrocordat, domnul Moldovei, dă carte lui Ghedeon, egumenul mănăstirii Slatina, prin care îl împuterniceşte să stăpânească o livadă cu pomi, ce a fost făcută de un muscal, venit din Ţara Leşească, pe moşia Rădăşeni, ţinutul Suceava, a mănăstirii Slatina. Logofătul a citit”[18].

1749, iulie 18: „Mai mulţi mazili şi boerănaşi, raportând Domnului despre pricina sătenilor din Rădăşeni cu mănăstirea Slatina, zic: ţăranii… apucase de la strămoşii lor de ştia fieşte carele unde a merge să are şi să cosască şi nu putea altul să-l scoată din pământul cel de arat şi din locul cel de cosit, nici stăpânii lor nu-i scotea, nu-i trebuia unui om acel pământ să-1 are, sau locul cel de coasă, şi-l unui om străin de-l lucra şi el îl dijmuia, nu se mesteca stăpânii la acea dijmă de pe pământul acelui om”[19]. „Ion Perjul şi Gligore Pletosul, epitropii satului Rădăşani, ţinutul Suceava, se jeluiesc la Divan împotriva călugărilor mănăstirii Slatina, spunând că moşia Rădăşani, pe care stau, este a lor de baştină şi ei sunt închinaţi numai cu slujba la mănăstire (ca să aducă pe an câte o podvoadă cu carul şi să facă o zi pe an la coasă). Până acum ei au stăpânit moşia şi au luat dijmă de la oameni străini (liuzii mănăstirii – n. n.), care s-au hrănit pe ea, iar din aul trecut călugării îi obligă să lucreze mai mult”[20]. „Ştefan Gherghel, postelnic, Constantin Ciudin, medelnicer, Toader Bădiliţă, vornic, Neculai Gherghel, medelnicer, Vîrlan Panaiot, pârcălab, Gavril Frătiţa dau mărturie lui Constantin Mavrocordat Voievod că oamenii din satul Rădăşani, ţinutul Suceava, sunt vecini ai mănăstirii Slatina, după cum ştiu de la părinţii lor, care erau zlotaşi. Ei afirmă că n-au auzit, deşi au apucat oameni bătrâni de 100 de ani, că rădăşanii sunt moşeni închinaţi mănăstirii Slatina şi nu sunt vecini. În ceea ce priveşte luarea dijmei de către ţăranii din Rădăşeni de pe hotarul lor, de la oameni străini, arată că şi acum ţăranul, care are casă şi loc de arat şi cosit din strămoşi, nu poate fi scos din pământul lui de către stăpâni, şi, de nu-l lucrează, îl poate da unui om străin să-l lucreze în dijmă, fără a se amesteca stăpânii moşiei în acea dijmă”[21].

1749, august 3: „Anaforaua boierilor, în pricina dintre Ion Perjul, fiul lui Nicolae Perjul, cu Gligori Pletosul, fiul lui Vasile Pletosul, epitropii satului Rădăşani, ţinutul Suceava, şi mănăstirea Slatina. Epitropii satului Rădăşani, cu scrisori de la Vasile Voievod., Constantin Duca Voievod., susţin că moşia Rădăşani, pe care locuiesc, este a lor de baştină şi sunt închinaţi numai cu slujba la mănăstire, iar mărturiile mazililor megieşi şi a lui Gligorii, vechilul mănăstirii Slatina, arată că moşia Rădăşani este a mănăstirii, dania lui Alexandru Voievod, ctitorul ei, şi ale lor sunt numai livezile cu pomi, pe care i-au sădit ei, iar tocmeala lucrului n-a fost numai o podvoadă cu carul şi o zi de clacă pe an, ci aduceau şi câte o falce de fân de om la mănăstire şi 2 zile de clacă pe an, la iezături de mori şi altele, dar dijmă n-au luat. Boierii stabilesc părţilor termen de judecată pentru 26 octombrie. Se menţionează scrisori domneşti din perioada 1648-1749”[22].

1749, octombrie 28: „Nicolae Canta, mare clucer, dă mărturie egumenului mănăstirii Slatina, pentru judecata ce o are în faţa Divanului lui Constantin Voievod cu oamenii din Rădăşeni, ţinutul Suceava, în care combate afirmaţia oamenilor din Rădăşeni că nu sunt vecini, iar moşia nu este a mănăstirii, ci, după mărturia mazililor, oamenii din Rădăşeni să lucreze ca şi până acum mănăstirii boierescul şi să-şi dea adetul din venitul lor”[23].

1750, iunie 11: „Constantin Racoviţă, domnul Moldovei, la jalba egumenului mănăstirii Slatina pentru moşia Rădăşeni, ţinutul Suceava, care este dreaptă moşie a mănăstirii, cu vecini, pe care o stăpâneşte de mulţi ani şi pentru care a avut judecată la Grigore Voievod şi Constantin Voievod cu oamenii din Rădăşeni şi au mărturii, de la boierii „care au cercat dovedire acestei moşii”, şi jeluindu-se faţă şi oamenii de Rădăşeni, care zic că nu sunt vecini, iar moşia pe care locuiesc este a lor, porunceşte lui Costache Razul să cheme părţile şi, după scrisori şi mărturii de credinţă ale oamenilor bătrâni, să cerceteze pricina şi să dea mărturie încredinţată. Totodată îi cere să cerceteze stăpânirea acestei moşii de la Antiohie Voievod şi până la Mihai Voievod şi să înştiinţeze. Iordachi Cantacuzino, mare logofăt”[24].

1752, mai 15: „Constantin Racoviţă, domnul Mol­dovei, întăreşte hotărârea dată de Iani, mare stolnic, şi Vasile Buhăescu, fost mare medelnicer, în judecata dintre Partenie, egumenul şi soborul mănăstirii Slatina, cu Gligore Pletosul, Ion al lui Iftimie, Toader Şoldănescul şi Simion, fiul Gădii, vechili din partea tuturor sătenilor din satul Rădăşeni, ţinutul Suceava, prin care dovedesc că moşia Rădăşeni este a mănăstirii Slatina. Călugării au arătat că acest sat este al mănăstirii, dania cti­torului Alexandru Lăpuşneanu Voievod; că moşia a fost sub ascultare, iar oamenii au slujit mănăstirii, numai dresele pe care le-a avut mănăstirea pe moşiile sale s-au pierdut într-o tainiţă „la vremi de răscoale”. Ei au arătat mărturia megieşilor şi ispisocul de la Grigore Voievod, în care scrie că moşia Rădăşeni şi altele sunt ale mănăstirii Slatina. Neavând călugării cu ce dovedi stăpânirea, s-au ridicat oamenii din Rădăşeni „ce-au fost baştină de acest sat” şi-au arătat că moşia Rădăşeni este a lor, că au fost în­chinaţi numai „lucrul cu slujba lor” la mănăstire, arătând numai nişte cărţi vechi de la răposaţii domni Vasile Voievod, Constantin Duca Voievod, date de volnicie unor săteni ca să stăpânească lazurile şi pometurile şi să dijmuiască, şi nişte mărturii care arată că ei au dijmuit pe acei ce-au lucrat pe acea moşie. Călugării au arătat că n-au luat dijmă de pe mo­şia Rădăşeni, ci numai slujba de la oameni şi „cu moşia n-au avut ei treabă”. Pe lângă mărturiile unor mazili, în favoarea lor, călugării au mai arătat o carte de la Costache Razul, hatman, în care scrie că au jeluit oamenii din Rădăşeni „că-i scot călugării din tocmeala slujbei ce-au slu­jit părinţii şi moşii lor” şi s-au aşezat cu slujba ce vor face pe an. Apoi au adus călugării pe Agafton, fost egumen, călugăr vechi, care, primind carte de blestem pe mărturia sa, în prezenţa oamenilor din Rădăşeni, a arătat că moşia Rădăşeni s-a stăpânit de mănăstire, după cum ştie şi de la alţi călugări bătrâni. Vechilii satului Rădăşeni s-au dat rămaşi de judecată, să nu se mai pretindă moşeni în sat, iar călugării mănătirii Sla­tina să stăpânească în bună pace moşia Rădăşeni”[25].

1764, iulie 6: „Grigore al III-lea Ghica, domnul Moldo­vei, dă carte lui Ghenadie, egumenul mănăstirii Slatina, şi omului său, ce l-ar face epitrop pe moşia Rădăşeni, ţinutul Suceava, să fie volnic a stăpâni a sa ocină şi moşie şi a lua de-a zecea din ţarini cu pâine, fâneţe, grădini cu legume, bălţi cu peşte, livezi cu pomi, prisăci cu stupi (din 50, unul, iar de vor fi mai mulţi sau mai puţini să ia câte o para de stup). Oamenii ce şed cu casa pe acea moşie să dea un leu pe an mănăstirii, ori, nedând bani, să lucreze tot gospodarul câte 12 zile pe an (6 iarna şi 6 vara) „după obicei şi după hotărârea testamentului”. Porunceşte ispravnicului de ţinut să pună în vedere gospodarilor de pe moşia Rădăşeni să dea mănăstirii venitul moşiei pe tot anul, să-i împlinească pe cei împotrivitori, ca să nu se facă pagubă mănăstirii. Cu toate că, acum 14 ani, s-a făcut „aşezare” înaintea lui Costache Razul, mare vornic, ca să facă un stog de fân pe an, să ducă o podvoadă de pâine de pe moşie, la mănăstire, într-o zi să cosească cu toţii de clacă, să iezească iazul morii, când se va strica, pe care, de la o vreme, încoace, nu vor s-o respecte, porunceşte să urmeze hotărârea testamentului, iar cei ce vor zice că moşia Rădăşeni este a lor să vie cu drese şi scrisori la judecata Divanului”[26].

1767, decembrie 2: „Iordachi Cantacuzino, spătar, în urma je­luirii lui Methodie, egumenul mănăstirii Slatina împotriva oamenilor de pe moşia Rădăşeni, ţinutul Suceava, care refuză plata adetului moşiei, raportează lui Grigore Callimachi Voievod că, în prezenţa părţilor şi după scrisori a cercetat pricina, constatând că, după ridicarea vecinătăţii „s-au sculat aceşti oameni, ce-au fost de baştină din Rădăşeni” la domnia lui Constantin Mavrocordat Voievod şi au chemat pe egumen la Divan, în anul 1749 (7257) şi, nehotărându-se judecata, din cauză că sătenii voiau să ia moşia, iar călugării spuneau că sunt vecini, pentru a prezenta părţile dovezi, întâmplându-se „mazilie”, au ieşit la Divan la Constantin Racoviţă Voievod, în anul 1750 (7258), dar neavând dovezi, au fost rânduiţi la Constantin Razul, vornicul rânduit cu slujba la ţinutul Suceava, care, după cerce­tare, a stabilit că moşia este a mănăstirii Slatina şi le-a făcut aşezare de lucru şi scrisori ambelor părţi. După doi ani, sătenii l-au chemat din nou pe egumen la Constantin Racoviţă Voievod, zicând că moşia este a lor şi, fiind rămaşi, li s-a anulat aşezarea, domnul obligându-i să lucreze după „ponturi”. Oamenii din Rădăşeni s-au ridicat din nou la judecată, în faţa lui Dinul Cantacuzino, ban, şi Constandin Başotă, medelnicer, fiind vechili is­pravnici, în 1764 (7272), fără a avea câştig de cauză, iar în domnia lui Grigore Ghica Voievod au fost obligaţi să dea venitul mănăstirii, după hotărârea ponturilor. La o nouă judecată, cerând egumenul venitul moşiei, după aşezare, oamenii din Rădăşeni au scos o hotarnică din 1743 (7251), prin care au cerut să le dea egumenul 36 lei cheltuiala la hotărnicie, din care cauză n-au dat venitul mănăstirii. Călugării, văzând că egumenul de atunci, fiu de vecin şi anume Vasile a lui Gheorghe, prin acea măr­turie hotarnică, dată vecinilor din Rădăşeni, a pus mănăstirea la chel­tuială şi supărare cu judecăţile, atâţia ani, n-au permis egumenului să dea moşia în veci, care să fie a lor, din cauză că n-au lucrat şi nici n-au dat venitul mănăstirii după aşezare, ci s-au volnicit şi au pus orândă în sat şi iau venitul moşiei, fără a da nimic mănăstirii. La anaforaua făcută de boieri şi dată egumenului, prin care li se cerea respectarea ponturi­lor, oamenii din Rădăşeni au arătat că n-au fost de faţă şi că mănăstirea nu le dă iarbă de coasă pe alte moşii, pe care le vinde mănăstirea cu anul la negustori. Egumenul cere anularea aşezărilor şi respectarea pon­turilor ca la alte moşii mănăstireşti sau boiereşti. Iordachi Cantacuzino, în scrisoarea dată domnului, propune ca să se strice toate aşezările şi să se ia scrisorile din mâinile oamenilor din Rădăşeni şi, fiindcă n-au dat venitul moşiei, păgubind mănăstirea, le stabileşte zi de judecată la Di­van, în 6 ianuarie anul viitor”[27].

1768, ianuarie 30: „Grigore Callimachi, domnul Moldovei, scrie lui Iordachi Cantacuzino, fost mare spătar, ispravnicul de Suceava, ca, după hotărârea anaforalei ce va prezenta egumenul mănăstirii Slatina, în pricina cu oamenii din Rădăşeni, să ia toate scrisorile din mâna lor şi, rupându-le, să le dea egumenului, să le ia dijma din anul trecut până la un ban, să-i supună ponturilor şi să nu păgubească mănăstirea de venitul moşiei. A citit al treilea logofăt”[28].

1768, iulie 15: „Grigore Callimachi, domnul Moldovei, în urma jeluirii lui Methodie, egumenul mănăstirii Slatina, pentru nişte livezi cu pomi, pe moşia ce are mănăstirea la satul Rădăşeni, la unele, stăpânii ce le-au făcut fiind morţi, fără urmaşi sau fugind pe alte moşii, le-au vândut unor oameni străini, care n-au treabă la moşie, precum şi pentru o li­vadă cu pomi făcută de un rus, pe care, până acum câţiva ani, a stăpânit-o mănăstirea, iar anul trecut un om din târgul Botoşani a venit, cu carte domnească de la Iaşi, pentru a stăpâni livada, dă carte egumenului mănăstirii Slatina să fie volnic a stăpâni livezile mănăstirii, iar livezile celor ce le-au făcut să le stăpânească ei sau rudele lor, cu obligaţia de a da dijma mănăstirii, „din zece pomi, un pom”. Alţi oameni străini să n-aibă voie a stăpâni livezile celor ce au murit sau au fugit, acestea trecând în stăpânirea mănăstirii. De asemenea, mănăstirea să restituie banii celor străini, care au cumpărat livezi, şi să le ia în stăpânirea ei, iar de nu va prezenta dovadă de rudenie acel om din Botoşani, pentru acel rus, care a murit, livada să treacă în stăpânirea mănăstirii Slatina. A recitit marele logofăt”[29].

1793, mai 28: „Mihai Şuţu, domnul Moldovei, în urma jeluirii lui Chiril, egumenul mănăstirii Slatina, împotriva oamenilor de pe moşia Rădăşeni, ţinutul Suceava, care nu fac zilele de boieresc, nici nu dau adetul moşiei după hotărârea „ponturilor” ce se află în vistierie cu pecete domnească, aducând pagubă mănăstirii, porunceşte lui Grigoraş Sturza, fost mare spătar, ispravnicul ţinutului Suceava, să cerceteze pricina ce are mănăstirea Slatina cu oamenii de pe moşia Rădăşeni, care nu se supun îndatoririlor ce au faţă de mănăstire”[30].

1794, mai 24: „Chiril, arhimandrit şi egumen al mănăstirii Sla­tina, se plânge domnului de păgubirea şi supărarea ce fac mănăstirii lo­cuitorii din satele Rădăşeni, Mălini şi Găineşti, ţinutul Suceava, în Mol­dova, care „cu obrăznicie şi puteri” cuprind fânaţurile mănăstirii pentru păşune şi făcutul finului peste trebuinţa lor. Deosebit de acestea, nu vor să lucreze 12 zile de boieresc şi nici să dea câte 2 lei adetul de casă pe an, rămânând mănăstirea lipsită de venitul acestor moşii. Ţin şi turme de oi pe locul mănăstirii, care nu are unde să-şi păşuneze vitele şi nu plătesc nimic, încât au rămas ei stăpâni pe moşiile mănăstirii. Egu­menul cere domnului să dea poruncă ca mănăstirea să împartă locul de fânaţ locuitorilor de pe aceste moşii după nevoi şi să-şi păstreze păşune şi finaţ pentru vitele sale. Cei ce fac negustorie să lucreze 12 zile pe an sau să dea 2 lei de casă, iar pentru păşunatul turmelor de oi să plă­tească mănăstirii. Deoarece mănăstirea este păgubită de locuitorii acestor trei sate, solicită carte domnească către ispravnici, ca să-i oblige pe aceşti locuitori să respecte obligaţiile faţă de mănăstire. A. Donici, medelnicer, în 26 mai 1794, trimite jalba marelui logofăt, ca să facă carte domnească către ispravnici, pentru a „odihni” mănăstirea”[31].

1794, iulie 10: „Oamenii din Rădăşeni, ţinutul Suceava, se plâng domnului că, după jalba dată împotriva egumenului mănăstirii Slatina, s-a trimis carte domnească ispravnicilor de ţinut, ca să vie la Divan după vremea lucrului, că egumenul le-a luat fânul făcut, lăsându-i muritori de foame. Solicită domnului Mihai Şuţu să li se dea fânul luat şi să rămână după aşezarea veche. A. Donici, medelnicer, îi trimite la marele vistier, ca să le facă carte către isprăvnicie pentru cercetarea pricinii”[32].

1795, ianuarie 28: „Mihai Suţu, domnul Moldovei, ia cunoş­tinţă de nemulţumirea locuitorilor de pe moşia Rădăşeni, ţinutul Suceava, faţă de judecata marilor boieri, în pricina cu Chiril, egumenul mănăstirii Sla­tina, stăpân al moşiei, care, în anaforaua din 9 ianuarie 1795, prezen­tată domnului, au arătat că jeluitorii, după anaforaua din 30 ianuarie 1768, semnată de Gavril, mitropolitul, şi întărită de Grigore Callimachi Voievod, şi alte dovezi, au fost vecini ai mănăstirii, iar egumenii de atunci mi i-au supărat cu adetul moşiei sau cu dijma şi, ridicându-se acea ve­cinătate, au fost obligaţi să dea mănăstirii banii caselor şi dijma din toate, după obicei; la care ei s-au împotrivit, numindu-se şi moşeni de Rădăşeni, fiind rămaşi în faţa Divanului şi luându-li-se scrisorile, pricina lor a luat sfârşit, după cum dovedesc scrisorile mănăstirii. Acum din nou jeluitorii arată că, din vechi, au fost „moşeni de Rădăşeni”, iar egu­menul le-a mărit obligaţiile faţă de mănăstire şi le-a dat mai puţin loc de hrană. La afirmaţia lor, egumenul, cu mărturia ispravnicilor ţinutului Suceava din 20 iulie 1794, a arătat că pe moşia Rădăşeni nu sunt oameni străini, şi mănăstirea nu numai că nu ară şi nu face fân pe acea moşie, ci le-a mai dat şi moşiile mănăstirii Stănileşti, Verejeni şi Poculeni pen­tru îndestularea hranei lor. Mihai Suţu Voievod, cercetând pricina, în faţa întregului sfat şi constatând că locuitorii moşiei Rădăşeni, care zic că au fost moşeni şi la judecăţile ce-au avut li s-au luat scrisorile, n-au dovezi, iar după scrisorile mănăstirii s-au dovedit că nu sunt moşeni, la care ei au răspuns că nu li se dă suficient loc de hrană şi că egumenul i-ar asupri mai mult peste ponturile domneşti, hotărăşte ca aceşti lo­cuitori să dea mănăstirii venitul din livezi, semănături şi din alte după obicei şi adetul caselor; egumenul fiind dator a le lăsa loc de hrană după hotărârea anaforalei şi să nu-i asuprească cu nimic peste preve­derea ponturilor. Porunceşte să se dea carte ispravnicilor ţinutului Suceava, pentru îndeplinirea hotărârii domneşti, iar Grigore Ventura, fost marc postelnic, epistatul vornicilor de aprozi, să ia scrisorile „pricinuitoare de gâlceavă” de ia jeluitori şi întăreşte anaforaua marilor boieri”[33].

1796, ianuarie 22: „Chiril, arhimandrit şi egumen al mănăstirii Slatina, se plânge lui Alexandru Callimachi Voievod că, după jalba locuito­rilor din satul Rădăşeni, moşia mănăstirii Slatina, din 30 august 1795, în care arătau că li s-a luat fânaţul ce-l aveau pe moşia mănăstirii, iar banii rămăşiţă pentru „dijma pomilor” să-i dea în luna septembrie, a primii carte domnească, în care i se poruncea ca să se adreseze ispravnicilor, pentru cercetare, în cazul că locuitorii n-au dreptate, despre care dom­nul a luat cunoştinţă, solicită să se dea din nou carte către ispravnici, ca să-i oblige pe locuitorii din satul Rădăşeni să plătească mănăstirii rămăşiţa din dijma pomilor şi să-i împlinească zilele de boieresc. Ma­rele paharnic trimite jalba marelui logofăt, pentru a cerceta mărturia ispravnicilor şi a le trimite carte domnească, ca să-i împlinească pe locuitorii din Rădăşeni după „aşezarea ponturilor domneşti”[34].

1798, octombrie 27: „Neculai, mare paharnic, şi Cantacuzino scriu oamenilor din Rădăşeni că egumenul mănăstirii Slatina, ţinutul Suceava, s-a jeluit că, în zapisul pe care l-au trimis pentru îndeplinirea zilelor de boieresc, nu le-a cerut să respecte prevederea din „ponturi” cu pri­vire la băutură ; drept ce revine stăpânului moşiei şi că oamenii din Ră­dăşeni nu numai că au pus vin în vânzare, ci au tăiat şi cepul la butca de vin a egumenului, cerându-le să respecte îndatoririle faţă de mă­năstire, pentru a nu fi pedepsiţi”[35].

1798-1800: „Chiril, egumenul mănăstirii Slatina, ţinutul Su­ceava, scrie domnului că, după jalba trimisă, zilele trecute, asupra locuitorilor din satele Oprişeni şi Rădăşeni, cărora prin carte domnească li s-a dat protimisis, adică în orândă cu anul venitul moşiilor Oprişeni şi Rădăşeni, cu alte cotunuri ce sunt într-un hotar, ca să i se plătească banii pe anul în curs sau să dea moşiile în stăpânirea mănăstirii, şi cerând ispravnicii să se respecte porunca cărţii domneşti, locuitorii satului Oprişeni au renunţat la orânda moşiei, iar satul Rădăşeni a cerut 6 zile amânare, fără a plăti banii. Deoarece, de 15 zile, egumenul aşteaptă pe doi fruntaşi ai satului la Iaşi, pentru judecată, cere hotărârea domnului pentru rezolvarea pricinii”[36].

1878, mai, Prefectura judeţului Suceava: „Toate autorităţile sunt rugate a lua măsuri ca să pună mâna pe tinerii: Ciota Ioan, din comuna Lămăşeni, Grădinariu Costache, din comuna Valea Glodului şi Jitariu Costache, din comuna Preuteştii Uniţi, înscrişi pe tablourile de recensământ a recrutaţiei clasei anului curent, la No. 4, 14 şi 4, care sunt dispăruţi din comune, unde nu se ştie, signalmentele lor sunt: 1). Ciota Ioan, nu se cunosc signalmentele”[37].

1881: „Tabloul premianţilor de juriul concursului agricol şi industrial din judeţul Suceava, în zile de 14, 15 şi 16 octombrie 1881. / La 14 octombrie: Toader Gr. Ţevie, din comuna Rădăşenii, pentru un car lucrat de el însuşi, medalie de bronz şi 20 lei; Vasile Grumăzescu, din comuna Rădăşeni, pentru cultura de trifoi şi fasole, medalie de argint; Toader I. Cârlan, din comuna Rădăşeni, pentru seminţe de legume şi un voloc, medalie de bronz; Toader Pavela Onei, din comuna Rădăşeni, pentru cultura perilor, medalie de bronz; Petru Ciubotaru, din comuna Rădăşeni, pentru căpestre de cânepă, 20 lei; Safta Gr. Lovinescu, din comuna Rădăşeni, pentru ţesături de in şi cânepă, una vacă; Casandra Bejanu, din comuna Rădăşeni, pentru ţesături de in şi cânepă, medalie de bronz şi una vacă; Irina Grigore Pintilie, din comuna Rădăşeni, pentru ţesături de cânepă, 30 lei; Elena Ioan Sofiica, din comuna Rădăşeni, pentru ţesături de in şi cânepă, 20 lei; Ruxandra Th. Ioan Cârlan, din comuna Rădăşeni, pentru ţesături de in şi cânepă, 20 lei”[38].

1886, iulie: „În ziua de 27 iunie trecut, a căzut o ploaie cu piatră în comuna Rădășeni, plasa Șomuzu-Moldova, județul Suceava. Cu această ocazie, la locul numit „peste Șomuz”, teritoriul comunei Rădășeni, ploaia, fiind cu mare repeziciune, a luat pe femeia Maria Ioan Th. Buhlea, care se afla acolo, cu alți oameni, la prășit, și a dus-o spre iaz, așa că numai cu ajutorul oamenilor a putut fi scăpată de moarte. Numita femeie, însă, rămânând oareșicum zăpăcită din cauza acestei întâmplări, s-a trimis în cura spitalului (Fălticeni – n. n.)”[39].

1887: „Prin îndeplinirea formalităților cerute de lege, comuna Lămăşeni s-a unit cu Rădășeni, sub nnmire de Rădășeni” (Monitorul Oficial, Nr. 92, 28 iulie 1887, p. 2219).

1888: „Ioann Pușcașu, din comuna Rădășeni, judetul Suceava, pândar la arendașul moșiei Rădășeni, în ziua de 5 Decembrie curent, a mers la casa de posesie, spre a raporta despre serviciul său. La întoarcere, seara, a voit a trece pe ghiață, peste iazul numit al Călugărului; dar, când a ajuns în apropiere de stuh, unde matca iazului era dezghețată, fiind întuneric, a căzut în apă și s-a înecat. În ziua de 8 Decembrie i s-a găsit cadavrul sub gheață”[40].

1891: „Casieria generală a județului Suceava. Agentul de urmărire și controlor fiscal al circumscriptiei II, județul Suceava, conform art. 12 din legea de urmărire, face cunoscut prin aceasta că, în ziua de 25 Aprilie 1891, orele 12 din zi, se va vinde prin licitație, în orașul Fălticeni, din suburbia Iarmarocul Vitelor, averea ce s-a sechestrat, pentru neplata dărilor datorate. Această avere sechestrată este: Două vaci cu vițel, șase vaci sterpe, doi buhai, patru gonitori (juncani), trei gonitoare, trei mânzați bouți, două mânzate vițele, un cal, cinci iepe și două costrușe. Aceste vite sunt sechestrate de la domnii arendași ai moșiei Statulul Rădășeni, cu procesele-verbale No. 43 și 53 din 1891; iar vânzarea lor se face sub rezerva ca din prețul ce va rezulta la licitație să se îndestuleze atât Statul, cât și casa creditului agricol a județului Suceava, deoarece sunt amanetate în contul împrumutului de lei 2.800. Prin urmare, aceia care vor voi a concura la licitația acestei averi să se prezinte la locul indicat, în ziua și orele fixate. Se cere concurenților să depună, mai întâi, o garanție de 5 la sută din valoarea averii. / No. 66. 1891, Aprilie 4”[41].

1891: „Prin deciziunea Dlui ministru de finanțe cu No. 8.560 din 31 Mai 1891, se numesc ca debitanți pentru vânzarea tutunurilor, timbrelor, chibriturilor și cărților de joc persoanele următoare: Teodor Grumăzescu, în comuna Rădășeni, plasa Moldova-Șomuz, județul Suceava”[42].

1894: „Rădăşeni, comună rurală, situată în partea estică a plasei Moldova de sus şi la 2.500 m de Folticeni. Se mărgineşte, la est, cu comuna Oprişeni, la vest cu comuna Sasca şi Brădăţel, la sud cu comuna Baia, şi la nord cu Buco­vina. Are forma unui poligon neregulat, înclinat spre nord-est. Se compune din satele Rădăşeni şi Lămăşeni, cu reşedinţa în satul de la care şi-a luat nu­mele. E populată cu 636 capi de familie, ce numără 2.721 su­flete sau 1.361 bărbaţi şi 1.360 femei, fiind 532 contribuabili. Are 3 biserici, servite de 4 preoţi, 1 diacon şi 9 cântăreţi şi 2 şcoli rurale mixte, cu 2 învăţători. Bugetul comunei pe 1892-1893 are, la venit, 7.903 lei şi, la cheltuieli, 7.563 lei, iar al drumurilor: 1.656 lei venit şi 1.560 cheltuieli. În toată co­muna sunt 46 cai, 298 boi, 346 vaci, 1.396 oi şi 230 porci. Altitudinea comunei, de la nivelul mării, variază între 340-350 m. E udată de Şomuzul Mare (6 km), Şipotele (5,735 m), Siliş­tea (4 km), Lămăşanca şi Brădăţelul. A patra parte din mo­şia Rădăşeni este proprietatea Statului, iar moşia Lămăşeni e a dlor G. Ciudin şi G. Văsescu, restul e al sătenilor. În­tinderea teritorială a comunei e de 2.322 fălci, din care 2.269 cultivabile şi 53 fălci pădure. Împroprietăriţi în 1864 sunt: 33 fruntaşi, 160 pălmaşi şi 316 codaşi, stăpânind 1.821 fălci 58 prăjini; 16 însurăţei cu 32 fălci; iar 131 locuitori au cumpărat tot atâtea loturi mici a câte 5 hectare. Locuri mai însemnate în comună sunt: Cetăţaua, un platou deasupra satului Rădăşeni (spre sud-est), unde se găsesc antichităţi ca unelte de cremene şi vase de lut. / Rădăşeni, sat pe moşia şi în comuna cu acelaşi nume. Partea-i sud-vestică  poartă numele de Fundoaea. Aşezat într-o adâncă, încunjurată de dealuri mari, deschisă numai spre nord, are aspectul unei  păduri de arbori roditori, din care unde şi unde se iveşte câte un creştet de casă sau un fum. Satul nu se poate vedea decât aflându-te deasupra lui, aşa că dealurile din juru-i formează un fel de cetate naturală. Până la 1886, satul Rădăşeni forma singur comună aparte. Numără 344 case, în care trăiesc 417 capi de familie sau 1907 suflete, din care 933 bărbaţi şi 974 femei, fiind 332 contribuabili. Vatra satului ocupă 455 fălci şi 34 prăjini. / Aşezările locuitorilor pot servi de model tuturor satelor din judeţ. Mat toată moşia e proprietatea locuitorilor, dobândită în virtutea legilor din 1864, 1878 şi 1889, rămânând statului numai 130 fălci, ce se vor vinde în loturi mari. Are o biserică, a cărei teme­lie a fost pusă de Ştefan Tomşa Vodă, servită de 3 preoţi, un diacon şi 3 cântăreţi ţi împroprietărită cu 18 fălci, şi o şcoală rurală mixtă, reînfiinţată în 1858, fiind cea mai veche şcoală din judeţ, cu un învăţător plătit stat. împroprietărită cu 6,5 fălci şi frecventată de 45-50 elevi, din 96 băieţi şi 106 fete, cu etatea de 7-12 ani aflători în sat. / În vechime, a existat în Rădăşeni o şcoală preoţească. Ştefan Tomşa Vodă, care a domnit între 1611-1615 şi 1622-1623, deşi originar din ţinutul Putnei, învăţase carte la şcoala preoţească din Rădăşeni, în ţinutul Sucevei, după cum ne spune un document de pe timpul lui Con­stantin Mavrocordat, în care mai mulţi omeni bătrâni din satul Rădăşeni mărturisesc, cu prilejul unei hotărnicii, că „apucaseră şi ei, de la bătrânii lor, că, fiind Ştefan Vodă Tomşa copil mic şi sărac, a învăţat carte la şcoala din Rădăşeni şi, miluindu-l Dumnezeu cu domnia, a venit la Rădăşeni şi a făcut aice o bi­serică, şi, jeluind omenii că li-i locul strâmt şi n-au unde se hrăni, le-a dat şi o bucată de loc din hotarul târgului” (Baia, se înţe­lege). Această mărturisire a documentului, deşi nu contem­porană, este însă întărită de alte împrejurări. Aşa, tradiţia, păs­trată până acum în Rădăşeni, atribuie lui Ştefan Tomşa zidi­rea bisericii ce se află în acel sat. El făgăduise că o va zidi, atunci când, fiind fugărit de Constantin Movilă, căutase scă­pare la tătari, adăpostindu-se, după cum spune tradiţia, întâi în Rădăşeni. Când dânsul se urcă în scaunul Moldovei, îşi îndeplini juruinţa făcută în tim­pul fugii sale. Şi astăzi se pomenesc de ctitori ai bisericii: Ştefan Voievod şi Elena Doamna, şi se află şi o linguriţă de aur, cu inscripţia slavonă, care pe româneşte sună: „Şi am dat-o pre ea, spre a se ruga pentru noi, în biserica din satul Rădăşenii, unde este hramul „Marele mucenic Mercurie”, Io Ştefan Voievod Tomsovici”. Inscripţia nu poartă nici o dată (linguriţa a fost dusă de călugării din Slatina, care puseră, mai târziu, mâna pe Rădăşeni, la Mănăstirea Neamţului, unde se află şi astăzi. Rădăşe­nii, însă, îngrijiră a se face una de argint poleit întocmai ca şi cea originală, pe care o păstrează ca un scump odor, o frumoasă dovadă despre trainica iubire a trecutului în acel sat, cel mai frumos din toată Mol­dova. Se vede, din inscripţia linguriţei, care arată de soţie a lui Ştefan Tomşa pe Elena, că acesta a fost Tomşa al II-lea şi nu I, a cărui soţie, am văzut din „aerul” de la Buneşti, era Axinia. Şi despre şcoala din Rădă­şeni s-au păstrat în popor urme de tradiţii, însă mult mai slabe decât despre biserică (A. D. Xenopol, Istoria Românilor, vol. III, p. 492). / Din trecutul satului. Rădăşenii sunt din obârşie răzeşi. Între documentele care ne amin­tesc despre acest sat, cel mai vechi cunoscut ni s-a păstrat în archiva din Moscova şi e de la Alexandru cel Bun, deci vechimea satului datează de mai înainte de dom­nia acestuia. Următoarele documente ne vor­besc despre Rădăşeni: 1). Documentul prin care Ale­xandru cel Bun dăruieşte lui Popa Iuga moşia Buciumeni, aflat în păstrarea lui Vasile Diaconu, din Buciumeni (16 februarie 1424[43] – n. n.); 2). Documentul din 1434, prin care Ştefan, fiul lui Alexandru Vodă, întăreşte din nou stăpâ­nirea lui Popa Iuga asupra satului Buciumeni, de lângă Rădăşeni; 3). Documentul de la Ilieş şi Ştefan, fii lui Alexandru cel Bun, din 1435, prin care se hotărăşte iarăşi satul Buciumeni şi o parte din Rădăşeni protoereului Iuga; 4). Un alt document, din 1439, de la aceiaşi şi cu acelaşi con­ţinut; 5). Mărturia din 1723, Iunie 20, a locuitorilor din Bosancea şi Lămăşeni, de pe timpul lui Mihail Racoviţă, privitoare la judecata răzeşilor din Rădăşeni cu călugării Mănăstirii Slatina, care uzurpaseră moşia şi-i pusese în boieresc; 6). Anafora către N. Mavrocordat, din 1743, Aprilie 20, în care se zice că Ştefan Tomşa, fiindcă învăţase carte la şcoala din Rădăşeni, a dăruit acestora o bucată din trupul moşiei târ­gului Baia; 7). Anafora de judecată către C. Racoviţă, din 1750, Octombrie 28, prin care se spune că Rădăşenii au fost darabani domneşti şi că, de la a doua domnie a lui Vasile Lupu, au fost închi­naţi Mănăstirii Slatina; 8). Documentul din 7258 (acelaşi an), în care, nedându-se dreptate nici Mănăstirii, nici Rădăşenilor, s-a „făcut aşezare într-acest chip, adică de tot anul ca să se facă câte o falce de fân pe an, să o dea gata şi să ducă şi câte o podvoadă de pâine la monastire şi iarăşi într-o zi să cosească cu toţii o clacă de fân şi acel fân să-l ridice ţiganii Monastirii, şi iarăşi la o moară ce are sfânta Monastire la Borghineşti pe Şomuz, când ar trebui a se iezi, să iasă cu toţii să tocmească”; 9). Hotărârea boierilor judecători din 1752, Mai 15, prin care se dă drept de stăpânire Mănăstirii Slatina atât „asupra moşiei Rădăşeni, cât şi asupra oamenilor ce s-au aflat şezători acolo, pe acea moşie”, spunându-se că fu­sese dată Monastirii de Alexandru Vodă Lăpuşneanul; iar Rădăşenii susţin că moşia e a lor din bătrâni şi că numai oamenii ar fi fost daţi în slujba Monastirii, nu şi moşia; 10). Anafora din 1764 către Gr. Al. Ghica, tot în pricina acestei judecăţi; 11). Idem din 1765, Iunie 3, tot către Gr. Ghica, în care se zice „dreapta moşie a Monastirii”; 12). Anafora şi hrisov din 1765, Iunie 3, prin care se porunceşte a se rupe cărţile ce aveau lo­cuitorii din Rădăşeni ca drept de proprietate; 13). Anafora şi hrisov din 1767, Decembrie 2, şi 1768, Ghenarie 30, de la Gr. Calimach, tot pentru ru­perea actelor (vezi Uricar, de T. C, vol. X). / În 1803, „Rădăşenii a Monastirii Slatina număra 201 liuzi, plă­tind 4.212 lei bir anual (mănăstirii, nu visteriei – n. n.), ocupaţi cu lucrul pământului şi poame (Uricar, vol. VII, p. 252). / Rădăşenenii, în genere, sunt omeni bine făcuţi, înalţi, piep­toşi, deştepţi, statornici, harnici, foarte tacticoşi şi negustoroşi. Numai rădăşeneanul vine de hac evreului; acesta ne-o dovedeşte şi faptul că în Rădăşeni izraeliţi nu se pripăşesc. Rădăşenenii, în Moldova, sunt ca şi oltenii în Muntenia. Ei sunt plăcuţi şi la vorbă, şi la port, curaţi şi bine îmbrăcaţi. Femeile se întrec cu soţii lor în apucături bune şi rar se întâmplă ca un rădăşan să-şi însoare flăcăul cu o fată din alt sat şi invers. În ograda şi gospodăria rădăşanului domneşte ordinea şi curăţenia; nu tot aşa pe uliţe, care, nefiind şoseluite, sunt foarte mocirloase. / Rădăşenenii pun mai mult preţ pe livezile şi grădinile lor, care aduc obştii peste 20.000 lei, decât pe ţarine. Perele şi merele de Rădăşeni sunt foarte căutate şi, după timp, se vând cu 15-35 franci suta de kilograme. Chiar pe timpul lui Dimitrie Cantemir mersese vestea despre merele de Rădăşeni. Ţăranii ziceau: „Mălaiul, în Ţara de jos, şi me­rele, în Ţara de sus, nu au coajă” (Cantemir, Descrierea Moldovei, p. 85). / Cultura trifoiului s-a introdus în 1881 şi acum mai nu e lo­cuitor care să nu-l semene. Următorul pastel descrie sa­tul, cu împrejurimile sale: „Într-o adâncă vale ce este-mprejurată / Cu dealuri care toate se ţin de laolaltă, / Se vede o pădure ce se întinde jos, / Sub ochiul ce priveşte ca pe-un covor frunzos. // Pădurea este mare, pădurea este verde, Şi-n lunga depărtare pe zare ea se pierde; / Ai crede că-i un codru sălbatic, neştiut, / De lacoma secure încă nestrăbătut. // Această mult frumoasă pădure seculară / E satul Rădăşenii, sat vechi la noi în ţară; / Se zice că strămoşii ce bine se luptau / Drept ocină pământuri aicea căpătau. // Acolo când românit cu zdravene topoare / Au răzbătut ca nişte oştiri cotropitoare, / Cu urşii cei sălbatici la trântă s-au luat, / Şi-alături cu bârlogul ei case şi-au durat. // Plăculul sat-pădure de sute ani trăieşte; / Bătrânii mai spun încă că astfel se numeşte / El de la rădăcina de meri, de peri, de pruni, / Ce-au răsădit aicea ai ţării buni străbuni. // Vestiţi sunt rădăşenii, ei fac speculă mare / Cu-a lor poame vestite, şi singuri sunt în stare / Prin sate să mai ţie negoţul românesc, / Negoţ care prin târguri mai tot e jidovesc. // Aici toamna pe lozniţi, cu stuh acoperite / Ca babele postite stau perjele zbârcite: / Din deal părul văratic şi mărul cel domnesc / Privesc cu nepăsare la cornul ţigănesc. // Pe vale iată plopul cu frunzi tremurătoare / Ca nişte aripioare de flutur zburătore; / În rând pe lângă apă stau blondele răchiţi / Ce din bătrâne trunchiuri dau tinere mlădiţi. // Spre Baia iazul Ruscei pe un podiş se-ntinde, / În apa lui mult peşte la sărbători se prinde; / El poartă acest nume de la un sat rusesc, / Din care sat nici urme azi nu se mai găsesc. // Ca nişte pânze albe ce se zbicesc la soare / S-arată pe Glimea nişte albe ogoare; / La sud apare culmea numită Cetăţea, / De unde-n faptul zilei Suceava poţi vedea. / Spre nord e dealul viei, dar via strugurie / Când vine primăvara pe deal nu mai învie; / Acolo azi ciobanii pasc turmele de oi / Şi rădăşanul strânge grămezi de păpuşoi, / Cu veselie curge pârâul Lămăşanca / Prin ţarină, pe unde prăşeşte rădăşanca; / El reînsufleţeşte sălbatecele flori, / Ce râd printre cosiţe la zi de sărbători. // În Silişte secara la soare înălbeşte, Acest loc Nicoriţa de oameni se numeşte[44]; / Ca mortul ce nu are scrisoare pe mormânt, / Aşa, făr’ de tradiţii e şi acest pământ! // Aici multe legende rămas-au din vechime, / Legende glorioase din care o mulţime / Se pierd pe toată ziua, legende ce-ar putea / În faţă cu străinul românul susţinea! // Aicea Domnul Tomşa a învăţat la şcoală, / Şi-a meritat a ţării coroană triumfală; / Ce luminată şcoală era în Rădăşeni / Când ea ne da puternici şi mari Domni moldoveni! // Biserica cea veche, română şi creştină, / La care rădăşanul cucernic se închină / De Tomşa fu zidită pe un sălbatic loc, / Loc unde el s-ascunse de duşmani într-un soc! // Când ţara Bucovinei s-a rupt de România, / Bătrânii spun c-aicea veni isprăvnicia; / Suceava ce, odată, domni pe moldoveni, / Trimis-a al ei scaun în sat la Rădăşeni. // Aici odinioară a înflorit o floare / Sălbatică, frumoasă ca floarea de cicoare, / Ea printre flori trecut-a cum trece un zefir / Şi-n cântece lăsat-a un jalnic suvenir. // Marie, Măriuţă, tu prin călugărie / Ai devenit o dulce şi tristă Melanie, / O blondă poezie pe-al veciniciei prag, / O dragoste ascunsă în haine de şiiag! // Acolo, de miercuri, la hram vine anume / Din Fălticeni şi sate o zgomotoasă lume; / Româncele, românii în horă dănţuiesc / Şi inimile bune aici se îndrăgesc… // Perjenii[45] spre Fundoaia[46] întind a lor tulpină / Bătrână ca şi prunii şi perii din grădină; / Perjenii cred că Domnul, când lumea a zidit, / Ei din pământ odată cu perjii au ieşit. // Fundoaea cea bătrână are două bătrâne / Surori ce-s amândouă pe un   bordei stăpâne; / În casa părintească venind suferinţi mari, / Sărmanele bătrâne rămas-au fete mari[47]. // Sub merii şi sub perii cu plete umbritoare / Au înmulţit Pletoşii albine strângătoare; / Sunt ageri, sunt puternici şi au pletele mari, / Ca zimbrul de la codri, pletoşii Loghinari[48]. // Pe jumătate satul din vale, pân’ pe zare, / E locuit acuma de neamul acel care / Sub  Domnul Ştefan Sfântul, luptând la Grumăzeşti, / Au botezat cazacii în ape creştineşti[49]. // Ei sunt ca toţi românii isteţi, voinici şi harnici / Şi ca toţi moldovenii la inimă sunt darnici, / De şoimul ce trăieşte sub bradul muntenesc, / De Toader cel cuminte ei se povăţuiesc![50]”[51].

1894: „Lămășeni, sat pe moşia cu acelaşi nume, din comuna Rădăşeni, la 8.800 m de Folticeni. Partea estică a satului, fiind pe moşia fostului proprietar Cichirdic, poartă numele de Lămăşeni-Cichir­dic; iar cea vestică se numește Lămăşeni-Săcară, pentru același rezon. Aşezat pe văile şi delurile Copăcelul, Prodana şi Izvorului, numără 179 case, populate cu 219 capi de familie sau 814 suflete, din care 428 bărbaţi şi 386 femei (2 străini). Are 200 contribuabili. Vatra satului ocupi 84 fălci, 51 prăjini. Locuitorii sunt buni gospodari, dar urăsc şcoala. Moşia e proprietatea domnilor G. Ciudin şi G. Văsescu şi are 522 fălci, 16 prăjini. Împroprietăriţi la 1864 sunt 19 pălmaşi şi 149 codaşi, stă­pânind 287 fălci şi 56 prăjini. Are două biserici, una în Lămășeni-Cichirdic, cu patronul „Sfinții Constantin şi Elena”, zidită de Anastasia Cichirdiceasa, în 1850, servită de un preot și 2 cântăreţi şi împroprietărită cu 8,5 fălci, şi a doua, cu patronul „Sfântul Nicolae”, de lemn, servită de un preot şi doi cântăreţi şi împroprietărită cu 8,5 fălci. Drumurile principale sunt: la Rădăşeni (1 km), la Sasca (6 km) şi la Rotopănești (3 km). Are o şcoală rurală mixtă, cu un învăţător plătit de stat, în­fiinţată în 1864, frecventată nu­mai de 19 elevi, din 41 băieţi şi 34 fete cu etatea de şcoală aflători în sat. / Locuitorii din Lămăşeni imită pe cei din Rădăşeni în apucături, având toţi frumoase livezi de pomi roditori, dar tot nu sunt aşa de gospodăroşi şi de întreprinzători ca cei din urmă. Vechimea satului e necunos­cută. Se pare însă a avea aceiaşi vechime ca și Rădășenii. Într-o mărturie, dată de locui­torii din Bosancea şi Lămăşeni, egumenului mănăstirii Slatina, în 7231 (1723), Iunie 20, se arată că cei ce întemeiau livezi de pomi pe moşie aveau dreptul să le treacă moştenire copiilor, nepo­ţilor şi strănepoţilor numai cât timp aceştia locuiau în sat. Fetele măritate în alte sate n-aveau dreptul a moşteni livezile părintești (Uricar, de T. C., Vol. X, p. 179). În 1803, „Lămăşeni răzăşești se ocupau cu lucrul pământu­lui, poame şi aveau loc de mij­loc, numărau 100 liuzi, plătind bir (mănăstirii, nu și vistieriei – n. n.) 1.490 lei anual. (Uricar, VII, p. 252). Lămășeni, pădurice de mesteacăn, împiestriţată cu alte esenţe, pe moşia ca acelaşi nume. Prin această pădurice trecea drumul ce lega Suceava cu Baia. Bă­trânii spun că nu o dată oastea lui Ştefan Vodă şi ale altor Domni şi-au făcut trecerea pe aci. Lămăşanca, pârâul ce străbate satul Lămăşeni şi se varsă în pârâul Siliştea (700 m)”[52].

1895: „Elevul Dumitru C. Manoliu, născut la 1878, luna Decembrie, în comuna Rădășeni, plasa Șomuz-Moldova, județul Suceava, pierzându-și certificatul de absolvire a cursului primar-urban, sub No. 83 din 29 Iunie 1892, direcțiunea școlii, după cerere, a liberat numitului duplicatul No. 198 din 3 Septembre 1895. Se publică aceasta, anulându-se certificatul pierdut”[53].

1895: „În ziua de 25 August a. c., în drumul tractuluI Lămășeni, spre șoseaua Cornu-Luncii, pe teritoriul comunei Rădășeni, judetul Suceava, s-a găsit cadavrul unui individ necunoscut, presupus a fi fost un cerșetor. Cazul s-a comunicat de primarul respectiv domnului procuror local”[54].

1899: „Se aduce la cunoștința celor interesați că, în ziua de 9 Decembrie 1899 și următoarele, orele 10 dimineața, se va ține licitațiune publică, conform art. 6, 24 și următoarele din legea înstrăinării bunurilor Statului și răscumpărarea embaticurilor, în localul prefecturii județului Suceava (în Fălticeni – n. n.), pentru vânzarea bunurilor mici arătate mai jos: Locul cârciumii cu un han, lung de 13 metri, larg de 8,5 metri, construcție de zid, având două odăi, o sală, un beci boltit pentru 8 vase, învelit cu șindrile, în stare proastă, pe plan lit. b3, de pe mosia Rădășeni, în întindere suprafață totală ca de 1.263 mp, din care ca 527 mp călcați de Gavril Ancuța, în partea dinspre nord, cu 83 mp, de Neculai Ioniță Nechita, în partea dinspre sud, cu 254 mp și de Toader Hogianu, cu 190 mp, în partea dinspre vest; situat în comuna Rădășeni, plasa Șomuz-Moldova, fost pendinte de mănăstirea Slatina; învecinându-se, la nord, cu Gavril Ancuța, la sud cu Neculai Ioniță Nechita, la est cu șoseaua ce trece prin sat și la vest cu Toader Hogianu; arendat, în perioada 1895-1900, cu lei 25 anual; garanția: lei 50. Concurența începe de la suma de lei 700. / Locul cu o cârciumă de bârne, învelită cu șindrilă, având două odăi, construcție veche și în stare proastă, de pe moșia Rădășeni, pe plan lit. b8, în întindere suprafață totală ca de 1.253 mp, situat în comuna Oprișeni, plasa Moldova-Somuz, fost pendinte de monastirea Slatina; învecinându-se, la nord și sud, cu două uliți, la est cu șoseaua Folticeni-Suceava și, la vest, cu locurile locuitorilor din Oprișeni; arendat pe perioada 1895-1900 cu lei 29 anual; garanția: lei 60. Concurența începe de la suma de lei 500”[55].

1903: „Lucrând ca judecător de instrucţie, refuzasem a mă duce, cu forţa armată, după cererea aceluiaşi inspector co­munal, în comuna Rădăşeni, unde – pretin­dea el – locuitorii erau în completă stare de revoluţie. Revoluţia care-l persecuta pe inspectorul comunal era zvonul răspândit că locuitorii din Rădăşeni ar avea de gând să-l dezmierde, fiindu-le foarte drag, din nişte pricini ştiute de ei”[56].

1904: „Prin lungul şir al căsuţelor albe, cu cerdace de lemn şi grădini, al stradei Nicoreştilor, prin jugul „tractului“ tricolor, plătit de evrei, spre Rădăşeni, sat vechi şi vestit pentru cultura şi exportul fructe­lor, pe care-l face în mai mare măsură decât orice alt sat din România. / Luăm şoseaua şi ne înfundăm într-un drum să­pat prin lut, care duce tot la vale. Pe acest rău drum trec cară şi căruţe şi săteni sprinteni şi cu­raţi, în îmbrăcămintea îngrijită şi elegantă a mun­telui. Gardurile de nuiele rupte din sălciile ce mărginesc ca o alee, cuprind gospodării foarte întinse cu case solide şi înalte, având câte trei odăii, fereşti ce se deschid uneori, frumoase cerdace de lemn. Lemnul clădit şi lucrat se vede pretutindeni în acest prag al pădurii nesfârşile. Şi biserica e făcută din lemn şi, fiindcă uşa de intrare în naos e puternică şi împodobită cu săpături, locuitorii o atribuie cu mândrie lui Ştefan vodă Tomşa, de la începutul vea­cului al XVII-hea, în care ei văd un fiu al Rădăşenilor. / Dar bogăţia satului nu vine din lemnul îmbelşugat, ca la Baia, unde se lucrează cofe care merg până la porturile Dunării. Marfa rădăşenenilor sunt poa­mele, pe care le cumpără misiţii pentru Berlin şi Praga chiar, ceea ce cârmuirea ştie aşa de bine, încât favorizează transportul de fructe, nu de la Folticenii apropiaţi, ci de la depărtaţii Paşcani, ca şi cum ea ar voi să încurajeze specula evreilor. Nicăieri nu stăpânesc mai mândri pomii bătrâni, în frunzi­şul felurit al cărora se ascund şi se ocrotesc toate, lucruri şi oameni. / Am găsit aici pe un „popa Tanda“ al lui Slavici, în preotul Lovinescu. Ce gospodărie frumoasă, ce livadă cu iarbă înaltă, ce desiş al pomilor dătători de bogăţie! Părintele are albine, şi cai, şi vite, şi fălci de sămănătuiri „la câmp“. În satul ai cărui lo­cuitori se răspândesc în cea mai mare parte din an, vânzând poame până departe prin târguri şi oraşe, el s-a făcut, fără leafă, în aceeaşi odaie un învăţă­tor, nici tânăr, nici bătrân, se plânge că e prea puţin răsplătit pentru a da o muncă aşa de grea cum e a lui – propovăduitor al cuvântului culturii, Evanghe­lia cea nouă. Înfiruntând vorbele rele şi ameninţă­toare, el a dat satului ogoare de trifoi şi de cartofi bucovineni şi arată prin înflorirea casei sale felul cel mai bun de a strînge bogăţia”[57].

1907: „Obiceiurile sătenilor şi Măriuţa din Rădăşeni. Lângă Fălticeni, la o depărtare de vreo 8 kilometri, este frumosul sat Rădăşenii, cu aproape 400 de case de gospo­dari. Din depărtare, acest sat pare a fi mai mult o pădure, căci se văd dealurile şi văile împodobite cu copaci mari, dar toţi roditori, şi numai unde şi unde se vede câte un acoperemânt şi turnul bise­ricii, clopotniţa şi primăria. / Casele locuitorilor sunt mult mai bune, în asemănare cu cele din alte sate; la fiece casă se vede gard bun, împrejmuind ograda şi livada, coşare, şuri, bordeie, grajduri pentru vite, perdele pentru oi, aşa că îndată ce se intră în sat, se vede că el e locuit de gospodari, de oameni avuţi, mai în belşug decât prin alte sate. Casele lor sunt curate, bine văpsite, cu fereştile împodobite şi înflorite, ceea ce dovedeşte că femeile sunt bune gospodine; în primăvară, cele dintâi verdeţuri, cele mai bune lucruri de mâncare, femeile rădăşence le duc la târg; lăptăriile, untul făcut de ele sunt cu deosebire căutate de târgoveţi. / Din documente vechi se vede, că Bi­serica este făcută de Ştefan Tomşa Vodă, pe la anul 1620, şi tot el a zidit o şcoală, pentru ca tinerii, ce voiau să se preuţească, să-şi poată învăţa cele bisericeşti în şcoala lui. El adusese chiar un dascăl pisalt grec, Kir Gheorghie, care învăţa pe băieţi psaltichia şi cântările bisericeşti. / Această moşie din vechime, cura şi moşia Bosancea, parte din Boja şi din Sasca, nu a aparţinut decât Domnitorilor moldoveni; multe daruri s-au dat biserici­lor de către Domnitori şi mai ales de cătră Domniţele lor, precum de soţia lui Tomşa Vodă, Domniţa Elena, şi de Domniţa Acsinia, soţia lui Ştefan Vodă, fiul. Mulţi, însă, cu mâna lungă, cu putere au luat podoabele acelor biserici, le-au vândut, le-au împrăştiat şi se ştie că din ele sunt şi astăzi la Moscova, podoabe care în alte ţări s-ar fi păstrat cu multă îngrijire, ca lucruri de mare preţ, pentru ţară. / Biserica din Rădăşeni are hramul Sfântului Mercurie, ce şi astăzi se prăznuieşte cu mare ceremonie, Miercuri după Paşti. Se vede, din deosebite hrisoave domneşti, că această moşie a fost răzăşească şi locuită de răzeşi; dar Alexandru Lăpuşneanu Vodă, zidind Biserica şi Mă­năstirea Slatina, unde a fost şi îngropat cu toată familia lui, a hotărât ca o parte din venitul moşiei să se dea mănăstirii, pentru întreţinerea cheltuielilor bisericeşti şi hrana a vreo câţiva bătrâni călugări, pe care i-a aşezat acolo. / În urmă, Vodă Racoviţă a dăruit cu totul mănăstirii Slatina ambele moşii Rădăşenii şi Bosancea, iar moşiile Boja şi Sasca le-a hărăzit pe la rudele lui şi la acei ce i-au fost slujbaşi credincioşi şi au ascultat de poruncile, de poveţele în cele ale ocârmuirii lui, până la săvârşirea lui din viaţă. / Moşia Bosancea (partea rămasă în Regat – n. n.), a fost luată de către Vodă Mihai Sturdza, pe la anul 1837, şi în loc, el a dat mănăstirii Slatina, iazul cel mare de lângă Galaţi, care se cheamă Brateşul şi care a devenit proprietatea Statului, după ce s-au luat averile bisericeşti, subt domnia lui Cuza-Vodă. / Locuitorii din Rădăşeni sunt, în ge­nere, frumoşi, bine făcuţi, nalţi şi totdeauna foarte curaţi; ei nu poartă barbă, căci şi Domnitorii ce au fost stăpâni pe aceste moşii Rădăşenii şi Bosancea nu purtau barbă; femeile sunt mici, nu frumoase, dar cu feţe plăcute; ele au un tip aparte, aşa că acei ce sunt suceveni vechi cunosc îndată, şi după faţă, şi după port, femeia rădăşancă; în ograda şi gospodăria rădăşanului este rânduială şi curăţenie. Femeile rădăşence şi bosâncene mai au o mare calitate: ele sunt foarte cinstite şi bune mume. / Obiceiurile locuitorilor din Rădăşeni sunt, în parte, foarte deosebite de ale altor locuitori; vedem aceasta şi din împreju­rarea că evreii niciodată nu au putut a avea pripas şi a se strecura în acest sat. / Rădăşenii au avut totdeauna o mân­drie că satele Rădăşenii şi Bosancea nu au aparţinut decât Domnitorilor şi mănăstirii, că nu au fost stăpâniţi de oameni adunaţi din lume, necunoscuţi în vechime. Rareori un rădăşan se îmbată ca să nu ştie ce face. El stă puţin la crâşmă şi atunci pentru vreo consfătuire cu ceilalţi săteni, iar femeia rădăşancă nu pune piciorul pe pragul crâşmei, decât atuncea când trebuie să ducă pe soţul ei acasă, ca să nu se treacă cu beţia. Femeile rădăşence, în zilele de sărbătoare, se adună la şezătoare şi ţin vorbă între ele; fetele se adună între ele după vârstă, şi copiii se joacă în faţa mamelor lor, până la culcatul soarelui, când toate pleacă spre casă. / Mândria lor mai este ca preotul sa­tului să nu aibă a bănui că, duminecile şi sărbătorile, bărbaţii şi femeile nu merg la biserică, şi când un bărbat sau o femeie nu se duce la biserică, trebuie să se în­dreptăţească pentru lipsa lor; la caz când un locuitor nu merge, de trei ori de rând, la biserică, fără să arate cazul ce l-a îm­piedecat a asculta liturghia, el este pus de bătrânii satului într-un jug, ce este pus la uşa bisericii, ca să-l vază şi ceilalţi lo­cuitori; jugul este de scânduri şi se pune omul cu capul şi mâinile în el. Femeia bărbatului nu poate ieşi, în acel timp, din ograda ei. / Locuitorii nu fumează; rareori când se vede vreunul cu luleaua în gură, şi atuncea după ce iese preotul din biserică, niciodată crâşma nu se deschide decât după ieşirea preotului din biserică. Băr­batul sau femeia trebuie să sărute mâna dreaptă bărbatului sau femeii mai în vârstă, şi cei mai în vârstă sărută pe cei mai tineri pe umărul drept, iar pe femeia sa, pe fruntea acoperită cu ştergar sau testemel. Flăcăii şi fetele din Rădăşeni, dacă nu se însoară între ei, se însoară şi se mărită în Bosancea; cel mult, şi aceasta cu voia preotului şi a fruntaşilor satului, un flăcău poate să ia de soţie o fată de gospodar cunoscut din Baia; un flăcău strein, din alt sat, nu poate lua de soţie o fată din Rădăşeni sau din Bosancea, ca să nu poarte poreclă streină de acea din satele lor. Niciodată un flăcău sau o fată nu pot a se căsători în alte sate, fiind aceasta cu totul oprit de preotul şi de fruntaşii satului. / Ei pretind ca rădăşenenii şi bosăncenii, scoborându-se din familii răzăşeşti, şi aceste moşii neaparţinând decât la dom­nitorii moldoveni, nu e slobod, nu e fru­mos pentru neamul lor a se amesteca cu altă lume, decât cu aceea ce se trage din sânul lor (aristocraţia, în aceste două sate, există şi astăzi). / Pe lângă că ogoarele, arăturile, semănăturile lor sunt mai bine lucrate decât pe aiurea, în alte sate, apoi ei se ocupă mult şi cu livezile lor; de aceea de cătră domnitorii vechi li s-au dat, în trupul mo­şiei Mălinii, 200 de fălci de pământ, unde ei nu au decât livezi, pomi roditori, meri, peri, zarzări, vişini, perji, pruni etc., pă­mânt ce îl stăpânesc şi azi. / Unde în ţară nu sunt cunoscute pe­rele de Rădăşeni, ce nu se mănâncă decât de la Crăciun înainte? Ce frumoase şi multe soiuri de meri fac în livezile lor! Toamna, iarna şi primăvara, poloboace mari de mere şi pere se transportau în toată ţara, mulţi din locuitori se duceau, pe când nu era drumul de fier, cu carele lor până la Cernăuţi, şi chiar la Lemberg, cu mere şi pere. / În ziua de Sf. Mercurie, fiind hramul bisericii, locuitorii pregătesc masa, bucate pentru preoţi şi pentru mulţi din musa­firii poftiţi la hram. Îmi aduc aminte cum, într-un an, cu două zile mai înainte de ser­bare, fruntaşii satului: Toader şi Grigorie a Oanei fraţi (Toader a Oanei a fost de­putat la divanul ad-hoc şi a fost pentru Unire, ales contra lui Vasile Ichim din Petia, susţinut de separatişti), Toader Grumăzescu, Petrea Mazilu, Lovinariu, Pletoşii, veniră în Fălticeni, cu colaci făcuţi din pere şi mere alese, şi poftiră pe boierii frun­taşi ai ţinutului: Andrei Başotă, fraţii Iancu şi Vasile Cantacuzin (Canta), fraţii Ştefan şi Alecu Forescu, fraţii Iancu şi Alecu Botez Drăguşano, fraţii Matei şi Alecu Milu, fraţii Ianachii şi Matei Gane, N. Cananău, Cantacuzineştii Leon şi Grişa, Costache Mavrichi etc. Mulţi dintre aceştia, tineretul mai ales, primiră poftirea şi merseră la Rădăşeni cu lăutari, banda lui Ghioc din Fălticeni şi cu a lui Ionică Paraschiv din Botoşani, care înadins veniră din Botoşani, spre a cânta la hramul din Rădăşeni, întovărăşit de Nastase Naingiul (fiul lui Ion Angheluţă zis Suceavă din Suceava şi tatăl vestiţilor lăutari „bucureşteni” Ionică Ochi-Albi şi Gheorghe Nastase Ochi-Albi – n. n.), vestitul. / Înaintea crâşmei, era făcut un scrânciob mare, de meşter lucrat, cu 8 scaune, zugrăvite şi cu perdele; toţi tinerii se dă­deau în scrânciob, cu fetele frumoase din oraş şi din sate, şi de multe ori ei se aterdiseu, de se suia scaunul pană la cinci galbeni (60 lei). / Hora de la Rădăşeni se joacă cu to­tul într-un alt chip, decât prin alte sate; nu se văd în horă decât flăcăi şi fete, care, prinzându-se de mână, abia se mişcă; un pas în stânga şi doi în dreapta este tot jocul lor. Jocurile ce se joacă în alte sate, precum rusasca, mocârcuţa, de brâu, nu se joacă decât de către bărbaţi. Nu e iertat, la Rădăşeni sau la Bosancea, ca un flăcău să ia de talie pe o fată mare şi chiar nici pe o nevastă tânără. Locuitorii din alte sate, femei şi fete, nu se prindeau la horă, decât dacă li se făcea poftire de cătră locuitorii din Rădăşeni, afară de bosânceni, pentru care rădăşenii nu făceau nici o deosebire de ei. Bătrânilor, bărbaţi şi femei, din alte sate, li se ofereau hrana la fruntaşii satului Rădăşeni şi li se opreau laiţe, scaune, bănci de şezut, ca să nu sta în picioare, nici pe iarbă. / Mai este ceva cunoscut, că nici o au­toritate încă nu a putut aplica legea pre­staţiei în Rădăşeni; găsesc umilitor ca lo­cuitorii să iasă la drum, la şosele, ca cei­lalţi locuitori ţinutaşi; de aceea, ei plătesc în bani zilele lor de prestaţie, de multe ori s-a văzut o mare neatârnare a locui­torilor; s-a văzut că Toader Grumăzescu şi-n urmă fiul său, Vasile, băiat deştept, cu cele patru clase gimnaziale, au fost aleşi primari, în contra voinţei sub­prefectului şi, adeseori, femeile fruntaşe erau prigonite de cătră dregătorii admini­strativi, din cauza neatârnării lor. / Nu s-a auzit că vreun rădăşan să fie hoţ sau să facă parte din vreo bandă de hoţi. De la înfiinţarea curţii cu juraţi, încă nici un rădăşan nu fost judecat de curte pentru crimă sau hoţie etc. / Flăcăii şi fetele, după însurătoare, nu mai joacă nici la crâşme, nici în alte case, decât numai la nunţi, după cum învoiau bătrânii satului. / Nu e permis niciunui locuitor a se duce din sat, fără a cunoştinţa pe vorni­cul satului şi a-i spune unde se duce anume şi pentru ce scop călătoreşte; acest obicei e şi acuma, locuitorii se adresează la primari. Femeile rădăşence şi bosâncence nu au voie a urma o îngropare, de­cât dacă era mortul un neam aproape. / Copii rămaşi orfani, fără părinţi şi nevoiaşi, sunt daţi în îngrijirea rudelor celor mai de aproape. Preotul, Iconomul satului, trebuie să ia în băgare de samă cum copii sunt îngrijiţi. / Din cutiile unde se strâng banii şi din acei ai discului pentru veşminte şi alte podoabe ale bisericii, se face o mică parte şi copiilor orfani şi îngrijitorii tre­buie să le cumpere cele neapărat trebui­toare”. / Un slujbaş vechi şi credincios al Preasfinţitului Mitropolit Gavriil Stamati, şi anume Vasile Comisul, trăgându-se din satul Bosancea, unde avea neamuri, a ve­nit şi s-a aşezat cu totul, cum se zice cu căţel, cu purcel, în Rădăşeni, cu toate ru­dele lui, după cum făcuseră mulţi locuitori din Bosancea, care-şi părăsiră satul, după luarea Bucovinei, aşezându-se pe unde au găsit slujbe şi hrana lor; unii din ei erau cântăreţi, dascăli bisericeşti; alţii s-au toc­mit chelari, iar unii, care aveau meşteşug, s-au mutat în oraşe, ca stoleri, pietrari, butnari, etc. / Vasile Comisul, slugă de multă încredere a Mitropolitului, care, după cum ştiut este, s-a tras la mănăstirea Slatina, unde s-a şi săvârşit din viaţă, s-a însurat în Rădăşeni, cu o fată foarte frumoasă, a unuia din fruntaşii satului, şi dacă locuitorii din Ră­dăşeni încuviinţaseră ca el să ia de soţie o fată din satul lor, este că ştiau ei că el din neam în neam se trage din Bosancea. / Din această căsătorie se născu o fe­tiţă, ce s-a botezat de cătră arhimandritul Meletie Istrati, fost arhidiacon al Mitropolitului Veniamin, pe când era în scaun. / Fetiţa a avut nenorocirea a-şi pierde pe muma ei, încă pe când era cu totul co­pilă, aşa că nici nu a ţinut minte de dânsa, şi tatăl ei urma a sluji la Slatina, ca comis la grajd şi îngrijitorul ogrădenilor, iar pe copiliţa ce se numea Măriuţa o lăsase în îngrijirea unei bătrâne din Rădăşeni, rudă de aproape a mumei fetiţei. / Trei ani după ce Vasile îşi pierdu so­ţia, din mâhnire şi supărare, el nu mai avu sănătate şi, cu toată căutarea ce o avea şi îngrijirea ce i se dădea şi de medicul mănăstirii, dl Dr. Ion Diaconovici, el se săvârşi din viaţă şi mormântul lui este şi astăzi bine îngrijit, lângă intra­rea bisericii de la Mălini, moşia, pe atunci, tot a mănăstirii Slatina, dar acuma a Do­meniilor Coroanei. / Măriuţa avea aproape patru ani, când rămăsese fără mamă, fără tată, în îngriji­rea bătrânei; dar şi nenorocita bătrână se îngrijea mai mult de slăbiciunea bătrâneţilor, de boala ei, decât de strănepoata ei, rămasă orfană. Până la vârsta de 10 ani, Măriuţa a stat pe lângă bătrână şi făcea toată treaba în casă, ştiind trebile gospo­dăriei pe degete. / Nu mult timp după aceea, Sfinţia Sa Părintele Meletie Istrati, numit egumen la mănăstirea Slatinei, a trimis pe sărmana fată la o scoală în Iaşi, sub privegherea şi îngrijirea fratelui său, Neculai Istrati, mai târziu proprietar al moşiei Rotopăneşti, fosta proprietate a lui Aga Alecu Lazu. La vârsta de 16 ani, ea, întorcându-se în Rădăşeni şi nemaigăsind pe făcătorul ei de bine, egumen în Slatina, ce era ales episcop la Eparhia de Huşi, a stat un timp la casa părintească, care, din poruncile date, se găsea în stare bună; a găsit puţină avere, rămasă de la părinţi şi străbuna ei, şi, ajutând pe fetele sărmane şi chiar învăţându-le a ceti şi scrie, rămăsese în sat, iubită de toţi locuitorii satului. / Măriuţa era frumoasă, naltă, cu ochi negri, cu părul galben, ce pica pe spate în valuri bogate, şi mulţi flăcăi fruntaşi ar fi voit să o ia de soţie. Ea însă nu a voit niciodată a se căsători, de frică ca ur­maşii ei să nu rămână orfani, precum rămă­sese ea. / Unul din fruntaşii satului, om înze­strat, frumos, de bun neam, mersese chiar la episcopul de Huşi, ca Sfinţia Sa să stăruie pe lângă Măriuţa, spre a-l lua de soţ; însă orice stăruinţă, orice sfătuire a fost za­darnică. / Ajunsă la vârsta de 20 ani, ea se ho­tărî a se călugări şi, împărţind averea ei pe la fete sărace, a plecat la mănăstirea Văratec şi se călugări, fiind ţinută sub mantie de Maica Epracsia Vârnav-Liteanu, şi slujba bisericească făcută de Prea Înalt Mitropolitul Sofronie Miclescu, dându-i-se numele Melanie. / Pe atunci, stariţă în Văratic era maica Sturdza, sora defunctului Vasile Sturdza, unul din Caimacamii Moldovei, dar această stariţă nu era iubită în mănă­stire şi soborul, adunându-se, a scos-o din stăreţie, iar în locul ei s-a ales, cu mare majoritate, maica Eufrosina Lazu; acolo fiind aleasă, din porunca superioarei, stariţa mănăstirii asistând mult timp, răspândi în jurul ei atmosferă de moralitate, de blândeţe şi de bunătate, care totdeauna a avut-o în viaţă. Aceasta este partea cea foarte scurtă a Măriuţei din Rădăşeni, cu sprijinul maicilor Safta Brancovanu, Eprac­sia Vărnav şi a altor maici, fiice de bo­ieri din Moldova, şi a boierilor Logofătul Petrachi Roset-Bălănescu, cumnat cu maica Lazu, şi a vornicilor Iorgu Vărnav-Liteanu şi Alecu Forescu, care aveau rude în Vă­ratec. / Maica Melanie era foarte iubită de maica Stariţa, care o întrebuinţa la toate trebile gospodăreşti ale mănăstirii; ea fu­sese chiar numită şi la cănţelaria mănăs­tirii, căci ştia bine scrie, şi toată cores­pondenţa cu Mitropolitul, cu autorităţile ţinutului erau făcute de maica Melania. Ea avea şi un glas nu numai puternic, dar şi armonios, aşa că, la zilele mari, la sărbători sau când erau musafiri însemnaţi în mănăstire, ea ţinea strana dreaptă, iar ce­lelalte cântăreţe rămăseseră a ţinea isonul şi a ceti pe carte de la o strană la alta. / Chiliuţa ei era la Înălţare, adică la biserica din deal a mănăstirii, cu hramul Înălţarea Domnului. Chilia ei trecea prin­tre cele mai curate şi mai împodobite cu flori, cu verdeaţă şi cu pomi roditori; ea trecea totdeauna ca una din cele mai bune gospodine din mănăstire şi dulceaţa fă­cută de ea, precum erau şi vutcile ei, ce se trimeteau de stariţă pe la rudele ei, ca fără de asemănare de bune. Toţi acei ce au cunoscut pe maica Melania aveau o de­osebită dragoste şi un mare respect pen­tru ea. / Mitropolitul Meletie, ca să pună capăt neorânduielilor ce se făceau la mănăstirea Adam, din ţinutul Tutovei, în înţelegere cu episcopul de Huşi, a trimes la acea mă­năstire pe cucernicia sa maica Melania, ca să pună rânduiala în mănăstirea Adam. Spre acea ascultare, ea a trebuit să-şi părăsească chiliuţa, grădinuţa, gospodărioara ei şi să se depărteze de odihna ei, spre a merge In aşa loc depărtat”[58].

1917: „27 iunie / 10 iulie 1917: „Având liberă, după-amiaza, am plecat, pe la ora 4, în tovărăşia domnilor profesori V. Ciurea şi N. Răutu, să facem o plimbare, pe jos, până la vestitul sat, cunoscut sub numele de Rădăşeni, la 2 kilometri spre asfinţit de Fălticeni. Timpul a fost cât să poate de frumos, iar drumul, în urma ploiţei din timpul zilei, curat şi fără praf. Am ieşit din oraş, pe strada care poartă numele satului pe care vrem să-l vizităm, şi, trecând pe dinaintea porţii locuinţei patriarhale a mult cititului nostru scriitor Mihail Sadoveanu, ne-am oprit, câteva clipe, ca să-i admirăm frumoasa grădină ce-i înconjură căsuţa. Grădina are o întindere cam de două fălci şi este plină de tot felul de pomi roditori şi, într-un colţ, este o parte culti­vată cu tot felul de legume: cartofi, fasole, mazăre, morcovi, mă­rar, pătrunjel, ceapă etc. Aleea de la poartă, care duce până la uşa locuinţei, este mărginită de tei bătrâni, şi pe o parte, şi pe cea­laltă, încărcaţi cu floare, care a început să se vestejească. Am avut plăcerea să vedem pe doamna Sadoveanu, femeie mult apre­ciată şi lăudată pentru spiritul său de gospodărie şi, mai ales, pentru darul ce l-a adus soţului său, dar nepreţuit, care face fericirea acestei familii şi râvna multor familii sterpe: nouă co­pilaşi, începând de la 14 ani, în jos, toţi bălani, cu ochii albaştri, unii mai drăgălaşi decât alţii. În mijlocul lor şi cu ochii vecinic aţintiţi asupra lor, această vrednică şi bună mamă îşi deapănă firul vieţii, muncind în mulţumire şi fericire, privind cum îi cresc odraslele de frumoase, pe câtă vreme neobositul ei soţ îşi duce viaţa prin lumea mare, prin capitala ţării, acum Iaşiul istoric, Iaşiul Unirii, al îndoitei Uniri, scriind mereu prin ziare şi reviste cuvântul bun al timpului, aşa cum măiastra lui pană ştie să-l aştearnă pe hârtie, dând însufleţire celor moleşiţi şi obosiţi, şi hrană sufletească celor dornici de carte şi de scrisul românesc. / Continuându-ne drumul pe şosea, am trecut pe lângă Şcoala şi Primăria comunei Oprişeni; clădiri frumoase şi potrivite mi­siunii lor. În drum, am întâlnit un grup mic de oameni, aducând cireşe amare şi vişine, în mai multe coşuleţe, spre vânzare în târg, destinate anumitor negustori evrei, care le cumpără cu 1 leu kilogramul, ca să la vândă cu 4. / După puţin timp, am ajuns pe dealul numit Cetăţuia, în faţa căruia să răsfaţă, pe o costişă, frumosul sat Rădăşeni. De pe Cetăţuia, am avut o privelişte încântătoare. Satul de dinaintea ei este înecat într-o pădure de pomi roditori, aşa încât abia se zăresc acoperişurile caselor, în jurul cărora nu se află decât numai gră­dini, curţi aproape deloc: meri, peri, pruni, cireşi şi vişini, dar mai cu seamă meri, meri domneşti, căci merele sunt negoţul şi mijlocul de căpetenie al traiului acestui mare sat, unic în felul lui; mere, pe care le cultivă cu deosebită îngrijire, le adună şi le vând în toată ţara Moldovei, până la Galaţi. În mijlocul satului se înalţă o măreaţă biserică nouă, încă nesfinţită, făcută din zid, în stil bizantin, cu trei turnuri, unul mai mare, pe bolta din mijloc, şi două mai mici, în fată; biserică, care, după cum spune vrednicul ei preot, Miron Teodoriu, costă peste 100.000 de lei! / Din viaţa acestui popor nu se ştie mult, decât că el se com­pune din oameni muncitori şi cumpătaţi în toate, trăind şi lucrând, tot anul, ca albinele, zgârciţi în felul lor, şi toţi cu dare de mână. O dată, numai, pe an, ştie şi rădăşanul să trăiască, a 4-a zi de Paşti, care se serbează cu evlavie mare, aşa-zisa „Miercuriea” sau, după cum îi mai zice poporul, „Nercorie” (Sfântul Mercurie, patronul bisericilor). Nu mă voi încumetă să descriu acea­stă sărbătoare unică, în care tot săteanul mănâncă bine şi mult, şi bea vin din greu, ca să-i ajungă tot anul. Cititorul care doreşte să-şi facă o idee deplină despre aceasta să citească volumul domnului Sadoveanu, „Oameni şi locuri”, în care va găsi o icoană credincioasă şi adevărată a acestei sărbători. / De pe Cetăţuia, vederea omului se întinde spre miază-noapte, asupra culmii Glimeia, iar spre miază-zi, peste Horbaza şi Stănije, până ce se opreşte pe vârful Ceahlăului. Mulţumită războiu­lui mondial, în vârtejul căruia am intrat şi noi, dealul Cetăţuia îşi merită numele. Ce fel de cetate o fi fost aci nu se ştie şi nu se văd urme de ziduri; din săpăturile făcute s-au scos cioburi de oale pictate, idoli şi ciocane de lut ars, un corn de zimbru, cor­niţe de cerb, un ban roman legionar etc. Acum, însă, bravii noştri soldaţi ai Regimentului 56 de Infanterie, care a dat un mare nu­măr de eroi, chiar de la începutul războiului, au săpat o serie de tranşee sistematice şi după toate indicaţiile militare, care vor povesti viitorului suferinţele neamului nostru, în apriga luptă de întregire. Săparea tranşeelor s-a făcut sub conducerea eroilor: căpitanul Dionisie Zaharescu şi sublocotenentul Alexandru Voinescu, morţi, mai târziu, pe câmpul de luptă. Tot spre nord de Cetăţuia se zăreşte satul Buneşti, sat de graniţă afurisită, peste deal de care se ascunde Suceava lui Ştefan cel Mare şi Sfânt”[59].

1941: „Se publică mai jos lista Nr. 9 de gradele inferioare (trupe) morți pentru Patrie în actualut război, începând de la 22 Iunie 1941, ora 24: Sandu Constantin, caporal, ctg. 1933, cu ultimul domiciliu cunoscut în comuna Rădășeni, jud. Baia, mort la 2 iulie 1941”[60].

1945: „Următorii învățători se transfera, pe data de 1 Septemvrie 1945, la școalele primare din județul Baia, arătate în dreptul fiecăruia: Diaconescu Vasile, gr. II, de la Pocoleni, Rădpșeni, la Bunești, post I, vechime în învățământ, casă și teren; Miron Ion, gr. I, de la Băieșești, Suceava, la Rădășeni băieți, post IV, casă, teren, vechime în învățământ; Tulbure Vasile, gr. II, de la Drăceni, la Rădășeni băieți, post V, mamă văduvă; casă, teren”[61].

1947: „Următorii învățători, învățătoare, conducătoare, maestre și maeștri și agronomi, menționați în tablourile alăturate, care fac parte integrantă din prezenta decizie, se transferă, pe data de 1 Septemvrie 1947, la școlile primare indicate în dreptul fiecăruia: Tulbure Vasile, de la Rădășeni, Baia, la Liteni Corni, Baia, postul lui Vizitiu, singura solicitare; Ilioaia Constantin, de la Brusturi-Târzia, Baia, la Rădășeni, Baia, postul lui Tulbure Vasile, cel mai mare în grad”[62].

La Rădășeni a văzut lumina zilei, în 15 mai 1881, prozatorul Nicolae N. Beldiceanu.

[1] Documenta Romaniae Historica / A. Moldova, vol. I, București 1975, doc. 56, p. 82

[2] Documenta Romaniae Historica / A. Moldova, vol. I, București 1975, doc. 129, p. 182

[3] Documenta Romaniae Historica / A. Moldova, vol. III, București 1980, doc. 71, p. 131

[4] Bălan, Teodor, Documente bucovinene, I (1507-1653), Cernăuţi 1933, pp. 95, 96; DGAS Suceava, Suceava / File de istorie, Bucureşti 1989, p. 198

[5] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 164, p. 92

[6] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 196, p. 104

[7] Documenta Romaniae Historica / A. Moldova, vol. XVIII, București 2006, doc. 178, p. 237

[8] Documenta Romaniae Historica / A. Moldova, vol. XVIII, București 2006, doc. 311, p. 383

[9] Documenta Romaniae Historica / A. Moldova, vol. XVIII, București 2006, doc. 328, p. 402

[10] Documenta Romaniae Historica / A. Moldova, vol. XVIII, București 2006, doc. 335, p. 408

[11] Documenta Romaniae Historica / A. Moldova, vol. XXIII, București 1996, doc. 106, p. 145

[12] Documenta Romaniae Historica / A. Moldova, vol. XXVIII, București 2006, doc. 2, p. 1

[13] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 620, pp. 206 şi 208

[14] Iorga, N., Studii și documente cu privire la Istoria Românilor, vol. VII, partea III, București 1904, p. 106

[15] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 753, p. 251

[16] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 784, p. 260

[17] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 786, p. 261

[18] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 799, p. 264

[19] Acad. Rom., Condica mănăst. Bucov, p. 263, No. 5, apud Rosetti, Radu, Pământul, sătenii şi stăpânii, Tomul I, Bucureşti 1907, p. 213

[20] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 845, pp. 277, 278

[21] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 1846, p. 278

[22] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 846, p. 278

[23] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 848, p. 279

[24] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 854, p.280

[25] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 875, p. 288

[26] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 1076, p. 357

[27] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 1151, pp. 383, 384

[28] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 1163, p. 387

[29] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 1180, p. 395

[30] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 1520, p. 498

[31] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 1530, p. 501

[32] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 1532, p. 502

[33] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 1538, pp. 503, 504

[34] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 1547, p. 506

[35] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 1562, p. 510

[36] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 1564, p. 510

[37] Monitorul Oficial, No. 152, miercuri 12/24 iulie 1878, p. 4098

[38] Monitorul Oficial, No. 196, 2/14 decembrie 1881, pp. 6078-6080

[39] România Liberă, Anul X, Nr. 2674, duminică 6/18 iulie 1886, p. 1

[40] Monitorul Oficial, Nr. 205, 16 decembrie 1888, p. 4724

[41] Monitorul Oficial, Nr. 13, 16 aprilie 1891, p. 313

[42] Monitorul Oficial, Nr. 62, 21 iulie 1891, p. 1540

[43] Documente privind Istoria României, XIV, XV, vol. I, p. 50

[44] Nicoriţa se află spre nord-estul satului, în partea supranumită şi Râtu.

[45] Rădăşenenii sunt porecliţi perjeni de dei de prin împrejurimi.

[46] Partea sud-vestică a satului Rădăşeni.

[47] Nastasia şi Ana Mercore, în vârstă foarte înaintată; iar Maria Mariuţa a fost o bunică a acestora.

[48] Pletoşii, Loghinari şi Grumăzeşti sunt cele mai însemnate familii din sat.

[49] Vezi Letopiseţele, Tom. I, p. 162

[50] Toader Grumăzescu a fost, odată, deputat. Autorul acestei poezii nu-mi este cunoscut. Hazardul a făcut să-mi cadă în mână, scrisă fiind pe un petec de hârtie albastră, veche şi sfâşiată.

[51] Ionescu, Serafim, Dicţionar geografic al Judeţului Suceava, Bucureşti 1894, pp. 269-275

[52] Ionescu, Serafim, Dicționarul geografic al județului Suceava, Iași 1894, pp. 182, 183

[53] Monitorul Oficial, Nr. 132, 14 septembrie 1895, p. 4426

[54] Monitorul Oficial, Nr. 127, 7 septembrie 1895, p. 4261

[55] Monitorul Oficial, Nr. 183, 15 noiembrie 1899, p. 6356

[56] Gorovei, Artur, Cruzimi, Iaşi, Editura Viaţa Românească, 1921, pp. 5-20

[57] Iorga, N., România cum era până la 1918, vol. II, București 1972, pp. 46, 47

[58] Forescu, V. A., Obiceiurile sătenilor şi Măriuţa din Rădăşeni, în Gazeta Transilvaniei, 9 iunie 1907

[59] Bianu, I, pp. 146, 147

[60] Monitorul Oficial, Nr. 202, 27 august 1941, p. 5048

[61] Monitorul Oficial, Nr. 248, 30 octombrie 1945, p. 9578

[62] Monitorul Oficial, Nr. 135, 17 iunie 1947, p. 4910

Povestea aşezărilor sucevene: Mălini

MĂLINI. Prima atestare documentară a Mălinilor datează, într-un mod amuzant şi oarecum indirect, din 12 martie 1439, atunci când fiul lui Alexandru cel Bun, Ilie Vodă dă sfintei mănăstiri Moldoviţa, în fiecare an, „câte 10 buţi de vin” (probabil că mult prea cuvioşii călugări spovedeau şi împărtăşeau pe toţi locuitorii planetei), plus „posada care este pe Moldova, cu tot venitul care vine de la această posadă”, la schimb cu „satul lor, Todereştii, pe care l-am luat”[1]. Într-adevăr, bună vestire pentru călugării de sub aura hramului cu acelaşi nume. De altfel, relaţionarea cu Todereştii se va regăsi şi în uricul prin care i se va confirma lui „Gurban, fiul lui Oană Băeşescu, şi nepoatei lui de soră, Nastea… fiica Anuşcăi” o întinsă proprietate în Mălini[2].

1499, septembrie 15. Ştefan cel Mare întăreşte lui Giurgiu gumelnic „a treia parte din satul Mălini, cu moară pe Topliţă”, cumpărată, cu 100 zloţi tătăreşti, de la Oană Băeşescul, nepotul lui Gurban. „1499 (7007) septembrie 15, Suceava. Ştefan cel Mare, domnul Moldovei, întăreşte lui Giurgiu gumelnic stăpânirea peste a treia parte din partea lui Oană Băeşescul din satele Băeşeşti şi Mălini, ţinutul Suceava, cu o moară pe Topliţa, la vadul Todireştilor. Partea din Băeşeşti a cumpărat-o cu 300 de zloţi tătăreşti de la Gurban, fiul lui Oană Băeşescul, de la nepoata sa de soră, Nastea, fiica Anuşcăi, preoteasa popii Mihul din Baia, de la nepoţii de frate ai Nastei, Mircea şi Stana, copiii lui Giurgiu Udob, şi de la nepoata de frate a lui Gurban, Nastea, fiica lui Costea, cu fiul său, Dragotă, toţi nepoţii lui Oană Băeşescul. Partea din Mălini, pe apa Moldovei, cu moară de pe Topliţa, a cumpărat-o cu 100 de zloţi tă­tăreşti de la acelaşi Gurban, de la nepoata sa de soră, Nastea, şi de la nepoţii ei de frate, Mircea şi Stana. Aceste părţi din cele două sate le stăpâneşte Oană, bunicul vânzătorilor, cu privilegii de la Alexandru cel Bun Voievod. Hotarul părţii din Băeşeşti: malul Moldovei, Topliţa, Topliţa Mică, livada lui Procopie, livada lui Tulici, drumul care merge la Baia, casa lui Ştefan. Credinţa domnului, a fiului său Bogdan Voievod şi a boieri­lor Duma pârcălab, Boldur vornic, Hărman, Şteful, Duma Brudur, Toader şi Negrilă pârcălabi de Hotin, Eremia şi Dragoş pârcălabi de Neamţ, Şandru pârcălab de Cetatea Nouă, Luca Arbure portar de Suceava, Clănău spătar, Isac vistier, Dumşa postelnic, Mohilă ceaşnic, Frunteş stol­nic, Petrică comis. Tăutul logofăt a atârnat pecetea domnului. A scris Matei”[3].

1663, ianuarie 4. Eustratie Dabija Vodă întăreşte mănăstirii Homor „a treia parte din satul Mălini, cu moară şi loc de moară pe Topliţa, la vadul Todereştilor”, parte de sat dăruită mănăstirii de Giurgiu gumelnic. „1663 (7171) ianuarie 4, Iaşi. Eustratie Dabija, domnul Moldovei, la cererea mănăstirii Homor, reconstituie mai multe acte de danie de la Ştefan cel Mare Voievod, Ştefăniţă Vodă şi de la Alexandru Lăpuşneanu, ce au fost stricate, pe timpul când Timuş Hmelniţki, hatmanul, a venit cu cazacii la Suceava, unde a purtat război cu Gheorghe Ştefan şi cu ungurii. Domnul întăreşte, totodată, mănăstirii satele… a patra parte din jumătatea de jos a satului Băeşeşti pe apa Moldovei, în ţinutul Suceava, cu trei locuri de casă în Băeşeşti, danie a lui Dan, portarul de Suceava, apoi… şi a treia parte din satul Mălini, cu moară şi loc de moară pe Topliţa, la vadul Todireştilor, parte dăruită de Giurgiu gumelnic”[4]. În indice, autorii monumentalei şi infailibilei colecţii de documente precizează: „Todereşti, sat lângă Mălini, judeţul Suceava”[5] şi, cum hotarele nu sunt menţionate, este posibil ca o parte a pământurilor dorite de Iliaş Vodă să fie, de fapt, mălinene.

1665, ianuarie 2, Iaşi. Eustratie Dabija întăreşte daniile din uricul anterior, cel din 1663[6].

1794, mai 24. Chiril, arhimandritul mănăstirii Slatina, se plânge împotriva sătenilor din Rădăşeni, Mălini şi Găineşti, care „cu obrăznicie şi puteri” cuprind fânaţele mănăstirii pentru păşune şi haitul fânului pentru trebuinţele lor. Deosebit de aceasta, ei nu vor să lucreze 12 zile de boieresc pe an şi nici să dea câte 2 lei adetul pe casă, rămânând mănăstirea lipsă de venitul acestor moşii. Sătenii ţin turme de oi pe locul mănăstirii, care nu are unde să-şi păşuneze vitele, şi nu plătesc nimic, încât au rămas ei stăpâni peste moşiile mănăstireşti”. Egumenul Slatinei, cu multă dragoste creştinească de aproapele nostru, roagă pe Vodă să poruncească ispravnicilor să-i oblige pe aceşti locuitori să respecte obligaţiile faţă de mănăstire.

1803: Satele de pe moşiile mănăstirii Slatina, anume Mălinii, Bogdăneşti, Boroaia, Poiana prisăcii etc. fac şi duc la târg de vânzare cherestea: tălpi, grinzi, căpriori, costoroabe, leaţuri, dulapi, scânduri şi draniţă”[7].

1813: Prin „zapisul din 23 aprilie 1831, vătaful Gavrilaşcu Constantinovici se obligă a da în fiecare an mănăstirii Slatina câte 35 de ocale de ceară ca embatic pentru herăstrăul ce şi-a făcut, cu proprie cheltuială, pe moşia Mălinii a mănăstirii”[8].

1843, noiembrie 1: „Tabel de locuitorii din Drăceni, ţinutul Suceava, cu rămăşiţa ce au de plătit, în lei şi parale, lui Tudorachi vătav, acum pitar, pe anii 1834-1835. În încheierea tabelului, primit de la Goncescu serdar, s-au înscris sumele datorate de locuitori, pe sate, şi anume: Mălini – 7.048 lei şi 28 parale; Găineşti – 3.609 lei şi 17 pa­rale; Drăceni – 521 lei şi 32 parale, ceea ce totalizează 11.174 lei şi 37 parale”[9].

1873, raport oficial: „În anul 1873, Noiembrie, procurorul de Suceava primeşte o denunţare că la comuna Mălinii s-ar fi comis, de către prefectul Milo, mai multe crime şi delicte, anume: bătăi barbare; că parte din locuitorii acelei comune au fost executaţi la munci agricole pe moşia Dlui Milo, Spătăreşti, fără să fie angajaţi cu consimţământul şi ştirea lor; că au fost schingiuiţi, cu ocazia acelei executări; că au fost arestaţi ilegalmente; că, din cauza muncii făcute la Spătăreşti peste puterile lor, dânşii au pierdut propria lor recoltă; şi alte asemenea abuzuri. Acest reprezentant al ministerului public, de îndată a luat dispoziţiuni pentru o cercetare locală, invitând şi pe judecătorul instructor, mai apoi preşedinte al tribunalului şi cumnat al Dlui Milo, de a păşi în faţa locului. Acesta a refuzat a pune mâna pe afacere. Procurorul a plecat singur. A făcut două cercetări la Mălini, unde a constatat indicii suficiente că denunţurile menţionate sunt întemeiate. În timpul absenţei sale din oraş, urmăritul prefect a şi dat de ştire la Bucureşti. Întorcându-se, procurorul a fost imediat chemat la telegraf de ministrul justiţiei, prevenitul A. Lahovari. După un lung şi violent dialog, urmat între amândoi, ministrul acuză pe procuror de conspirator, de turburător al ordinii publice, de opozant guvernului şi, în fine, îl avertiză că prefecţii nu se pot schimba după placul fiecăruia. Nu-i spune însă nici un cuvânt pentru crima de la Mălini, despre care procurorul înaintase lucrările prin poştă, cu raportul No. 2573. Ca răspuns la acest raport, procurorul a primit următorul avertisment, cu No. 15216 de la 30 Noiembrie 1873: ,Am examinat dosarul ce mi-aţi trimis cu raportul No. 2573 şi, drept rezultat, vă fac cunoscut că Dvs. nu puteţi, fără a îndeplini formalităţile prescrise de art. 491 Procedură penală, începe o urmărire în contra Dlui prefect. / Dacă însă scopul Dvs. a fost ca să faceţi numai o cercetare, nu eraţi competinte a o face, fără judecătorul de instrucţiune, deoarece cazul de flagrant delict, în înţelesul legii, nu există. / Pentru motivele expuse, ministerul vede că mai mult pasiunea, decât interesul justiţiei v-a condus în această afacere. Vi se dă dar avertisment pentru acest fapt, pe care ministerul nu poate decât a-l reproba. / Cât pentru faptele denunţate de Dvs., deşi pe o cale neregulată, le-am pus însă în cunoştinţa şi aprecierea Domnului ministru de interne. / Ministru A. Lahovari. (Apendice, pag. 181). / În acest ordin mustrător, procurorul a văzut clar suspendarea verităţii acţiunii în contra prefectului Milo. Ceva mai mult: a văzut o pedeapsă ce i se infligea pentru că a cutezat să urmărească, în cercul atribuţiunilor sale, pe un funcţionar favorizat de regimul central”[10].

1878: „Sunt confirmati debitanți, pentru a exercita vinderea de tutunuri, următoarele persoane: Ioan Filipovici, în comuna Mălini, cătunul Cornu-Lunci; George Sinescu, în comuna Mălini, cătunul Pâraele; George Leonti, în comuna Mălini, cătunul Pâraele; Victor Ștefănescu, în comuna Mălini, cătunul Mălini; Pavel Ivanov, în comuna Mălini, cătunul Esla; George Tojan, în comuna Mălini, cătunul Văleni; Vasile Preotesi, în comuna Mălini, cătunul Paiseni; Teodor Saibasan, în comuna Mălini, cătunul Găinești; Ioan Serbușcă, în comuna Mălini, cătunul Draceni; Gavril Lehaci, în comuna Mălini, cătunul Găinești; Mihalache Vasiliu, în comuna Mălini, cătunul Suha”[11]. / „Toate autorităţile sunt rugate a lua măsuri ca să pună mâna pa tinerii Macovei Neculai şi Rusu Constantin, din comuna Mălinii, înscrişi pe tabloul de recensământ al recrutaţiei clasei anului curent, cel întâi la No. 30, şi cel al doilea la No. 49, care au dispărut din comună, unde nu se ştie, signalmentele lor sunt: 1). părul castaniu creţ, ochii negri, nasul potrivit, barba mică, faţa roşcovană, semne particulare n-are, fruntea, gura potrivite: 2). părul galben, ochii verzi tulburi, nasul mare, bărbia ascuţită, faţa bălană, semne particulare n-are, sprâncenele castanii, fruntea mare, gura potrivita. / No. 3.274. / 1878 Mai 16”.

1881: „Tabloul premianţilor de juriul concursului agricol şi industrial din judeţul Suceava, în zile de 14, 15 şi 16 octombrie 1881: / Nicolae Popescu Preotu, din comuna Mălinii, pentru un mânz, un car de cai; Petru Rotaru, Iftimie Rotaru, Dumitru Nichita Crăciun, Nicolae Th. Guşu, Dumitru Creţu, Simion al lui Anton, Petre Netea, Gheorghe Netea, Thoader Ioniţă a Sarei, Gheorghe al Musculesii, Simion Vasile Scutelnicu şi Petre Ciugolea, din comuna Mălinii, pentru draniţa ce lucrează în Găineşti, câte 10 lei la fiecare; Irina Dumitra Ghemanaru, din comuna Mălinii, pentru sumane, una vacă”[12].

1882: „Pe teritoriul comunei Mălini, din plasa Muntele, județul Suceava, găsindu-se de pripas o iapă, la păr albă cam sură, coama și coada albe, înferata cu fier nedescifrabil, pe spata dreaptă dinapoi, și furculițe la urechea dreaptă; se publică ca proprietarul ei, în termenul prevăzut de art. 49 din legea poliției rurale, să se prezinte cu dovezi legale la primăria zisei comune, spre a o primi. / No. 6.320. 1882, August 25”[13].

1883: „Prin deciziunea domnului ministru de finanțe cu No. 11.140 din 4 Octombrie 1883, sunt confirmați debitanți, pentru a exercita vânzarea de tutunuri, următoarele persoane: Gavril Mălinescu, în comuna Mălini, cătunul Păișeni, plasa Muntele, județul Suceava; Nicolae Blănaru, în comuna Mălini, cătunul Bărgăoani, plasa Muntele, județul Suceava; Grigorie Ivanovici, în comuna Mălini, cătuntil Boicu, plasa Muntele, județul Suceava; Teodor Sabașanu, în comuna Mălini, cătunul Găinești, plasa Muntele, județul Suceava; Teodor Vasilovici, în comma Mălini, cătunul Găinești, plasa Muntele, județul Suceava”[14].

1884: „Prin deciziunea dlui ministru de finanţe cu No. 11.419, din 13 Septembrie 1884, s-au numit ţi confirmat ca debitanţi pentru vinderea tutunurilor, următoarele persoane, în judeţul Suceava: Dl G. Gavrilă Dochiţei, în comuna Mălini, plasa Muntele; Dl Ion a Aritoanei în comuna Valea Glodului, plasa Şomuz; Dl Ion N. Negură, în comuna Sasca, plasa Moldova”[15].

1887: „Plasa Muntele până în prezent nu are încă medic titular, dar funcționează în acea plasă un sub-chirurg, retribuit, din cauza județului, cu 200 lei mensual; această plasă, care numără 9 comune și o populațiune de 17.176 suflete, necesită absolut puse sub îngrijirea unui doctor în medicină, căci actualul sub-chirurg nu numai că cunoștințele nu pot să-i fie suficiente în căutarea bolnavilor, dar apoi, fiind el și vaccinator acestei plase, nu are timpul material suficient a da concursul necesar bolilor ce se ivesc în fiecare comună. / Aceste zise, am ținut a vi le arăta numai, deși popalațiunea, în această plasă, dă un contingent de creștere destul de simțitor, căci, din date statistice, avem suma de 607 copii născuți și 392 morți în diferite etăți, cu toate că în comuna Mălini a existat epidemia dizinteria, care, cu tot concursul ce s-a dat de către subsemnatul și îngrijirile cvasi-continue ale sub-chirurgului, după instrucțiunile ce a primit, avem de înregistrat un contingent de 7 morți, din 104 bolnavi, până în prezent. / Președinte, P. Gorovei; / Membrii, V. Clucerescu, Th. Ghițescu”[16].

1887: „În ziua de 3 August curent, femeia Ioana, soția lucuitorului Ioniță Andrei a Dochiței din cătuna Parăile, comuna Mălini, plasa Muntele, județul Suceava, a născut 2 copii de sex masculin, dintre care unul este cu câte 6 degete la mâini, fără ochi, numai semne se văd, buza de deasupra lipsește, are crescut din gât un sfârc în forma unui os, acest sfârc este lipit de nas, care nu are nări, este mult mai mic decât celălalt, iar cel de-al doilea este în toată regula; până în prezent, ambii copii trăiese și muma lor este sănătoasă”[17].

1888: „Şcolilor şi elevilor din comunele Broşteni, Madeiu, Borca, Farcaşa, Găineşti şi Malini (Suceava), li s-au dat cărţi, aparatele didactice necesare şi bani pentru cumpărare de haine elevilor săraci… / În comuna Malini s-a construit şi un local de şcoală… / Elevilor şcolii comunei Mălini (Suceava) li s-au mai dat 40 aritmetici, 7 manuale de agricultură, 4 geometrii şi 1 broşură sistemul metric”[18].

1888: „În ziua de 26 Iunie, locuitorul Pavel Ioan Negrea din comuna Mălini, find la prășit pe moșia Horodniceni, cu sotia sa, au lăsat în o colibă, în care făcea mâncare, pe un copil al lor, în etate de un an și, în urma lor, luând foc acea colibă, a ars cu desăvârșire, împreună cu copilul”[19].

1889: „În ziua de 7 Aprilie curent, Catrina lui Gheorghe Hrițcu, din comuna Mălini, județul Suceava, mergând în comuna Sasca, împreună cu un copil al ei, în etate de 10 luni, unde au stat la soțul ei, care se află servitor, până în ziua de 10, când au plecat înapoi la comuna Mălini; s-au suit într-o trăsură, împreună cu Constantin a lui Pavel, Neculai Gavril Honcea, toți din Mălini, și Vasile Moroșanu din Sasca; voind a trece râul Moldova, pe când au intrat în apă, au dat într-un șuvoi, unde s-a stricat trăsura. Dintre toți, s-a înecat numai femeia Catrina lui Gheorghe Hrițcu, împreună cu copilul ce-l ținea în brațe”[20].

1889: „Comitetul permanent al județului Suceava înaintează un proces-verbal al consiliului comunei Mălini, prin care se constată că M. S. Regele a binevoit a dărui mai multe obiecte și cărți de studii școlii de fete din acea comună”[21].

1894: „Mălini, comună rurală, situată în partea vestică a plasei Moldova, dinspre nord-vest, şi la 17 km de Folticeni. Se megieşeşte, la nord, cu comuna Brădăţel, la vest cu Broşteni şi Sabasa, la sud  cu judeţul Neamţ şi comunele Boroaia şi Bogdăneşti, Baia şi Sasca şi Bucovina la nord. Forma-i teritorială este aceea a unui poligon neregulat, înclinat spre albiile Moldovei şi Bistriţei. Se compune din satele: Mălini, Suha, Văleni, Dolia, Păiseni şi Găineşti, cu reşedinţa în satul de la care-ţi trage numele. Populată cu 1.462 capi de familie, ce numără 5.572 suflete sau 2.759 bărbaţi şi 2.813 femei, din care 87 bărbaţi şi 95 femei izraeliţi (în anul curent, 1894, izraeliţii au fost expulzaţi). Contribuabili sunt 1.094. În comună sunt: 28 stoleri, 6 dul­gheri, 6 rotari, 3 dogari, 6 fierari, 5 zidari (pietrari), 4 cojocari şi 26 sumănari (abagii). Are 4 biserici, servite de tot atâţi preoţi şi 7 cântăreţi, şi o monastire, Slatina, o şcoală rurală de băieţi, alta de fete şi două mixte. Bugetul comunei, pe 1892-1893, are, la venit, 24.560,10 şi la cheltuieli, 24.536,10 lei; iar al drumurilor: 10.987 lei venit şi 9.220 lei cheltuieli. În toată comuna sunt 348 cai, 1.100 boi, 1.117 vaci, 3.321 oi şi 790 porci. / Altitudinea comunei, faţă de ni­velul mării, atinge, în vârful mun­telui Bivol-Dolia, 1.534,3 m. E udată de râul Moldova şi pâraiele: Suha Mare, Suhu Mică şi afluenţii lor: Nemţişorul, Siga, Arşiţa Nemţişorului, Valea Colibei, Hartoneasa, Pârâul Roş, Ta­băra, Pojorâta, Primatarul, Burtnarul, Chetroasa, Mălaiul, But­narul, Pchietroni, Ionel, Dohotariu, Frasinul, Celariul ctc. Munţii principalii din comună sunt: Bivolu-Dolia (1.534,3). Băişescu (1.346), Poiana Lungă (1.340,1 m), Muncelu (1.308,4), Vârfu Goii (1.298,4 m), Obcina Rea (1.295,7 m), Vârfu Măguri (1.208,3 m). Clădita Mare (1.073 m), Obcina Ciumerni (1.060,7), Arşiţa Băişescu (1.042,9 m), Ran­gu (1.019,2), Cucuişul (1.017,1 m), Pietrişul Mare (1.000,5 m), Măguricea (981 m), Calu (976,9 m), Vârfu Pojorâtei (975 m), Arşiţa-Popi (969 m), Plaiul Bătrân (921,8 m), Pahomie (888,2 m), Crucea Tomi (862,5 m), Bâtca Popi (608,2 m). / Moşia face parte din Dome­niul Coroanei (Ocolul I silvic), fostă, altădată, a mănăstirii Slatina. Suprafaţa teritorială a comunei e de 20.948 fălci, din care 15.156 pădure, 300 cultivabile, 4.992 fânaţ şi restul sterp. Anul din urmă s-au cultivat 6 hectare grâu, 606 hectare porumb, 7 hectare orz, 224 hectare ovăz şi 50 hectare 83 ari hrişcă. / Împroprietăriţi, în 1864 şi 1881, sunt 78 fruntaşi, 550 pălmaşi şi 439 codaşi, stăpânind 3.496 fălci. Localităţi mai în­semnate în comună sunt: Monastirea Slatina, Tabăra, Poiana Doamnei, Esle şi instalaţiile fo­restiere din Găineşti şi Esle. Afară de fabricile din Găi­neşti şi Esle, mai sunt în co­mună 3 fierăstraie primitive (2 pe Suha Mare şi 2 pe cea Mică) 8 morişte, 2 pive, 11 cârciumi şi 10 dughene. Mai înainte de 1870, satele Drăceni şi Găineşti formau o comună aparte, numită Găineşti. Alexandru Lăpuşneanul înzestră Monastirea Slatina, zidită de el, cu moşia sa Mălini, pe care monastirea o stăpâni până la secularizarea averilor mănăstireşti”[22].

1894: „Mălini, sat pe moşia şi în comuna cu acelaşi nume. Aşezat pe un frumos podiş dintre pâraiele Suha Mare şi Suha Mică, numără 173 case, populate cu 181 capi de familie sau 733 suflete, din care 353 bărbaţi şi 380 femei (36 străini). Are 126 contribuabili. Vatra satului ocupă 211 fălci. Afară de unele excepţiuni, locuitorii sunt bunişori gospodari. Împroprietăriţi în 1864 şi 1881 sunt 9 fruntaşi, 123 fruntaşi şi 53 codaşi, stăpânind 633 fălci. Are o biserică, zidită in 1858, cu cheltuiala statului şi stăruinţa Arhimandritului Calinic Miclescu, patronul „Sfinţii Voievozi”, împroprietărită cu 25,5 fălci şi înzestrată de onor Administraţie Domeniilor Coroanei. E servită de 2 preoţi şi 2 cân­tăreţi. O şcoală  rurală de băieţi, înfiinţată în 1865, cu un învăţă­tor plătit de stat, frecventată de 65-70 şcolari, şi o alta de fete, înfiinţată în 1889, cu o învăţătoare plătită tot de stat şi frecventată de 35-40 eleve. Şcoala de băieţi e împroprietărită cu 6,5 fălci. În raza şcolii sunt 155 băieţi şi 179 fete cu etatea între 7-12 ani, dar prea marea întin­dere a satului face ca nu toţi copii să se poată folosi de binefacerile luminii. Ambele şcoli îşi au localuri proprii, în cele mai bune condiţiuni igienice şi didactice, construite de onor Administraţia Domeniului Coroanei, care le-a înzestrat cu atenanţe, ateliere, gimnastică, mobilier, aparate didactice, biblioteci, în sfârşit cu tot ce are nevoie o şcoală, aşa că nu duc lipsă de nimic. / Drumuri principale sunt: la Folticeni (17 km), la Broşteni (54 km) si la Drăceni (6.500 metri). Nu se ştie data înfiinţării sa­tului, tradiţia însă spune că exista şi înaintea lui Lăpuşneanu şi că purta numele de Stănileşti. Se mai spune că de teritoriul comunei Mălini ţinea şi satul Valea Seacă, din Bucovina. / În 1803, „Suha-Mălini, a Mănăstirii Slatina număra 170 liuzi (oameni aduşi din Galiţia – n. n.), plătind bir (doar mănăstirii Slatina, nu şi statului – n. n.) 2.668 lei anual; locuitorii lucrau pământul, având loc îndestul, ei făceau şi draniţă” (Uricariul, de T. Codrescu, vol. VII, p. 249)”[23].

1897: „Inundaţiile din Suceava. De trei zile plouă neîncetat; în noaptea trecută a fost un adevărat potop; întregul oraş era în picioare, de frica unei catastrofe, toate pivniţele sunt pline de apă, din care cauză mai multe case din mahalaua Sucevei s-au scufundat. Podul cel mare de pe Moldova, de la Mălini, care pune în comunicaţie plasa Muntelui cu restul judetului, a fost rupt de ape, cel de la Dumbrăviţa a avut, ieri noapte, aceiaşi soartă; toate podurile de pe Bistrita, Siret, Râşca, Şomuz nu mai există… Între Cornul Luncii şi Tupilaţi, toată valea Moldovei e sub apă. Domnii Gh. Ghilescu, Principesa Sutzo, Moscovici, Radu de Deal, Steinheld, Juster etc., proprietari arendaşi ai mai multor moşii, au suferit pagube care se urcă la peste un milion jumătate. În acest timp, domnii Softa, prefect, şi Gh. Radu, primarul Fălticenilor, stau la moşiile lor, unde se ocupă cu strângerea recoltei, abandonând totul pe mâinile directorului prefecturii, care maltratează lumea, pentru a scăpa de ei”[24].

1897: „În urma diferendului născut între dl Țenov și tovarășul său, proprietarii fabricii de cherestea de la Mălini, din județul Suceava, tribunalul a numit sechestru judiciar pe dnii G. Ghițescu, deputat, și I. Alexandrescu, avocat din Fălticeni”[25].

1897: „Știrea dată de unele ziare că s-ar fi acordat Administrațiunii Domeniilor Coroanei concesiunea liniei căii ferate de la Fălticeni, la Mălini, este cu desăvârșire falsă. Nici această administrațiune, nici vreo altă persoană sau vreun grup de capitaliști n-au făcut asemenea cereri. Este dar și mai puțin adevărat că studiul liniei se face cu activitate”[26].

1899: „Domnule Judecător, / Subsemnatul Tanasă Dobrin, domiciliat în comuna Mălini, judeţul Suceava, chem în judecată pe femeia Ioana Moţoc, din comuna Sasca, tot acest judeţ, pentru că, cu diferite far­mece, numita ar fi făcut ca T. Petrea Stan să nu se mai poată cu­nuna cu nimeni niciodată, zăpăcindu-l într-o stare normală, şi pe copila mea Ioana Tanasă Dobrin asemenea au zăpăcit-o, şi i-au legat cununia, ca să nu se mai poată cununa niciodată, pentru care invoc ca martur pe Catinca D. Negoiţă şi Rubla Petrea Stan, care ştiu despre cele întâmplate. / Şi vă rog, Domnule Judecător, a ne cita Înaintea Dv., când vom proba chestiunea mai pe larg. / Cu stimă, Tanasă Dobrin”[27].

1900: Se înfiinţează la „á Màlini, district de Suceava” banca populară rurală, în sistem Raifeisen, „D. A. Sturdza”[28] (toate băncile populare de pe Domeniul Coroanei purtau nume de cărturari).

1905-1907: „Eram prefect al judeţului Suceava. În ziua de 10 Octombrie 1905, inspectorul comunal al plasei Mălini face cunoscut Pre­fecturii că locuitorii din comuna Mălini s-au răsculat şi că, adunându-se în mare număr, după ce au sechestrat pe primar în locuinţa sa, au năvălit în localul Primăriei, punând stăpânire pe el, scoţând personalul afară şi luând cheile. Inspectorul comunal conchidea că, faţă cu această „întrunire sediţioasă”, care a înce­put a lua forma unei rebeliuni, e în absolută neputinţă de a împiedica dezordinea şi că intervenţia forţei armate este absolut necesară. / Intervenirea forţei armate! Cunoaştem şi omul, şi sistemul. Cu doi ani mai înainte, lucrând ca judecător de instrucţie, refuzasem a mă duce, cu forţa armată, după cererea aceluiaşi inspector co­munal, în comuna Rădăşeni, unde – pretin­dea el – locuitorii erau în completă stare de revoluţie. Revoluţia care-l persecuta pe inspectorul comunal era zvonul răspândit că locuitorii din Rădăşeni ar avea de gând să-l dezmierde, fiindu-le foarte drag, din nişte pricini ştiute de ei. / Sistemul şi rezultatele intervenirii forţei ar­mate, în asemenea împrejurări, le cunoşteam încă din anul 1894, când, fiind magistrat la tribunalul din Bârlad, în timpul răscoalelor din judeţul Tutova, mi-a fost dat să constat, prin mine însumi, cum cei chemaţi să liniştească lucrurile aţâţau pe săteni să comită fapte, de multe ori pretinse delicte, numai pentru a se da prilej armatei, devenită o bandă de van­dali, să săvârşească cele mai revoltătoare schingiuri şi acte de vandalism adevărat hunice. / Cunoscând, deci, şi omul, şi sistemul, nu am găsit necesară intervenirea forţei armate. / Inspectorul comunal, însă, a raportat direct cazul parchetului, şi procurorul a cerut şi ob­ţinut nici mai mult, nici mai puţin decât un batalion de soldaţi, cu care a plecat la faţa locului. Se înţelege că m-am dus şi eu. / Pe când se aprindeau luminările, sunetul lu­gubru al gorniştilor anunţa că armata a intrat în sat. Imediat s-a înjghebat un adevărat consiliu de război. Inspectorul comunal era de părere să se ocupe, în timpul nopţii, toate cârciumile din sat, să se înconjoare localul  primăriei cu un cordon de soldaţi şi să se ridice, din locuinţele lor, pe capii răscoalei, a căror lungă listă, compusă din patimă, o şi prezintă consiliului. De aceiaşi părere era şi procurorul. / Capii răscoalei!… Cunoşteam şi acest cântec. Maiorul, om serios şi cumpătat, a adus îna­intea noastră pe şeful de garnizoană, pentru a ne da lămuririle necesare. Din spusele acestuia rezulta că nu se petre­cuse, în comună, nimic extraordinar; oamenii se împrăştiaseră pe la casele lor, dându-şi cuvântul să se întrunească a doua zi, dimineaţă, în curtea primăriei, pentru a vorbi cu domnul pre­fect; prin cârciumi se aflau numai câţiva că­ruţaşi, şi în tot satul era linişte. / A doua zi, dimineaţă, ţăranii aşteptau în cur­tea primăriei. Însoţit numai de comandantul batalionului, am plecat spre primărie, cu toate protestările inspectorului comunal şi ale procurorului, care şi vedeau lucruri îngrozitoare; ţăranii mă vor pune, cu de-a sila, în fruntea lor, pentru ca soldaţii să nu poată trage în ei, şi, astfel, se vor deda la acte de violenţă, la crime. Halucinaţiile acestea au dispărut, când ţăranii ne-au primit, în mijlocul lor, cu capetele des­coperite şi în liniştea cea mai mare. Unul dintre ei mi-a dat cheile de la localul pri­măriei, explicându-mi că, de vreme ce primarul şi ceilalţi funcţionari fugiseră, lăsând primăria pustie, pentru ca nu cumva, lipsind ceva dinlăuntru, să se dea vina pe ei, ţăranii au în­cuiat localul, au luat cheile şi au pus, peste noapte, paznici dintre dânşii, care să răspundă de orice s-ar întâmpla. / Peste câteva minute, toţi acei chemaţi să res­tabilească ordinea erau în primărie, unde ve­nise însuşi primarul, despre care se raportase că era sechestrat în locuinţa sa. Şi ţăranii au început să-şi spună păsurile. // Pricinile de nemulţumire ale sătenilor din comuna Mălini erau prea multe şi originea lor datează demult, de la întemeierea chiar a sta­tului nostru. Un singur cuvânt, însă, ar putea să le rezume pe toate: nedreptatea. Şi, în adevăr, pare că nedreptatea este pri­vilegiul cu care toate partidele noastre politice şi toate guvernele, care s-au perindat la cârma ţării, au înzestrat pe cetăţenii României, care trăiesc afară de raza oraşelor. Erau peste 500 de ţărani, adunaţi în cur­tea primăriei, mulţi însoriţi de neveste, iar unii chiar de copiii lor. Şi toţi au avut a se tângui de ceva. / Dintre dânşii, au venit unii să se plângă în contra perceptorului. Un ţăran a prezentat două chitanţe, din care se constata că perceptorul i-a încasat, cu una din ele, dările pe trimestrele Ianuarie şi Aprilie 1905-1906, iar cu a doua chitanţă i-a încasat dările pe trimestrele Ianuarie, Aprilie şi Iulie 1905-1906. Acel ţăran plătise, prin urmare, de două ori dările pe trimestrele ianuarie şi aprilie ale aceluiaşi an. / Perceptorul, întrebat, nu a putut da nici o explicaţie şi nu i s-au putut vedea registrele, pentru a se controla ce sumă era trecută în cotoare, ca încasata cu acele chitanţe. De­sigur, în cotorul chitanţei a doua, era trecuta numai darea pe trimestrul Iulie. / Alt ţăran se plânge că a plătit perceptoru­lui 18 lei 80 bani, bir, în vara anului 1905, şi, în loc de ai elibera chitanţa cuvenită, i-a dat trei chitanţe: una din 15 Decembrie 1896 şi două din 12 August 1899, toate trei, pe suma de 12 lei. Chemat să dea lămuriri, perceptorul arată că nu a putut încasa, la timp, dările de la acel ţăran; că Administratorul financiar l-a silit să achite el acele dări, tăindu-i chitanţele res­pective; că, un timp, el n-a mai fost perceptor în acea comună şi că abia acum i s-a prezen­tat ocazia să-şi scoată banii de la ţăran. Pentru ce, însă, în loc de 12 lei, i-a luat 17 lei 80 bani? / Ţăranul arată că, pentru a şi plăti datoria către perceptor, l-a slujit doi ani de zile; perceptorul nu tăgăduieşte şi pretinde că ţăranul nici cu aceasta nu s-a achitat de el şi că-i este şi acum dator din acea afacere. Citez numai aceste două cazuri, din multele care s-au petrecut, ca fiind tipul sistemului. / Ceea ce s-a petrecut la Mălini, cu perceptorul care-şi aduna averea în acest mod, se petrece pretutindeni între Dunăre şi Carpaţi; şi aceste nedreptăţi nimeni nu le ascultă, când se tânguiesc ţăranii, şi nimeni nu le-a ascultat pe ale celor din Mălini, pentru că perceptorul era… alegător în Colegiul I de Cameră şi făcea parte din clientela politică a unor anumite per­sonaje cu multă vază în lumea oficială. / Alţi ţărani şi-au plâns alte nevoi. Mai în fiecare an, se făceau diferite schim­bări la drumurile din comună. Venea câte un conductor, găsea necesar să îndrepte un drum vechi sau să facă unul nou; scotea îndată oamenii la lucru şi începea să dărâme garduri, să taie copacii, ca să-i iasă linia dreaptă. Le se lua locuitorilor prăjini întregi din grădina casei, fără a fi întrebaţi, fără a fi despăgubiţi. La oraşe, nu se ia un centimetru de pământ, fără a se plăti despăgubiri fabuloase – avem atâtea pilde; la ţară, se ia tot, dacă este nevoie, fără nici o despăgubire şi, dacă ţăranul pro­testează, e dat în judecată pentru  ultraj, e bătut de primar şi jandarm şi e condamnat de judecători, pentru care afirmările făcute de un jandarm, într-un proces-verbal, sunt mai presus de orice adevăr. / Nu era destul că ţăranii din comuna Mă­lini fuseseră deposedaţi, cu călcarea legii, de pământul necesar pentru şosele; un ministru hotărâse că şoselele trebuie să aibă zone largi şi îndată inginerii au mai tăiat, din pământurile ţăranilor, câte trei metri de fiecare latură a şoselei, adică şase metri în lăţime, tot în mod samavolnic şi tot fără nici o despăgubire. Şi ţăranii au înghiţit această samavolni­cie şi au încrestat, pe răbojul suferinţelor lor, încă o nedreptate. // Ală cauză de nemulţumire era următoarea: comuna Mălini e comună mare; numai satul Mălini, cu o vatră de 211 fălci, are aproape la 800 de suflete. În comună erau vreo 13 cârciumi şi 12 dughene; nici un ţă­ran, însă, nu putea să aibă cârciumă, nici să deschidă o brutărie, pentru că acestea erau pri­vilegiul unui singur evreu naturalizat şi erau privilegiul lui, pentru că şi el era… alegător în Colegiul I de Cameră. / În sate, ca şi în oraşe, consiliile comunale sunt nişte parodii şi voinţa primarului e singura lege. Primarul din Mălini era un adevărat satrap. Fiu de ţăran, acest primar, schimbându-şi portul, pentru a se îmbracă în haine „nemţeşti”, şi-a schimbat şi sufletul. Văduva care venea să i se plângă de o nedreptate, bătrânul infirm, care venea să-i ceară un sfat, obijduitul care venea să se tânguie contra unui cotro­pitor, toţi erau daţi afară din primărie, cu cu­vinte de ocară. Numai acel proteguit de per­ceptor sau de cârciumarul privilegiat, numai acela putea vorbi, numai acela era ascultat şi satisfăcut. / Astfel fiind, cui s-ar fi dat autorizaţie de a deschide o cârciumă în Mălini s-au de a fabrica pâine, dacă privilegiatul s-ar fi opus! Luni întregi a stat neînregistrată cererea unuia de a i se da autorizaţie să deschidă o cârciumă. A trebuit să dau ordin anume ca cererea să se înregistreze, iar cârciuma nu s-a mai deschis. Primarul era atotputernic şi nimeni nu se putea atinge de el, pentru că şi el era… ale­gător în Colegiul I de Cameră. / Primarul, perceptorul, cârciumarul privile­giat, toţi alegătorii în Colegiul I de Cameră, erau forţa electorală a unui oarecare personaj, cu care erau în strânse legături, asupra naturii cărora se vorbeau multe şi se ştiau multe. La rândul său, acest personaj era clientul unei dualităţi politice rău formate, doi oa­meni „sacrés” ai Partidului Conservator, care formau o adevărată companie de exploatare. / Ţăranii din Mălini, cărora, de atâta vreme, li se impunea acest primar_, pe care nimeni nu-l voia şi pe care toţi îl urau, aşteptau ca pe o mântuire ceasul în care vor scăpa de el. Cupa nemulţumirilor era plină; o picătură mai trebuia numai pentru ca simpla nemulţumire să ia o formă mai acută, să se mani­feste prin ceea ce se numeşte răscoală. Şi picătura aceasta căzuse în cupa plină. Se făcea recensământul general. În comisiunile comunale trebuia să figureze şi câte un delegat din partea contribuabililor. Firesc lucru era ca acest delegat să fie unul din locuitorii mai impuşi din comună, om care să cunoască, în toate amănunţimile, nu numai nevoile sătenilor din fiecare cătun, dar să cunoască puterea de producţiune a pământului din diversele părţi ale comunei, ca, ast­fel, dând comisiunii toate lămuririle necesare, aceasta să poată aprecia venitul pământurilor, după o normă oarecare. / Ca delegat din partea contribuabililor din co­muna Mălini, primarul a recomandat pe un idiot, care tot timpul cât a lucrat comisiunea, a stat la soare, pe scările primăriei. Conform legii, primarul trebuia să aducă la cunoştinţa tuturor locuitorilor zilele în care comisiunea va lucra în comună, pentru ca lo­cuitorii să-şi poată arăta îndreptările ce vor fi având. Primarul din Mălini nu a făcut acest lucru; nimeni nu a ştiut că lucrează o comisiune în comună şi comisiunea a lucrat cum a voit. Şi cum a lucrat comisiunea? / Comisiunea de recensământ, urmând instrucţiunile date de administratorul financiar, a făcut o simplă operaţie de registre: a urcat cu opt lei venitul fiecărui hectar de pământ. Şi, fiindcă toată comuna Mălini era împărţită după vechiul recensământ, făcut şi acela în mod arbitrar – în două categorii de pământuri, unele impuse ca având un venit de 14 lei hec­tarul şi altele, de 18 lei, comisiunea le-a urcat, fără mare bătaie de cap, pe unele, la 22, şi pe altele, la 26 lei venit pe hectar. Aceasta era o nedreptate nemaipomenită. Ordinul Ministerului de Finanţe era ca proprie­tatea ţărănească să fie urcată, la impozit, socotindu-se venitul lor ca venitul marii pro­prietăţi. Ei bine, în Mălini se procedase într-un mod pe care nu ştii cum să-l califici. / Administratorul financiar, care visa recom­pense de la superiorii săi, a căror ţintă era ur­carea, cu orice preţ, a veniturilor ţării, se în­trecea cu administratorii din alte judeţe în combinaţii fantastice şi vexatoare. Comisiunea care lucra în comuna Mălini, crezându-se obligată să execute îndemnurile, ca să nu zic ordinele, administratorului financiar, a urcat pământurile ţărăneşti la un venit di 22 şi 26 lei pe hectar, pe când moşia boierească, proprietatea Domeniului Coroanei, era impusă nu­mai cu un venit de 17 (şaptesprezece) lei hec­tarul. Şi ce fel de pământuri au ţăranii din Mă­lini, şi ce pământ este pe Domeniul Coroanei? / M-am dus de am vizitat înadins lanurile ţă­răneşti şi m-am îngrozit. Am văzut pământ, impus cu un venit de 26 lei, pe care, printre stânci, creştea numai un fel de muşchi, pe care vitele nu-l mănâncă, pe când pe Domeniul Co­coanei se face cultură intensivă. În impunerea făcută Domeniului Coroanei, comisiunea lucrase conform cu legea. Era la mijloc un contract de arendare, care nu putea fi pus la îndoială. Dacă s-ar fi lucrat tot aşa şi cu impunerile pământurilor ţărăneşti, s-ar fi făcut dreptate şi nimeni nu ar fi murmurat. Comisiunea, însă, nu a voit să ţină în seamă niciunul din con­tractele ţăranilor, care erau la îndemâna tutu­rora. / Şi ce fel de acte aveau ţăranii? Prin un contract, autentificat la 8 Octom­brie 1900, dată la care ţăranul din Mălini nu se gândea să-şi pregătească acte speciale pen­tru recensământul din 1905, se arendase 50 prăjini, loc de fânaţ, cu zece lei pe an, ceea ce face „12 lei şi 80 de bani hectarul”. Cu un contract din 17  Martie 1903, tot autentic, se arendase 60 prăjini pământ de arătură, cu 10 lei pe an, adică 10 lei şi 80 bani hectarul. Cu un contract autentificat de Tribunalul Su­ceava, la 4 Februarie 1903, se vânduse o casă, cu 90 de prăjini pământ, din care 60 prăjini loc de livadă, în jurul casei, în vatra satului, cu 200 lei. Făcând calculul, conform legilor financiare, după care valoarea unui imobil se află înmulţind venitul cu 20, se vede că ve­nitul acestui pământ, cu casa de pe el, era de 7 lei şi ceva hectarul.

Mă mărginesc a cita numai aceste pilde. Aceste acte autentice, a căror sinceritate nu trebuie să fie pusă la îndoială, nu au fost luate în seamă de comisiune. Se făptuise, deci, o mare nedreptate şi comisiunea lucrase cu o absolută inconştienţă. // Astfel de fapte, care indignează orice suflet, nu erau oare cei mai dibaci instigatori, cărora se datoresc răscoalele din 1907? // Pe cât de puţin zgomotoasă fusese cea dintâi manifestare a răscoalei din Mălini, tot aşa de uşoară a fost şi complecta ei potolire. Ţăranii cereau ca comisiunea să revină asupra impunerilor făcute. Le-am explicat imposibili­tatea de a se satisface această cerere; şi ei, ţă­rani precum erau, au înţeles că, oricâtă bună­voinţă ar avea cineva de a se numi o nouă comisiune, care să facă o nouă lucrare, sau ca vechea comisiune să revină asupra unei luc­rări făcute, nu se poate, întrucât legea nu îngăduie asemenea lucruri. În schimb, le-am fă­găduit că voi face un raport la Minister, arătând care sunt plângerile lor şi că voi stărui să se aducă îndreptările cuvenite. / Mulţumiţi cu atâta, unii dintre ţărani au început a se împrăştia. Cei mai mulţi, însă, stăteau în curtea primăriei, foarte liniştiţi, dar aşteptând parcă un rezultat, un răspuns care nu li se dăduse. Era pricina cu pri­marul. Obştea voia să fie alungaţi şi primarul, şi consiliul comunal, care îngăduia pe un ase­menea primar. Le-am explicat şi au priceput că e absurd a cere ca comuna să rămână, o clipă măcar, fără consiliu comunal şi, atunci, ţăranii s-au mulţumit numai cu capul primarului. / Dreptatea acestei cereri era vădită şi, cu toate stăruinţele inspectorului comunal, care se lamenta că pierde pe cel mai bun primar din plasa sa, l-am sfătuit pe primar să-şi dea în­dată demisia. Când această demisie a fost citită, în auzul tuturora, un  „Ura!” fără de sfârşit a umplut văzduhul şi răsculaţii aceştia, pentru liniştirea cărora se aduseseră, în Mălini, gloanţe şi baionete, s-au împrăştiat şi, peste cinci mi­nute, în curtea primăriei, era linişte ca într-un mormânt. // Eu mi-am ţinut cuvântul. Cu raportul No. 3739, din 13 Octombrie 1905, am arătat ministrului de interne mizeriile îndurate de ţă­ranii din Mălini, mizerii care au îndreptăţit această răscoală. Acest raport, însă, a avut soarta tuturor lucrărilor care au de scop satisfacerea cerinţe­lor vreunor oameni aşa-zişi politici sau ale unor alegători, de la voturile cărora atârnă izbânda în alegeri. / Primarul a rămas bun demisionat şi nu a mai suferit altă neplăcere ; perceptorul şi-a urmat înainte sistemul de percepere a dărilor, deşi, cu adresa oficială, adusesem la cunoştinţa parchetului abuzurile acestuia; cârciumarul cu monopolul a rămas netulburat în „drepturile” lui, fiindcă… tustrei erau alegători în Colegiul I de Cameră; iar ţăranii au rămas ca şi mai înainte, pentru că… votează  prin delegaţiune”[29].

1906: În „Catalogul Administrația Domeniului Coroanei la Expoziția generală română din București 1906”[30], imaginea Mălinilor, aflați în prag de răscoală, este una rozalie și plină de necontenite victorii ale progresului. „Fabricaţiunea de jucării şi de păpuşi datează numai de 6 luni. S-a luat pildă de la oraşul Nürnberg şi îm­prejurimile lui, unde această fabricaţiune înseamnă un mijloc de câştig pentru mulţi locuitori. / Prin introducerea acestei industrii, s-a dat ocupaţiune femeilor şi copiilor din cătuna Găineşti, de pe Do­meniul Mălini, care nu pot munci la pădure sau în ferestraie. Până acum, lucrează peste 80 de băieţi şi fete, care au terminat cursurile şcolare,  sub conducerea unor maeştri străini, aduşi pentru a-i iniţia şi învăţă. / Au fost multe greutăţi, dar au fost învinse, prin stăruinţa aceleiaşi firme, aşa încât e speranţă că, în curând, se va reduce importul acestui articol, care se aduce încă, în cea mai mare parte, din străinătate”[31].

1922: No. 4188. Procesul-verbal din 20 septembrie 1922. Comisiunea, în majoritate, propune a se expropria, pentru satul Păiseni, 35 ha pădurea din dealul Poieni, moşia Sasca, proprietatea doamnei Maria I. Zamfirescu, începând din locurile sătenilor din Păiseni şi cuprinsă în pârâul Săscuţa, de o parate, şi locurile sătenilor din dreapta pârâului Sasca, pe de altă parte, până la completare, şi 109 ha din Coasta Suhei, moşia Sasca, proprietatea doamnei Maria I. Zamfirescu, cuprinsă între Domeniul Coroanei Mălini, locurile sătenilor din Păiseni şi pârâul Sasca, până la completare”[32].

1932, decembrie 14. S-a născut, la Mălini, episcopul Epifanie NOROCEL.

1935, decembrie 2. S-a născut, la Poiana Mărului, poetul Nicolae LABIŞ

1940: „Sediul Ocolului agricol Mălini, pendinte de Camera agricolă Baia, se mută, pe data de 1 Ianuarie 1940, în comuna Cornu-Luncii, jud. Baia”[33].

1941: „Tablou de condamnaţii care au beneficiat de suspendarea executării pedepselor, conform decretului-lege Nr. 1.132/941, Monitorul Oficial Nr. 94 din 1941[34] – Tribunalul Suceava (Penitenciarul Suceava): Lungu Ioan, funcţionar, cu ultimul domiciliu în comuna Mălini, jud. Baia, născut în comuna Paşcani, jud. Baia, condamnat de Trib. Mil. C. IV Armată, pentru rebeliune, la 3 ani închisoare corecţională, conform art. 259 şi 260 c. p., comb. cu 1. d. Nr. 856 din 1938”.

1942, ianuarie 29: „Noi, general Victor Iliescu, subsecretar de Stat al Educaţiei Extraşcolare; / Având în vedere jurnalul Consiliului de Miniştri Nr. 21 din 14 Ianuarie 1942… / Decidem: Art. unic. Se angajează, pe data prezentării la serviciu, ca diurnişti la formaţiunile tineretului extraşcolar, următorul personal, plătibil cu îndemnizaţia de şedinţă respectivă: Romândaşu Maria, învăţătoare, consiliera Centrului Mălini, învăţătoare, consiliera Centrului Mălini”[35].

1943, noiembrie 20. S-a născut, la Mălini, prozatorul Grigore ILISEI.

1946, martie 2. S-a născut, la Mălini, sculptorul Gheorghe SAFTIU

1948: „În baza dispoziţiunilor decretului Nr. 38 din 27 Mai 1948, referitor la intrarea în proprietatea Statului a bunurilor fostului rege Mihai I şi a membrilor fostei familii regale, bunurile enumerate în prezentul articol se trec în administraţia şi folosinţa autorităţilor şi instituţiunilor arătate în dreptul fiecăruia, precum urmează – II. Terenuri forestiere: 22.431,70 ha, în comuna Mălini, judeţul Baia, foste domenii ale coroanei; X. Întreprinderi industriale şi comerciale: Întreprinderile forestiere, cu tot utilajul, situate în comuna Găineşti şi Cornu Luncii (în reparaţie) din Mălini, judeţul Baia, foste proprietatea domeniile coroanei”[36].

[1] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. I, Bucureşti 1975, doc. 192.  p. 272

[2] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. III, Bucureşti 1980, doc. 236, p. 421

[3] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 59, pp. 51, 52

[4] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 504, p. 177

[5] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. I, Bucureşti 1975, p. 504

[6] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 518, pp. 180, 181

[7] Giurescu, Constantin C., Istoria pădurii româneşti, Bucureşti 1976, p. 201 subsol

[8] Giurescu, Constantin C., Istoria pădurii româneşti, Bucureşti 1976, p. 96

[9] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 1952, p. 614

[10] Monitorul Oficial, Nr. 88, 19 aprilie / 1 mai 1877, pp. 2598, 2599

[11] Monitorul Oficial, Nr. 238, 25 octombrie / 6 noiembrie 1878, p. 5926

[12] Monitorul Oficial, No. 196, 2/14 decembrie 1881, pp. 6078-6080

[13] Monitorul Oficial, Nr. 127, 2/14 septembrie 1882, p. 2205

[14] Monitorul Oficial, Nr. 157, 20 octombrie / 1 noiembrie 1883, p. 3556

[15] Monitorul Oficial, No. 138, miercuri 26 sept. / 8 oct. 1884, pp, 3107, 3108

[16] Monitorul Oficial, Nr. 92, 28 iulie 1887, p. 2219

[17] România Liberă, Nr. 2995, Anul XI, joi 20 august / 1 seătembrie 1887, p. 3

[18] România Liberă, Nr. 3121, Anul XII, miercuri 27 ianuarie / 8 februarie 1888

[19] România Liberă, Nr. 3248, Anul XII, joi 7/19 iulie 1888, p. 3

[20] Epoca, No. 1026, Anul IV, joi 20 aprilie / 2 mai 1889, p. 2

[21] România Liberă, Nr. 3487, Anul XIII, sâmbătă 6/18 mai 1889, p. 1

[22] Ionescu, Serafim, Dicţionar geografic al Judeţului Suceava, Bucureşti 1894, pp. 193, 194

[23] Ionescu, Serafim, Dicţionar geografic al Judeţului Suceava, Bucureşti 1894, pp. 194, 195

[24] Epoca, No. 482, Anul III, marţi 17 iunie 1897, p. 2

[25] Epoca, No. 545, Anul III, joi 28 august 1897, p. 2

[26] Epoca, No. 536, Anul III, duminică 17 august 1897, p. 2

[27] Gorovei, Artur, Folklorul şi Justiţia, în Şezătoarea, No. 3-5. Anul XII, Mai-Iunie 1904, p. 46

[28] Damian, Constantin C., Les banques populaires en Roumanie, Orléans, Imp. P. Pigelet et Fils et Co, 1922, p. 10

[29] Gorovei, Artur, Cruzimi, Iaşi, Editura Viaţa Românească, 1921, pp. 5-20

[30] Catalog Administrația Domeniului Coroanei la Expoziția generală română din București 1906, București 1906

[31] Ibidem, p. 24

[32] Monitorul Oficial, nr. 52 din 8 martie 1924, pp. 2623-2627

[33] Monitorul Oficial, Nr. 2, 2 ianuarie 1940, p. 11

[34] Monitorul Oficial, Nr. 122, 26 mai 1941, pp. 2856-2860

[35] Monitorul Oficial, Anul CX, Nr. 24, joi 29 ianuarie 1942, pp. 561, 565

[36] Monitorul Oficial, CXVI, Nr. 140, sâmbătă 19 iunie 1948, pp. 5219-5226

Povestea aşezărilor sucevene: Bereşti

Bereşti. Statutul de moşie a Zvoriştei, pe care s-a durat, ulterior, un cătun cu zece case, apoi, pe seama migraţiilor galiţiene de „liuzi”, chiar un sat, cu biserică mică şi târzie, dar cu oameni săraci, încât sărea în ochii drumeţului „cam proasta situaţie” a sătenilor, Bereştii au aceeaşi istorie ca şi Zvoriştea, Zamostea şi Şerbăneştii, cu aceiaşi moş-strămoşi, care se risipesc prin veacuri în diverse încrengături ale aceleiaşi tulpini genealogice. Prin urmare atestarea documentară începe cu statutul de moşie megieşă.

1492, martie 17: În faţa Divanului lui Ştefan cel Mare apar nepoţii lui Ion Jumetate, „Mărina, fiica lui Giurgiu Jumetate şi cu copiii săi, şi cu vara ei, Mărinca, fiica lui Mândrea, şi nepotul ei de frate, Silea, şi sora lui, Donea, fiii Fedcăi, şi verii lor, Şteful şi sora lui, Mărina, fiii Maruşcăi, fiica lui Şteful Jumetate” şi împart, în bună înţelegere, o parte dintre moşiile rămase după bunicul lor, Iom Jumetate. Şteful şi sora lui, Mărina, „nepoţii lui Şteful Jumetate” moştenesc „Şerbănăuţi pe Siret… Iar hotarul acelui sat, anume Şerbănăuţi, să fie din poiană, de la cornul pădurii, care este aproape de drum… iar de la Bereşti, aproape de Siret, o movilă pe care a pus-o Ioanăş (cel din 1392, proprietar al Zvoriştei, Zamostei şi Şerbăneştilor – n. n.), iar de la acea movilă drept către făget”[1].

1734: În 20 februarie 1733 se confirmă împărţirea moşiilor lui Vasile Stârcea, făcută în 20 decembrie 1733 e marele vornic Sandu Sturze, între urmaşii lui Stârcea, „anume Pătrăşcanu şi Safta, Ion şi Ştefan Stărpul, dându-se partea Stărpului, cu judecata Domniei Sale, să-l clironomisască nepoţii lui, feciorii lui Ioan Stârcea”. Astfel, prin „cartea lui Ion şi a lui Ştefan Stârcea, s-au împărţit pe 6 feciori ai lui Ion Stârcea: A patra parte de Bereşti, lui Vasile Stârcea; a patra parte de Zvorişte, Ilincăi; a patra parte de Şărbăneşti, Irinii şi o parte Ilincăi… A opta parte de Zvorişte, Sandii, mumei şatrariului Petre Cheşcu… A patra parte din Şărbăneşti, Saftei, din care se trage pitarul Cliamintiuoi”. / „La clironomii lui Ion Stârcea, ce clironomisesc şi pe Ştefan Stărpu, după puterea de judecată: A patra parte de Bereşti ot Ţinutul Sucevei; a patra parte de Zvoriştea”. / Partea lui Patraşcanu şi a Saftei lui Vasile Stârcea: jumătate de sat de Şărbăneşti; a patra parte de Bereşti… a opta parte de Zvorişte”. / „La clironomii lui Patraşcu şi a Saftei, surorii sale: A patra parte de Bereşti la Ţinutul Sucevei; pol  sat Şărbăneşti; a patra parte de Zvoriştea, însă cu jumătate de a patra parte ce au luat-o de la Şăpteliceşti fără dreptate, că unde aveau ei a opta parte de Zvorişte, acmu se stăpâneşte a patra parte”[2].

1772-1774: La Bereşti existau 14 case, cu 7 birnici şi cu 7 rufeturi, reprezentate de 1 mazil, 2 argaţi ai lui, 1 nevolnic, 1 ţigan şi 2 femei sărace[3].

1775: În recensământul făcut din ordinul generalului Spleny pentru Ocolul Siretului, Bereştii sunt menţionaţi cu 1 mazil, 1 popă, 10 ţărani.

1778: Bereşti avea 123 familii[4], incluse fiind şi cele de galiţieni, care munceau pe moşia mazilului Calmuţchi.

1803: Bereştii pitarului Neculai Calmuţchi avea 70 liuzi (oameni străini, de regulă fugiţi din Galiţia), care se alătură băştinaşilor menţionaţi de recensămintele anterioare[5].

1894: Biserica „Filială din Bereşti „Sfântul Necolai”, construită din lemn bârne, încheiate, de jos, până şi cu bolta de sus, de Vasile Calmuschi, la 1800. Catapiteazma din iconiţe mici, are inscripţia: „Această sfântă şi Dumnezeiască catapiteazmă s-a făcut de robul lui Dumnezeu Vasile Calmuschi şi soţia sa Balaşa, ca să fie spre pomenirea a tot neamul lor (7282). Altă inscripţie arată că s-a reînnoit de robii lui Dumnezeu Vasile Lepadatu, cu soţia sa, Safta, spre pomenirea a tot nea­mul lor, 1847, septembrie 26. În 1890, i se bătu scânduri pe dinlăuntru şi afară, văpsindu-se; se podi jos cu scân­duri, de comună şi enoriaşi, prin stăruinţa preotului C. Balanescu. Clopotniţa, dinaintea bisericii, pe 2 stâlpi. Pe clopot, numele Nicolae Calmuschi, 1809. Cimitirul e cu gard, cel de înmormântare, în partea de răsărit; sunt 8,5  fălci”[6].

1895: Comuna rurală Zvorăştea (Zvoriştea), din județul Dorohoi, plasa Berhometele, era „formată din satele: Bereşti, Buda cu Dealul, Poiana, Pustaiul, Şerbăneşti cu Slobozia, Stânca cu Zvorăştea şi Vatra, cu reşedinţa în Zvorăştea. Are 5.164 suflete; 6 biserici, deservite de 3 preoţi, 7 cântăreţi şi 6 pălămari; o şcoală mixtă. Vite: 939 vite mari cornute, 1.719 oi, 8 capre, 212 cai şi 300 porci”[7].

1895: „Soldaţii mai jos notaţi, dezertând, sunt rugate toate autorităţile civile şi militare a-i urmări şi, prinzându-i, să-i trimită depozitului de recrutare Dorohoi: ”

1898: „Bereşti, sat, judeţul Dorohoi, pe moşia Zvorâştea, comumna cu ase­menea numire, plasa Berhometele. Cu 136 familii, 544 suflete. Bise­rica, cu patronul „Sfântul Nicolae”, fără preot, cu 2 cântăreţi, 1 pălimar, este din lemn şi mică, făcută, în anul 1800, de Vasile Calmuschi”[8]. În dicţionarul lui Filipescu-Dubău se menţionează „cam proasta situaţie” a sătenilor, iar Calmuschi este connsiderat ctitor al bisericii „dupre spusa populară şi însemnările ce sunt, căci inscripţie n-are”[9].

1919: „EXTRAS de pe procesul-verbal încheiat de Comisia I judeteană, relativ la exproprierea moşiei Bereşti, din comuna Zvorâştea, proprietatea doamnei Ioana Dr. Sava-Goiu. Din această moşie s-au expropriat  94 ha şi 10 ari, situate între Siret şi Sireţel, în lung, în hotar cu terenul dat în expropriere locuitorilor din Ionăşăni pentru mosia Strâmba, având ca hotare, la nord, Siretelul, la sud, Siretul, la apus, hotarul pământului expropriat pentru locuitorii din Ionăşăni, iar la răsărit, cu restul proprietăţii. Întreg terenul expropriat este de calitatea I şi comisiunea opinează a se plăti cu 1.100 lei/ha. / Pentru exactitate: / Preşedintele comisiunii, judecător M. Balasan. / Secretar, I. Baer. // EXTRAS de pe procesul-verbal încheiat de comisiunea I judeţeană Dorohoi, relativ la exproprierea moşiei Bereşti-Zvorâştea, din comuna Zvorâştea, proprietatea Casei rurale din Bucureşti. Moşia are o întindere totală de 769 ha, care s-au expropriat în intregime, conform art. 5 din decret-lege, scăzându-se numai 3 ha – conacul, şi are următoarele hotare: spre răsărit apa Siretului şi moşia Strâmba, la apus delimitările satului Călugăreni (Adâncata) şi pădurea Hânţeşti, la nord moşia Bereşti Cotin Zamfirescu şi vatra satului Bereşti şi la sud cu moşia Hânţeşti. Terenul expropriat se compune din 512 ha calitatea I şi 194 ha calitatea II. Comisiunea opinează a se plăti cu câte 1.100 lei ha calitatea I şi 900 lei ha calitatea II. / Pentru exactitate, Preşedintele comisiunii, judecator M. Balasan. / Secretar, I. Baer. // Cotin Zamfirescu (stăpân şi în Vârfu Câmpului), fiind proprietar în hotar, pe toată întinderea şi pe moşia Bereşti- Calmuski,  a oferit o egală porţiune de pământ în moşia Bereşti, hotar cu moşia Vârfu Câmpului, în lungul moşiei, între Siret şi Sireţel. Pământul se compune din 78 ha calitatea I şi 6 ha 30 ari calitatea II. Comisiunea opinează a se plăti cu câte 1.400 lei ha pământ calitatea I şi cu câte 900 lei ha calitatea II”[10].

[1] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. III, Bucureşti 1980, doc. 108, p. 215

[2] Iorga, N., Studii şi documente cu privire la Istoria Românilor, vol. XXI, Bucureşti 1911, pp. 272-276

[3] AŞRSSM, Moldova în epoca feudalismului, vol. I, Chiţinău 1975, p. 344

[4] Ciocoiu, Constantin, iconom, Note la Monografia Bisericilor parohiale și filiale din județul Dorohoi, Dorohoi 1902, pp. 55, 56

[5] Codrescu, Th., Uricarul, Vol. VII, Iaşi 1886, p. 243

[6] Ciocoiu, C., Iconomul, Note la Monografia Bisericilor parohiale şi filiale din judeţul Botoşani, Dorohoi 1892, p. 56

[7] Lavovari, George Ioan, Marele Dicționar Geografic al României, Volumul V, București 1902, p. 799

[8] Lahovari, George Ioan, Marele Dicţionar Geografic al României, volumul I 1898, p. 379

[9] Filipescu-Dubău, Nicu, Dicţionar geografic al judeţului Dorohoi, Iaşi 1891, p. 18

[10] Monitorul Oficial, 9 august 1919, p. 4955-4957

Povestea aşezărilor sucevene: Grămeşti

GRĂMEŞTI. Despre legendarul Grama, al cărui nume l-a înveşnicit satul Grămeşti, vechile urice se pronunţă destul de ambiguu. Exista, în 1439 (6947), ca partizan al lui Ştefan Vodă, în disputa cu fratele său, Iliaş Vodă, un ban Grama, probabilfrate cu Oană Grama, proprietar de moşii pe Câmpul lui Dragoş, şi cu Coste Grama, proprietar al Siminicenilor. Acest Grama a avut patru feciori, pe Stan, Sima, Bodea şi Bogdan Grama, un singur urmaş fiind consemnat de mărturiile istoriei, Grama, fiul lui Stan şi părintele lui Grama vameş, care se însurase cu sora nevestei lui Ştefan Centaurul[1]. Cum satul lui Grama avea să fie împărţit, în 1430, între fiii lui Ioan Jumătate, este de presupus că Grama care a dat numele satului Grămeşti era ori tatăl, ori unchiul lui Ioan Jumătate, care putea moşteni sau cumpăra satul, conform dreptului valah, doar ca „neamul cel mai apropiat”, indiferent că era vorba de cumpărătură sau de moştenire.

1430, iulie 7. Satul lui Grama, Grămeşti, este menţionat în diata prin care Şteful Jumătate primeşte satul Cândeşti. În faţa divanului lui Alexandru cel Bun se prezentaseră „Jurju Jumătate, cu fraţii săi, cu jupânul Şteful şi cu jupânul Mândrul… şi cu a lor bunăvoie au împărţit ocinile părintelui lor, Ioan Jumătate… iar jupânului Şteful s-au dat Şerbăneştii pe Siret, cu mori în Siret şi Cândeşti pe Siret, cu moară pe Siret, între Grămeşti şi Rogojeşti, şi, mai jos de Călineşti… iar cu mori pe Siret”[2].

1490, martie 15. „A 26 biserică, la Grama, cu popă” trece sub ascultarea Episcopiei din Rădăuţi[3].

1623, aprilie 12. Ştefan Tomşa întăreşte lui Mihai Tăutul, pârcălabul Hotinului, „giumatate de sat Grămeştii, parte de sus, cu moară pe apa Siretului, ce el şi-a cumpărat de la unchiul său, Toader, fiul lui Tăutul,logofăt şi jumătate de Rudeşti, jumătatea de jos, ce i-a venit parte de la părintele său, Zahariia Tăutul, şi cu loc de iaz şi mori, şi satul Drăguşeştii, mai sus de târgul Siretului, ce el şi-a cumpărat de la Vasilie şi de la sora lui, copiii Eremii Drăgăneasii, nepoţii lui Burlă comis, şi a patra parte, partea de jos, din tot satul Rugăşeşti pe Siret, ce el şi-a cumpărat de la Căzacul şi de la femeia lui, Nastasia, fiica Agafiei Tolocicoaiei, nepoata lui Ponici, şi a treia parte din jumătatea de sus din acelaşi sat, parte cu loc de mori pe Siret şi pe Molniţă, amândouă părţile din ţinutul Sucevii, ce şi-a cumpărat de la Vasilie şi fratele lui, Gligorie, şi sora lor, Grozava, copiii lui Ionaşco Pitărescul, nepoţii Fădorcei, strănepoţii aceluiaşi mai sus scris Cozma Ponici”[4].

1722, februarie 20. Iuon Paladi moşteneşte partea de sus a satului de la Toader Paladi, ginerele lui Tăutul logofăt.

1733: Toader, fiul lui Iuon Paladi, moşteneşte moşia străbunilor săi.

1761, septembrie 19: „Pavel Morţun, vornic din Calafindeşti, ţinutul Suceava, dă lui Pahomie, egumenul mănăstirii Putna, mărturie că, după cum i-au artătat nişte oameni din Grimeşti, când a umblat cu Constantin Paladi pe moşia Rudeştilor şi a Botăşănţilor pentru cercetarea hotarelor, Igrişte este hortar al Rudeştilor şi al Botăşinţilor, ce desparte de Bălcăuţii mănăstirii Putna şi că, până în Igrişte, este şi hotarul Bălcăuţilor şi mănăstirii Putnn. Locul a fost arătat boierilor hotarnici: Vasile Buhăescu paharnic, Lupul Hadîmbul vornic de poartă gospod şi lui Pahomie, egumenul mănăstirii Putna”[5].  

1762: Vasile Buhăescu şi Lupul Hadâmul hotărnicesc, din nou, din porunca lui Grigori Callimachi Vodă, moşia Bălcăuţi, a mănăstirii Putna, satul megieşindu-se, „către răsărit, cu Rudeşti şi Grămeşti, moşiile lui Dumitru Palade vornic”[6].

1765, august 14. Se face hotarnica părţii din Grămeşti care-i revine Ilianiţwi, văduva lui Dumitraşco Paladi.

1782, februarie 20. Ioan Paladi şi Miron Darie împart între ei moşia rămasă după Toader Palade.  

1803: Conform condicii liuzilor („oameni aduşi de peste hotar, de către proprietarii de moşii, atât boieri, cât şi mănăstiri, care se foloseau de munca lor, pe un timp oarecare. Visteria nu putea percepe nici o dare de la toţi aceşti liuzi sau oameni străini”), în Ocolul Berhometile, la „Grămeştii caminarului Aleco Kalimah, lucrau pământul (pe) loc îndestul” 106 liuzi şi 16 breslaşi. În „Rudeştii lui Constantin Tăutul, lucrau pământul (pe) loc puţin” 21 liuzi, iar la „Botoşăniţa răzeşească, lucrau pământul, (pe) loc puţin” doar 11 liuzi. În celălalt cătun al Grămeştilor, la „Verpole a casei spătarului Neculce, lucrau pământul, (pe) loc îndestul” 32 liuzi[7]. Deci, stăpânii moşiilor din zonă erau caminarul Aleco Kalimah, Constantin Tăutul şi spătarul Neculce.

1804: „Parohia Grămeşti, 400 familii, cu biserica paro­hială „Sfântul Nicolae”, construită de locuitori, la 1804, din lemn bârne, tencuită şi văruită, în locul altei bisericuţe, arsă. Se repară, în 1887, acoperită cu şindrilă. În locul altei catapetezme de muşama, cu litere slavone, actuala catapiteazmă e în 3 rânduri de iconiţe, are, pe icoana împărătească, Maica Domnului, data 1807 şi un pomelnic cu această dată. La iconostas, data 1843; sus, podită cu scânduri, joş pardoseală de piatră. Cimitirul din jurul ei, închis cu gard de nuiele. Clopotniţa de la poarta cimitirului, aşezată pe stâlpi de lemn, e acoperită cu şindrilă. Cel de înmormântare, partea de apus, e închis cu zaptaz. Biserica avu reparaţiuni în 1908, întărindu-i-se pereţii. Poseda 12 fălci pământ. Proprietatea moşiei e a dlui Bogdan V. Goilav, Astăzi, sora Ecaterina Ilie Aritonovici. Sătenii împroprietăriţi au 1.004,26 hectare pământ, iar propietatea 1.246,01 hectare câmp şi 214,83 hectare pădure, la malul Siretului, luncă de răchită şi lozie. Însemnate, dealul (movila) din comuna Grămeşti (pe Siret), un loc unde spun bătrânii că au stat ostile ungureşti şi leşeşti, în vremea lui Ştefan cel Mare; Cudrina, un deal şi un ponor; Podişul Horaiţului, loc cu multe urme rămase de la războaiele dintre leşi, unguri şi moldoveni, sub Şte­fan cel Mare. Pârâie: Marele şi Verechia, ce vin din Bucovina. Clerul, în 1894: paroh –Sava Nicolau, seminar 4 cla­se, atestat No. 137 din 1858; Cântăreţi ­– D. Vasiliu, decre­tat în 1876; V. Gh. Nicolau – în 1886. Urmează: paroh – N. Tomaziu, din 1905, în locul decedatului Sava Nico­lau; cântăreţi: C. Vasiliu şi V. Vasiliu. Parohia Verpolea, 86 familii, anexată de cătunele Rudeşti, 30 familii, şi Botoşăniţa, 60 familii, toate din comuna Grămeşti, are biserica parohială „Sfântul Nicolai” din Verpolea, întâi con­struită din lemn bârne, adusă de la Sinăuţi, de lângă Mihăileni, reînnoită cu pereţi de cărămidă şi acoperită cu şindilă de ctitorii Elena şi preot V. Teodoriu, părinţii pre­otului Ioan Vasiliu, născut la 1799, care o refăcu de piatră. Vechea catapiteazmă de muşama se păstrează, cu inscripţiunea: „Această catapiteazmă au făcut-o robul lui Dumnezeu, Mihalache Grosu, cu fratele său, Ioniţă, la 1800, luna mart 22”. Actuala catapiteazmă, în 3 rânduri de iconiţe, se zugrăvi, cu preţul de 360 lei, la Satul Mare, în Bucovina. Icoanele împărăteşti parte sunt aduse, iar parte făcute din nou. „Sfinţii Voievozi” poartă data 1874. Uşile împărăteşti au litere slavone, cât şi alte iconiţe. Un tablou în pridvor: jude­cata viitoare. Sus, podeala din scânduri zugrăvite, jos pia­tră. Cimitirul din jurul bisericii închis cu zid de piatră, la poartă clopotniţă de lemn, acoperită cu tablă. Lângă sat, se află şanţul Haţaş, anume făcut a se despărţi de Bucovina, fiind graniţa. Biserica posedă 8,5 fălci pământ: Însemnată e Movila, la Verpole, unde s-a găsit o sabie şi alte obiecte militare, ar fi înmormântaţi soldaţi căzuţi în războiul lui Ştefan cu polonii. Filiala Adormirea din Rudeşti este construită din bârne, tencuită şi văruită, acoperită cu şindrilă, sus podeală din scânduri, jos nepodită, făcută în locul unui schit călugăresc. Vechea clopotniţă, ce fusese de cărămidă, înaintea bisericii, s-a mutat la poartă, pe stâlpi de lemn. Catapiteazma, în 3 rânduri de iconiţe, are litere slavone. Proprietatea moşiei e a doamnei Pulcherea Alecu Stârcia. Familia Stârcia, una din vechile şi ilustrele familiei ale Moldovei, se trage de aci; a dat mulţi bărbaţi însemnaţi; pe Mihu Stârcia, unul din veterani ostaşi ai lui Ştefan cel Mare, care străluci prin bravura sa, în războiul de la Baia, unde Matei Corvin, regele ungurilor, fu cu totul zdrobit; pe stolnicul Stârcia, care, la 1520 (7028), era între veliţii boieri şi consilier Domnesc (Cronicele Românilor, Melchisedec, p. 158). Dupa moartea lui Ştefan Bogdan Vodă, la 1527 (autorul se referă la Ştefăniţă Vodă – n. n.), se stinse cu el linia ereditară a Bogdanilor la tronul Ţării. Mihu Stârcia, bătrân de 87 ani, încă plin de viaţă, după stăruinţele adunării boierilor şi a vistiernicului Trotuşanu, se înduplecă a primi Domnia. Prezentându-se, atunci, Rareşa, cu fiul ei, Petru, şi arătând uricul cu inelul suveranului Ştefan cel Mare, prin care acesta reconoştea pe Petru de fiu al său natural, Stârcea recunoaşte pe Petru de Domn (Calendarul lui Asachi, 1854, p. 100.). Mihail Stârcia, portarul Sucevei şi Constantin Başotă, paharnic, fac hotărnicia Fălticenilor, în 12 iulie 1768 (Fondul Religionariu, Pumnul, p. 61). Sătenii împroprietăriţi au 52,2 hectare pământ, iar pro­prietatea 320,81 câmp şi 58 hectare pădure. Biserica s-a îngrijit, până la 1864, de decedatul proprietar Al. Stârcia. De la numitul proprietar, biserica stăpânea, imprejurul ei, cinci fălci pământ. De însemnat aici este Podul lui Tăutu, fiind biserica lui logofătului Tăutu, de la Bălineşti, aproape; asemenea, pârâul Marele, ce curge din Bucovina, fiind Rudeşti pe graniţă. Botoşăniţa (Tacul), sat lângă Grămeşti, aşezat parte pe costişă şi parte pe şes, între nişte gârle. Proprietatea moşiei a fost, din vechime, a mănăstirii Putna, din Bucovina. La 1785, s-a vândut partea ce a rămas în Moldova, după luarea Bucovinei, care forma un singur trup cu partea ce se prelungeşte în Bucovina. Sătenii împroprietăriţi au 104 hectare, iar proprietarul moşiei, 152 hectare câmp şi 35 hectare pădure. Însemnate: pârâul Verichia, dealul Botoşăniţa, care serveşte de hotar dinspre Bucovina. Clerul, în 1894: paroh –N. I. Tomaziu, seminar grad I, atestat No. 142 din 1876, Iaşi; supra-numerar – Preotul I. Vasiliu, născut la 1799, în 14 Ianuar, având cursul catihetic; cântăreţi: Gh. Vasiliu, decretat din 1878, şi V. Chiţu. Urmează: paroh – H. Tataru, în 1906, şi I. Grigoraşi, în 190p; Ilie Ungureanu, în locul lui Chiţu”[8].

1865: La „Esposiţiunea Naţionale din 1865 în Jassi”, organizată, sub înaltul patronaj al lui Alexandru Ioan Cuza, la Frumoasa, în cadrul clasei XIII – lânărie, a expus şi „Iconomul Sava, din Grămeşti, plasa Berhometele, judeţul Dorohoi, o scoarţă de lână lucrată de consoarta sa”, pentru care a primit „un premiu de 2 galbeni pentru o scoarţă”[9].

1883: „Sămile bugetare ale comunelor pentru exercițiul anului financiar trecut, 1881-1882, sunt deja verificate și aprobate de comitet, afară de acele ale comunelor Mamornita, Hilișeu și Grămești, care nu snnt trimise nici pe anul 1880-1881, și pentru care comitetul, uzând de dreptul ce i se confera prin art. 26 din legea comunalî, a regulat să trimită comisari, pe contul autorităților acelor comune, pentru a âncheia conturile și, în același timp, conform art. 90 din citata lege, a dispus sî se constate faptul întârzierii depunerii sămilor, traducându-se pe primari înaintea justiției, pentru a fi supuși penalităților ce această lege le prescrie”[10].

1895: „Soldaţii mai jos notaţi, dezertând, sunt rugate toate autorităţile civile şi militare a-i urmări şi, prinzându-i, să-i trimită depozitului de recrutare Dorohoi: Ivan Costache, contingentul 1878, din comuna Grămeşti, judeţul Dorohoi; „Maria Ioan, contingentul 1881, din comuna Grămeşti, judetul Dorohoi; Scutariu Ion, contingentul 1884, din comuna Grămeşti, judeţul Dorohoi; Ţiguleanu Costache, contingentul 1889, din comuna Grămeşti, judeţul Dorohoi”[11].

1899: „Se publică spre cunoştinţa generală că, în ziua de 18 Noiembrie 1899, orele 11 a. m., se va ţine, în localul primăriei comunelor respective de care depinde fiecare din bunurile notate mai jos, licitaţiune publică orală pentru arendarea terenurilor de arătură, de fâneţe şi a golurilor de munte pentru păşune, încorporate pădurilor prin perimetrarea lor, cu ocaziunea vinderii de veci a moşiilor respective: Bălineşti: „154. Locurile de fâneţe, şi anume: Poiana Graniţa,  2.685 mp; hotarul Tacului, 8.951 mp; Chetrişu, 1 hectar, 5.396 mp; Timofti, 5.724 mp; Maduriac, 1 hectar, 1.636 mp; Poiana Popii Verechi, 7.160 mp; Poiana Popii, fântâna Ciobanului, 1 hectar, 741 mp; Poiana N. Bahnovici, 5.720 mp; Popii din Deal, 7.160 mp; Poiana Vererechia, 2 hectare, 5.063 mp, şi Tiru, 3.580 mp, dimpreună şi cu poienile de arătură, anume: Chetrişu, 4 hectare, 8.157 mp; Poiana Popii, fântâna Ciobanului, 3 hectare, 7.775 mp; a Urzicilor, 5.908 mp, şi Rivan, 5 hectare, 1.917 mp, din care sunt scăzute 3 hectare, delimitate pentru gardianul pădurii, şi Poiana Tiru, ca de 1 hectar, 5.217 mp; toate în întindere ca de 25 hectare, 5.630 mp, situate în cuprinsul pădurii Statului Bălineşti; garanţia provizorie lei 270” (Monitorul Oficial, Nr. 172, 2 noiembrie 1899, p. 5915).

1900: „Grămeşti, comună rurală, în judeţul Dorohoi, plasa Berhometele, formată din satele: Botoşăniţa, Grămeşti, Rudeşti şi Verpolea, cu reşedinţa primăriei în Grămeşti. Are: 468 familii sau 2.173 su­flete; 3 biserici, cu 3 preoţi, 4 cântăreţi şi 3 pălimari; 1 şcoală, condusă de 1 învăţător şi frecventată de 58 elevi; 1.380 hectare 66 ari pămîânt sătesc; 1.944 hectare 93 ari câmp şi 365 hectare 96 ari pădure a proprietarilor de moşii; mai multe iazuri şi puţină vie. Bugetul comunei este de lei 6.214, bani 43, venituri, şi de lei 6.097, la cheltueli. Vite mari cornute 620, oi 1.257, capre 10, cai 57 şi porci 770. Sunt 60 stupi. Grămeşti, sat, pe moşia cu ace­laşi nume, plasa Berhometele, judeţul Dorohoiu, cu 318 familii sau 1.611 suflete. Proprietatea moşiei este a dlui Bogdan V. Goilav. Are o biserică, cu hramul „Sfântul Nicolai”, cu 2 preoţi, 2 cântăreţi şi 1 pălimar, mică, de lemn, şi tencuită, făcută în 1804, de către săteni; o şcoală, condusă de 1 învăţător şi frecventată de 50 elevi, aşezată într-un local bun făcut de comună. Sătenii împroprietăriţi au 1.004 hectare 26 ari pământ; iar stăpânul moşiei, 1.246 hectare 1 ar câmp şi 214 hectare 83 ari pădure, cu diferite eserţe de ar­bori; iar la malul Siretului, un frumos zăvoi, luncă de răchită şi lozie. Pâraiele ce trec pe moşie sunt Marele şi Verechia, ce vin din Bucovina. Drumuri principale: acel ce duce la Bălineşti şi acel ce duce la Botoşăniţa, prin Rudeşti şi Verpolea. Hotarele moşiei sunt cu : Bă­lineşti, Botoşăniţa, Rudeşti, Ver­polea şi Siretul. Însemnate aicea sunt dealul Cudrina, dealul Movila şi Podişul Horaiţuluî”[12].

1901, dialectologul Gustav Weigand: „Am vizitat Mihăilenii, târguşor preponderent evreiesc, de cealaltă parte a graniței cu România, unde era zi de piață. Un birjar m-a dus la oamenii din Grămeşti[13] și Zvoriştea[14], unde am şi înnoptat, la hanul evreiesc. A doua zi, am trecut, din nou, granița și am ajuns, după-amiază, în orașul Siret, care este inundat de evrei, plecând la Sfântul Onufri[15], sat cu o interesantă biserică mănăstirească, din 1593. Am rămas la profesorul de limba română von Geler, pe care l-am cunoscut pe stradă și care m-a invitat la el acasă”[16].

1919: „EXTRAS de pe procesul-verbal încheiat de comisiunea I judeţeană relativ la exproprierea moşiei Verpolea, din comuna Grămeşti, proprietatea doamnei Olimpia Chiriac Manoliu. Situatia definitivă a terenului expropriat în întindere de 7 ha, 80 ari este la locul numit „Ţarina”. Hotarele terenului expropriat sunt: la răsărit moşia Grămeşti, la apus cu restul moşiei, la nord cu Siretul, iar la sud cu şoseaua Grămeşti-Verpolea. Terenul expropriat fiind de calitatea I, Comisiunea opinează a se plăti cu câte 1.100 lei ha de pământ expropriat. / Pentru exactitate: Preşedintele Comisiunii, judecător M. Balasan. / Secretar, I. Baer. // EXTRAS de pe procesul-verbal încheiat de comisiunea I judeţeană, relativ la exproprierea moşiei Budeşti, din comuna Grămeşti, proprietatea dlui Alex. A. Stârcea. Situaâia definitivă a terenului expropriat, în întindere de 3 ha, este în Ceairul (loc de păşunat cai, cu rogozuri – n. n.) de la fântâna lui Zaharia. Hotarele acestui teren sunt: la nord ţarina locuitorilor satului Rudeşti, iar la est şi spre vest cu proprietatea lui Alex. M. Stârcea. Întreaga suprafaţă expropriată este formată din teren de cultură de calitatea I. Comisiunea opinează a se plăti cu câte 1.200 lei ha de pământ expropriat. / Pentru exactitate: Preşedintele Comisiunii, judecător M. Balasan. / Secretar, I. Baer”[17]. „EXTRAS de pe procesul-verbal, relativ la exproprierea moşiei Botoşiniţa-Tacu, proprietatea dlui Constantin Romano, fostă Elena Buzilă, încheiat de comisiunea I judeţeană, în ziua de 9 Iulie 1919. S-a declarat expropriată suprafaţa de 1 ha, 40 ari pamânt din moşia Botoşiniţa-Tacu, din comuna Grămeşti, judeţul Dorohoi. Situatia definitivă a terenului expropriat este în lanul Dumbrava, lângă pământurile sătenilor şi pădure. Comisia opinează a se plăti câte 1.000 lei hectarul, pământul fiind de calitatea II, în regiunea I. / Preşedintele comisiunii, M. Balasan. / p. Conformitate, M. Balasan”[18].

1920: „EXTRAS de pe hotărârea acestei comisiuni No. 150 din 25 Noemvrie 1920. / Văzând şi dispoziţiunile art. 31 bis şi 33 din decretul-lege de expropriere cu modificările aduse prin decretul-lege cu No. 2.100 din 8 Mai 1920 şi toate instrucţiunile date de Casa centrală a cooperaţiei şi împroprietării sătenilor în această privinţă. / Pentru motivele văzute în corpul hotărârii, în majoritate, hotărăşte: / Fizează următoarele preţuri pentru terenul expropriat din mosie Verpolea, comuna Grămeşti, proprietatea dnei Olimpia Chiriac Manoliu: / Pentru 7 hectare, 80 ari teren cultivabil calitatea I, lei 2.400 hectarul. Prezenta hotărâre este supusă apelului la Curtea de apel din Iaşi, în termen de 15 zile de la publicarea ei, conform art. 34 din decretul-lege de expropriere modificat prin decretul-lege No 2.100 din 8 Mai 1920. / Preşedinte, I. Stănescu-Buzău. / Membri: Consilier agricol, cu opinie separată, Alex. I. Dimitriu. / Delegatul proprietarilor, supleant, Brăescu. / Delegatul sătenilor, cu opinie separată, Dr. Al. Sandovici, preot. / Secretar, N. C. Mândrescu”[19]. // „Fixează următoarele preţuri pentru terenul expropriat din moşia Rudeşti, comuna Grămeşti, proprietatea dnei Finareta Al. Stârcea: / Pentru 3 hectare, teren cultivabil calitatea I, lei 2.000 hectarul”[20].

1925: „În numele legii şi al M. S. Regelui, Noi, locotenent Angheluţă I., substitut  de raportor pe lângă consiliul de război al corpului IV armată Iaşi, secţia II, / Mandăm şi ordonăm prin aceasta tuturor portăreilor sau agenţilor puterii publice militare şi civile a aduce înaintea noastră pe soldatul A Iftincăi Ioan, de fel din Grămeşti, judeţul Dorohoi, contingentul 1910, fost în regimentul 29 infanterie, iar acum necunoscut, la 29 mai 1925, ora 8 şi 30 a. m., pentru a fi ascultat ca inculpat. Invităm pe toţi depozitarii puterii publice militare şi civile, cărora li se vor arăta acest mandat, a da mână de ajutor pentru execatarea lui. / Mandăm şi ordonăm prin aceasta tuturor portăreilor sau agenţilor puterii publice militare şi civile a aduce înaintea noastră pe soldatul Barbu Vasile, de fel din comuna Grămeşti, judeţul Dorohoi, contingentul 1900, fost în regimental 69 infanterie, iar acum necunoscut, la 29 Mai 1925, ora 9 a. m., pentru a fi ascultat ca inculpat”[21].

1941: „Se publică mai jos lista Nr. 13, de gradele inferioare (trupe), morți pentru patrie, în actualul război, începând de la 22 Iunie 1941, ora 24: Moroșanu Vasile, soldat, ctg. 1941, cu ultimul domiciliu în comuna Grîmești, jud. Rădăuți, mort la 13 iulie 1941”[22]. „Lista nr. 9: Acsahei Haralamb, sergent, ctg. 1932, cu ultimul domiciliu cunoscut în comuna Grămești, jud. Dorohoi, mort la 5 iulie 1941; Anichitei Mihai, soldat, ctg. 1941, cu ultimul domiciliu cunoscut în comuna Grămești, jud. Dorohoi, mort la 17 iulie 1941”[23].

1947: „Tribunalul Dorohoi Conform art. 14 din legea Nr. 173 din 1941, sunt invitați toți acei ce stiu despre moartea sau dispariția lui Neculai Ion Barbu, fost cu domiciliul în comuna Grămești, județul Dorohoi, să comunice Tribunalului Dorohoi. / Nr. 23.069. /1947, Iulie 30”[24].

1947: Se transferă: „Agronomi: Vatamaniuc Teodor, de la Grămești, Dorohoi, la Vârfu Câmpului, singurul concurent, interese materiale”[25].

1948: „Art. 1. Se acordă gradația de merit în învățământul primar, pe data de 1 Septemvrie 1946, următorilor învățători titulari la școlile primare specificate în dreptul fiecăruia: Bordeianu Clemansa, învățătoare, comuna Grămești, județul Dorohoi”[26]. / „Membrii corpului didactic cuprinși în alăturatele tablouri, care fac parte integrantă din prezenta decizie, ale cărora raționalizări, fixări li repartizări au fost anulate cu decizia Nr. 164.743 din 1948, rămân la dispoziția ministerului, fiind obligați să ceară detașarea în posturile ce vor fi publicate vacante: Maftei Mihai, Şcoala Grămeşti, Grămeşti, postul V[27].

1958-1963: „Preotul Casian Bucescu, paroh în localitatea Grămești, a executat șase ani de închisoare la Aiud”[28]. „Acest om s-a născut în anul 1907, în satul Baineț, lângă orășelul Siret: a absolvit Teologia la celebra facultate din Cernăuți (1933): mitropolitul Nectarie l-a hirotonit preot. A păstorit în Broscăuții Noi și Panca, Storojineț, în nordul Bucovinei, între anii 1933-1940, la Grănicești, între anii 1940-1950, și la Grămești, din 1950, până în 1958. Aici, umbra malefică a unui confrate i-a retezat dreptul de slujire și propovăduire curajoasă a Evangheliei – timp de 5 ani a trebuit să-l mărturisească pe Hristos de după gratii; a fost vertical, ca și înaintea altarului, și la Botoșani, și în Aiud, Gherla, Jilava, ca și în gulagul de la Ostrov”[29].

1991: Victor Bobu, „părinte al lucrului bine făcut… a scris o monografie a Bălineștilor (1938) și una a comunei Grămești (1991)”[30].

[1] Ghibănescu, Gh., Surete şi Izvoade, Volumul XX, Iaşi 1928, p. 232

[2] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. I, Bucureşti 1975, doc. 99 pp. 146, 149

[3] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. III, Bucureşti 1980, doc. 73, pp. 135-139

[4] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. XVIII, Bucureşti 2006, doc. 58. pp. 90-94

[5] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 1036, pp. 343, 344

[6] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 1050, pp. 348, 349

[7] Codrescu, Th., Uricarul, Vol. VII, Iaşi 1886, p. 243

[8] Ciocoiu, C., Iconomul, Note la Monografia Bisericilor parohiale şi filiale din judeţul Botoşani, Dorohoi 1892, pp. 61-64

[9] Ionescu, Ion, Esposiţiunea Naţionale din 1865 în Jassi – Catalogu Officialu, Jasii 1865, p. 66 şi 96

[10] Monitorul Oficial, No. 136 , 24 septembrie / 6 octombrie 1883, p. 2854

[11] Monitorul Oficial, Nr. 118, 26 august 1895, pp. 4009-4012

[12] Lahovari, George Ioan, Marele Dicţionar Geografic al României, volumul III 1900, p. 629

[13] La Grămeşti, a cântat Gheorghe Găvărloaie (60 ani).

[14] La Zvoriştea a cântat Ion Damia (45 ani) din Vârvu Câmpului.

[15] La Sf. Onufri, a cântat Niculai Humeniuc (18 ani)

[16] Weigand, op. cit., pp. 7-17.

[17] Monitorul Oficial, Nr. 90, 9 august 1919, p. 4956

[18] Ibidem, p. 4958

[19] Monitorul Oficial, Nr. 203, 15 decembrie 1920, p. 8199

[20] Ibidem, p. 8200

[21] Monitorul Oficial, Nr. 107, 17 mai 1925, p. 578

[22] Monitorul Oficial, Nr. 220, 17 septembrie 1941, p. 5546

[23] Monitorul Oficial, Nr. 202, 27 august 1941, p. 5045, 5050

[24] Monitorul Oficial, Nr. 178, 6 august 1947, p. 5855

[25] Monitorul Oficial, Nr. 135, 17 iunie 1947, p. 4911

[26] Monitorul Oficial, Nr. 40, 18 februarie 1948, p. 1391

[27] Monitorul Oficial, Nr. 194, 23 august 1948, pp. 6963, 7021-7023

[28] Ioanițiu, Cicerone, Martiri și mărturisitori ai Bisericii din România, București 2004, p. 6

[29] Hrehor, Constantin, Muntele mărturisitor, Editura Apologetica, Iași 2004, p. 199

[30] Hrehor, op. cit. p. 235