Biserica din Horodniceni, în 1893
HORODNICENI. În primăvara anului 2001, provocat şi sprijinit de către unul dintre vechii mei prieteni, Constantin Cozmaciuc, să scriu o lucrare monografică despre comuna lui natală, Horodniceni, am mers, pentru prima dată în viaţă, prin satele comunei. Am întâlnit privelişti surprinzătoare şi oameni care mi-au rămas la inimă, precum profesorul de istorie Constantin Târziu, profesorul de română Constantin C. Pădurariu, primarul Alexandru Scurtu sau viceprimarul Dumitru Matei. Apoi, pentru că dispăruseseră, şterse de vânturi şi vremuri, chiar şi numele eroilor din 1877, am pribegit prin cărţi vechi, deşi, la vremea aceea, multe dintre cele necesare şi demne de cinstire nu putea fi aflate. Am izbutit, totuşi, o poveste suficient de bine documentată, la care, astăzi, puţine lucruri am mai avut de adăugat. Istoria ultra-recentă, cu „neamul” nu ştiu căruia, neam care nu a lăsat nici o urmă prin timp, dar făloşii de astăzi ar dori să-şi lustruiască inexistenţa, nu m-a interesat nici în 2001, nu mă interesează nici acum. Pentru mine contează doar istoria obştească, picătură sfinţită din spiritualitatea şi din istoria profundă a neamului în rândurile căruia ni s-a întâmplat naşterea. Ca să lăsăm sau nu urme ale trecerii noastre prin vremelnicii.
1395, ianuarie: Cetăţuia de lemn şi pământ, aflată „pe dealul Horodnicenilor de pe Brădăţel”, a fost arsă şi împrăştiată de oastea maghiară, condusă de Sigismund de Luxemburg şi de Ştefan Kanisza, comitele secuilor, oaste care avea să fie înfrânră la Hindău (Ghindăoani), în 5 februarie 1359, de Ştefan I sau, cum a pus Ştefan cel Mare să fie scris, pe piatra lui funerară, la 20 mai 1480, „Ştefan Voievod cel Bătrân, care a bătut pe unguri la Hindău”[1].
1423, aprilie 15: Rotopăneşti, satul primit zestre de Stanislav Rotompan, fiul lui Sima Drăguşanul, nepotul lui Dragoş, voievodul formaţiunii prestatale „Câmpul lui Dragoş”, de la socrul său, Giula cel Mare, este disputat la divan de obştenii vătămanului Veriga, care doreau un hotar marcat de „Drumul Băii (Suceava-baia – n. n.), movila lui Rotimpan, în sus, la stejar, apoi drept la vale, mai sus de movilă”.
1444, aprilie 18. Giurgiu Rotompan, care moştenea satul şi moşia Mihăeşti de la antecesorii săi, Mic Crai, apoi Stan Fultic, apoi Giula Pântece din Horodniceni, care-l vindea vărului său, Giurgiu Rotompan, nepotul de soră al lui Stan Fultic, vinde Mihăeştii Mitropolitului teoctist, care îl întărea Mitropoliei Sucevei, în 18 aprilie 1444 şi în 6 aprilie 1488. între anii 1456-1464, satul se afla iarăşi în posesia lui Giurgiu Rotompan, dar este reconfirmat Mitropoliei în 11 aprilie 1465 şi în 12 septembrie 1464
1456, iunie 13: Petru Aron întăreşte mănăstirii Moldoviţa hotarul de la gura Brădăţelului, „dinspre Şumuz, apoi pe drum în jos, până la Crasna, apoi, de la Crasna, în jos, până la piscul ţarinei, apoi peste piscul ţarinii, drept peste Rât, la Şumuz”.
1462, decembrie 3: „Din mila lui Dumnezeu, noi Ștefav voievod, domn al țării Moldovei”, judecând pricina panului „Lațco, nepotului panului Petru Ponici”, care se jeluise că „privilegiile pe care le-a avut marele pan Drăgoi (Drăgoi Viteazul[2], întemeietorul Drăgoieștilor – n. n.) și socrul său (al lui Ponici – n. n.) pan Romaşco (fiul lui Drăgoi – n. n.) de la bunicul nostru, bătrânul Alexandru voievod, pe ocinele lor, pe satul Drăgoieşti, şi pe Lucăceşti, şi pe Boteşti, şi alte privilegii au fost în mâinile panului Corui şi el le-a stricat şi le-a pierdut, l-am miluit pe pan Laţco şi i-am întărit în şara noastră, Moldova, ocina dreaptă a soţiei lui, fiica panului Romaşco, satele mai sus scrise. Iar hotarul acestor sate să fie, din toate părţile, după vechiul hotar, pe unde au folosit din veac”,
1464, septembrie 12: Ştefan cel Mare întăreşte Mitropolitului Teoctist satul Mihăeşti pe Brădăţel, cumpărat de la „pan Rotopan”.
1484, mai 29: Ştefan Vodă întăreşte o moară pe Brădăţel, „lângă chiliile vechi, unde iese Brădăţelul din pădure” lui Stanciul, aurarul, care „a plătit 50 zloţi în mâna slugii noastre Căpăţână şi în mâna fiicelor lui vitrege Fedora şi Nastea, nepoatele panului Corui”, care cumpărase moara de la unchiul său, Giurgea Rotimpan.
1495, martie 16: „Din mila lui Dumnezeu, noi Ștefav voievod, domn al țării Moldovei” întărea acestor „adevărate lugi ale noastre, Giurca Pântece și fratelui lui Petriman, și surorii lor, Sofiica, fiii lui Oană pâtece, și verilor lor Danciul, și fraților lui, Toader și Ion și Vlașin, și surorilor lor Ana și Fedca și Sofiica, fiii lui Julea Pântece, și altor veri ai lor, Șandru și frații lui Iurie Baico și Sava, fiii Marușcăi, și nepoata lor de frate, Rusca, fiica lui Onica Mățaiul, și vărul lor Oană Dragna, fiii lui Lazor Adaș, și vărului lor Ivanco, fiul Mușei, și altă vară a lor, Mărușca, fiica Taței… dreapta lor ocină, satele anume: jumătate din Horodniceani, și jumătate de moară, și două sate pe Bârlad… Iar hotarul acestei jumătăți din satul Horodniceani să fie tot vechiul hotar, pe unde au folosit din veac”. Formulele „dreapta lor ocină, „pe unde au folosit din veac”, se foloseau, în înscrisurile medievale, doar în cadrul satelor a căror existență precede întemeierea statului feudal Moldova, acei „stăpâni de sate și de oameni formând o nobilime fără privilegii, anterioară fundării statului”[3].
1521: Nepoţii lui Stanislav Rotompan, copiii lui Constantin, uricar, şi ai Tofanei, copiii lui Cărstia, logofăt, şi copiii lui Ionaşco, postelnic, şi ai celor două fete ale lui stantislav Rotompan, împart satul Rotopăneşti între ei.
1529, nartie 25: Stanciu, aurarul, vinde Brădăţelul, cu „mori ce-s sub codru”, rudelor sale Toderaşco, Gavril Brăescu etc., apoi, certându-se cu ele, se pârăsc reciproc la Divanul lui petru Rareş şi vând „satul întreg Brădăţel cu mori” lui Şerban Cantacuzino. În aceeaşi zi, în faţa lui Petru Rareş confirmă şi întăreşte „Mariei, fiica lui Mihul, fiul lui Lazea, cneaghina lui pan Dolh, fost portar de Suceava”, „dreapta ei ocină şi cumpărătura sa, un sat pe Roşia, anume Horodniceani, şi cu o moară pe Brădăţel, care este sub pădure, ce era cumpărat acest sat, în zilele părintelui domniei mele, Ştefan Voievod, de la Giurgea Pântece şi de la verii lui, Petriman, şi de la sora lui Sofiica, copiii lui Oană Pântece, şi de la verii lui, de la Danciul, şi de la fraţii lui, Toader şi Ion şi Vlaşin, şi de la surorile lor Ana şi Fedca şi Sofia, copiii lui Giulea Pântece, şi de la verii lor, Şandro şi fraţii lui, Iurie Baico şi Sava, fiii Maruşcăi, şi de la nepoatele lor de soră, Măria Bilca, fiica Nastasiei, şi de la nepotul ei de soră, Danciul, fiul Stanei, şi de la nepoata ei de frate, Rusca, fiica lui Onică Măţuiul, şi de la vara lor Maruşca, fiica Taţei, şi de asemenea de la verii lor din cetatea Romanului, şi de la vărul lui, Ion Ciortan, şi de la nepoţii lui de frate, Cozma şi fraţii Petriman şi Trifan şi Piţurcă, de la fiii lui Sima Ciortan şi de la vărul lor Ion, fiul lui Toader, şi de la Maruşca, fiica lui Giurgea Pântecel, şi de la vărul lor Ivul şi fratele lui Isaac, şi sora lor Nastea, copiii lui Mihul din Solca, şi de la mătuşa lor Bilca, fiica lui Sluga Andriiaş, de la toţi nepoţii lui Sluga Stan, pentru trei sute şi optzeci de zloţi tătăreşti… Iar hotarul acestui sat este pe Roşia, anume al Hordonicenilor, şi cu moară pe Brădăţel, ce este sub pădure, să fie după hotarul vechi, din toate părţile, pe unde au folosit din veac”.
1568, iunie 30: Mînăstirea Voroneţ revendică, în numele lui Teodosie, fiul lui Drăgoi, care a renunţat la rangul de ceaşnic, pentru a se călugări, moştenirea „Drăgoieştilor”, iar Alexandru Lăpuşneanu întăreşte Voroneţului stăpânirea satelor Boteşti, cu o moară pe Brădăţel, Drăgoieşti şi Lucăceşti, „pentrz sufletele” copiilor lui Drăgoi, Teodosie şi Odochia.
1628: O parte a satului Rotopăneşti se află sub stăpânirea boierului nistrean Vasile Şeptilici, tatăl lui Ggavrilcea şi Lupul, cuparul, fugar în Polonia.
1634: 25 Februar 7142 (1634). Moise Vodă, pentru Costantin Cănscă, dându-i un vad de moară pe părăul Moina, la vărsarea în Sasca, în hotarul Băii, şi „o bucată de codru, cât îi va fi dumisale de hrana porcilor” – Suret din sec. al XVIII-lea[4].
1636: Iaşi, 26 Februar 7144 (1636). Vasilie Vodă, pentru „Mierla, cneaghina lui Strătulat Dobrenchii şi surorile ei, Nastasia, cneaghina Nacului, şi Măricuţa, cneaghina lui Istratie biv logofăt, şi fratele ei Savin, fiii lui Costantin uricarul şi ai Tofanei, fata lui Mălai vătaf”, care îşi împart o parte din Rotompăneşti, cu curţi, mori, etc., o parte din satul Hreasca pe Şomuz, „jireabii” din Onceşti şi o falce de vie la Cotnari („la Ţombricul de sus”), precum şi locuri la Nemirceani. Pecete mare, ruptă, de ceară roşie. Pătraşco Başotă vel logofăt. Borleanul (în colţ, jos, la dreapta). Slavon[5].
1644, februarie 10: O însemnare a lui Nacu, pârcălab, consemnează că rotopăneștenii de pe moșia Șeptilici merg adesea la Bistrița, să cumpere blide, talgere, lanțuri și sfeșnice.
1645, ianuarie 12: Șeptilicenii își mărescu moșia în Rotopănești, Maricuța Brăescu, fata lui Gavril, nepoata lui Șeptilici și soția lui Ștefan Brăescu, moștenind, de la „ruda stearpă” Duitrașco, fiul lui Cărstian Rotopan, partea lui de sat.
1647: 13 Mart 7155 (1647). Vasilie Vodă, pentru Ionaşcu şi Dumitraşco Cărstian „şi cumnatul lor Vasile Brăescul”, care împart cu „cumnatul Ionaşco postelnic”: acesta ia Lămăşenii. Cărstienii aveau o datorie la Iordachi vel vistier. Toderaşca vel logofăt. – Suret din 1784[6].
1650: Iaşi, 14 Iulie 7158 (1650). Vasilie Vodă, „la Dima, pârcălabul de Ţinutul Sucevei, şi la Vasilie, vornicul de Suceava”, pentru jalba lui „Nacul, pârcălabul de Ţinutul Suceavei, zicând că a avut o parte de ocină în Nemirceani, a socru-său, şi o au oprit Dumitraşco Cărstian, şi o au schimbat cu Şepteliceştii, şi i-au dat o parte din Rătumpăneşti, şi i-au dat şi nişte iepe”. Acum mărturisesc şi „Şepteliceştii anume Ilie Şeptelici”. Să-i hotărnicească. „Aşijdirea să aveţi a socoti, de hotarul Rătumpăneştilor, c-ați luat Horodnicianii cu un uric, din partea din sus, ca să aveţi a socoti tot dreptul şi să trageţi cu funia, să fie tot frăţeşte… Aşijdere cum s-a jeluit… că i-i dator cu nişte bani şi cu nişte miere, şi cu nişte postav, şi cu nişte vin, şi cu nişte ceară, şi cu alte unelte câteva, ca să aveţi a-i împle toate ce veţi socoti că este adevărat dator”. Pecete cu chinovar, mare. „Vel Logofăt učil”[7].
1667: Stăpân al satului şi moşiei Boteşti este, printr-un probabil schimb de moşii cu Voroneţul, Şerban Cantacuzino.
1668: 20 August 7176 (1668). „Vărlan, biv comis, şi cu soţu-meu, cu Alecsandra, şi cu fratele nostru, Toder Cărstian”, se tocmesc „cu dumnelui, fratele Ştefan Brăescul, ce-au fost vătaf, pentru a patra parte din sat din Ionăşeni, ce era să ne dea nouă 300 lei bătuți, care bani i-a dat tatăl nostru, Ionaşco Postelnicul, însă fără altă cheltuială, ce s-a cheltuit după moartea tătănelui nostru… şi am dat a patra parte de sat din Rătupăneşti, i-am dat pentru parte din Ionăşeni, şi ne-a mai dat… două sute de lei şi cincizeci bani…, cu vecini câţi sunt pe acea parte. Aşijderi şi pentru Pătrăuţi, ca să n-aibă dumnealor treabă, pentru că ce s-a venit în partea noastră”. Martori: „Gavrilaş Brăescul, ce-a fost vornicu, şi Ionaşco Mătişescul de Popeni”. Alexandra pune pecetea numai[8].
1668, august 28: Ștefan Brăescu și Maricuța (născută Șeptilici) cumpără, cu 200 lei turcești, partea de sat Rotopănești a lui Varlam Rotopan și a lui Toader Cărstian, „cu vecibi câți sunt pe acea parte”. Preotul satului era popa Vasile din Rotopănești, care, în 29 octombrie, era martor, în Baia, la vânzarea unei jirebii în Oidești.
1670: „U Stroeşti”, 24 Ianuar 7178 (1670). „Mierla, giupăniasa răposatului Strătulat Dobrenchii”, dă zapis „pentru rândul unei ocine a mele de sat din Rotompăneşti: cinci jirebii; care acea ocină mi-a rămas de la părintele meu, Costantin, uricarul, când a fost în zilele lui Vasilie Vodă; iar dumnealui Nacul Stolnicul o au neguţat de la mine pentru optzeci de galbeni; deci mi-a dat douăzeci de galbeni şi mi-a rămas dator cu 60 ughi. Iar după aceea, s-au prilejit de am căzut la boală mare, şi m-am speriat de moarte. Deci iară am chemat pe dumnealui Nacul Stolnicul, şi l-am întrebat pentru acea ocină să mă comânde. Deci dumnealui s-a apucat să mă grijească ca pe un creştin, după obiceiul creştinesc”. Înaintea „fecorilor mei şi a ginerilor mei”, a lui Mierăuţă de Ilişeşti, preutului Ion de Bălăceni, preutului Ionaşco de Ilişeşti. Scrie un fost vornic, Grigoraşco Gherman. Iscălituri şi peceţi[9].
1677: 5 Mai 7185 (1677). „Gligoraşco Rătupan vinde „a mea moară de sat de Rutupăneşti” lui „Toderaşco sin Nacul Stolnic, drep treizeci de lei bătuţi, bani gata”. Martori: „Ştefan Brăescul, ce a fost comis mare, şi Şoldan, dichiul de la Sfânta Nitropolie, şi dumnealui Toderaşco de la Lomăşeni, ce a fostu comis, şi Vasilie Giocăş, şoltuzul de Baia”. Pe lângă iscălituri: pecetea Voroneţului, cu un sfânt pe tron, şi, supt cuvintele „pecitia Băi”, e întipărită cu fum pecetea veche, latină, a Băii, cu un animal, se pare un cerb, cu crucea între coarne, într-o treflă, şi o inscripţie din al XIV-lea veac, din care se vede clar: „mold” şi „MCC”[10].
1679: 25 Decembre 7188 (1679). „Ştefan, feciorul lui Savin, ce a fost cistiernic mare” vinde partea-i din Rotonpăneşti „şi cu doi vecini, anume Ştefan Tăpălagă şi Nacul, feciorul Dumitrăşcoi”, „vărului Toderaşco, feciorului Nacului, stolnicului”, cu 310 lei. Martori: „Ştefan Brăescul, ce au fost comis mare, Savin, ce a fost sulger mare, Gheorghiţă Albotă, ce a fost armaş mare, Gavril Brăescul, ce a fost jicnicer, şi Savin, ce a fost căpitan”[11].
1705: 7214 (1705-6). Mărturie de la „Athanasie, egumen ot Slatină, Galerie, stareţ, Gligorie proegumen, Ghidion, clisiarh, de o parte, şi, apoi, „Serafim, egumen ot Homor (scris ruseşte), Selevestru, proegumen, popa Ioan”… Pe a doua foaie: „Athanasie, stareţ ot Voroneţ, eromonah Epollite, carele m-am născut şi am crescut în Rotopăneşte” şi „pecetea sfntei mănăstiri Voroneţului”. Apoi: „Erei Gligorie ot Drăgueşti, Ion Baboe ot Drăgueşti, Ursul vornicel ot Liteni, Toader ot Liteni, Vasilie Pistrug ot Horodniceni, Andreian ot tam, Ion ot tam, Ursul ot Mihăeşti, Ghiorghii stareț ot Mihăeşti”. Pe coloana din faţă: „pecetea târgului Băii”, pare a fi două capre, într-o treflă şi: „Piaciatia tărgul Baia”. Apoi: „Nacul cel bătrân ot Bae, Andrei, meserciu ot Bae, Vasilie cel bătrân ot tam, Ianăş Beşicuţă ot Bae, Gorcea Ion stareț ot Bae, Nacul lui Miron ot Bae, Anton Matei ot Bae, Ansentie Oiaga ot Bae (de aceiaşi mână, toate aceste iscălituri), Nicolai Perjul, Pavăl ot Rădăşiani, Iftimie ot Rădăşeni, Găda ot Rădăşiani, Gudanul ot Lămăşeni, Tofan ot Lămăşeni, Andronachi şi Hilip ot Lămăşiani”. Pe a treia faţă: „Lariion ot Rătumpăneşti, ciast. Gherghel; Ghiorghiţă Creţul ot Ilişănei, Lizor cel bătrân ot tam, Cristia ot tam, Andonie ot Rotumpăneşti, Ion cel bătrân ot tam, Nacul ot tam, Dumitru ot tam”. Ei fac mărturie pentru Toader Nacul, „precum au ţinut moşul şi părintele dumisale, Nacul stolnicul, în partea de sus, împreună cu Ionaşcu Rotumpan şi cu ginerii lui, cu Leca şi cu Bejan, tot frăţeşte… şi hălăşteul de la Roşia… şi moara din jos de morile lui Rotumpan, şi prisaca de la vie şi de la Banişte… Price sau sfadă între dumnealor n-au fost. Iar acum, MăriaTa, de când a încăput dumnealui jicnicerul Rugină, de la Pace, încoace[12], vedem că dumnealui nu va să ţie locul şi hotarul cum au ţinut Rotumpan şi cu ginerii săi: el ia şi partea dumisale lui Toader Nacul şi-l scoate din moşia părinţilor, care noi toţi, Măria Ta, ne mirăm de mare strâmbătate ce îi face, că l-au sărăcit şi casa i-au pustiit. Măria Ta, vei judeca precum a fi mila Măriei Tale. Să fii Măria Ta sănătos”[13].
1706: Iaşi, 29 Maiu 7214 (1706). Antioh Costantin Vodă, lui Ion Balş, biv vel stolnic, pentru pâra lui „Toader Nacul şi cu Gherghial, jicnicerul, şi cu Pavăl Rugină, vel jicnicer”, pentru că acesta răscumpărase partea din Rotompăneşti „a Cornăcioae, c-au fost zălogit la Toader Nacul. Ce acum Rugină nu va să-şi ţie acea a patra parte de sat, ci i-au luat şi moşia lui Toader Nacului, iară a patra parte de sat, şi-l urneşte să ţină în cea jumătate de sat, de jos, cu Gherghial”. Acesta zice că e hotărât dinspre Nacul şi dinspre Rugină, care moştenise aici pe „moşu-său, Cărstăian, logofătul”. Să cerceteze. Pecete mare cu chinovar. „Nicolai Costin, vel vornic vă Divan, nefiind vel Logofăt”[14].
1706: 15 Iunie 7214 (1706). „Ion Balşe biv stolnic” face raport Domnului pentru cercetarea sa la Rotopăneşti. Cartea domnească i-o adusese „Lupaşco Gherghel, jicnicerul”. Se mărturiseşte de bătrâni că au ştiut pe „Cărstian, logofătul, moşul socrului lui Gherghel, frate cu Costantin, moş lui Toder Nacul, şi având ei, amândoi fraţii, moşie într-acest sat”. Cărstian singur mai cumpără, „de la Bălaci şi de la Ghiorghiţă Forfotială, fratele lui Bălaci, şi de la Şeptelicioae”, de se face jumătate de sat, pe care o stâlpeşte dinspre frate şi dinspre Rătumpan. O ţin fiii lui, apoi nepotul, Ştefan Brăescul, socrul lui Gherghel. Martori: „Toder comisul, popa Ioan din Lămăşeni şi Ionichintie, călugărul de Voroneţ, ce-a fost preut în Rotămpăneşti, şi Andreian din Horodnicenim şi Vasilie Pistrug ot tam, şi Ion Pante de acolo, şi Ignat ot tam, şi Ursul, vornicelul de Liteni, şi Gudanul de Lămăşeni, şi Andronachi ot tam, şi Echim de acolo, şi Tofan de acolo, şi Gheorghiţă Lemnarul din Mihăeşti, şi Ursul de acolo”[15].
1706: 4 August 7214 (1706). Antioh Vodă, pentru pâra dintre „Angheluşa Cornăcoae, fata lui Rotompanu”, şi Pavăl Rugină vel jitnicer, pentru Rotompăneşti. „Antohie Jora, hatman, nefiind vel logofăt vă Divan… Tănasie diac am scris”[16].
1706: Iaşi, 4 August 7214 (1706). Antioh Costantin Vodă, pentru pâra luì „Toadiar Nacul”, cu „Pavăl Rugină vel jicnicer”, pentru a patra parte din Rotompăneşti. „Iar soru-sa (a unui Gligoraş), Angheluşa, s-a sculat şi a fost pus şi ea partea ei zălog la Ştefan Brăiascul ce-au fost comis, pentru nişte bani domneşti ai vecinilor săi, şi, fugind vecini ei, au rămas banii nedaţi”. Nacul îî dă 150 de lei, de se plăteşte de văduva Brăiescului. Rugină, începând procesul, aduce „nişte ispisoace vechi, de la Petru Vodă şi de la Alexandru Vodă: a tras pârì cu Toader Nacul la Costantin Duca Vodă”. Se decide pentru Nacul[17].
1706: Iaşi, 4 August 7214 (1706). Antioh Costantin Vodă, pentru pâra lui Nacul, Rugină şi Gherghel, cu privire la Rotompăneşti. Pierde Nacul, câştigând Gherghel.Întărire. „Şi cu aceasta s-a dovedit Rugină că a îmblat cu nişti ispisoace vechi şi răsuflate, şi s-au luat de la mâna lui”[18].
1707: Iaşi, 9 Ianuar 7215 (1707). Antioh Vodă, pentru pâra lui Toader Nacul cu Pavăl Rugină, la Rotompăneşti. Rugină ar fi încălcat „cu nişti driase vechi, răsuflate, şi a fost luat şi câtăva pâine din moară, şi altă pâine şi fân au aprins, de a ars”. Se decisese „să meargă Rugină, jitnicerul, să jure în sfânta biserică precum acel judeţ ce a avut la Mihai Vodă, de-au rămas pe Toader Nacul şi l-au păgubit de acea pâine şi fân, nu s-a făcut cu vicleşugurile lui sau cu măzdă, nici a cunoscut el că sunt acele drese răsuflate şi ia moşia fără dreptate”. Să-l ducă la jurământ. Pecete mare, cu chinovar. „Veliţi boieri vă Divan”[19].
1708: Iaşi, 30 Ianuar 7216 (1708). Mihai Racoviţă Vodă, lui Ion Balşe, stolnicul, şi Ştefan Stamati, spătarul, pentru plângerea lui Toader Nacul, cu privire la Rotumpăneşti. Toader Dobrinchi şi fraţii săi nu cheltuiesc la „pămânţăle” Mierlei. „Dănd răscoalele în ţară, s-a dus cine încotro a putut, ia, după ce s-a făcut pace”, Toader cere un zapis. „Iar Dobrinchi i-a făcut răvaş, la nepotu-său Carp … Şi, ieşind doi oameni ai lui Dobrinchi din ţara ungurească, i-a poprit Toader, ca să-i dea zapisul, şi pe urmă Carp a dat zapisul”. Să se judece odată cu Dobrinche[20].
1709: Iaşi, 20 Februar 7217 (1709). Mihai Racoviţă Vodă, lui Antiohie Jora, vel logofăt, pentru nişte bani ce Rugină va da lui Gherghel, rămânându-i moşia”[21].
1709: 21. Iaşi, 23 Februar 7217 (1709). Mihai Racoviţă, către Antiohie Jora, vel logfăt, şi Ion Sturdzea, vel paharnic, ca să hotărnicească la Rotompăneşti[22].
1709: 22. Iaşi, 3 Maiu 7217 (1709). Mihai Racoviţă, pentru Pavăl Rugină, vel jicnicer, în pâră cu Toader Nacul, pârcălabul, şi cu Lupaşco Ghiarghii, biv jicnicer, pentru Rotompăneşti. Rugină arată acte „de la Petru Vodă, den vletu 7095 (1586-7) şi altul de Ia Alicsandru-Vodă, den vlet 7” (sic!). Chemaţi ceilalţi doi, cu armaş. Se făcuse o nouă cercetare. Se aduce şi o mărturie „de la şoltuzul, cu 12 pârgari, din târgul Sucevei, cu pecetea târgului, din valetul 7099 (1590-1)”, „pentru vânzarea, de către Soriţa, sora lui Rotompan”, a două „jirebii” lui „Costin de Nemirciani”, care le trece luă Cărstian Logofăt. Pierde Rugină[23].
1709: Iaşi, 11 Mai 7217 (1709). Mihai Racoviţă Vodă, pentru Pavăl Rugină, care e în pâră cu Ghiarghel şi Nacul. „Nu s-a atins de acea moşie întru nemică, nici a luat din uiumul morilor, nici a lucrat cu ţăranii aceia, nici la alt venit al acelei părţi de moşie nu s-a amestecat… Şi fânul ce-au făcut, ţăranii l-au făcut, ţăranii l-au mâncat”[24].
1709: Iaşi, 31 Mai 7217 (1709). Mihai Racoviţă Vodă, „Angheluşei Cornăcoae, fetei lui Rotompan”, pentru „a patra parte de sat de Rotompăneşti”, din partea de sus, cu mori ce sunt gata, şi cu vaduri de mori, şi cu locuri de prisăci… cum au ţinut moşii şi părinţii ei; care acastă a patra parte de sat cu multe feluri de meşterşuguri a fost încăput în mâna lui Pavăl Rugină, vel Jicnicer”. Ea-i întoarce acum banii. Adaos: „Iar când ar ieşi, vreodată, la vânzare, iarăşi nimeni să nu încapă a cumpăra înaintea lui Ruginnă jicnicer, fiindu-i neam” (de mâna Domnului, care şi iscăleşte: „Io Mihai Racoviţă Voevod”) [25].
1712: „Rotompăneşti, 15 August 7220 (1712). Raport către Domn al „lui Axentie Uricariul”, pentru cercetare la acest sat. Scoate trei stâlpi din cei patru puşi de Toader Nacul. „Că le mergea hotarul şovăit… De la Horodniceni n-au venit nimeni, ci au răspunsu că ei nu ştiu hotarul altor sate, ci ştiu mai bine ţăranii acelui loc, care se hrănesc pe acel loc”. Se iau de aici bătrânii „Gheorghiţă a Anii şi Ştefan Heghiaş”, „Larion şi Ihnatie, călugărul de Voroneţ”. „La deal, spre amiazinoapte… Trecea peste drumul ce mergea la Suceava şi peste părăul vâlcelei, pe de la deal de nişte tufe de răchiţi şi cam pe costişă… până la un clin de hat… Până se obârşeşte acel rând de pământuri… Pe un hat, pe o dălmă, tij (la fel – n. n.), un rând de pământuri. Şi peste o baltă ca un lac, ce este în dealul Crucii… în zarea dealului… Peste un pisc, deasupra fânaţului ce se răspunde a Cărstii Găţul… Peste gura Puciosului, peste dealul ce-i între Roşii… Peste Roşioara… O fântână ce-a fost a lui Gheorghiţă Nacul… Haturile pământurilor, pe cum le şovăieşte hotarul, şi peste dealul Şomuzului… Până în apa Şomuzului”. Martori şi „Gheorghiţă Paiul, „şi Moglan”, „şi alţii din ţăranii lui Gherghial… Căci aici, Măria Ta, dau seama oameni precum ţăranii unui stăpân, nu intră în partea altui stăpân să se hrănească, c-apoi pun pe urmă pricină şi împresoară hotarele. Aşijdere şi ţăranii lucrează pe moşia stăpânului său, şi unde le dau loc de arat şi de cosit, că se împart între dânşii, şi, după ce mor şi părinţii lor, ţin feciorii lor şi nepoţii tot acele pământuri şi locuri de fânaţ, măcar că-i moşia stăpânească, şi nici ei, ţăranii, nu intră unul în locul altuia, ci-şi lucrează cine pe al său, şi pentru atâta ştiu semnealea hotarului stăpănu-său. Deci, pe cum au mărturisit, pe acolo au înoit semnele. Iar feciorul lui Toader Nacul nu şi-a lăsat oamenii să vină, nici el n-a venit, ci a dat răspuns că n-are poruncă de la tată-său şi vor mai ridica hotarnică şi altă dată”[26].
1717, decembrie 15: Horodnicenii, Tolova, Brădăţel şi Stupca sunt confirmate, de Mihai Racoviţă Vodă, în baza unui uric al lui Gaşpar Graţiani, lui Coste Bucioc şi fraţilor Iordachi, Şerban şi Toader Cantacuzino.
1723: Iaşi, 30 Mai 7231 (1723). Mihai Racoviţă, lui Ştefan Gherghel, pentru partea lui din Rotompăneşti. Celor ce l-au încălcat, „să le strice grădinile şi curăturile, cine ce or fi având”[27].
1729: 1 Septembre 7238 (1729). „Andriaş, feciorul lui Gligoraş Rătumpan”, dă „postelnicului Şerban Catacuzino”, „fiind dumnealui, câtăva vreme, între noi, la Câmpulung, de ne-a stăpânit, avându eu multă milă dinspre dumnealui, şi la unele, şi la alte”, partea de la tată-său, Gligoraşco, şi de de la Angheluşe, în Rotumpăneşti. Ţine seamă şi că „nimic de la acea moşie numai eu, nici n-a socotit neamul meu întru nimic”. Dania o face „împreună cu casa mea”. Altă parte o vinde, „căzând eu la mult greu şi lipsă pentru nevoile pământului”. Şerban avea „şi partea lui Dumitraşco Nacului”. Pune degetul. Martori: „Toader Calmăşul, vornic de Câmpulung, m-am tămplat”, „Toader Başotă, m-am tămplat”, „Toader Bădeliţă, pârcălab, m-am tămplat”, „Mihai Micu, vornic mare”. „Şi eu, Dumitraşco Calmăş am scris zapisul, cu zisa lui Andrieş”. Şi egumenul de Dragomirna iscăleşte în greceşte[28].
1730: „U Iaş, valet 7238 (1730), Ghen. 25, „Al patrulea an din întâia Domnie”. Grigorie Vodă, pentru Şerban Cantacuzino, care arată un zapis (25 Ianuar 7230 = 1722) „de la Nastasiia, giupăniasa răposatului Toderaşco Nacul, ce a fost stolnic, dimpreună cu fiu-său Dumitraşco şi cu fiică-sa Aniţa”, vânzându-i, „la mare neputinţă şi la multă datorie pe la turci”, partea lor din Rotumpăneşti, cu casă, „cu pomeţi, ce se cheamă la Brad, cu două heleşteie în sat, pe apa Răbâiei şi a Zăpodii, unde se împreună pâraiele şi merge drumul pe iaz… puţintei stejeri şi toată braniştea din zăpodie” şi vecini, cu 300 de lei bătuţi. Întărire. Pecete ruptă, mare. „Ilie Catargiu, vel logofăt”[29].
1731: 8 Mart 7239 (1731). „Ion Păladi, vel vornic” vinde partea sa din Rotopăneşti, de la Rugină, lui Şerban Catacuzino, biv vel medelnicer, cu 90 de „galbeni ungureşti”. „Fiindu-mi mie dator Rugină cu căţiva bani şi, la vremea moscalilor, fugind Rugină cu Dumitru Cantimir Vodă la moscali, şi venind cu Domnia ţării Măria Sa Neculai Vodă, s-au sculat datornicii lui Rugină, având datorie la dânsul şi cerându-ş moşiile lui pentru datorii, şi le-au dat, neavând altă ce lua, le-au dat din moşiile lui. Şi fiindu-mi şi mie dator, am arătat la Măria Sa datoria ce am avut la Rugină şi, spunând şi Măriei Sale că am căzut la mare primejdie din pricina lor, că a venit cu împăratul Moscului, şi dintr-acele pricini a lor a căzut ţara la multă pradă şi robie, şi noi, fugind la munte, cu casă, cu copii, ne-au aguns tătarii şi, fiind marginea codrului aproape, au sărit femei şi copii din care şi au dat în pădure, şi au scăpat numai cu sufletele, iar altă, rădvane, care, cum au fost încărcate, aşa le-au luat cu totul. Şi fiind această a patra parte de Rotopăneşti dăruită de Măria Sa boierului Măriei Sale, lui Dumitrachi Ramadan, vel postelnic, m-am rugat Măriei Sale, de mi-a dat-o mie, pentru datoria mea, că dumnealui nici a avut treabă, nici a fost păgubaş la nimica; şi mi-a dat-o mie, şi pentru datorie şi pentru pradă, precum arată şi cartea Măriei Sale, ce mi-a făcut-o. Ci, ajungându-mă nevoia, am vândut-o dumisale medelnicerului Şerban, având şi dumnealui, într-acea selişte, moşie, şi hotărându-se şi cu satul dumisale, Horodnicenii… cu vecini, cu tot ce se alege din partea lui Rugină”. Iscălesc: I. Paladi, vel vornic, Darie Donici vel logfăt, Costachi Costachi, hatman, Iordachi Catargiu, vel spatar, Sandul Sturdzea, vel vistiernic … biv Ban, Iordachi Costachi, vel stolnic, Radul Racoviţă, biv vel jitnicer[30].
1731: Iaşi, 5 August 7239 (1731). Grigorie Ghica Vodă, pentru pâra lui Şerban Catacuzino, biv vel medelnicer, cu „Ghergheleştii”, pentru Rotompăneşti. Să jure ei ce bani au de luat şi li se vor da. Iscălitură. Pecete mică octogonală, cu chinovar. „Darie Donici, vel logofăt”. „Tănasie, diac, am scris[31].
1742: Iaşi, 9 Iulie 7250 (1742). Grigore Ghica Vodă, pentru Şerban Catacuzino, biv vel medelnicer, ce se pârăşte cu „Ghergheleştii”, pentru a patra parte din Rotompăneşti, „cu vecini”, cumpărată de Şerban „de la dumnealui Ion Pălade, vornicul, hotărându-se cu satul dumisale, Horodnicenii, şi mai având într-acea a patra parte de sat şi moşul dumisale, Toderaşco Catacuzino, vistiernicul, o bucată de la o danie, şi mai având dumnealui într-acest sat… şi altă a patra parte… cumpărături … de la Nacul… şi s-a făcut moşinaş cu voia răzeşilor… Stâlpiţi cu bolovani”. Păladi luase moşia, supt Nicolae Vodă, pentru o datorie de 306 lei a lui Rugină. Se judecă de mai multe ori: la urmă, „pentru ca să-şi rumpă toată pricina din gura lor” (Ghergheleştilor), judecata e de faţă cu Mitropolitul Antonie „şi toată boierimea… Şi feciorii lui Gherghel au fost tot faţă, cum de au tăcut tot molcom pţnă acum?” Pecete peste hârtie, mare. „Costantin Costachi, vel logofăt”[32].
1748: Şerban Cantacuzino pierde satele Horodniceni, Tolova, Brădăţel şi jumătate din Rotopăneşti.
1750: Plângere către Domn a lui „Ştefan Ghiarghil, postelnic, şi Gavril Ghiarghil”, contra „dumnealui medelnicerul Şerban” pentru Rotumpăneşti. Se dă în cercetarea vornicului Ion şi Banului Costachi[33].
1750: Mărturia lui Simion Larion din Rotompăneşti, pentru hotar. Pomenit: „Ursul croitorul, bătrânul Mihăeştilor”. Mărturisesc şi Gligori Poelescu, şi Gligorie Albaş[34].
1753: Paharnicul Dinu Cantacuzino se află în posesia satelor pierdute de Şerban Cantacuzino.
1757: 31 Iulie 7265 (1757). Scarlat Ghica Vodă, lui Dinul Canta, biv vel ban, ispravnic de Suceava, şi Vasile Başotă, biv vel medelnicer, şi Toader Bădăliţă, vornic, ca să hotărnicească pe Neculai Gherghel, biv vel medelnicer, la Rotompăneşti, împresurat „dinspre dichiii de la Mitropolia Sucevii, fiind un Calistrat dichiu acolo, la Mitropolia Sucevii”[35].
1758: 28 April 7266 (1758). Costantin Cantacozino şi Vasile Balş, vel medelnicer (iscăleşte şi Gavril Fratiţa) fac raport Domnului pentru cercetarea lor la Rotopăneşti. Întreabă şi pe Enache Puilincu şi Andrii Larion, Ion Tofan, Ilieşi sin (fiu – n. n.) Handogăi şi Lupaşco sin Handogăi[36].
1770: 10 Mai 1770. Lupul Gherghel îşi vinde partea din Rotupăneşti „vărului Iordache Gherghel”. Martori: Vasile Hermeziu, Ştefan Hermeziu ot Vistierie, alţi doi Hermeziu, „A., vel postelnic”, „Gheorghe Carp, logofăt ot Vistierie”, „Ioniţă Botoşi”[37].
1774: 22 Februar 1774. „Boerii Divanului Cnejiei Moldovei”, către banul Costandin Başotă, paharnicul Ioniţă Başută şi şatrarul Petre Cheşcu, pentru jalba medelnicerului Neculai Gherghel, proprietar în Rotopăneştî, contra „stolnicului Ianache Canta”. „Acesta îneacă” moşia lui Gherghel. Să cerceteze[38].
1772-1774: Recensământul lui Rumeanţev consemnează, la Horodniceni şi Boteşti, 196 liuzi (oameni străini, aduşi să muncească pentru stăpânul moşiei), din care 159 scutiţi, 40 fiind „scutelnici ai bănesii Kanta”, 40 – ai stolnicului Ianachi Kanta, 50 – slugi, argaţi şi breslaşi, plus 9 femei sărace, 5 popi, 1 diacon, 8 bătrâni nevolnici, 4 ţigani şi un nevolnic. În Rotopănești, erau 28 de case, din care 10 birnici și cu 18 scutelnici, aceștia fiind 6 argați ai lui Gherghel, 5 femei sărace, 2 popi, 4 țigani și un evreu, iar la Mihăeşti, 6 case, cu 5 birnici şi 1 femeie săracă.
1779: 10 Februar 1779. Şerban şi Iordachi Gherghel se învoiesc a trăi „frăţeşte” la Rotopăneşti. „Însă, pentru câţi oameni, de pe moşia mea din sus, vor avea trebuinţă să are şi să cosească pe moşia dumisale şi să pască, cu bucatele lor, dumnealui să nu aibă a le lua dijmă, după obicei, dar nici să nu-i oprească a-şi face hrana lor, nici bani să nu le ceară, măcar cât de puţini, ci să fie în toată odihna lor, după cum au fost şi mai înnainte, şi eu să am a împărţi fălcile de boieresc, ce le vor face sătenii de pe moşia mea: dumnelui să ia în jumătate fânul şi ei iar în jumătate. Iar la oamenii dumisale, ce vor fi şezători pe moşia dumisale, eu să n-am treabă a-i trage la ceva; cum şi pâinea ce va avea-o dumnelui aicea, atât grâul, ovăzul, cum şi păpuşoii, iarăşi oamenii mei, dimpreună cu oamenii dumnealui, ce se vor face săteni, să fie cu toată silinţa, prin ajutorul meu, a-şi strânge acea pâine toată. Însă numai să o care cu carăle lor la arii, iar, pentru că vor secera-o, dumnealui să le dea din secere, după cum le da şi în vremea trecută. Iar păpuşoii să-i prăşească şi să-i strângă cu plată, însă cu hotărâre numai o sută prăjini popuşoi să-i prăşească şi să-i strângă cu plată, după cum şi pe a mei, iar nu mai mulţ; ce vor fi mai mulţ, îi va strânge dumnealui cu oamenii dumisale. Şi după acestea, să aibă sătenii a-i face şi o clacă de coasă, să cosească cu toţii, într-o zi, şi să ridice fânul acel de clacă, să-l facă stog. Deosebit m-am aşezat cu dumnealui pentru fânaţele ce sunt pe toată moşia Rotopăneştii, să aibă dumnealui a cosi costişa dinspre Roşiea cea Mare, până în hotarul Horodnicenilor, cât ţine toată coasta, etc., osebit de fânaţele ce au sătenii noştri: de acele fănaţe a lor dumnealui să nu se atingă. Şi eu, după aşezarea ce am făcut, să am a cosi toată costişa vâlcelelor etc. pe din sus de casa lui Vârlan Puilincu etc., osebit de fânaţele cele vechi, ce vor fi cosind oamenii mei. Iar de se vor strânge ceva oameni pe moşia dumnealui, din jos, şi acelora să avem a le da fânaţ, cât pentru vitele lor, unde s-ar socoti, cu toată învoiala”[39].
1779: 1 Septembre 1779. Costandin Dimitrie Muruzi Vodă, lui Ioniţă Başotă, biv vel stolnic, şi Grigoraş Adam, biv vel clucer, şi Vasile Ada, clucer, pentru jalba lui Ianache Cantacuzino, biv vel ban, cu privire la Brădăţel. Să cerceteze[40].
1679, decembrie 25: Nacul, pârcălab, și fiul lui, Toderașco, cumpără, cu câte 300 lei turcești, partea din Rotopănești a lui Ștefan Brăescu și cea a lui Ștefan, feciorul lui Savin, „și cu doi vecini, anume Ștefan Tapalag și Nacul, feciorul Dumitrașcăi”.
1782: 22 Februar 1782. Costantin Dimitriu Muruz Vodă, pentru Ianache Cantacuzino, vel vistier, pentru „Brădăţălul, sat întreg, ce are dumnalui vel vistier la Ţinutul Sucevei, unit de hotarul moşiei Horodnicenilor, unde este şi casa, aşezarea dumisale”. La 1780, fiind ban, el se plânsese de încălcare. Se întreabă, atunci, egumenul Ghenadie de la Slatina. „Plasa aceştei moşii… merge lungul moşiei, şi, de la începerea din sus, semn de hotar are o matcă de pără, ce se numeştea Şomuzul… Sasca, moşia dumisali Ştefan Sturza Vornic, care este dată danie dumisale Ioan Sturza, vornic, moşul dumisale… Peste câmp, în pravăţul pietrelor”[41].
1783: 14 Mai 1783. „Ioniţă Bontăş, fiul răposatului Ilie Bontăş”, arată „unchiului meu Iordache Gherghel ot Vistierie… că, în anii trecuţi, cumpărând dumnealui o a patra parte de sat de Rotopăneşti… de la unchiul meu Lupul Gherghel, ce a fost văr primar cu unchiul meu Iordachi Gherghel”, cere şi el a fi primit în moşie, dar se înduplecă apoi la o înţelegere. Primeşte „partea sa”, 100 de lei. Martor: „Nichifor Hermeziu, monahul”[42].
1784: 15 Maiu 1784. Hotarnică la Rotopăneşti a lui Costandin Başută, ban, Ioniţi Başută, paharnic, şi Petre Cheşcu, şatrar. „Unde ese drumul din calea mare… Valea Paului… Drumul ce vine de la Suceava”[43].
1784: 4 Octombre 1784. Cinci boieri arată că s-au judecat înaintea lor „Tudorachi Ciure ot Vistierie, vechil fiind dumnisale Ianachi Cantacuzino, vel vistier, cu Ianachi Gherghel, fratele lui Iordachi şi al lui Şerban, Ghergheleştii”, pentru că aceşti doi au vândut lui Ianachi Cantacuzino partea lor din Rotopăneşti. El cere să poată răscumpăra. Vistierul face să se arate zapisul lui Iordachi Gherghel: el avea moşie de cumpărătură de la „un văr primar al lui, anume Lupul Gherghel, fecior lui Ştefan Gherghel, postelnic, ce a fost frate cu tatăl lor, cu Necolai Gherghel, biv vtori medelnicer”. Şerban vinde şi el, „cu ogradă de bârne, cu biserică” etc., „şi cu oameni şăzători pe numita moşie”. Vistierul avea cealaltă jumătate din Rotopăneşti, ca „dreaptă clironomie de la părinţii dumisale”. În loc, el dă Ghergheleştilor parte din Zberăşti (Ţinutul Neamţ) şi 4.600 de lei. Se întăreşte Vistierului, nefiind vânzare, „ci este cu adevărat schimb de bună voie, după dreptate şi după orânduială şi obiceiul pământului”. Se adaugă că, în 1785, „un Costandin Stroescu, ce ţine pe Iliana, sora lui Şerban a lui Iordachi, Ghergheleştii”, reînnoieşte cererea, cu acelaşi rezultat: „nu i sau dat protimisire”[44].
1784: 8 Octombre 1784. Gavriil Mitropolitul, pentru moşia Mihăeştii, lângă Brădăţel, a Mitropoliei. Ianache Cantacuzino are şi el moşie la Poculeni, schimb cu mănăstirea Râşca, lângă Poculeni fiind Oprişenii, altă moşie a Mitropoliei, şi Podeanii, tot ai ei. Ianache dă Mitropoliei Poculenii pentru Mihăeşti. Martori toţi boierii Divanului[45]. Mitropolia Sucevei face un schimb de moşii cu cantacuzinii, iar Brădăţelul trece în proprietatea lui Ianache Canta şi, apoi, a fiului său, Iordache Cantacuzino, moştenitor şi al Rotopăneştilor.
1784: 12 Decembre 1784. Alexandru Costandin Vodă, pentru Ianache Cantacuzino, vel vistier, ce a căpătat o nouă moşie la Rotopăneşti. În act erau iscăliţi Mitropolitul Gavriil, Dumitraşco Sturza, vel logofăt, Gheorghie Sturza, vel logofăt, Ştefan Sturza, vel vornic, Iordachi Ghica, vel vornic, Ioan Cantacuzino, biv vel vornic, Iordachi Cantacuzino, biv vel vornic, Lăscărachi Roset, vel vornic, Ilie Catargiu, vel vornic, Vasile Costachi, vel spătar, Constantin Grecianu, biv vel spătar. Pecete cu chinovar. Iscălitura domnească[46].
1785: 25 Iunie 1785. Alexandru Ioan Mavrocordat Vodă, pentru Ianache Cantacuzino, biv vel vistier, care a arătat actul relativ la Rotopăneşti, iscălit de Mitropolitul Gavriil, de Dimitrie Sturza, vel logofăt, de Ştefan Sturza, biv vel logofăt, Nicolaie Roset, vel logofăt, Lupul Costache, vel vornic, Ioan Cantacuzino, vel vornic, Iordache Cantacuzino, vel vornic, Lascarache Roset, vel vornic, Costache Ghica, hatman, Matei Cantacuzino, vel vistier, Costin Catargiu, vel spătar, Nicolai Balş, vel vornic, Costandin Başotă, vel ban. E vorba de schimbul cu Mitropolia. Pecete mare cu chinovar. Iscălitura Domnului[47].
1786: 29 Ianuar 1786. „Răzăşii de la Lămăşăni” vând un vad de moară lui Ianachi Cantacuzino, biv vel vistier, „vadul lui Cărstiian, logofătul”, unde făcuse moară un „răzăş şi neam al nostru”, căpitanul Lupul Bărsănescul. Întărire de la Mitropolitul Leon şi de la Divan[48].
1786: 20 Iulie 1786. Alexandru Ioan Mavrocordat Vodă, lui Ioniţă Cananău, biv vel paharnic, şi Ştefan Hermeziu, biv vtori vistier. Ianache Cantacuzino, biv vel vistier, a cumpărat un vad de moară la Rotopăneşti. Să „facă publicaţie”, după „hotărârea hrisovului ce s-a făcut de către Domnia Mea, la 1785, Dechemvrie 24”[49].
1787: 24 Iulie 1787. Alexandru Ipsilant Vodă, pentru „dumnealui Ianache Cantacuzino, vel agă”, ce a cumpărat vad de moară la Brădăţel. Pecete rotundă, cu chinovar[50].
1790: 24/13 Iunie 1790. „De la k. k. administraţia Romanului”. „Iliana, fiica lui Neculai Gherghel, jupâneasa lui Costantin Stroescu”, se plânge că vistierul Cantacozino „cu vicleşug” a luat Rotopăneştii „din mâna părinţilor ei, dându-le 4.600 lei şi o parte mititică de moşie, care mai mult nu face decât 5 lei”. El arată cum stă lucrul şi că a fost învoială „la Divanul Iaşului”. „Pentru aceasta, hotără Divanul Administrativ: neputând a o strica, se întăreşte şi de la Administraţie: să rămână hotărârea Divanului”. Egghelet, administrator. Pecete de ceară neagră, ovală, cu „Landes-Administration in der Moldau”[51].
1795: Satul Horodniceni se află în stăpânirea Mariei Canta, văduva lui Şerban Cantacuzino.
În 1803, la Horodniceni trăiau 190 liuzi, de la care Maria Canta încasa anual câte 2.200 lei, alţi 15 liuzi fiind scutiţi de bir, pentru că slujeau la conac, iar de la cei 20 de meseriaşi încasa 888 lei.
1816: Spătarul Nicolai Canta, fiul Mariei şi al lui Şerban Cantacuzino şi ginerele lui Dimitrie Sturza înscria satul Horodniceni în condica visteriei cu 130 locuitori birnici, 16 fiind scutiţi de bir, ca posluşnici (slujitori) ai lui şi „alişverişul lor cu lucrul pământului şi cu draniţa”. Serdarul Iordache Cantacuzino, fiul lui Ianachi, vinde lui Mihail Sturza Vodă satele Mihăeşti şi Rotopăneşti, care le dă, la schimb, lui Costache Lazu, care înscrie în condica viesteriei 96 de gospodării, 4 scutelnici şi 92 birnici, care se ocupau cu lucrul pământului şi cu făcutul draniţei, ca şi cei din Horodniceni.
1816: Costachi Lazu, biv vel bnan, dă zapis lui Mihail Sturza, biv vel vornic, pentru schimbul Drăguşănilor, Zăvoenilor (Negrileşti), întregite cu partea de la Ion Lazul, „supusul Împărăţiei Rosiei”, date, „în vremea hotărâtei prothezmii a disacirei”, Săcuenilor, etc., pentru Rotompăneşti, Mihăeşti etc.[52].
1816: „Iordachi Cantacuzino, fiul răposatului Ianachi Cantacuzino, biv vel vistiernic, încredinţez… că, statornicindu-mă cu petrecire lăcuinţii mele în partea din stânga al apei Prutului, în oblastia Basarabiei, supt ocârmuire a Ei, Împărăteşti Măriri a Rosiei, şi vrând a mă desface cu desăvârşire din pământul Moldaviei, rămas în ocârmuirea Prea Înaltei Othomaniceşti Porţi, prin arătare în scris către Exelenţa Sa, gheneral-consulatul din Iaşi al Împărîţiei Rosiei”, a cerut să i se vândă moşiile: Rotopăneşti şi Mihăeşti. Le ia, cu 140.000 de lei, Mihail Sturza, biv vel vornic de aprozi. MartorI: Ioan Neculce, Iordachi Drăghici, ban, şi un al treilea[53].
1831-1832: În catagrafia fiscală sunt însrise satele: Horodniceni, cu 112 liuzi, care plătesc 3.360 lei anual, un mazil, 6 preoţi, 1 diacon, 4 dascăli, 9 bătrâni nevolnici, 3 scutiţi pentru strajă, 3 oameni fără căpătâi şi 139 gospodării; în anul următor, 1832, mai vin 28 birnici din Litenii Bucovinei, de dincolo de Hraniţa, numărul gospodăriilor ajungând la 198, înregistrându-se în plus 8 patentari (deţineau licenţe pentru comerţ) şi 50 de oameni nesupuşi la bir; la Boteşti, erau 99 gospodării şi o populaţie de 495 de oameni; la Brădăţel, în 10 curţi trăiau 50 de locuitori; la Mihăeşti, în 50 de curţi trăiau 260 de săteni, iar la Rotopăneşti, care avea 199 gospodării, se înregistrau 150 birnici, din care 30 în slujba moşiei lui Costache Lazu, 3 preoţi, 1 diacon, 4 dascăli, 12 bătrâni nevolnici, 25 văduve şi 3 ovrei orândari.
1845: Vornic al satului Horodniceni era Pavăl Mertic, de Horodniceni ţinând şi cătunele Răbâia, Boteşti şi Brădăţel.
1847: La Horodniceni şi la Rotopăneşti s-a deschis câte o velniţă, care prelucrau, anual, câte „2.000 merţe cartofle”[54].
1848: „Tabla lefurilor ce se dau pe anu 1848” la Rotopăneştii banului Costache Lazu, confirmă existenţa muncii salariate, în baza unor altfel de înţelegeri decât învoielile agricole. Gheorghe ficior (deci un fel de majordom) era tocmit, cu „500 lei pe an şi o vită la iernat şi vărat”, Toader ficiorul, angajat din 1847, cu 500 lei, cu 100 lei mai mult decât în anul anterior. Vatav Dumitrache, personaj de încredere al banului, are leafa de 500 lei, „mâncare femeii lui la ţară, dându-i şi casă de şezut”. Dădaca nici dreptul la un prenume nu are, dar este plătită cu 120 lei pe an şi îi sunt primite oile la iernat şi vărat în turmele boiereşti, beneficiind şi de îmbrăcăminte second-hand („i de purtat în casă”). Catinca mancă lui Vasilică primeşte 200 lei pe an şi, de asemeni, haine de purtat în casă. Nemţoaica, menajeră şi bucătar-şef fiind încă din 1847, are „500 lei pe an şi nimic alt”. Gavril chelar primeşte doar 100 lei pe an, iar Ion chelar – „200 lei pe an şi nimic alt”, dar este de presupus că-şi mai rotunjeau veniturile pe seama pivniţelor boiereşti. Costandin Chiriţă, posesor de nume, primeşte 300 de lei şi „o merlă de pâne într-un an”. Vasile grădinar, care se ocupa de înfrumuseţarea conacului boieresc încă din 1846, a fost plătit cu 354 lei pentru trei ani. Hucici argat, „slădar tocmit cu băetul său, cu 150 lei într-un an, ca să dei şi 40 prăjini arătură, o dimirlie păpuşoi şi două ocă brânză pe săptămână, o ocă de sare”, beneficia de contract din 1847. Ion Hărţigaşu a fost „tocmit cu băetul lui, pentru 100 lei, 3 merţe păpuşoi şi patru perechi ochind”, încă din 1846. Din 1845, beneficiază de munca parţial salariată şi Tiplic, el primind „700 lei, 2 merţe păpuşoi şi 4 perechi ochinci pe an”. Grigore văcar, Ion argat brat lui Grigore, Dumitru Băeşu argat şi Gheorghe rotar beneficiază de contracte vechi, neprecizate în Tabla lefilor. B. Pisani şi Mitman, deşi nu li se precizează ocupaţin, dar fiind, probabil, meşteri mari, care pun în funcţiune velniţele de prelucrat cartofii, câştigă cel mai bine, adică fiecare câte „100 galbeni, 20 merţe păpuşoi, 10 merţe ovăs, 6 merţe grâu, 6 merţe secară, 2 stoguri fân” – în 1846, şi „100 galbeni, 4 merţe păpuşoi, 5 merţe secară, 2 merţe grâu, 4 vite la grajdi pe brahă şi 2 cai de iernat pe un an de zile” – în 1847, iar în 1848, începând cu data pornirii velniţei de cartofi, cu „400 lei, 4 merţe păouşoi şi 4 vedre brânză”. Logofăt velniţei, Vasile, are acelaşi venit ca şi cei doi meşteri mecanici. Lovanciu Corbu şi Filip slădar sunt tocmiţi cu câte 100 de lei şi două merţe de porumb pe an, iar Ienache slădar, împreună „cu băetul său, cu 160 lei, 4 merţe păpuşoi şi o vadră brânză într-un an”. Cu contracte vechi şi, deci, neprecizatc, lucreză Ion baciul, Costache ciobanu, Ştefan ţiganu, Gheorghe Croitoru, Grigore bucătaru, Ion Aghinii şi Gîscă ţiganu (din care se vor desprinde, peste mai bine de un secol, ramuri de autentici cărturari români)”[55].
1853: „Comuna Rotopăneşti[56] din judeţul Suceava a fost şi ea centrul unei culturi naţionale. Neculai Istrati, proprietarul acelei comune, înfiinţează, în anul 1853, în casele locuitorului Vasile Otrocol, o şcoală mixtă primară, cu trei clase, pe care el le numea elementare. La 1855, noiemvrie 1, în locul acestei şcoli, înfiinţează alte două şcoli, una de băieţi şi alta de fete, tot cu câte trei clase elementare. Şcoala de fete era aşezată în casa locuitorului Vasilie Pânzaru[57], iar aceea de băieţi o zidise anume, de la vale de curţile boiereşti, lângă şosea. Pe lângă aceste şcoli, mai înfiinţează, apoi, prin primăvara anului 1860, tot cu a sa cheltuială, chiar în casele boiereşti, o şcoală de muzică şi declamaţiune, unde se învăţa şi carte. La clasa de principii dădea lecţiuni Petru Mezetti; la clasa de canto, Maestro Galea, iar la clasa de declamaţiune, Mihail Galino[58]. La carte era profesor de băieţi preotul Costachi Milu[59], iar la fete, soţia acestuia, Elena. Pe lângă aceste clase, se mai adaogă, în localul şcolii, şi clasa de cor bisericesc, la care preotul Costachi Milu era profesor, cor care cânta în biserica de la Rotopăneşti cu vreo şase ani înainte încă de înfiinţarea acestei şcoli. Tot în aceea şcoală se mai învăţa şi psaltichia, la care era profesor Iordachi Iconomu, fost elev în seminarul din Roman. Toţi elevii şi elevele erau luaţi de pe moşia Rotopăneşti şi de pe la alte moşii învecinate. Profesorii şcolii aveau întreţinerea şi locuinţa chiar în casa boierească; ei dădeau lecţii în toate zilele, câte două ore, şi erau plătiţi cu câte zece galbeni pe lună, afară de profesorul de declamaţiune, care avea cincisprezece galbeni lunar. / Sala de teatru era întocmită chiar în casele boiereşti, decorurile erau zugrăvite de Iosif Fichtner din Sviţera (Elveţia – n. n.), profesor în casă, la copilul Titus, fiul lui Neculai Istrati. Acest Fichtner era zugrav şi se pricepea în arta decorativă. / Costumele pentru piesele naţionale erau lucrate în casa lui Neculai Istrati, de elevele şcolii. Profesoare la lucru de mână erau însăşi soţia lui Neculai Istrati, Sevastia, şi soţia preotului Costachi Milu, Elena. După vreo cinci luni de un studiu conştiincios, elevii acelei şcoli au fost în stare să reprezinte mai multe piese de teatru şi cântecele comice, din care enumerăm următoarele: „Doi ţărani şi cinci cârlani”, „Cinel-Cinel”, „Fluierul fermecat”, „Scara mâţii”, „Baba Hârca”, „Paul John”, „Margo”, „Herşu Bocceagiu”, „Mama Angheluşa”, „Şoldan viteaz” şi altele. / Reprezentaţiunile teatrale să dădeau de două ori pe săptămână, joia şi duminica. Cupletele la vodeviluri şi corurile erau acompaniate, cu violina, de Petru Mezetti. Între acte, cânta corul de muzică vocală al şcolii. La fiecare reprezentaţiune sala era ticsită de boieri, proprietari şi posesori de la moşiile învecinate, care se minunau de felul cum fiecare elev îşi interpreta rolul său. De multe ori venea şi fostul Mitropolit al Moldovei şi Sucevei, Calinic Miclescu, care, pe atunci, era arhiereu egumen la mănăstirea Slatina, precum şi arhiereul Iosif Râşcanu, de la mănăstirea Râşca. Pe lângă aceştia, se mai aduna un public numeros, nu numai din judeţ, ci şi din oraşul Suceava, precum şi din alte părţi ale Bucovinei. Fiecare elev căuta să-şi înveţe rolul cât se poate de bine, ştiind că avea în faţa sa pe aceşti doi arhierei şi mulţime de străini, veniţi de peste hotar ca să-i audă. / După insistenţa multor boieri, aceşti elevi au dat, în vara anului 1861, vreo câteva reprezentaţiuni şi în Fălticeni, în grădina lui Iancu Botez Topor. Piesele ce s-au jucat atunci au fost: „Fluierul fermecat”, „Cinel-Cinel”, „Scara mâţii” şi „Baba Hârca”. / Şcoala număra 28 elevi şi eleve, din care 19 băieţi şi 9 fete. / Din elevii cei mai buni ai şcolii, pe care nu găsim de prisos a-i enumera aici, arătăm pe: Ioan Savin, fost judecător de ocol în Roman şi actualmente avocat în acel oraş; Costachi Rotopan, fost primar la Rotopăneşti, Vasile Teodorescu, actualul posesor al Moşiei Paşcani; Alecu Alexandrescu, psalt la catedrala din Fălticeni şi arhivarul primăriei din acel oraş; Vasile Grigoriu, fost psalt în Fălticeni; Petre Constantinescu, fost primar; Iacob Todirescu, fost posesor de moşii; Neculai Teodorescu din Horodniceni, fost contabil la moşia Faraoani, judeţul Bacău; Mihail Boişteanu din Horodniceni, fost profesor de muzică vocală la şcoala primară din Fălticeni (mort) şi Vasile Dimitriu, fost telegrafist la Fălticeni (mort). / Dintre eleve arătăm pe: Nastasia lui Vasile Tofan, Tinca Dimitriu, Luţa Rotopan şi Paraschiva lui Nicolai Pavel, aceste trei din urmă acum moarte. / Această şcoală îşi câştigă un renume în faţa publicului ce asista la reprezentaţiunile ce se dădeau. Între acte, de multe ori, Dna Sevastia Istrati, soţia lui Neculai Istrati, şi elevul Costachi Rotopan cântau duete; câteodată elevele Nastasia Tofan, Luţa Rotopan şi elevul Ioan Savin, tenor, executau şi câte un solo de canto. / Nespusă era mulţămirea sufletească a lui Neculai Istrati, văzând că şi-a ajuns scopul de mult dorit: acela de a vedea înfiinţată această şcoală, menită a da sătenilor o cultură mai deosebită. El voia chiar să ducă în Iaşi pe elevii şcolii, să dea câteva reprezentaţiuni la Teatrul Naţional de la Copou, dar moartea l-a împiedicat de la aceasta. Duminicile şi sărbătorile se aduna la Neculai Istrati lume multă, de prin împrejurimi, ca să asculte corul bisericesc, care cânta toată liturghia[60], de se minunau toţi cei ce-l ascultau. Acel cor, care număra în total 40 băieţi şi 10 fete, era vestit, pe timpul acela, nu numai în judeţ, ci şi prin alte locuri, şi a fost cel dintâi cor bisericesc de muzică vocală europenească la noi, în ţară, în care s-au văzut, alături cu băieţii, să cânte în biserică şi fetele la sfânta liturghie[61]. / După ieşirea din biserică, toată lumea mergea la Neculai Istrati, apoi, înspre seară, boierime se ducea la o pădurice, toată de brazi, situată pe un deal, numit „Brădăţel”. La poalele acelui deal erau două râmnice de toată frumseţea, iar în vârful dealului, un chioşc, de unde se desfăşura înaintea ochilor o privelişte din cele mai încântătoare şi mai pitoreşti. În acel chioşc şedeau toţi musafirii la sfat, făcându-li-se ceremonia cafelei şi a ciubucului, iar corul vocal, în tot timpul acela, cânta bucăţi pe care boierii, desfătându-se, îl ascultau cu mare mirare. După moartea lui Neculai Istrati, care s-a întâmplat în 1 noiembrie 1861 , aceea şcoală s-a desfiinţat[62]”. / Teodor T. Burada”[63].
1858: Postelnicul Nicolae Istrati, posesor al unei averi de 2.500 galbeni şi boier anti-unionist, devenea stăpân şi al moşiei Mihăeşti.
1865: Boierul Nicolae Istrati construieşte câte o şcoală în Horodniceni, Brădăţel şi Rotopăneşti.
1871, ianuarie 1: Horodniceni devine centru al comunei Brădăţel, care are 2.215 locuitori şi în care au fost incluse şi cătunele Boteşti, Brădăţelul şi Răbâia – cătun format din refugiaţi bucovineni. Rotopăneşti, devenit comună cu 770 locuitori, are în componenţă şi satul Mihăeşti.
1877: Pentru independenţa României cad, pe fronturile balcanice, Florea Petru din Boteşti, Păduraru Dragomir, Păduraru Gheorghe şi Ecoboaia Gavril din Rotopăneşti.
1886: „În ziua de 14 Mai curent, a plouat bine prin plasa Șomuz-Moldova, județul Suceava. Pe teritoriul comunei Horodniceni a căzut o ploaie furtunoasă, cu puțină grindină, dar n-a făcut alte stricăciuni decât foarte puțin la arborii fructiferi”[64].
1887: Prin îndeplinirea formalităților cerute de lege, comuna Horodnicenii s-a unit cu Rotopănești, sub numire de Brădățel” (Monitorul Oficial, Nr. 92, 28 iulie 1887, p. 2219)
1893: „Horodniceni, sat, pe moşia cu acelaşi nume din comuna Brădăţel. Până la 1886, forma o comună aparte. Aşezat pe dealurile Stoporenilor şi Merţenilor şi câteva vâlcele, numără 272 case, populate cu 278 capi de familie sau 1.148 suflete, din care 557 bărbaţi şi 591 femei (57 străini). Are 290 contribuabili. Vatra satului ocupă 34 fălci şi 17 prăjini, iar locuitorii sunt buni gospodari. Nu demult era, lângă sat, o fabrică de spirt. Moşia e proprietatea moştenitorilor Marchizei de Betmar. Are suprafaţa de 2.682 fălci, din care 1.904 cuftivabil, 498 pădure şi huceag, 215 fălci fân, restul neproductiv. Împroprietăriţi, la 1864, 35 fruntaşi, 140 pălmaşi şi 34 câte 12,5 prăjini, stăpânind 524 fălci şi 17 prăjini. Drumuri principale sunt la Rotopănești (3 km), la Botești (3.300 m) şi la Brădăţel (metri). Are o şcoală rurală, înfiinţată la 1865, cu un învăţător plătit de stat, frecventată de 70 elevi; o biserică, deservită de 2 preoți şi 4 cântăreţi, împroprietărită cu 17 fălci. Iată ce scrie, cu destulă competenţă, domnul Nicolae Beldiceanu despre satul şi biserica din Horodniceni, în Archiva societății știinţifice şi literare, Anul II, No. 9 (1891, pp. 513-529). „Horodnicenii, sat din ţinutul Suceva, plasa Şomuz-Moldova, este aşezat la hotarele Bucovinei, pe coasta unui deal, iar în faţa lui, pe un alt deal, sporeşte o pădure frumoasă de stejari, împodobită ici, colea, cu brazi. Ca şi Baia, acesta este astăzi proprietatea doamnei marchize de Bedmar şi, împreună cu cotunele sale, Răbâia, Boteşti şi Brădățelul, are o poporație ce trece peste 500 locuitori. Numele de Horodniceni aminteşte zicerea slavonă „horodnici”, adică şoltuzi, ce pare a fi suferit aceiaşi preschimbare, ca şi slavonescul „horod”, oraş, în românescul: Horod, Horodnic, Horodişte, dat şi astăzi multor localităţi din Bucovina şi partea de sus a Moldovei, pe unde se găsesc urme de cetăţui. Horodnicul, șotuzul, stadt-schultheiss, ca şi primarul, îngrijea, împreună cu pârgarii, de gospodăria oraşului. Dacă numele acestui sat se pote tălmăci din horodnici, ne arară o înrâurire slavonă în limbă, alăturea cu cea germană, a instituţiei de sckultheiss, venită la noi din Polonia[65]. Pe coma delului, alături cu grădina ce încunjură curtea boierească, o biserică îşi arată în zare figura ei măreaţă, fizionomie a unor veacuri îndepărtate, de care nu ne putem apropria decât prin monumentele rămase. Sus, la 5 metri 25 centimetri înălţime, afară, deasupra fereştei pridvorului, stă îngropată în zid o piatră de 1 metru 25 centimetri lăţime și 84 centimetri înălţime (fig. 1); pe ea se află săpată în relief următorea inscripţie slavonă, aşa cum se obișnuia în vremile de demult, mai cu seamă până către sfârşitul vecului al 17-lea. Iată cuprinsul acestei inscripţii, în facsimil, precum am stampat-o în vara anului 1886, cu prilejul unor cercetări arheologice. Dau aicea, în litere latine, sunetele următore: „Izvoleniem otà i s’ pospeaşeniem sina, i săvreaşeniem sviataho duhá, promisli i proizvoli pan Matiaș velichii vistearnic săzda ţercov vă imia i déje est hram săşestvie sviataho duhà, na sviataia ucenichi i vasvidol v’ dni blahocestivaho hospodaria Ioan Stefan voevòda, i v’ dni Kyr Theofan mitropólita suciavscaho, i săvrişisca, v’ leato: sedim tisiaştia cetiredesiat sedim, measiaţa Noèmvria osim”. Înţelesul ei, pe româneşte, este: „Cu învoirea tatălui şi cu împreună lucrarea fiului şi cu săvârşirea sfintului duh, cugetat-a şi binevoit-a pan Matiaș, marele vistiernic, de a zidit biserica, anume unde este hramul „Pogorârii Sfântului Duh asupra sfinţilor ucenici”, și a ridicat-o în zilele cucernicului domn Ioan Ştefan voievodul şi în zilele lui Kyr Theofan, mitropolitul Sucevei, şi o săvârşi la anul 7047 (1539 – n. n.), luna Noiembrie 8”. Această inscripţie este publicată în Uricarul dlui Th. Codrescu, vol. 8, pp. 16 şi 17, după nişte notiţe aflate în biblioteca lui Gh. Asaki[66], sub titlul: „Inscripţia pietrei deasupra uşii bisericii de la Horodniceni”. Iată textul: „Cu învoirea tatălui, ajutorul fiului şi lucrarea sfântului duh, a cugetat întru sine şi a binevoit pan Matiaş biv vel visternic a zidi această biserică în numele hramului „Poporârea duhului sfânt peste sfinţii săi ucenici”, în zilele blagocestivului Domn Ion Ştefan V. V., stăpânitor pământului Moldovei, şi în zilele mitropolitului Sucevei Kyr Theofan, şi s-au săvârşit în anul 7047, Noiemvrie 8”, calendar vechi, iar cel nou, 1539. În această tălmăcire sunt adaose cuventele biv (fost), pe lângă „vel visternic”; „săi”, pe lângă ucenici, şi „stăpânitor pământului Moldovei”, care nu se găsesc în inscripţia ctitorească; lipsesc însă cuvintele: „şi a ridicat-o”, foarte grele de dezlegat, fiind slovele cu totul ciuntite. Asemeni, data pare îndoelnică, şi iată cum s-a scăzutm din 7047, anii de la facerea lumii, 5508, pe când luna, fiind Noiemvrie, trebuia să se scadă uneori 5509. Această nesiguranţă poate fi limpezită aicea prin letopiseţul lui Grigore Ureche (Cronicile României, de M. Kogălniceanu, București 1871, tom. I.), care, la paginile 201 şi 202, înseamnă că Ştefan Lăcustă a domnit 2 ani şi trei luni, Alexandru Cornea 5 luni şi 3 săptămâni, iar că Petru Rareş a urcat, a doua oară, domnia la anul 7049, Februarie 19, adică 1541. Scăzpând 2 ani, 5 luni şi 3 săptămâni, adică cele două domnii: Ştefan Lăcustă şi Alexandru Corne, din 7049, Februarie 19, a doua suire pe tron a lui Petru Rareș, găsim că Ştefan Lăcustă se face domn pe la stîrşitul lunii lui August 7047; apoi 7049, Februari 19, neputând fi decât 1541, urmează nemijlocit că şi 7047, Noiembrie 8, să nu fie decât 1538 şi nu 1539, cum stă în tălmăcirea inscripţiei din Uricar. Vistiernicicul Matiaş a zidit, prin urmare, biserica de la Horodniceni în cel dintâi an al domniei lui Ştefan Lăcustă şi, după cele arătate, Lăcustă Vodă, ajungând a fi domn către sfârşitul lunii lui August, zidirea bisericii s-a isprăvit la 2 luni şi o săptămână aproape după urcarea lui pe tron, adică la 8 Noiembrie 1538, data inscripţiei. Iată ce scrie Grigore Ureche despre acest domn şi cum lămureşte porecla lui de „Lăcustă”: „Prădând şi stropşind ţara sultanul Suleiman, împăratul turcesc, şi fiind ţara bejenită spre munţi, s-au strâns vlădicii şi boierii ţării la sat, la Bădăuţi, din sus de Suceava, de s-au sfătuit cu toţii ce vor face de acea nevoie ce le venise asupra. Mai apoi de toate şi-au ales sfat ca să trimită soli la împăratul, cu mare rugăminte şi plângere să îi ierte; şi aşa au ales, dintre dânşii, pe Trifan Ciolpan, de l-au trimis sol la Suceava, la împăratul, de s-a rugat de pace, şi şi-au cerşut domn. De care lucru, văzând împăratul rugămintea lor, s-a milostivit şi i-a iertat; şi a trimis la dânşii, cu Ciolpan, pe un ceauş mare, cu credinţă de i-a chemat pe toţi la împăratul, în Suceava, care cu mare frică au mers şi au căzut la picioarele împăratului; pe care i-a ertat împăratul şi cu dragoste i-a primit, ca pe nişte robi ai săi. Şi le-a pus domn pe Ştefan Vodă, feciorul lui Alexandru Vodă”, apoi, mai departe: „În zilele acestui domn, Ştefan Vodă, a fost foamete mare, şi în ţara Moldovei, şi la ţara Ungurescă, că au venit lăcuste multe, de au mâncat toată roada; şi pentru aceea l-au poreclit şi i-au zis Lăcustă-Vodă” (Cronicele României, de M. Kogălniceanu, tom. I, pp. 197 şi 200). Dl Alexandru Xenopol, în „Istoria Românilor”, preţiosă fântână pentru trecutul nostru, iată al cui fiu zice că era „acest Ştefan, poreclit de popor Lăcustă, pentru multele lăcuste ce pustiiseră ţara, în vremile lui, ce şi aşa rămăsese pustie de turci, este arătat de Ureche ca fiul lui Alexandru Vodă. Bielski întăreşte spusele cronicarului, numindu-l Stefan Alexandrowicz. Alexandru nu poate fi altul decât fiul cel mai vrârstnic a lui Ştefan cel Mare, care, după cum am văzut, fusese însurat, încă din timpul vieţii tatălui său, deoarece l-am găsit având un fiu, Bogdan, care murise în 1480. Alt fiu al său, pomenit acuma pentru prima oară, este acest Ştefan” (A. D. Xenopol, Istoria Românilor din Dacia Traiană, Iaşi 1880, vol. II p. 562). / Dar să vedem cine era vistiernicul Matiaş şi dacă, din punct de vedere istoric, prezintă el vreo însemnătate. În domnia întâia a lui Petru Rareş, vistiernicul Matiaş apare ca unul din sfetnicii săi cei mai de seamă. După ce Petru Rareş supusese Braşovul, pe când nu mult după acesta căzuse în mâinile lui şi cetatea Bistriţei, la 1530, vistiernicul Matiaş cere locuitorilor acestei cetăţi 30 de care de proviant pentru armata lui Rareş, care se găsea la Rodna. Iată cuprinsul scrisorii vistiernicului Matiaş către bistriţeni: „Cunoscând voi că stăpânul nostru cel prea generos este acuma lipsit, la Rodna, de cele trebuitoare, mai ales de pâine şi de vin, vă cerem, în numele lui, nu mai puţin însă vă însărcinăm şi vă ordonăm ca, îndată ce veţi vedea aceste rânduri, să trimiteţi 30 de care cât mai curând, spre a se duce proviziile ce se vor vedea a fi trebuitoare. Să nu cumva să faceţi altfel de cum vă scriu, fiindcă ştiţi bine că domnul nostru cere, atât de la noi, cât şi de la voi, cea mai credincioasă slujbă. Dat în castelul Balvaniyos, în 22 Iulie 1530. (Iscălit). Noi, Matei vistiernicul sau tezaurarul prea generosului principe Petru, voievod de Moldova. / La 1535, Petru Rareş, căutând să împiedice pe Ferdinand, locţiitorul lui Carol al V-lea, împăratul Germaniei, de a se împăca cu Ioan Zapolia, duşmanul său, trimete pe vistiernicul Matiaş, ca să stăruiască în această privire. Faptul acesta ne arată că vistiernicul Matiaş avea multă însemnătate ca sfetnic al tronului, de vreme ce domnul îi încredinţase o aşa misiune. Iată cum califică Episcopul de Lund, ambasadorul lui Carol ai V-lea, pe vistiernicul Matiaş, într-o scrisoare adresată suveranului său: „Se află aci vistiernicul voievodului moldovenesc, principe fără îndoială puternic. Acest vistiernic adeseori mă vizitează în taină şi solicită de a nu se încheia pacea cu Ioan voievod. Promite că, la oricare cerere a mea, domnul său va veni cu 30 sau 40.000 de ostaşi aleşi şi va supune Transilvania sub ascultarea regelui Ferdinand; iar dacă Majestatea Voastră va întreprinde ceva pe uscat contra turcilor, domnul se va prezenta la serviciul Majestăţii Voastre cu 60 până la 80.000 de ostaşi foarte bine pregătiţi. M-am dat în mare amiciţie cu acest vistiernic şi ne-am învoit a avea totdeauna o regulată corespondenţă. În adevăr, el este un bărbat foarte modest, foarte bun şi mai ales prudent, şi atât de ager în trebi, precum nici se află altul în Ungaria. Se sileşte a-şi sfârşi mai curând misiunea şi nimica alta nu-l preocupă”. / Bunătatea şi modestia, unite cu prudenţa şi agerimea, fac, după cum vedem, din vistiernicul Matiaş o aleasă figură istorică, cu atât mai mult, cu cât aceste calităţi sunt atribuite lui, de nişte izvoare străine. / În domnia întâia a lui Petra Rareş, Matiaş este pomenit ca mare vistiernic. Lângă poartă, faţă cu biserica, pe nişte stâlpi de piatră stau atârnate clopotele; unul din ele poartă următoarea inscripţie: „Materialul din acest clopot este din clopotul făcut de ctitorul bisericii Horodniceni, Şerban Canta, în anul 1640, care, fiind crăpat, s-a reparat a doua oară şi fabricat de Vasile Fogoraş, din Pătrăuţi, cu cheltuiala poporanilor parohiei Horodniceni, prin stăruinţa preotului Ioan şi a primarului Gheorghe Todicescu, la anul 1883”. În „Uricarul” dlui Th. Codrescu, vol. VIII, stă publicată şi o inscripţie privitoare la acest clopot, sub titlul: „Inscripţia clopotului celui mare de la biserica din Horodniceni”. Iată cuprinderea: „Acest clopot l-a făcut Ioan Alecsandru V. V., cu mila lui Dumnezeu domn pământului Moldovei, şi l-a dat Sfintei biserici din Horodniceni, la anul 7075 (1567), Aprilie 9, şi după aceasta, stricându-se, l-a înnoit Iordaki vel vistiernic, în zilele lui Vasile V. V., domn ţării Moldovei, în anul 7148, iar veleatul nou 1640”. / Clopotul din Horodniceni, prefăcut a doua oară la 1883, a fost făcut la 1567, de Alexandru Lăpuşneanu, în a doua domnie (1564-1568), iar la 1640 s-a reînnoit, pentru întâia dată, de către vel vistiernicul Iordaki. Comparând copia de inscripţie cu actuala inscripţie, vedem o nepotrivire de nume, la aceeaşi dată 1640; după „Uricar”, clopotul ar fi reînnoit de vistiernicul Iordaki, pe când după inscripţia de astăzi, pare să fi fost prefăcut de Şerban Canta, tot la 1640. Şi în această privire, documentele ne dau adevărata dezlegare a faptului; din două hrisoave ale lui Vasile Lupu, unul din 1635, Martie 25, care face parte din documentele proprietăţilor domnului Alexandru Cantacuzino-Paşcanul, iar altul din 1640, Martie 31, aflător în colecţia documentelor Academiei Române, se adevereşte vistiernicul Iordaki (Iordaki Cantacuzino era un străbun al ramurii Canta – n. n.), pe la 1640, fără a se pomeni de Şerban Canta. Tocmai în veacul al XVIII-lea se arată acest Şerban Canta, după cum se vede dintr-un hrisov de la 1732, Ianuarie 20, aflător în Archiva Statului Iaşi şi citat de dl Tanoviceanu, în lucrarea sa inedită asupra boierilor Moldovei. Din cele arătate, se lămureşte că inscripţia aflătoare astăzi pe clopotul de la Horodniceni aminteşte greşit pe Şerban Canta, la 1640, în locul vistiernicului Iordaki; căci după cum dovedesc documentele pomenite, vistiernicul Iordaki trăieşte prin veacul al XVII-lea, pe când medelnicerul Şerban Canta, abia în veacul al XVIII-lea. Toate celelalte clopote sunt mai noi, adică de la începutul veacului acesta. / Numele de Horod, sub care sunt amintiţi Horodnicenii în „Uricarul”, pare a fi o prescurtare, căci tot în „Uricarul”, mai departe, în cuprinsul inscripţiei de pe clopot, se zice: „şi l-a dat Sfintei biserici din Horodniceni. Horod s-ar putea deriva din slavonescul „horod” oraş, sau din „horog” grădină. Însemnătatea inscripţiei de la biserica din Horodniceni este blazonul, adică stema familiei vistiernicului Matiaş. Inscripţia stă închisă într-un privaz de piatră, care poartă, pe toate patru laturile, marca familiei Matiaş ; una din aceste mărci cuprinde, în prescurtare, numele lui Matiaş (Mat); alta, anul 1540, iar celelalte două, nişte cruci, de un caracter simbolic. Data mărcii, 1540, arată că, deşi biserica a fost zidită la 1538, piatra ctitorească a fost însă aşezată la 1540. Cele două cruci simbolice sunt închise în marca de sus şi cea de jos a privazurilor pietrei. Caracterul simbolic al crucilor de pe marca de familie a vistiernicului Matiaş aminteşte pe al celor de origine cruciată; una, şi anume cea de sus, ţine în curmeziş un iatagan, cea ce s-ar părea că arată lupta creştinătăţii împotriva islamismului; mai departe, forma acestei cruci se apropie de a crucii potenţate a cavalerilor Sfântului Mormânt. După Auguste Wahlen, unii dau acestui ordin de cavaleri o vechime de necrezut; întemeietorul lor ar fi Sf. Iacob, întâiul episcop al Ierusalimului, la anul 60 după Christos; alţii îi cred a fi urmaşii călugărilor aşezaţi de Sfânta Elena, muma lui Constantin, în biserica cea nouă a Calvarului; unii susţin că ar fi întemeiaţi de Godefroy de Bouillon sau de urmaşul său, Balduin; în sfârşit, alţii asigură că ordinul lor ar fi o instituţie a papei Alexandru al VI-lea, întocmită la 1496, în scop de a înfierbânta zelul peregrinilor. Iată textual ce-l scrie Auguste Wahlen : / „Acest ordin fu, odată, răspândit în toată Europa”, iar mai departe: „Un puternic senior din Polonia, Iana satrapa et regulus, chema, din Franţa, pe unul din ei, Martinum Gallicum, şi îi dădu, la 1162, proprietatea Miechov, la 10 leghe de Cracovia. Această mănăstire, a cărei superior luă titlul de general, deveni centrul unei congregaţii, care cuprinse vreo 20 de case în republica polonă, precum şi în Silezia, Moravia, Bohemia, şi subzistă până în cele din urmă timpuri ale Poloniei. Fraţii de Miechov primeau afiliaţi pentru modica remuneraţie de zece galbeni. În cea de pe urmă insurecţie, Miechov pierdu ultimii săi călugări”. / Când ştim câtă putere civilizatoare avu Polonia asupra Moldovei şi, cu osebire, asupra aşezămintelor sale, putem uşor înţelege cum boierii noştri, pe lângă titlul de pan, au putut împrumuta de la seniorii poloni şi simbolurile feudale ale mărcilor de familie. Blazonul vistiernicului Matiaş, sprijinit de acel al vornicului Costea Bucioc, de la mănăstirea Râşca, şi acel al panului Nicoară Hărovici, pârcălab de Hotin, de la biserica din Zahareşti (Bucovina), vorbesc îndestul împotriva celor care pretind că românii n-au avut o nobleţe feudală şi că boierii erau nişte diregători numai. Iată cum se rosteşte domnul Alexandru Xenopol asupra nobleţei noastre: / „Această clasă, care a apărat, în ultimele timpuri, interesele sale de castă cu o neîmpăcată înverşunare, care a stigmatizat, prin cronicarii ieşiţi din sânul ei, pe toţi domnii ce au vrut să se atingă de ele; această clasă atât de neastâmpărată, care se juca de-a domnul în ţările române, aruncându-le adeseori în prăpastia pieirii; care ştia să plece genunchii înaintea Caterinci a II-a, dar şi să pună piept contra răpirii Bucovinei şi a Basarabiei, nu putea fi o clasă de cinovnici, de oameni deprinşi numai cât a-şi îndoi spetele înaintea suveranului lor. Această clasă de boieri au fost nobilii naţiunii române şi nu numai diregătorii din cancelariile domneşti”. / Asemenea vorbind despre deosebirea dintre nobleţe şi diregătorie, domnia sa zice: „…trebuie bine deosebite nobleţea, care era veche la români şi ereditară, de diregătorie, care, prin firea ei, nu putea fi purtată decât de acel ce o avea. În terminologia veche, nobilii şi diregătorii se numeau boieri, iar funcţia se numea mai ales boierie”. / Apoi, mai departe, pentru a dovedi feudalitatea la români, dl Xenopol mai aduce şi următoarele fapte: „Răsplătirea slujbelor avea caracterul feudal, care este de a împărţi veniturile statului cu funcţionarul… Cu cât propăşea statul şi se înmulţea numărul diregătorilor, domnii îşi îngustau necontenit veniturile lor, atribuind-le boierilor. Făceau întocmai ca şi regii apusului, care şi ei ruinară în acelaşi mod clasele lor”. / Din cele arătate, vedem cum marca de familie a vistiernicului Matiaş, ce împodobeşte piatra ctitorească de la biserica din Horodniceni, aduce o dovadă mai mult că românii, pe lângă că n-au fost scutiţi de aşezământul feudal, au ajuns până de a vedea pe boier stampându-şi în blazon mândria nobleţei sale ereditare, ca şi seniorii din apus. / Planul bisericii vistiernicului Matiaş, ca la mai toate bisericile din Moldova, este crucea cu absidă, rotunzită pe dinlăuntru. Ea face o trecere de la stilul clădirilor ridicate de Ştefan cel Mare, la al celor zidite de Vasile Lupu. Ca odoare ctitoreşti nu se mai păstrează, la această biserică, decât un litier de lemn, săpat foarte frumos şi împodobit cu vopsele şi aurituri; nu se găseşte însă pe dânsul nici un veleat, şi numai prin tradiţie se crede a fi ctitoresc. Între odoarele mai noi, dar care merită a fi amintite, se păstrează un epitaf sau aer, de mătase albastră. Pe el se vede singur Hristos, fără celelalte persoane biblice, cu răni în palme, la coastă şi la tălpile picioarelor, din care sângele curge cu îmbelşugare. Câmpul aerului este semănat cu stele şi luceferi, iar pe margini, două bande poleite încunjură legenda ştiută. Această legendă este în ruseşte, aşa cum se obişnuia din întâia jumătate a veacului trecut şi până pe la jumătatea celui de faţă. Iată tălmăcirea ei: „Iosif cel cu bun chip, de pre lemn luând preacurat trupul tău, cu giulgiul curat, înfăşurându-l şi cu miresme ungându-l, în mormânt nou, acoperindu-l, l-a pus”. Jos, ca mai la toate epitafurile din veacul al XVIII-lea şi de la începutul veacului al XIX-lea, stă următoarea inscripţie, scrisă cu litere chirilice: „Această sfântă grobnică a mântuitorului şi Domnului nostru Iisus Hristos, ce se numeşte aer, acesta este mormântul cel în piatră cioplit, în care nimeni, niciodată nu s-a pus. Pe acesta ce se vede acum, l-a înfrumuseţat şi l-a podobit acel de bună inimă, Dumnealui Şerban Cantacuzeno, ce-a fost medelnicer mare într-a ţării Moldovei pământ, întru iertare păcatelor lui şi ale părinţilor, întru veşnică pomenire. Dată bisericii sale, la Horodniceni ot (de la) volost (ţinutul) Suceavskii, unde este hramul „Pogorârea Duhului Sfânt”. Scris şi zugrăvit de Parthenie Ereinonah, zugrav ot (de la) Kieva, vă leato (anul) 7245, adică 1736, Measiaţa (luna) Octombrie, dnia (ziua) 23”. / Ceva mai jos, la colţ, se vede iscălitura zugravului: Eromonah Parthenia, ştearsă de tot. În altar, la stânga, este o icoană mare, anume Maica Domnului, zugrăvită pe muşama, care jos poartă inscripţia următoare, scrisă chirilic: „Această icoană s-a zugrăvit după forma sfintei icoane ce-i făcătoare de minuni la Mănăstirea Neamţul şi (şters cu totul) 1819, April 25. Constandin Dochimos, zograf”. / În naos, la dreapta, se află o altă icoană, ce înfăţişează învierea lui Hristos şi care cuprinde, tot în chirilice, cele ce urmează: „S-a făcut de Vasile Mihail din Iaşi, 1826”. Afară de aceasta, mai sunt încă alte trei icoane, lucrate de acelaşi zugrav, cu aceeaşi dată, anume: „Pogorârea Sfântului Duh”, la stângă; apoi „Înălţarea Maicii Domnului”, în pronaos, la dreapta; iar în faţă, la stânga, „Buna Vestire”. În altar, pe pristol, este o cruce mare de argint, a cărei inscripţie se rosteşte astfel: „Pomeneşte, Doamne, pe robii tăi Nicolai Cantacuzino şi pe Pulheria soţia sa, 1832, April 8”. Această inscripţie se află întocmai şi pe o evanghelie mare, tipărită în Mănăstirea Neamţului, la 1821; ea este legată în argint, pe catifea vişinie, şi împodobită cu 5 medalioane, din care cel de la mijloc înfăţişează: învierea, iar cele de pe la colţuri, cei patru evanghelişti; toate lucrate în smalţ. / Cărţile mai vechi, ce se păstrează la această biserică, sunt: „Slujba marelui Canon a celui dintre sfinţi părintelui nostru Andrei, Arhiepiscop de la Crit”, tipărită sub mitropolitul Daniil, prin osârdia şi cheltuiala popii Nicolai ot Bucureşti, la 7234 (1726). „Triod”, tipărit sub mitropolitul Neofit de la Crit, în Bucureşti la 7255 (1747), de popa Stoica Iacovici. Jos, pe filele acestei cărţi, este scrisă de mână următoarea notiţă: „Această carte, „Triodul”, pe înţeles, am cumpărat-o eu, păcătosul şi nevrednicul Constantin Cantacuzino vel paharnic, în treisprezece lei noi, de la Petre Munteanu, în zilele pera luminatului Domnului nostru Ion Grigore Ghica V. V., la văleatul de la zidire 7255 (1747) Mai 20, şi o am dat-o bisericii noastre din Horodniceni şi oricine ar străina de la Sfânta biserică acesta să nu-1 ierte domnul si mântuitorul nostru Iisus Hristos la înfricoşatul şi nefăţarnicul judeţ al sfinţiei sale, să fie odihna cu Satana într-un loc şi cu îngerii lui, amin, amin, amin”. / Dumnezeieştile sfintele liturghii acelor dintre sfinţii părinţilor noştri, a lui Ioan Zlataost, a lui Vasile cel Mare şi a prejdesfeştenii (Grigorie Teologul), tipărite de Duca Sotirovici, tipograful de la Thasos, în Iaşi, la 7256 (1748). Cazanie, tipărită în episcopia Râmnicului, sub mitropolitul Neofit, la 7256 (1748), de popa Mihai şi Aftanasie Popovici, tipografi. Canonul acelui dintre sfinţi părintelui nostru Spiridon, Episcop Trimuthundii, tipărit sub mitropolitul Nechifor Peloponesiacul, cu cheltuiala lui Constantin Razul vel vornic, de Duca Sotiriovici, tipograf de la Thasos, în tipografia sa, la Iaşi 7258 (1750). Evanghelie, tipărită în mitropolia din Iaşi, sub mitropolitul Gavril, la 7270 (1762). Triod, tipărit sub mitropolitul Grigore, în tipografia mitropoliei din Bucureşti, la 7277 (1769), de Gligore ieromonah, Minei pe Mart, tipărit sub mitropolitul Grigore, la Râmnic, 1774, de popa Constantin, tipograf. La începutul cărţii este următoarea notiţă, scrisă cu chirilică, de mână: „Aceşti doisprezece minei pe douăsprezece luni ale anului, cu slujbele de o parte ale tuturor sfinţilor ale sănacsariului de peste an, s-au cumpărat de mine, păcătosul, şi s-au afierosit bisericii de la satul nostru Horodniceni, unde se prăznuieşte hramul Pogorârii prea sfântului duh. Deci oricare va îndrăzni ca să o înstrăineze de la această sfântă biserică sau să o poarte cu nebăgare de samă şi fără socoteală, unul ca acela să rămână supt vinovăţia osândirii blestemului sfintei biserici. (Iscălit): Ianache Canta vistiernic, 1786”. Mineu pe luna iulie, tipărit sub mitropolitul Grigore, la episcopia din Râmnic, la 1780, de popa Constantin tipograful şi de Constantin Mihailovici tipograf. Dumnezeieştile Liturghii ale Sfântului Ierarh Ioan Hrisostom, Vasile cel mare şi Grigore Dialogul (sic), îndreptate de pe cele elino-greceşti şi slaveno-ruseşti de însuşi Preasfinţitul mitropolit Sucevei şi Moldovei, D. D. Veniamin Costachi, Cavaler ordinului Sfintei Anei, Clasul I, Iaşi, 1834. Pe una din file stă scris, de mâna mitopolitului: „Această Sfântă Liturghie s-au afierosit de mine, smeritul Veniamin, mitropolitul Moldaviei, la Sfânta biserică din ţinutul Sucevei, din satul Horodniceni, a prea iubitul vărului meu Nicolai Cantacuzino, mare vistiernic, la 1834, Septembrie 23”. / Iată şi pomelnicul bisericii, scris tot cu litere chirilice, însă fără dată: Matei cneghinago (sic), Elisavetha schimonahia, Ioan, Maria, Marta, Sergie, Serban, Marta, Ichim, Gheorghie, Ecateriua, Candachia, Ştefan, Ioan, Iacob monah, Zoi Chiriac, Dragondie, Constantin, Maria, Ştefan Nicolai, Pulheria, Agafia shimonahia, Elisaveta monahia, Dimitrie, Ioan, Ecaterina, Maria, Aristiţa, Matei, Elena, Pulheria, Zoe, Nicolai, Maria etc. Urmează numele preoţilor. / „Iată cum s-a petrecut cu moartea copiilor logofătului Canta (textul lipseşte în Lahovari – n. n.): în iarna acelui an, ieşise poruncă de la curte a se face un râmnic în grădină; îndată şi fără leac de păsuială, omenii au fost scoşi la boieresc sau cum se mai zicea pe atunci la zile de meremet. Grădinarul, om aprig la firea lui, ba încă şi fudul de a spori coada lingăilor curţii, schingiuia pe ţărani cum îi venea la mână. Spun bătrânii că era meşter neamţul în fel de fel de născociri drăceşti. Nemulţumit de a-i bate, vrăjmaşul îşi făcea tot râsul de dânşii. Cine a trăit la ţară ştie că, iarna, omenii portă şi pe acolo împletituri proste de lână, care le mai dezmorţesc degetele de frig. Nu intra în capul neamţului cum o labă de ţăran să poarte mănuşi, şi când frigea mai tare gerul, el le muia în apă şi-i făcea cu sila să le pună aşa ude, până ce mâna şi mănuşa se făcea un sloi, de le ţâşnea sângele prin carnea şi pielea crăpată de ger, şi plângeau oamenii şi blestemau tot una, cât a ţinut lucrul acela. Primăvara, râmnicul era gata, cu podeţe şi ostroave, de se părea grădina boierească frumoasă ca raiul. / Era în ziua de Sfântul Gheorghe, când logofătul Neculai Canta chemă pe fiul său, Matei, spre a-i vesti că-i dă în stăpânire moşia Horodniceni. Darul părintesc aprinse mândria acestui tânăr, de care se zice că era foarte pornit şi aprig la fire. În acea zi, mai neastâmpărat decât oricând, el porunci să-i pună şaua pe o rândunică de cal şi luă drumul ce duce la Cornuluncii, hotărât de a pildui cu multă asprime pe căpitanul acelui punct (punctul de vamă – n. n.), care, într-o împrejurare, îl cam supărase. Căpitanul, om cuminte, cum prinse de veste, pentru a scăpa de ruşine numele său de oştean, o luă la sănătoasa peste brazdă. Feciorul de boier, înfuriat că nu l-a putut căpăta, îşi întoarse atunci toată mânia asupra neastâmpăratului său de cal şi porunci la nişte oameni ca să-l bată la falangă. Această întâmplare ciudată, în felul ei, ne aminteşte firea cea înţeleaptă a lui Nicolai Mavrogheni, care, în loc de a-şi bate calul, îl cinstise cu rangul de mare spătar, ca boierii să vadă şi să priceapă. Viind Matei Cânta, de la Cornuluncii, se aşezară toţi la masă, cu multă veselie, şi pompă, cum nu mai văd azi ochii, mai ales că se nimeri a fi, în acea zi, şi mitropolitul acolo. Pe atunci, Horodnicenii vedeau tot feţe alese… de câte ori sărbătorit-au pe Mihai Vodă acele curţi, unde se adăpostesc azi viţeii… După masă, parte din boieri se coborâră în grădină, pentru aer. Matei Canta, cu sora lui, Elena, şi cu Doamna Profira Canta, ce-i era cumnată după fratele lor, Dimitrie, se urcară într-o luntre, pentru a se plimba pe râmnic, mai ales că se nimerise a fi o zi de tot frumoasă; Matei, care ducea luntrea, nebunatic cum era, cercă a se prinde cu mâinile de un podeţ, pe sub care treceau; luntrea se cumpăni şi cu toţii căzură în apă. Cel dintâi ajutor ce li s-a putut mai în grabă da, a fost de a li se arunca o funie. Doamna Canta, a căreia fustă şi îmbrăcăminte de mătase o mai ţinuse deasupra apei, prinzându-se cu mâinile de funie, scăpă la mal. Elena, însă, care, în cădere, n-avuse timp nici de a se gândi, cuprinsă de apă, ca şi de spaimă, se cufundă, cât ai clipi din ochi; în zadar cercat-a fratele ei, ca să-i vină în ajutor, căci şi el pierzându-şi cumpătul, s-a făcut nevăzut. Bătrânul Canta, care, de pe mal, privind cu grozăvie cum i se îneacă copii, striga ca un ieşit din minţi: „Fii bărbat, Matei!”, dar nenorocitul, învârtojându-se, ieşi în trei rânduri deasupra apei: trei clipe de agonizare, în care omul îşi trăieşte de trei ori viaţa, se duse şi apoi apa îl acoperi, iar glasul de tată nu mai străbătea adâncul morţii… Erau pe atunci nişte robi ţigani, iar unul dintre ei, sărind în râmnic, se cufundă de câteva ori de-a rândul; în urmă, tăindu-l răcoare apei, nu se mai poate ţine şi, cu toată ameninţarea şi cu toată străşnicia cuvântului, cu care Canta îi poruncea: „Cufundă-te ţigane, îneacă-te, ţigane!”, el ieşi la mal. Iubirea de viaţă mişeleşte pe rob… şi-n adevăr, ce era atunci un ţigan înecat? Toată lumea era în picioare; căngi, aduse în grabă, căutară, de-a lungul şi de-a latul, tot râmnicul, a fost cercetat şi potricălit la fund; fel şi chip s-a căutat; abia după vreo trei ceasuri, înecaţii au fost găsiţi, ţinându-se unul de altul. Toate ajutoarele întrebuinţate în asemenea împrejurări au rămas zadarnice; deşi nobili… n-au învins. Deocamdată, rămăşiţele lor au fost duse şi aşezate în florărie. Se zice că, venind acolo mitropolitul Veniamin şi căutând la ei, cu lacrimi în ochi, a mustrat amar pe logofătul Canta, zicându-i: „Priveşte, Nicolai! Ţi-ai făcut lac de înecat copiii”; apoi, uitându-se lung la dânşii, a mai adăugat cu descurajare: „,Ia nişte suflete pierdute!”. Îndată după îngroparea lor, nenorocitul Canta a pus oamenii de i-au tăiat râmnicul, ce-l făcuse cu zile de boieresc, pentru ca să-l plătească cu zile boiereşti, cu zilele copiilor săi, şi cum să nu se înece ei, când râmnicul era sporit cu lacrimile celor care-l săpaseră?”[67]. / Paharnicul Dinu Cantacuzino, pe care îl aflăm proprietar acestei moşii pe la 1753, avea ca fecior în casă pe Ioan Cosma, care copia diverse scrieri (cronici). / În 1803, moşia Horodniceni a vistiernicesei Maria Canta, numărând 190 liuzi (oameni străini, de regulă ruteni din Galiţia, care nu plăteau bir statului, ci proprietarului moşiei – n. n.), care plăteau 2.200 lei bir anual, având şi 15 liuzi de cei fără bir (slugi – n. n.). La aceştia se adăogeau breslaşii (mesriaşii – n. n.) ot tam, în număr de 20 liuzi, cu 888 lei bir anual. / La 1822, spătarul Nicolae Canta, ginerele logofătului Dimitrie Sturdza, îşi avea „alcătuită toată gospodăria şi legate cu cale toate interesurile aşezării sale Horodniceni, care se afla în mijlocul moşiilor Rădăşeni, Opriţeni, Mădeiul, Borca şi cu pădurile mănăstirii Slatina, al căror arendaş era” (Istoria Mitropoliei Moldovei, pp. 171, 396 şi 397)”[68].
1893: „Brădăţelul, comună rurală, la nordul plasei Moldova de Sus, judeţul Suceava, la 22 km de Fălticeni. Se învecinează, la est, cu comuna Rădăşeni, la nord-est, cu Bucovina, de care se desparte prin Şomuzul-Mare, şi, la sud, cu Sasca. Are forma unui poligon neregulat, prezentând mai multe ondulaţiuni, înclinate de la nord-est, spre sud-est (albia Şomuzului Mare). Compusă din satele: Brădăţelul, Horodniceni, Răbâia, Boteşti, Rotopăneşti şi Mihăeşti, cu reşedinţa în Horodniceni. Până la 1886, formau două comune aparte: Horodniceni şi Rotopăneşti. E populată cu 860 capi de familii, din 3.350 suflete, 1.680 bărbaţi şi 1.670 femei, din care 99 străini. Contribuabili sunt 932. Are 4 biserici, cu 4 preoţi şi 8 cântăreţi, şi 2 şcoale rurale mixte, frecventate de 100 elevi. Copii între 7-12 ani sunt 181 băieţi şi 207 fete. În toată comuna sunt: 5 morişte, pe Brădăţel şi una pe Şomuzul Mare, 6 cârciumi, 6 dughene, 5 ciobotari, 5 stoleri, 20 rotari, 6 fierari, un cojocar, un sticlar şi un mindirigiu. Bugetul comunei, pe anul 1892-1893, are, la venituri, 8.414,50 lei şi, la cheltuieli, 8.001,90; iar al drumurilor, 2.322 lei la venituri şi 1.646 lei la cheltuieli. În comună sunt: 264 cai, 745 boi, 500 vaci, 2.300 oi, 10 capre, 370 porci şi 250 stupi. Altitudinea, de la nivelul mării, variază între 401-500 m. Este udată de pâraiele : Şomuzul Mare, Brădăţelul, Răbâia, Braniştea, Prodana, Valea lui Gherghel, Valea lui Pavel, Ghilitoarea, Trifan, Alunişul, Topchilele, Matieşti şi Humăria. Moşia e proprietatea moştenitorilor Marchizei de Bedmar şi ai dlui Grigore Goilav. Suprafaţa teritorială a comunei e de 6.642,97 hectare, din care 1.166,93 hectare pădure, 3.442,09 hectare ţarine, 1.782,90 hectare fâneţe, 130,90 hectare vetre de sate şi 120,15 hectare pământ sterp. Locuitorii, împroprietăriţi la 1864, sunt 1 fruntaş, 110 mijlocaşi, 326 codaşi şi 74 cu câte 12,5 prăjini loc de casă, stăpânind 1.528 fălci şi 37 prăjini. În comuna Brădăţelul se face, în fiecare an, cam aceeaşi cultură; fiecare casă de gospodar îşi are livada de meri, peri, cireşi, vişini, perje etc., al căror produs locuitorii îl vând prin târgurile Fălticeni, Botoşani, Roman şi Iaşi. Două dealuri cu vederi frumoase sunt Dealul Crucii şi Ferdinand. Afară de acestea, ca localităţi demne de văzut mai sunt: Brădăţelul şi biserica din Horodniceni. Brădăţelul, sat, pe moşia Horodniceni, din comuna cu acelaşi nume, judeţul Suceava, aşezat pe ambele maluri ale pârâului Brădăţelul, spre sud şi la 2,5 km de Horodniceni. Are 90 case, populate cu 102 capi de familie, din 390 suflete, 203 bărbaţi şi 193 femei, din care 11 străini şi 125 contribuabili. Vatra satului ocupă 10 fălci şi 75 prăjini şi e foarte accidentată, aşa că nu o dată, în urma ploilor, s-au văzut case, cu loc, cu tot, lunecând spre pârâu. Împroprietăriţi, la 1864, sunt 12 mijlocaşi, 48 codaşi şi 10 cu câte 12,5 prăjini loc de casă, stăpânind 159 fălci şi 75 prăjini. Biserica şi şcoala din Horodniceni slujesc şi acestui sat. Drumuri principale sunt: la Rotopăneşti, 1,5 km, şi la Horodniceni, 3,5 km. Brădăţelul, pădure de stejar, împestriţată cu mesteacăn şi puţini carpeni şi brazi, pe moşia Horodniceni, judeţul Suceava. Brădăţelul, pârâu, judeţul Suceava. Izvorăşte din Bahna Boteştilor, din Hăţei şi Humărie. După un curs de 8 km, în care a format 2 iezuşoare şi a învârtit 5 mori, se varsă în Şomuzul Mare. Are de tributari, din dreapta, pâraiele Humăriei, Hăţei, Matieşti, Prodana şi Valea lui Pavel; iar din stânga, pâraiele Răbâia, Valea lui Gherghel şi Ghilitoarea. Conţine mulţi păstrăvi. Brădăţelul, două râmnice, în pădurea şi comuna cu acelaşi nume, judeţul Suceava. „Brădăţelul”, zice cunoscutul nuvelist, dl Nicu Gane, în nuvela sa „Fluierul lui Ştefan”, „este o grădină ieşită din sânul naturii, în care nimic n-a lucrat mâna omenească, este un colţişor uitat, necunoscut în ţara noastră, pe care călătorul nu-l vizitează, pe care poeţii nu l-au cântat încă, dar care nu încetează de a fi mai puţin desfătător decât toate acele locuri ce au inspirat, până acum, lira barzilor noştri naţionali. / Brădăţelul are acea însuşire rară, că, ori de câte ori îl vei vizita, întipăririle ce-ţi lasă sunt tot atât de vii ca şi cum l-ai vizita pentru întâia oară. El vorbeşte nu numai ochilor, ci şi sufletului. Închipuiţi-vă, în mijlocul unei păduri întinse, un lac limpede, în care se văd jucându-se păstrăvii; apoi, cascade şi izvoare la fiecare pas, un muşchi răcoros, care se întinde ca un covor verde pe pământ; piscuri cu figuri capricioase; într-un cuvânt, tot ce poate natura produce mai frumos, mai drăgălaş, adunat într-un singur loc, ca şi cum Dumnezeu ar fi voit să facă din Brădăţel un mic paradis pământesc. / Când vii acolo, o dulce simţire te cuprinde, la vederea acestei naturi, ce pare a fi îmbrăcată în hainele ei de sărbătoare şi multă, multă vreme, după ce ai părăsit acest loc încântat, îţi rămâne încă întipărită în inimă tăcerea misterioasă a Brădăţelului” (Vol. I, p. 48)”[69].
1893: „Boteşti, sat, pe moşia Horodniceni, din comuna Brădăţelul, plasa Moldova de Sus, judeţul Suceava. Aşezat pe dealul şi valea cu acelaşi nume, la 3.650 m de Horodniceni şi lângă hotarul Bucovinei, numără 131 case, populate cu 138 capi de familie sau 574 suflele, 299 bărbaţi şi 275 femei, din care 12 străini. Are 150 contribuabili. Vatra satului ocupă 13 fălci şi 60 prăjini. Locuitorii se ocupă cu plugăria. Are o biserică, cu patronul „Sfântul Gheorghe”, clădită din lemn, la 1801, de locuitori, deservită de preotul din Horodniceni şi de 2 cântăreţi. Are o şcoală rurală mixtă, înfiinţată în anul 1892, cu un învăţător plătit de stat şi frecventată de 40 elevi. Împroprietăriţi, la 1864, sunt 1 fruntaş, 18 mijlocaşi, 58 codaşi şi 11 loc cu câte 12,5 prăjini, stăpânind 236 fălci şi 20 prăjini. Drumuri sunt: la Cornul Luncii (8 km) şi la Horodniceni (3.650 m). La 1863, Boteşti, a clirosului din Bucovina, aveau 23 liuzi, plătind 376 lei bir anual. (Uricarul, de Th. Codrescu, vol. VII, p. 252)”[70].
1893: „Mihăeşti, sat, pe moşia Rotopăneşti, judeţul Suceava, comuna Brădăţelul. Aşezat parte pe ţărmurile pârâului Brădăţelul, parte pe coasta dealului Rediul, are o populaţie de 117 familii sau 514 suflete: 263 bărbaţi şi 251 femei, din care 136 contribuabili. Vatra satului ocupă 11 fălci şi 45 prăjini. Are o biserică, cu hramul „Sfântul Nicolae”, clădită de fraţii Mihail şi Ioan, în 1785, formând o parohie cu satul Rotopăneşti, a cărui şcoală serveşte şi Mihăeştilor. Împroprietăriţi, în 1864, sunt 37 fruntaşi, 32 pălmaşi şi 5 codaşi, cu câte 12,5 prăjini, stăpânind 239 fălci şi 45 prăjini. Drumuri sunt: la Rotopăneşti (1.200 m.) şi la Burghineşti (2 km). Într-un ispisoc, din 6973 )1465 – n. n.), Aprilie 11, de la Ştefan Voievod, se dă Mitropoliei Moldovei satul Mihăeşti cu mori, iproci etc. În 7011 (1503 – n. n.), August 27, prin alt ispisoc, tot de la Ştefan Vodă, se întăreşte stăpânirea Mitropoliei Moldovei pe satul Mihăeşti. Deci vechimea satului Mihăeşti întrece epoca lui Ştefan cel Mare”[71].
1893: „Răbâia, sat pe moşia Horodniceni, judeţul Suceava, comuna Brădăţelul, aşezat pe valea pârâului cu acelaşi nume şi pe coastele dealurilor Piciorul Huciului, Zvariei, Timofti şi Răbâia. Vatra satului ocupă 5,5 fălci, cu o populaţie de 308 suflete. Împroprietăriţi, în 1864, sunt 2 fruntaşi, 78 pălmaşi şi 6 codaşi, stăpânind 216 fălci şi 35 prăjini. Drumuri principale sunt la Boteşti (1.800 m) şi la Horodniceni (1.500 m)”[72].
1893: „Rotopăneşti, sat, pe moşia cu acelaşi nume, judeţul Suceava, comuna Brădăţelul. Până la 1886, forma singur o comună aparte. E străbătut de pârâul Brădăţelul şi are o populaţie de 104 familii sau 410 suflete. Vatra satului ocupă aproape 10 fălci. Moşia e proprietatea dlui Grigore Goilav. Are 1.781 hectare, din care 821 hectare cultivabile, 698 hectare pădure, 207 hectare fânaţ şi restul mlaştini, râpi şi loc neproductiv. Împroprietăriţi, în 1864, sunt 6 fruntaşi, 44 pălmaşi şi 8 codaşi, stăpânind 143 fălci. Are o şcoală rurală mixtă, reînfiinţată în 1865, frecventată de 35 copii; o biserică, cu hramul „Schimbarea la faţă”, zidită de marele postelnic şi cavaler Nicolai Istrati, la 1856, deservită de un preot şi doi cântăreţi şi împroprietărită cu 8,5 fălci. Biserica are inscripţia: „Acest templu, dedicat Sfintei Treimi, cu binecuvântarea prea Sfinţiei Sale Episcopului de Huşi, Meletie Istrati, s-a fondat de fratele său, mare postelnic şi cavaler Nicolai Istrati, cu îndemnul soţiei sale Sevastia, născută Ciudin, şi a fiului lor Titu Istrati, pe proprietatea sa, Rotopăneşti, în anul erei noastre 1856, în care Moldova a recăpătat privilegiile aşezate de Ştefan cel Mare”. / În acelaşi an (1856) „în care Moldova a recăpătat privilegiile aşezate de Ştefan cel Mare”, mărinimosul proprietar ridică, în curtea bisericii, o statuie de piatră, reprezentând Moldova, în forma unei fecioare, întinzând o cunună de stejar. / Nicolae Istrati a lăsat urme neşterse de filantropie şi de patriotism. Două erau, pe timpul său, cele mai vestite şcoale din ţinutul nostru: cea din Rotopăneşti, a lui Istrate, şi cea din Broşteni, a lui Nanu. Şcoala lui Istrati nu era şcoală de rând: în ea se învăţa carte multă şi sănătoasă, se dădeau reprezentaţii teatrale, pentru care însuşi postelnicul proprietar scria cărţi, compunea piese, făcea chiar pe dascălul”[73].
1913: „Au fost numiți suplinitori, pe 1 Septembrie, în județul Suceava: domnișoara Clementina Zăhărescu, la școala din Horodniceni, postul al II-lea”[74].
1914: „S-au numit suplinitori, pe 1 septembrie, în județul Suceava: Eleonora Scutelnicu, la Horodniceni, postul al II-lea: preotul Haralamb Teodosiu, la Mihăești”[75].
1916-1918: Obolul de sânge al sătenilor din Boteşti pentru România Mare a fost depus de Botnariu Vasile, Afloarei Vasile, Pavăl Toader, Bondar Dumitru, Botnariu Petru, Pavăl Petru, Gafiţa Vasile şi Loghin Ambrozie. Din Horodniceni, au căzut sergentul Mancaş Dumitru, caporalii Celmare Vasile şi Chiticaru Gheorghe, soldaţii Balan Ştefan, Bălăneasa Gheorghe, Bostea George, Dascălu Vasile, Duminte Constantin, Florea Gheorghe, Frăsina Ion, Grădinaru Ion, Hriscu Ion, Jorea Ion, Larion Vasile, Maftei Dumitru, Manoilă Dumitru, Mihai Alexandru, Mogoş Ion, Pincu S. Ion, Rotaru Neculai, Scutăreanu Petru, Socea I. Constantin, Stafor Neculai, Trofin Ion, Vizitiu Ion, Balan Ion, Bălăneasa Alexandru, Boroianu Petru, Chirilă Ion, Dorneanu Dumitru, Epure Alexandru, Fotache Vasile, Grădinaru Gheorghe, Horea Ion, Hriscu Petru, Larion Dumitru, Lătătuşu Ion, Maftei Ion, Manoilă Gheorghe, Mihai Dumitru, Nimiţanu Dumitru, Puiculiţa Ion, Saviuc Constantin, Socea Ion, Stoleru Neculai, Trofin Petrea şi Vornicu Gheorghe. Din Rotopăneşti, s-au jertfit Bostea Neculai, Constantin Petru, Fetica Luca, Hreamătă Petru, Irimia Ioan, Irimia Gheorghe, Maxim Neculai, Mihai Ioan, Mihai Toader, Popa Gheorghe, Păduraru Gheorghe, Roşu Ion, Simion Toader şi Tofan Vasile. În Sfanţul Război pentru Reîntregirea Neamului şi-au pierdut câte un braţ, cel drept, şi mihăieştenii din Regimentul 32 Mărăşeşti Vasile MATEI, tatăl viceprimarului Dumitru Matei, şi Gheorghe DOCHIŢA. Patria, recunoscătoare, le-a împodobit piepturile şi cu Crucea Sfântul Gheorghe, şi cu Steaua României, apoi i-a uitat în cotidianul amar al vieţii de ţăran. În acelaşi război pentru Neam şi Ţară au luptat şi evreii rotopăneşteni Iancu Creştinu şi fiul lui, Marcu Creştinu, proprietari de moară, care n-au ezitat să renunţe la gheşeftul lor, în anii de cumpănă ai Patriei şi ai Neamului, Iancu luptând şi fiind grav rănit la Mărăşeşti, iar Marcu – pe frontul de Răsărit al celui de-al doilea mare măcel planetar. Le-am întâlnit numele pe monumentul din Rotopăneşti, ridicat în 2001, prin strădania unui comitet de acţiune şi donaţie, condus de profesorul de română Constantin C. Pădurariu, urmaşul unui lung şir de eroi. Din Rotopăneşti, s-au încredinţat memoriei demnităţii româneşti Acozmei Niculae, Costantin Costache, Creştinu Iancu, Creştinu Marcu, Ecoboaea Gavril, Ecoboaea Vasile, Hreamătă Aurel, Hreamătă Ioan, Ichim Dumitru, Irimia Ioan, Ispir Niculae, Matei Calistrat, Mocanu Constantin, Mocanu Grigore, Mocanu Jănică, Mocanu Simion, Mocanu Ştefan, Păduraru Costică, Păduraru C. Constantin, Otrocol Dumitru, Pietraru Jănică, Popa Alexandru, Popa Dumitru, Tofan Constantin, învăţătorul Lebădă Alexandru şi Nucu Constantin.
1920, mai 15: Pentru că Regele Ferdinand, ca şi antecesorul său, Carol I, uitase de promisiunea împroprietăririi, „ţăranii din Rotopăneşti au invadat în masă, cu vitele lor, fâneţele domeniului coroanei”. Câteva zile mai târziu, administratorul de plasă arăta că ţăranii care ocupaseră izlazul domeniului coroanei erau foarte agitaţi şi, pentru a preîntâmpina o răscoală, cerea armată, cu aportul căreia „să liniştească spiritele”[76]. În anul următor, nemulţumirile ţăranilor care luptaseră pentru înfăptuirea României Mari faţă de demagogia guvernanţilor stă să explodeze, iar la „Rotopăneşti ţăranii au ocupat părţi din moşia neexpropiabilă din comună”, spre deplina nemulţumire a proprietarului, care, în declaraţia arătată prefectului, avertiza că „locuitorii împroprietăriţi pe moşie, cu toate ordinele ce au primit de la Consiliul agricol al judeţului Suceava, continuă a-şi ridica case pe loturile ce, potrivit legii, le stăpânesc provizoriu… De altminteri, pe această moşie sătenii încalcă drumuri, pun stăpânire cu forţa pe lanuri care nu sunt ale lor, fac cărări peste ogoare însămânţate, fac garduri pe locurile ce nu le aparţin, creând o atmosferă de anarhie şi care, de va fi lăsată să continue aşa, va pune cândva autoritatea în grele şi delicate situaţii”[77].
1941-1944: Eroii din Rotopăneşti, desluşiţi de pe piatra monumentului ridicat de profesorul Constantin C. Păduraru, căpitanul în rezervă Nucu Gheorghe şi sergenţii majori în rezervă Otrocol Vasile, Otrocol Petru şi Savin Ion, s-au numit Alexandru Grigore, Alexandru Gheorghe, Cepoi Costache, Fetica Ion, Fetica Gheorghe, Fetica Toader, colonel Hreamătă Vasile, sublocotenent Hreamătă Emil, Irimia Vasile, Mihai Gheorghe, Mocanu Constantin, Mihai Alexandru, Mihai Dumitru, Mălinescu Dumitru, Păduraru Dumitru, Păduraru Toader, Pincu Gheorghe, Ştefan Vasile, Ştefan Dumitru şi Zagzeschi Iosef. Din Horodniceni, Brădăţel şi Răbâia s-au jertfit pentru supravieţuirea României Mari Agarafinei Ion, Ailenei Gică, Alexoaia Ion, Arcuş Vasile, Axinte P. Iacob, Balan Vasile, Boaru Gheorghe, Bălăneasa Neculai, Boghiu Gheorghe, Bostea I. Gheorghe, Bostea Gh. Ilie, Bostea I. Neculai, Butnaru Mitiţă, Butnaru Vasile, Buburuz Vasile, Ciobâcă Petrea, Covataru G. Mihai, Covataru Constantin, Covataru G. Dumitru, Covataru I. Vasile, Covataru T. Dumitru, Covataru T. Ion, Crăciun Constantin, Cimbru Alexandru, Chichioacă Gheorghe, Cojocaru Gheorghiţă, Dochia Ioan, Dorneanu Gheorghe, Dorneanu Petru, Dochia Ioan, Florea V. Grigore, Florea V. Neculai, Gogonel Gheorghe, Grigoraş Gheorghe, Marcu P. Ioan, Maftei Vasile, Mancaş D. Vasile, Mancaş N. Gheorghe, Mogoş A. Vasile, Nica Mitică, Orlenschi Gheorghe, Jorea Marian, Epure Gheorghe, Larion Dumitru, Larion Gheorghe, Pralea I. Gheorghe, Roşu T. Ion, Rotaru D. Vasile, Saviuc I. Dumitru, Saviuc I. Ion, Saviuc C. Neculai, Sava I. Gheorghe, Stofor C. Costică, Sperlă C. Costică, Şurubaru Vasile, Tulică Vasile, Vizitiu Ghiţă, Vornicu Ion, Alexandru Gheorghe, stramai Ilie.
1945: „Urmatorii învățători se transferă, pe data de 1 Septemvrie 1945, la școalele primare din județul Baia, arătate în dreptul fiecăruia: Loghin Ion, gr. II, de la Răbâia, Horodnice, la Botețti, Horodniceni, post IV, casă, teren, vechime în învățământ; Avârvarei Constantin, grad definitiv, de la Mărmureni-Roman, la Horodniceni, post IV, părinți bătrâni; Loghin Sofia, gr. II, de la Lecușești, Vârtop, la Horodniceni, post V, apropiere de soț, funcționar public; Loghin Elena, grad definitiv, de la Fălticeni Nr. 4, la Răbâia, Horodniceni, post II, apropiere soț, învățător. / Învățători fixați: Voicu Leon, gr. II, de la Drăgoești, Suceava, la Botești, Horodiceni, post”[78].
[1] Grigoraş, Nicolae, Ţara Românească a Moldovei până la Ştefan cel Mare, pp. 68, 69
[2] Drăgoi Viteazul sau Drăgoi cel Bătrân şi-a aplicat sigiliul pe Hrisovul lui Roman I, din 18 noiembrie 1393, în sigiliu figurând ca blazon „un vultur ce sfâşia o pradă mică” – cf. Grigoraş, Nicolae, Ţara Românească a Moldovei până la Ştefan cel Mare, pp. 57-64.
[3] Panaitescu, P. P. Obștea țărănească în Țara Românească și Moldova, p. 70
[4] Iorga, N., Studii și documente cu privire la Istoria Românilor, vol. VII, partea III, București 1904, p. 102
[5] Iorga, N., Studii și documente cu privire la Istoria Românilor, vol. VII, partea III, București 1904, p. 102
[6] Iorga, N., Studii și documente cu privire la Istoria Românilor, vol. VII, partea III, București 1904, p. 102
[7] Iorga, N., Studii și documente cu privire la Istoria Românilor, vol. VII, partea III, București 1904, p. 103
[8] Iorga, N., Studii și documente cu privire la Istoria Românilor, vol. VII, partea III, București 1904, p. 103
[9] Iorga, N., Studii și documente cu privire la Istoria Românilor, vol. VII, partea III, București 1904, p. 104
[10] Iorga, N., Studii și documente cu privire la Istoria Românilor, vol. VII, partea III, București 1904, p. 104
[11] Iorga, N., Studii și documente cu privire la Istoria Românilor, vol. VII, partea III, București 1904, p. 105
[12] De la Carlowitz (1699).
[13] Iorga, N., Studii și documente cu privire la Istoria Românilor, vol. VII, partea III, București 1904, p. 106
[14] Iorga, N., Studii și documente cu privire la Istoria Românilor, vol. VII, partea III, București 1904, p. 107
[15] Iorga, N., Studii și documente cu privire la Istoria Românilor, vol. VII, partea III, București 1904, p. 107
[16] Iorga, N., Studii și documente cu privire la Istoria Românilor, vol. VII, partea III, București 1904, p. 107
[17] Iorga, N., Studii și documente cu privire la Istoria Românilor, vol. VII, partea III, București 1904, p. 108
[18] Iorga, N., Studii și documente cu privire la Istoria Românilor, vol. VII, partea III, București 1904, p. 108
[19] Iorga, N., Studii și documente cu privire la Istoria Românilor, vol. VII, partea III, București 1904, p. 108
[20] Iorga, N., Studii și documente cu privire la Istoria Românilor, vol. VII, partea III, București 1904, p. 108
[21] Iorga, N., Studii și documente cu privire la Istoria Românilor, vol. VII, partea III, București 1904, p. 109
[22] Iorga, N., Studii și documente cu privire la Istoria Românilor, vol. VII, partea III, București 1904, p. 109
[23] Iorga, N., Studii și documente cu privire la Istoria Românilor, vol. VII, partea III, București 1904, p. 109
[24] Iorga, N., Studii și documente cu privire la Istoria Românilor, vol. VII, partea III, București 1904, p. 109
[25] Iorga, N., Studii și documente cu privire la Istoria Românilor, vol. VII, partea III, București 1904, p. 110
[26] Iorga, N., Studii și documente cu privire la Istoria Românilor, vol. VII, partea III, București 1904, pp. 112, 113
[27] Iorga, N., Studii și documente cu privire la Istoria Românilor, vol. VII, partea III, București 1904, p. 113
[28] Iorga, N., Studii și documente cu privire la Istoria Românilor, vol. VII, partea III, București 1904, p. 113
[29] Iorga, N., Studii și documente cu privire la Istoria Românilor, vol. VII, partea III, București 1904, p. 114
[30] Iorga, N., Studii și documente cu privire la Istoria Românilor, vol. VII, partea III, București 1904, pp. 114, 115
[31] Iorga, N., Studii și documente cu privire la Istoria Românilor, vol. VII, partea III, București 1904, p. 115
[32] Iorga, N., Studii și documente cu privire la Istoria Românilor, vol. VII, partea III, București 1904, p. 115
[33] Iorga, N., Studii și documente cu privire la Istoria Românilor, vol. VII, partea III, București 1904, p. 115
[34] Iorga, N., Studii și documente cu privire la Istoria Românilor, vol. VII, partea III, București 1904, p. 115
[35] Iorga, N., Studii și documente cu privire la Istoria Românilor, vol. VII, partea III, București 1904, p. 116
[36] Iorga, N., Studii și documente cu privire la Istoria Românilor, vol. VII, partea III, București 1904, p. 116
[37] Iorga, N., Studii și documente cu privire la Istoria Românilor, vol. VII, partea III, București 1904, p. 116
[38] Iorga, N., Studii și documente cu privire la Istoria Românilor, vol. VII, partea III, București 1904, p. 116
[39] Iorga, N., Studii și documente cu privire la Istoria Românilor, vol. VII, partea III, București 1904, p. 117
[40] Iorga, N., Studii și documente cu privire la Istoria Românilor, vol. VII, partea III, București 1904, p. 118
[41] Iorga, N., Studii și documente cu privire la Istoria Românilor, vol. VII, partea III, București 1904, p. 118
[42] Iorga, N., Studii și documente cu privire la Istoria Românilor, vol. VII, partea III, București 1904, p. 118
[43] Iorga, N., Studii și documente cu privire la Istoria Românilor, vol. VII, partea III, București 1904, p. 118
[44] Iorga, N., Studii și documente cu privire la Istoria Românilor, vol. VII, partea III, București 1904, p. 118
[45] Iorga, N., Studii și documente cu privire la Istoria Românilor, vol. VII, partea III, București 1904, p. 119
[46] Iorga, N., Studii și documente cu privire la Istoria Românilor, vol. VII, partea III, București 1904, p. 119
[47] Iorga, N., Studii și documente cu privire la Istoria Românilor, vol. VII, partea III, București 1904, p. 119
[48] Iorga, N., Studii și documente cu privire la Istoria Românilor, vol. VII, partea III, București 1904, p. 120
[49] Iorga, N., Studii și documente cu privire la Istoria Românilor, vol. VII, partea III, București 1904, p. 120
[50] Iorga, N., Studii și documente cu privire la Istoria Românilor, vol. VII, partea III, București 1904, p. 120
[51] Iorga, N., Studii și documente cu privire la Istoria Românilor, vol. VII, partea III, București 1904, p. 120
[52] Iorga, N., Studii și documente cu privire la Istoria Românilor, vol. VII, partea III, București 1904, p. 121
[53] Iorga, N., Studii și documente cu privire la Istoria Românilor, vol. VII, partea III, București 1904, p. 121
[54] Platon, Gh., Domeniul feudal din Moldova în preajma Revoluţiei de la 1848, p. 221-22
[55] Platon, Gh., Domeniul feudal din Moldova în preajma Revoluţiei de la 1848, p. 221-22
[56] Până în anul 1886, moşia Rotopăneşti, care astăzi e proprietatea Dlui Grigore Goilav, forma singură o comună; acuma ea se ţine de comuna Brăduţel, şi numără 114 capi de familie; are o şcoală rurală mixtă şi o biserică zidită la anul 1856 de Nicolae Istrati, cu inscripţiunea următoare: „Acest templu dedicat Sfintei Treimi, cu binecuvântarea prea sf. sale Episcopului de Huşi Dl Dn Meletie Istrati, s-a fondat de fratele său Mare postelnic şi cavaler Nicolae Istrati, cu în îndemnul soţiei sale Sevastia, născută Ciudin, şi a fiului lor Titu Istrati, pe proprietatea sa Rotopăneşti, în anul erei noastre 1856, în care Moldova a recăpătat privilegiile aşezate de Ştefan cel Mare”. În curtea bisericii se află o statuie de piatră, ridicată în acelaşi an (1856) de Nicolae Istrati, reprezentând Moldova, în forma unei fecioare întinzând o cunună de stejar. Aceasta negreşit în amintirea marelui eveniment naţional (Vezi mai pe larg despre această comună: Dicţionar geografic, de Serafim Ionescu, p. 286, Bucureşti, 1894).
[57] Elevele erau îmbrăcate toate la fel. Rochiile lor erau vişinii; cele din clasa I-a aveau, jos, la poale, un şiret albastru; cele din clasa a II-a, două şireturi, iar cele din clasa a III-a, trei şireturi.
[58] Toţi aceşti profesori au fost apoi numiţi la Conservatorul de Muzică şi Declamaţiune din Iaşi. Petru Mezzetti, la clasa de teorie, în anul 1865; Mihail Galino, la clasa de mimică, în 1864, iar Maestru Galea, la clasa de cânt, în 1 octombrie 1860, în aşa fel că el n-a fost profesor la şcoala din Rotopăneşti decât numai la începutul înfiinţării ei.
[59] Tatăl viitorului actor Matei Millo – n. n.
[60] Muzica era după aceea rusească.
[61] Cu un an mai înainte de înfiinţarea şcolii de muzică din Rotopăneşti, generalul Nicu Mavrocordat înfiinţase, la 1859, pe moşia sa Ştefăneşti, din judeţul Botoşani, cu a sa cheltuială, o şcoală de băieţi, care număra vreo 200 elevi. În acea şcoală, unde Vasile Răceanu dădea lecţii, pe lângă carte, se învăţa şi muzica vocală, precum şi psaltichia. Profesori de muzică erau Costachi Milu şi elevul său Ioan Savin, care, după desfiinţarea şcolii din Rotopăneşti, se retraseră în Ştefăneşti. Aceştia înjghebară un cor de muzică vocală, care cântă, de obşte, duminicile şi sărbătorile, liturghia în cafasul bisericii catedrale cu hramul Cuvioasa Paraschiva, ce se află în afară de târguşorul Ştefăneşti, numită a lui Ştefan cel Mare. Acest cor, care era preţuit de toţi cei ce-l ascultau, s-a desfiinţat în anul 1864.
[62] Toate aceste relaţiuni mi-au fost comunicate de către profesorii Conservatorului de Muzică din Iaşi, Petru Mezetti şi Mihail Galino, ambii defuncţi, precum şi de către Dl Titus Istrati, preşedinte la Tribunalul de Roman, şi Ioan Savin, fost elev al acelei şcoli şi fost judecător de ocol în Roman.
[63] Biserica şi Şcoala, Anul XXIV, Nr. 39, Arad 24 septembrie / 7 octombrie 1900, pp. 352, 353
[64] România Liberă, Nr. 2640, Anul X, duminică 25 mai / 6 iunie 1886, p. 3
[65] Peste munții Munteniei au trecui numai pârgarii de la borgherii, municipalităţilor săseşti, iar capul a fost numit cu termenul românesc de judeţ, jude: peste acei ai Moldovei, a trecut de asemene poate, prin canalul Băii, pârgarii oraşelor săsești; s-a adaos însă șoltuzul, prin o împrumutare specială Moldovei, de la poloni (Szoltys) (Istoria Românilor, de dl Alex. Xenopol, Iaşi 1889, vol. II, p. 234).
[66] Aceste notiţe, după cum mi-a spus dl Th. Codrescu, sunt hărăzite de domnia sa Academiei Române.
[67] Ionescu, Serafim, Dicţionar geografic al judeţului Suceava, Bucureşti 1894, pp. 169-171
[68] Lahovari, George Ioan, Marele Dicţionar Geografic al României, volumul III 1900, pp. 738-742, text preluat, fără ilustraţii, din Ionescu, Serafim, Dicţionar geografic al Judeţului Suceava, Bucureşti 1894, pp. 154-159
[69] Lahovari, George Ioan, Marele Dicţionar Geografic al României, volumul I 1898, pp. 600, 601
[70] Lahovari, George Ioan, Marele Dicţionar Geografic al României, volumul I 1898, p. 552
[71] Lahovari, George Ioan, Marele Dicţionar Geografic al României, volumul IV 1901, p. 330
[72] Lahovari, George Ioan, Marele Dicţionar Geografic al României, volumul V 1902, p. 192
[73] Lahovari, George Ioan, Marele Dicţionar Geografic al României, volumul V 1902, p. 282
[74] Opinia, No. 1985, Anul X, 13 septembrie 1913, p. 2
[75] Opinia, No. 2261, Anul XI, joi 28 august 1914, p. 1
[76] Institutul „Nicolae Iorga”, Relaţii agrare şi mişcări ţărăneşti 1908-1921, pp. 458-489
[77] Institutul „Nicolae Iorga”, op.cit., pp. 525-526
[78] Monitorul Oficial, Nr. 248, 30 octombrie 1945, pp. 9578-9580
