Povestea aşezărilor sucevene: Mălini

MĂLINI. Prima atestare documentară a Mălinilor datează, într-un mod amuzant şi oarecum indirect, din 12 martie 1439, atunci când fiul lui Alexandru cel Bun, Ilie Vodă dă sfintei mănăstiri Moldoviţa, în fiecare an, „câte 10 buţi de vin” (probabil că mult prea cuvioşii călugări spovedeau şi împărtăşeau pe toţi locuitorii planetei), plus „posada care este pe Moldova, cu tot venitul care vine de la această posadă”, la schimb cu „satul lor, Todereştii, pe care l-am luat”[1]. Într-adevăr, bună vestire pentru călugării de sub aura hramului cu acelaşi nume. De altfel, relaţionarea cu Todereştii se va regăsi şi în uricul prin care i se va confirma lui „Gurban, fiul lui Oană Băeşescu, şi nepoatei lui de soră, Nastea… fiica Anuşcăi” o întinsă proprietate în Mălini[2].

1499, septembrie 15. Ştefan cel Mare întăreşte lui Giurgiu gumelnic „a treia parte din satul Mălini, cu moară pe Topliţă”, cumpărată, cu 100 zloţi tătăreşti, de la Oană Băeşescul, nepotul lui Gurban. „1499 (7007) septembrie 15, Suceava. Ştefan cel Mare, domnul Moldovei, întăreşte lui Giurgiu gumelnic stăpânirea peste a treia parte din partea lui Oană Băeşescul din satele Băeşeşti şi Mălini, ţinutul Suceava, cu o moară pe Topliţa, la vadul Todireştilor. Partea din Băeşeşti a cumpărat-o cu 300 de zloţi tătăreşti de la Gurban, fiul lui Oană Băeşescul, de la nepoata sa de soră, Nastea, fiica Anuşcăi, preoteasa popii Mihul din Baia, de la nepoţii de frate ai Nastei, Mircea şi Stana, copiii lui Giurgiu Udob, şi de la nepoata de frate a lui Gurban, Nastea, fiica lui Costea, cu fiul său, Dragotă, toţi nepoţii lui Oană Băeşescul. Partea din Mălini, pe apa Moldovei, cu moară de pe Topliţa, a cumpărat-o cu 100 de zloţi tătăreşti de la acelaşi Gurban, de la nepoata sa de soră, Nastea, şi de la nepoţii ei de frate, Mircea şi Stana. Aceste părţi din cele două sate le stăpâneşte Oană, bunicul vânzătorilor, cu privilegii de la Alexandru cel Bun Voievod. Hotarul părţii din Băeşeşti: malul Moldovei, Topliţa, Topliţa Mică, livada lui Procopie, livada lui Tulici, drumul care merge la Baia, casa lui Ştefan. Credinţa domnului, a fiului său Bogdan Voievod şi a boierilor Duma pârcălab, Boldur vornic, Hărman, Şteful, Duma Brudur, Toader şi Negrilă pârcălabi de Hotin, Eremia şi Dragoş pârcălabi de Neamţ, Şandru pârcălab de Cetatea Nouă, Luca Arbure portar de Suceava, Clănău spătar, Isac vistier, Dumşa postelnic, Mohilă ceaşnic, Frunteş stolnic, Petrică comis. Tăutul logofăt a atârnat pecetea domnului. A scris Matei”[3].

1663, ianuarie 4. Eustratie Dabija Vodă întăreşte mănăstirii Homor „a treia parte din satul Mălini, cu moară şi loc de moară pe Topliţa, la vadul Todereştilor”, parte de sat dăruită mănăstirii de Giurgiu gumelnic. „1663 (7171) ianuarie 4, Iaşi. Eustratie Dabija, domnul Moldovei, la cererea mănăstirii Homor, reconstituie mai multe acte de danie de la Ştefan cel Mare Voievod, Ştefăniţă Vodă şi de la Alexandru Lăpuşneanu, ce au fost stricate, pe timpul când Timuş Hmelniţki, hatmanul, a venit cu cazacii la Suceava, unde a purtat război cu Gheorghe Ştefan şi cu ungurii. Domnul întăreşte, totodată, mănăstirii satele… a patra parte din jumătatea de jos a satului Băeşeşti pe apa Moldovei, în ţinutul Suceava, cu trei locuri de casă în Băeşeşti, danie a lui Dan, portarul de Suceava, apoi… şi a treia parte din satul Mălini, cu moară şi loc de moară pe Topliţa, la vadul Todireştilor, parte dăruită de Giurgiu gumelnic”[4]. În indice, autorii monumentalei şi infailibilei colecţii de documente precizează: „Todereşti, sat lângă Mălini, judeţul Suceava”[5] şi, cum hotarele nu sunt menţionate, este posibil ca o parte a pământurilor dorite de Iliaş Vodă să fie, de fapt, mălinene.

1665, ianuarie 2, Iaşi. Eustratie Dabija întăreşte daniile din uricul anterior, cel din 1663[6].

1794, mai 24. Chiril, arhimandritul mănăstirii Slatina, se plânge împotriva sătenilor din Rădăşeni, Mălini şi Găineşti, care „cu obrăznicie şi puteri” cuprind fânaţele mănăstirii pentru păşune şi haitul fânului pentru trebuinţele lor. Deosebit de aceasta, ei nu vor să lucreze 12 zile de boieresc pe an şi nici să dea câte 2 lei adetul pe casă, rămânând mănăstirea lipsă de venitul acestor moşii. Sătenii ţin turme de oi pe locul mănăstirii, care nu are unde să-şi păşuneze vitele, şi nu plătesc nimic, încât au rămas ei stăpâni peste moşiile mănăstireşti”. Egumenul Slatinei, cu multă dragoste creştinească de aproapele nostru, roagă pe Vodă să poruncească ispravnicilor să-i oblige pe aceşti locuitori să respecte obligaţiile faţă de mănăstire.

1803: Satele de pe moşiile mănăstirii Slatina, anume Mălinii, Bogdăneşti, Boroaia, Poiana prisăcii etc. fac şi duc la târg de vânzare cherestea: tălpi, grinzi, căpriori, costoroabe, leaţuri, dulapi, scânduri şi draniţă”[7].

1813: Prin „zapisul din 23 aprilie 1831, vătaful Gavrilaşcu Constantinovici se obligă a da în fiecare an mănăstirii Slatina câte 35 de ocale de ceară ca embatic pentru herăstrăul ce şi-a făcut, cu proprie cheltuială, pe moşia Mălinii a mănăstirii”[8].

1843, noiembrie 1: „Tabel de locuitorii din Drăceni, ţinutul Suceava, cu rămăşiţa ce au de plătit, în lei şi parale, lui Tudorachi vătav, acum pitar, pe anii 1834-1835. În încheierea tabelului, primit de la Goncescu serdar, s-au înscris sumele datorate de locuitori, pe sate, şi anume: Mălini – 7.048 lei şi 28 parale; Găineşti – 3.609 lei şi 17 parale; Drăceni – 521 lei şi 32 parale, ceea ce totalizează 11.174 lei şi 37 parale”[9].

1873, raport oficial: „În anul 1873, Noiembrie, procurorul de Suceava primeşte o denunţare că la comuna Mălinii s-ar fi comis, de către prefectul Milo, mai multe crime şi delicte, anume: bătăi barbare; că parte din locuitorii acelei comune au fost executaţi la munci agricole pe moşia Dlui Milo, Spătăreşti, fără să fie angajaţi cu consimţământul şi ştirea lor; că au fost schingiuiţi, cu ocazia acelei executări; că au fost arestaţi ilegalmente; că, din cauza muncii făcute la Spătăreşti peste puterile lor, dânşii au pierdut propria lor recoltă; şi alte asemenea abuzuri. Acest reprezentant al ministerului public, de îndată a luat dispoziţiuni pentru o cercetare locală, invitând şi pe judecătorul instructor, mai apoi preşedinte al tribunalului şi cumnat al Dlui Milo, de a păşi în faţa locului. Acesta a refuzat a pune mâna pe afacere. Procurorul a plecat singur. A făcut două cercetări la Mălini, unde a constatat indicii suficiente că denunţurile menţionate sunt întemeiate. În timpul absenţei sale din oraş, urmăritul prefect a şi dat de ştire la Bucureşti. Întorcându-se, procurorul a fost imediat chemat la telegraf de ministrul justiţiei, prevenitul A. Lahovari. După un lung şi violent dialog, urmat între amândoi, ministrul acuză pe procuror de conspirator, de turburător al ordinii publice, de opozant guvernului şi, în fine, îl avertiză că prefecţii nu se pot schimba după placul fiecăruia. Nu-i spune însă nici un cuvânt pentru crima de la Mălini, despre care procurorul înaintase lucrările prin poştă, cu raportul No. 2573. Ca răspuns la acest raport, procurorul a primit următorul avertisment, cu No. 15216 de la 30 Noiembrie 1873: ,Am examinat dosarul ce mi-aţi trimis cu raportul No. 2573 şi, drept rezultat, vă fac cunoscut că Dvs. nu puteţi, fără a îndeplini formalităţile prescrise de art. 491 Procedură penală, începe o urmărire în contra Dlui prefect. / Dacă însă scopul Dvs. a fost ca să faceţi numai o cercetare, nu eraţi competinte a o face, fără judecătorul de instrucţiune, deoarece cazul de flagrant delict, în înţelesul legii, nu există. / Pentru motivele expuse, ministerul vede că mai mult pasiunea, decât interesul justiţiei v-a condus în această afacere. Vi se dă dar avertisment pentru acest fapt, pe care ministerul nu poate decât a-l reproba. / Cât pentru faptele denunţate de Dvs., deşi pe o cale neregulată, le-am pus însă în cunoştinţa şi aprecierea Domnului ministru de interne. / Ministru A. Lahovari. (Apendice, pag. 181). / În acest ordin mustrător, procurorul a văzut clar suspendarea verităţii acţiunii în contra prefectului Milo. Ceva mai mult: a văzut o pedeapsă ce i se infligea pentru că a cutezat să urmărească, în cercul atribuţiunilor sale, pe un funcţionar favorizat de regimul central”[10].

1878: „Sunt confirmati debitanți, pentru a exercita vinderea de tutunuri, următoarele persoane: Ioan Filipovici, în comuna Mălini, cătunul Cornu-Lunci; George Sinescu, în comuna Mălini, cătunul Pâraele; George Leonti, în comuna Mălini, cătunul Pâraele; Victor Ștefănescu, în comuna Mălini, cătunul Mălini; Pavel Ivanov, în comuna Mălini, cătunul Esla; George Tojan, în comuna Mălini, cătunul Văleni; Vasile Preotesi, în comuna Mălini, cătunul Paiseni; Teodor Saibasan, în comuna Mălini, cătunul Găinești; Ioan Serbușcă, în comuna Mălini, cătunul Draceni; Gavril Lehaci, în comuna Mălini, cătunul Găinești; Mihalache Vasiliu, în comuna Mălini, cătunul Suha”[11]. / „Toate autorităţile sunt rugate a lua măsuri ca să pună mâna pa tinerii Macovei Neculai şi Rusu Constantin, din comuna Mălinii, înscrişi pe tabloul de recensământ al recrutaţiei clasei anului curent, cel întâi la No. 30, şi cel al doilea la No. 49, care au dispărut din comună, unde nu se ştie, signalmentele lor sunt: 1). părul castaniu creţ, ochii negri, nasul potrivit, barba mică, faţa roşcovană, semne particulare n-are, fruntea, gura potrivite: 2). părul galben, ochii verzi tulburi, nasul mare, bărbia ascuţită, faţa bălană, semne particulare n-are, sprâncenele castanii, fruntea mare, gura potrivita. / No. 3.274. / 1878 Mai 16”.

1881: „Tabloul premianţilor de juriul concursului agricol şi industrial din judeţul Suceava, în zile de 14, 15 şi 16 octombrie 1881: / Nicolae Popescu Preotu, din comuna Mălinii, pentru un mânz, un car de cai; Petru Rotaru, Iftimie Rotaru, Dumitru Nichita Crăciun, Nicolae Th. Guşu, Dumitru Creţu, Simion al lui Anton, Petre Netea, Gheorghe Netea, Thoader Ioniţă a Sarei, Gheorghe al Musculesii, Simion Vasile Scutelnicu şi Petre Ciugolea, din comuna Mălinii, pentru draniţa ce lucrează în Găineşti, câte 10 lei la fiecare; Irina Dumitra Ghemanaru, din comuna Mălinii, pentru sumane, una vacă”[12].

1882: „Pe teritoriul comunei Mălini, din plasa Muntele, județul Suceava, găsindu-se de pripas o iapă, la păr albă cam sură, coama și coada albe, înferata cu fier nedescifrabil, pe spata dreaptă dinapoi, și furculițe la urechea dreaptă; se publică ca proprietarul ei, în termenul prevăzut de art. 49 din legea poliției rurale, să se prezinte cu dovezi legale la primăria zisei comune, spre a o primi. / No. 6.320. 1882, August 25”[13].

1883: „Prin deciziunea domnului ministru de finanțe cu No. 11.140 din 4 Octombrie 1883, sunt confirmați debitanți, pentru a exercita vânzarea de tutunuri, următoarele persoane: Gavril Mălinescu, în comuna Mălini, cătunul Păișeni, plasa Muntele, județul Suceava; Nicolae Blănaru, în comuna Mălini, cătunul Bărgăoani, plasa Muntele, județul Suceava; Grigorie Ivanovici, în comuna Mălini, cătuntil Boicu, plasa Muntele, județul Suceava; Teodor Sabașanu, în comuna Mălini, cătunul Găinești, plasa Muntele, județul Suceava; Teodor Vasilovici, în comma Mălini, cătunul Găinești, plasa Muntele, județul Suceava”[14].

1884: „Prin deciziunea dlui ministru de finanţe cu No. 11.419, din 13 Septembrie 1884, s-au numit ţi confirmat ca debitanţi pentru vinderea tutunurilor, următoarele persoane, în judeţul Suceava: Dl G. Gavrilă Dochiţei, în comuna Mălini, plasa Muntele; Dl Ion a Aritoanei în comuna Valea Glodului, plasa Şomuz; Dl Ion N. Negură, în comuna Sasca, plasa Moldova”[15].

1887: „Plasa Muntele până în prezent nu are încă medic titular, dar funcționează în acea plasă un sub-chirurg, retribuit, din cauza județului, cu 200 lei mensual; această plasă, care numără 9 comune și o populațiune de 17.176 suflete, necesită absolut puse sub îngrijirea unui doctor în medicină, căci actualul sub-chirurg nu numai că cunoștințele nu pot să-i fie suficiente în căutarea bolnavilor, dar apoi, fiind el și vaccinator acestei plase, nu are timpul material suficient a da concursul necesar bolilor ce se ivesc în fiecare comună. / Aceste zise, am ținut a vi le arăta numai, deși popalațiunea, în această plasă, dă un contingent de creștere destul de simțitor, căci, din date statistice, avem suma de 607 copii născuți și 392 morți în diferite etăți, cu toate că în comuna Mălini a existat epidemia dizinteria, care, cu tot concursul ce s-a dat de către subsemnatul și îngrijirile cvasi-continue ale sub-chirurgului, după instrucțiunile ce a primit, avem de înregistrat un contingent de 7 morți, din 104 bolnavi, până în prezent. / Președinte, P. Gorovei; / Membrii, V. Clucerescu, Th. Ghițescu”[16].

1887: „În ziua de 3 August curent, femeia Ioana, soția lucuitorului Ioniță Andrei a Dochiței din cătuna Parăile, comuna Mălini, plasa Muntele, județul Suceava, a născut 2 copii de sex masculin, dintre care unul este cu câte 6 degete la mâini, fără ochi, numai semne se văd, buza de deasupra lipsește, are crescut din gât un sfârc în forma unui os, acest sfârc este lipit de nas, care nu are nări, este mult mai mic decât celălalt, iar cel de-al doilea este în toată regula; până în prezent, ambii copii trăiese și muma lor este sănătoasă”[17].

1888: „Şcolilor şi elevilor din comunele Broşteni, Madeiu, Borca, Farcaşa, Găineşti şi Malini (Suceava), li s-au dat cărţi, aparatele didactice necesare şi bani pentru cumpărare de haine elevilor săraci… / În comuna Malini s-a construit şi un local de şcoală… / Elevilor şcolii comunei Mălini (Suceava) li s-au mai dat 40 aritmetici, 7 manuale de agricultură, 4 geometrii şi 1 broşură sistemul metric”[18].

1888: „În ziua de 26 Iunie, locuitorul Pavel Ioan Negrea din comuna Mălini, find la prășit pe moșia Horodniceni, cu sotia sa, au lăsat în o colibă, în care făcea mâncare, pe un copil al lor, în etate de un an și, în urma lor, luând foc acea colibă, a ars cu desăvârșire, împreună cu copilul”[19].

1889: „În ziua de 7 Aprilie curent, Catrina lui Gheorghe Hrițcu, din comuna Mălini, județul Suceava, mergând în comuna Sasca, împreună cu un copil al ei, în etate de 10 luni, unde au stat la soțul ei, care se află servitor, până în ziua de 10, când au plecat înapoi la comuna Mălini; s-au suit într-o trăsură, împreună cu Constantin a lui Pavel, Neculai Gavril Honcea, toți din Mălini, și Vasile Moroșanu din Sasca; voind a trece râul Moldova, pe când au intrat în apă, au dat într-un șuvoi, unde s-a stricat trăsura. Dintre toți, s-a înecat numai femeia Catrina lui Gheorghe Hrițcu, împreună cu copilul ce-l ținea în brațe”[20].

1889: „Comitetul permanent al județului Suceava înaintează un proces-verbal al consiliului comunei Mălini, prin care se constată că M. S. Regele a binevoit a dărui mai multe obiecte și cărți de studii școlii de fete din acea comună”[21].

1894: „Mălini, comună rurală, situată în partea vestică a plasei Moldova, dinspre nord-vest, şi la 17 km de Folticeni. Se megieşeşte, la nord, cu comuna Brădăţel, la vest cu Broşteni şi Sabasa, la sud cu judeţul Neamţ şi comunele Boroaia şi Bogdăneşti, Baia şi Sasca şi Bucovina la nord. Forma-i teritorială este aceea a unui poligon neregulat, înclinat spre albiile Moldovei şi Bistriţei. Se compune din satele: Mălini, Suha, Văleni, Dolia, Păiseni şi Găineşti, cu reşedinţa în satul de la care-ţi trage numele. Populată cu 1.462 capi de familie, ce numără 5.572 suflete sau 2.759 bărbaţi şi 2.813 femei, din care 87 bărbaţi şi 95 femei izraeliţi (în anul curent, 1894, izraeliţii au fost expulzaţi). Contribuabili sunt 1.094. În comună sunt: 28 stoleri, 6 dulgheri, 6 rotari, 3 dogari, 6 fierari, 5 zidari (pietrari), 4 cojocari şi 26 sumănari (abagii). Are 4 biserici, servite de tot atâţi preoţi şi 7 cântăreţi, şi o monastire, Slatina, o şcoală rurală de băieţi, alta de fete şi două mixte. Bugetul comunei, pe 1892-1893, are, la venit, 24.560,10 şi la cheltuieli, 24.536,10 lei; iar al drumurilor: 10.987 lei venit şi 9.220 lei cheltuieli. În toată comuna sunt 348 cai, 1.100 boi, 1.117 vaci, 3.321 oi şi 790 porci. / Altitudinea comunei, faţă de nivelul mării, atinge, în vârful muntelui Bivol-Dolia, 1.534,3 m. E udată de râul Moldova şi pâraiele: Suha Mare, Suhu Mică şi afluenţii lor: Nemţişorul, Siga, Arşiţa Nemţişorului, Valea Colibei, Hartoneasa, Pârâul Roş, Tabăra, Pojorâta, Primatarul, Burtnarul, Chetroasa, Mălaiul, Butnarul, Pchietroni, Ionel, Dohotariu, Frasinul, Celariul ctc. Munţii principalii din comună sunt: Bivolu-Dolia (1.534,3). Băişescu (1.346), Poiana Lungă (1.340,1 m), Muncelu (1.308,4), Vârfu Goii (1.298,4 m), Obcina Rea (1.295,7 m), Vârfu Măguri (1.208,3 m). Clădita Mare (1.073 m), Obcina Ciumerni (1.060,7), Arşiţa Băişescu (1.042,9 m), Rangu (1.019,2), Cucuişul (1.017,1 m), Pietrişul Mare (1.000,5 m), Măguricea (981 m), Calu (976,9 m), Vârfu Pojorâtei (975 m), Arşiţa-Popi (969 m), Plaiul Bătrân (921,8 m), Pahomie (888,2 m), Crucea Tomi (862,5 m), Bâtca Popi (608,2 m). / Moşia face parte din Domeniul Coroanei (Ocolul I silvic), fostă, altădată, a mănăstirii Slatina. Suprafaţa teritorială a comunei e de 20.948 fălci, din care 15.156 pădure, 300 cultivabile, 4.992 fânaţ şi restul sterp. Anul din urmă s-au cultivat 6 hectare grâu, 606 hectare porumb, 7 hectare orz, 224 hectare ovăz şi 50 hectare 83 ari hrişcă. / Împroprietăriţi, în 1864 şi 1881, sunt 78 fruntaşi, 550 pălmaşi şi 439 codaşi, stăpânind 3.496 fălci. Localităţi mai însemnate în comună sunt: Monastirea Slatina, Tabăra, Poiana Doamnei, Esle şi instalaţiile forestiere din Găineşti şi Esle. Afară de fabricile din Găineşti şi Esle, mai sunt în comună 3 fierăstraie primitive (2 pe Suha Mare şi 2 pe cea Mică) 8 morişte, 2 pive, 11 cârciumi şi 10 dughene. Mai înainte de 1870, satele Drăceni şi Găineşti formau o comună aparte, numită Găineşti. Alexandru Lăpuşneanul înzestră Monastirea Slatina, zidită de el, cu moşia sa Mălini, pe care monastirea o stăpâni până la secularizarea averilor mănăstireşti”[22].

1894: „Mălini, sat pe moşia şi în comuna cu acelaşi nume. Aşezat pe un frumos podiş dintre pâraiele Suha Mare şi Suha Mică, numără 173 case, populate cu 181 capi de familie sau 733 suflete, din care 353 bărbaţi şi 380 femei (36 străini). Are 126 contribuabili. Vatra satului ocupă 211 fălci. Afară de unele excepţiuni, locuitorii sunt bunişori gospodari. Împroprietăriţi în 1864 şi 1881 sunt 9 fruntaşi, 123 fruntaşi şi 53 codaşi, stăpânind 633 fălci. Are o biserică, zidită in 1858, cu cheltuiala statului şi stăruinţa Arhimandritului Calinic Miclescu, patronul „Sfinţii Voievozi”, împroprietărită cu 25,5 fălci şi înzestrată de onor Administraţie Domeniilor Coroanei. E servită de 2 preoţi şi 2 cântăreţi. O şcoală rurală de băieţi, înfiinţată în 1865, cu un învăţător plătit de stat, frecventată de 65-70 şcolari, şi o alta de fete, înfiinţată în 1889, cu o învăţătoare plătită tot de stat şi frecventată de 35-40 eleve. Şcoala de băieţi e împroprietărită cu 6,5 fălci. În raza şcolii sunt 155 băieţi şi 179 fete cu etatea între 7-12 ani, dar prea marea întindere a satului face ca nu toţi copii să se poată folosi de binefacerile luminii. Ambele şcoli îşi au localuri proprii, în cele mai bune condiţiuni igienice şi didactice, construite de onor Administraţia Domeniului Coroanei, care le-a înzestrat cu atenanţe, ateliere, gimnastică, mobilier, aparate didactice, biblioteci, în sfârşit cu tot ce are nevoie o şcoală, aşa că nu duc lipsă de nimic. / Drumuri principale sunt: la Folticeni (17 km), la Broşteni (54 km) si la Drăceni (6.500 metri). Nu se ştie data înfiinţării satului, tradiţia însă spune că exista şi înaintea lui Lăpuşneanu şi că purta numele de Stănileşti. Se mai spune că de teritoriul comunei Mălini ţinea şi satul Valea Seacă, din Bucovina. / În 1803, „Suha-Mălini, a Mănăstirii Slatina număra 170 liuzi (oameni aduşi din Galiţia – n. n.), plătind bir (doar mănăstirii Slatina, nu şi statului – n. n.) 2.668 lei anual; locuitorii lucrau pământul, având loc îndestul, ei făceau şi draniţă” (Uricariul, de T. Codrescu, vol. VII, p. 249)”[23].

1897: „Inundaţiile din Suceava. De trei zile plouă neîncetat; în noaptea trecută a fost un adevărat potop; întregul oraş era în picioare, de frica unei catastrofe, toate pivniţele sunt pline de apă, din care cauză mai multe case din mahalaua Sucevei s-au scufundat. Podul cel mare de pe Moldova, de la Mălini, care pune în comunicaţie plasa Muntelui cu restul judetului, a fost rupt de ape, cel de la Dumbrăviţa a avut, ieri noapte, aceiaşi soartă; toate podurile de pe Bistrita, Siret, Râşca, Şomuz nu mai există… Între Cornul Luncii şi Tupilaţi, toată valea Moldovei e sub apă. Domnii Gh. Ghilescu, Principesa Sutzo, Moscovici, Radu de Deal, Steinheld, Juster etc., proprietari arendaşi ai mai multor moşii, au suferit pagube care se urcă la peste un milion jumătate. În acest timp, domnii Softa, prefect, şi Gh. Radu, primarul Fălticenilor, stau la moşiile lor, unde se ocupă cu strângerea recoltei, abandonând totul pe mâinile directorului prefecturii, care maltratează lumea, pentru a scăpa de ei”[24].

1897: „În urma diferendului născut între dl Țenov și tovarășul său, proprietarii fabricii de cherestea de la Mălini, din județul Suceava, tribunalul a numit sechestru judiciar pe dnii G. Ghițescu, deputat, și I. Alexandrescu, avocat din Fălticeni”[25].

1897: „Știrea dată de unele ziare că s-ar fi acordat Administrațiunii Domeniilor Coroanei concesiunea liniei căii ferate de la Fălticeni, la Mălini, este cu desăvârșire falsă. Nici această administrațiune, nici vreo altă persoană sau vreun grup de capitaliști n-au făcut asemenea cereri. Este dar și mai puțin adevărat că studiul liniei se face cu activitate”[26].

1899: „Domnule Judecător, / Subsemnatul Tanasă Dobrin, domiciliat în comuna Mălini, judeţul Suceava, chem în judecată pe femeia Ioana Moţoc, din comuna Sasca, tot acest judeţ, pentru că, cu diferite farmece, numita ar fi făcut ca T. Petrea Stan să nu se mai poată cununa cu nimeni niciodată, zăpăcindu-l într-o stare normală, şi pe copila mea Ioana Tanasă Dobrin asemenea au zăpăcit-o, şi i-au legat cununia, ca să nu se mai poată cununa niciodată, pentru care invoc ca martur pe Catinca D. Negoiţă şi Rubla Petrea Stan, care ştiu despre cele întâmplate. / Şi vă rog, Domnule Judecător, a ne cita Înaintea Dv., când vom proba chestiunea mai pe larg. / Cu stimă, Tanasă Dobrin”[27].

1900: Se înfiinţează la „á Màlini, district de Suceava” banca populară rurală, în sistem Raifeisen, „D. A. Sturdza”[28] (toate băncile populare de pe Domeniul Coroanei purtau nume de cărturari).

1905-1907: „Eram prefect al judeţului Suceava. În ziua de 10 Octombrie 1905, inspectorul comunal al plasei Mălini face cunoscut Prefecturii că locuitorii din comuna Mălini s-au răsculat şi că, adunându-se în mare număr, după ce au sechestrat pe primar în locuinţa sa, au năvălit în localul Primăriei, punând stăpânire pe el, scoţând personalul afară şi luând cheile. Inspectorul comunal conchidea că, faţă cu această „întrunire sediţioasă”, care a început a lua forma unei rebeliuni, e în absolută neputinţă de a împiedica dezordinea şi că intervenţia forţei armate este absolut necesară. / Intervenirea forţei armate! Cunoaştem şi omul, şi sistemul. Cu doi ani mai înainte, lucrând ca judecător de instrucţie, refuzasem a mă duce, cu forţa armată, după cererea aceluiaşi inspector comunal, în comuna Rădăşeni, unde – pretindea el – locuitorii erau în completă stare de revoluţie. Revoluţia care-l persecuta pe inspectorul comunal era zvonul răspândit că locuitorii din Rădăşeni ar avea de gând să-l dezmierde, fiindu-le foarte drag, din nişte pricini ştiute de ei. / Sistemul şi rezultatele intervenirii forţei armate, în asemenea împrejurări, le cunoşteam încă din anul 1894, când, fiind magistrat la tribunalul din Bârlad, în timpul răscoalelor din judeţul Tutova, mi-a fost dat să constat, prin mine însumi, cum cei chemaţi să liniştească lucrurile aţâţau pe săteni să comită fapte, de multe ori pretinse delicte, numai pentru a se da prilej armatei, devenită o bandă de vandali, să săvârşească cele mai revoltătoare schingiuri şi acte de vandalism adevărat hunice. / Cunoscând, deci, şi omul, şi sistemul, nu am găsit necesară intervenirea forţei armate. / Inspectorul comunal, însă, a raportat direct cazul parchetului, şi procurorul a cerut şi obţinut nici mai mult, nici mai puţin decât un batalion de soldaţi, cu care a plecat la faţa locului. Se înţelege că m-am dus şi eu. / Pe când se aprindeau luminările, sunetul lugubru al gorniştilor anunţa că armata a intrat în sat. Imediat s-a înjghebat un adevărat consiliu de război. Inspectorul comunal era de părere să se ocupe, în timpul nopţii, toate cârciumile din sat, să se înconjoare localul primăriei cu un cordon de soldaţi şi să se ridice, din locuinţele lor, pe capii răscoalei, a căror lungă listă, compusă din patimă, o şi prezintă consiliului. De aceiaşi părere era şi procurorul. / Capii răscoalei!… Cunoşteam şi acest cântec. Maiorul, om serios şi cumpătat, a adus înaintea noastră pe şeful de garnizoană, pentru a ne da lămuririle necesare. Din spusele acestuia rezulta că nu se petrecuse, în comună, nimic extraordinar; oamenii se împrăştiaseră pe la casele lor, dându-şi cuvântul să se întrunească a doua zi, dimineaţă, în curtea primăriei, pentru a vorbi cu domnul prefect; prin cârciumi se aflau numai câţiva căruţaşi, şi în tot satul era linişte. / A doua zi, dimineaţă, ţăranii aşteptau în curtea primăriei. Însoţit numai de comandantul batalionului, am plecat spre primărie, cu toate protestările inspectorului comunal şi ale procurorului, care şi vedeau lucruri îngrozitoare; ţăranii mă vor pune, cu de-a sila, în fruntea lor, pentru ca soldaţii să nu poată trage în ei, şi, astfel, se vor deda la acte de violenţă, la crime. Halucinaţiile acestea au dispărut, când ţăranii ne-au primit, în mijlocul lor, cu capetele descoperite şi în liniştea cea mai mare. Unul dintre ei mi-a dat cheile de la localul primăriei, explicându-mi că, de vreme ce primarul şi ceilalţi funcţionari fugiseră, lăsând primăria pustie, pentru ca nu cumva, lipsind ceva dinlăuntru, să se dea vina pe ei, ţăranii au încuiat localul, au luat cheile şi au pus, peste noapte, paznici dintre dânşii, care să răspundă de orice s-ar întâmpla. / Peste câteva minute, toţi acei chemaţi să restabilească ordinea erau în primărie, unde venise însuşi primarul, despre care se raportase că era sechestrat în locuinţa sa. Şi ţăranii au început să-şi spună păsurile. // Pricinile de nemulţumire ale sătenilor din comuna Mălini erau prea multe şi originea lor datează demult, de la întemeierea chiar a statului nostru. Un singur cuvânt, însă, ar putea să le rezume pe toate: nedreptatea. Şi, în adevăr, pare că nedreptatea este privilegiul cu care toate partidele noastre politice şi toate guvernele, care s-au perindat la cârma ţării, au înzestrat pe cetăţenii României, care trăiesc afară de raza oraşelor. Erau peste 500 de ţărani, adunaţi în curtea primăriei, mulţi însoriţi de neveste, iar unii chiar de copiii lor. Şi toţi au avut a se tângui de ceva. / Dintre dânşii, au venit unii să se plângă în contra perceptorului. Un ţăran a prezentat două chitanţe, din care se constata că perceptorul i-a încasat, cu una din ele, dările pe trimestrele Ianuarie şi Aprilie 1905-1906, iar cu a doua chitanţă i-a încasat dările pe trimestrele Ianuarie, Aprilie şi Iulie 1905-1906. Acel ţăran plătise, prin urmare, de două ori dările pe trimestrele ianuarie şi aprilie ale aceluiaşi an. / Perceptorul, întrebat, nu a putut da nici o explicaţie şi nu i s-au putut vedea registrele, pentru a se controla ce sumă era trecută în cotoare, ca încasata cu acele chitanţe. Desigur, în cotorul chitanţei a doua, era trecuta numai darea pe trimestrul Iulie. / Alt ţăran se plânge că a plătit perceptorului 18 lei 80 bani, bir, în vara anului 1905, şi, în loc de ai elibera chitanţa cuvenită, i-a dat trei chitanţe: una din 15 Decembrie 1896 şi două din 12 August 1899, toate trei, pe suma de 12 lei. Chemat să dea lămuriri, perceptorul arată că nu a putut încasa, la timp, dările de la acel ţăran; că Administratorul financiar l-a silit să achite el acele dări, tăindu-i chitanţele respective; că, un timp, el n-a mai fost perceptor în acea comună şi că abia acum i s-a prezentat ocazia să-şi scoată banii de la ţăran. Pentru ce, însă, în loc de 12 lei, i-a luat 17 lei 80 bani? / Ţăranul arată că, pentru a şi plăti datoria către perceptor, l-a slujit doi ani de zile; perceptorul nu tăgăduieşte şi pretinde că ţăranul nici cu aceasta nu s-a achitat de el şi că-i este şi acum dator din acea afacere. Citez numai aceste două cazuri, din multele care s-au petrecut, ca fiind tipul sistemului. / Ceea ce s-a petrecut la Mălini, cu perceptorul care-şi aduna averea în acest mod, se petrece pretutindeni între Dunăre şi Carpaţi; şi aceste nedreptăţi nimeni nu le ascultă, când se tânguiesc ţăranii, şi nimeni nu le-a ascultat pe ale celor din Mălini, pentru că perceptorul era… alegător în Colegiul I de Cameră şi făcea parte din clientela politică a unor anumite personaje cu multă vază în lumea oficială. / Alţi ţărani şi-au plâns alte nevoi. Mai în fiecare an, se făceau diferite schimbări la drumurile din comună. Venea câte un conductor, găsea necesar să îndrepte un drum vechi sau să facă unul nou; scotea îndată oamenii la lucru şi începea să dărâme garduri, să taie copacii, ca să-i iasă linia dreaptă. Le se lua locuitorilor prăjini întregi din grădina casei, fără a fi întrebaţi, fără a fi despăgubiţi. La oraşe, nu se ia un centimetru de pământ, fără a se plăti despăgubiri fabuloase – avem atâtea pilde; la ţară, se ia tot, dacă este nevoie, fără nici o despăgubire şi, dacă ţăranul protestează, e dat în judecată pentru ultraj, e bătut de primar şi jandarm şi e condamnat de judecători, pentru care afirmările făcute de un jandarm, într-un proces-verbal, sunt mai presus de orice adevăr. / Nu era destul că ţăranii din comuna Mălini fuseseră deposedaţi, cu călcarea legii, de pământul necesar pentru şosele; un ministru hotărâse că şoselele trebuie să aibă zone largi şi îndată inginerii au mai tăiat, din pământurile ţăranilor, câte trei metri de fiecare latură a şoselei, adică şase metri în lăţime, tot în mod samavolnic şi tot fără nici o despăgubire. Şi ţăranii au înghiţit această samavolnicie şi au încrestat, pe răbojul suferinţelor lor, încă o nedreptate. // Ală cauză de nemulţumire era următoarea: comuna Mălini e comună mare; numai satul Mălini, cu o vatră de 211 fălci, are aproape la 800 de suflete. În comună erau vreo 13 cârciumi şi 12 dughene; nici un ţăran, însă, nu putea să aibă cârciumă, nici să deschidă o brutărie, pentru că acestea erau privilegiul unui singur evreu naturalizat şi erau privilegiul lui, pentru că şi el era… alegător în Colegiul I de Cameră. / În sate, ca şi în oraşe, consiliile comunale sunt nişte parodii şi voinţa primarului e singura lege. Primarul din Mălini era un adevărat satrap. Fiu de ţăran, acest primar, schimbându-şi portul, pentru a se îmbracă în haine „nemţeşti”, şi-a schimbat şi sufletul. Văduva care venea să i se plângă de o nedreptate, bătrânul infirm, care venea să-i ceară un sfat, obijduitul care venea să se tânguie contra unui cotropitor, toţi erau daţi afară din primărie, cu cuvinte de ocară. Numai acel proteguit de perceptor sau de cârciumarul privilegiat, numai acela putea vorbi, numai acela era ascultat şi satisfăcut. / Astfel fiind, cui s-ar fi dat autorizaţie de a deschide o cârciumă în Mălini s-au de a fabrica pâine, dacă privilegiatul s-ar fi opus! Luni întregi a stat neînregistrată cererea unuia de a i se da autorizaţie să deschidă o cârciumă. A trebuit să dau ordin anume ca cererea să se înregistreze, iar cârciuma nu s-a mai deschis. Primarul era atotputernic şi nimeni nu se putea atinge de el, pentru că şi el era… alegător în Colegiul I de Cameră. / Primarul, perceptorul, cârciumarul privilegiat, toţi alegătorii în Colegiul I de Cameră, erau forţa electorală a unui oarecare personaj, cu care erau în strânse legături, asupra naturii cărora se vorbeau multe şi se ştiau multe. La rândul său, acest personaj era clientul unei dualităţi politice rău formate, doi oameni „sacrés” ai Partidului Conservator, care formau o adevărată companie de exploatare. / Ţăranii din Mălini, cărora, de atâta vreme, li se impunea acest primar_, pe care nimeni nu-l voia şi pe care toţi îl urau, aşteptau ca pe o mântuire ceasul în care vor scăpa de el. Cupa nemulţumirilor era plină; o picătură mai trebuia numai pentru ca simpla nemulţumire să ia o formă mai acută, să se manifeste prin ceea ce se numeşte răscoală. Şi picătura aceasta căzuse în cupa plină. Se făcea recensământul general. În comisiunile comunale trebuia să figureze şi câte un delegat din partea contribuabililor. Firesc lucru era ca acest delegat să fie unul din locuitorii mai impuşi din comună, om care să cunoască, în toate amănunţimile, nu numai nevoile sătenilor din fiecare cătun, dar să cunoască puterea de producţiune a pământului din diversele părţi ale comunei, ca, astfel, dând comisiunii toate lămuririle necesare, aceasta să poată aprecia venitul pământurilor, după o normă oarecare. / Ca delegat din partea contribuabililor din comuna Mălini, primarul a recomandat pe un idiot, care tot timpul cât a lucrat comisiunea, a stat la soare, pe scările primăriei. Conform legii, primarul trebuia să aducă la cunoştinţa tuturor locuitorilor zilele în care comisiunea va lucra în comună, pentru ca locuitorii să-şi poată arăta îndreptările ce vor fi având. Primarul din Mălini nu a făcut acest lucru; nimeni nu a ştiut că lucrează o comisiune în comună şi comisiunea a lucrat cum a voit. Şi cum a lucrat comisiunea? / Comisiunea de recensământ, urmând instrucţiunile date de administratorul financiar, a făcut o simplă operaţie de registre: a urcat cu opt lei venitul fiecărui hectar de pământ. Şi, fiindcă toată comuna Mălini era împărţită după vechiul recensământ, făcut şi acela în mod arbitrar – în două categorii de pământuri, unele impuse ca având un venit de 14 lei hectarul şi altele, de 18 lei, comisiunea le-a urcat, fără mare bătaie de cap, pe unele, la 22, şi pe altele, la 26 lei venit pe hectar. Aceasta era o nedreptate nemaipomenită. Ordinul Ministerului de Finanţe era ca proprietatea ţărănească să fie urcată, la impozit, socotindu-se venitul lor ca venitul marii proprietăţi. Ei bine, în Mălini se procedase într-un mod pe care nu ştii cum să-l califici. / Administratorul financiar, care visa recompense de la superiorii săi, a căror ţintă era urcarea, cu orice preţ, a veniturilor ţării, se întrecea cu administratorii din alte judeţe în combinaţii fantastice şi vexatoare. Comisiunea care lucra în comuna Mălini, crezându-se obligată să execute îndemnurile, ca să nu zic ordinele, administratorului financiar, a urcat pământurile ţărăneşti la un venit di 22 şi 26 lei pe hectar, pe când moşia boierească, proprietatea Domeniului Coroanei, era impusă numai cu un venit de 17 (şaptesprezece) lei hectarul. Şi ce fel de pământuri au ţăranii din Mălini, şi ce pământ este pe Domeniul Coroanei? / M-am dus de am vizitat înadins lanurile ţărăneşti şi m-am îngrozit. Am văzut pământ, impus cu un venit de 26 lei, pe care, printre stânci, creştea numai un fel de muşchi, pe care vitele nu-l mănâncă, pe când pe Domeniul Cocoanei se face cultură intensivă. În impunerea făcută Domeniului Coroanei, comisiunea lucrase conform cu legea. Era la mijloc un contract de arendare, care nu putea fi pus la îndoială. Dacă s-ar fi lucrat tot aşa şi cu impunerile pământurilor ţărăneşti, s-ar fi făcut dreptate şi nimeni nu ar fi murmurat. Comisiunea, însă, nu a voit să ţină în seamă niciunul din contractele ţăranilor, care erau la îndemâna tuturora. / Şi ce fel de acte aveau ţăranii? Prin un contract, autentificat la 8 Octombrie 1900, dată la care ţăranul din Mălini nu se gândea să-şi pregătească acte speciale pentru recensământul din 1905, se arendase 50 prăjini, loc de fânaţ, cu zece lei pe an, ceea ce face „12 lei şi 80 de bani hectarul”. Cu un contract din 17 Martie 1903, tot autentic, se arendase 60 prăjini pământ de arătură, cu 10 lei pe an, adică 10 lei şi 80 bani hectarul. Cu un contract autentificat de Tribunalul Suceava, la 4 Februarie 1903, se vânduse o casă, cu 90 de prăjini pământ, din care 60 prăjini loc de livadă, în jurul casei, în vatra satului, cu 200 lei. Făcând calculul, conform legilor financiare, după care valoarea unui imobil se află înmulţind venitul cu 20, se vede că venitul acestui pământ, cu casa de pe el, era de 7 lei şi ceva hectarul.

Mă mărginesc a cita numai aceste pilde. Aceste acte autentice, a căror sinceritate nu trebuie să fie pusă la îndoială, nu au fost luate în seamă de comisiune. Se făptuise, deci, o mare nedreptate şi comisiunea lucrase cu o absolută inconştienţă. // Astfel de fapte, care indignează orice suflet, nu erau oare cei mai dibaci instigatori, cărora se datoresc răscoalele din 1907? // Pe cât de puţin zgomotoasă fusese cea dintâi manifestare a răscoalei din Mălini, tot aşa de uşoară a fost şi complecta ei potolire. Ţăranii cereau ca comisiunea să revină asupra impunerilor făcute. Le-am explicat imposibilitatea de a se satisface această cerere; şi ei, ţărani precum erau, au înţeles că, oricâtă bunăvoinţă ar avea cineva de a se numi o nouă comisiune, care să facă o nouă lucrare, sau ca vechea comisiune să revină asupra unei lucrări făcute, nu se poate, întrucât legea nu îngăduie asemenea lucruri. În schimb, le-am făgăduit că voi face un raport la Minister, arătând care sunt plângerile lor şi că voi stărui să se aducă îndreptările cuvenite. / Mulţumiţi cu atâta, unii dintre ţărani au început a se împrăştia. Cei mai mulţi, însă, stăteau în curtea primăriei, foarte liniştiţi, dar aşteptând parcă un rezultat, un răspuns care nu li se dăduse. Era pricina cu primarul. Obştea voia să fie alungaţi şi primarul, şi consiliul comunal, care îngăduia pe un asemenea primar. Le-am explicat şi au priceput că e absurd a cere ca comuna să rămână, o clipă măcar, fără consiliu comunal şi, atunci, ţăranii s-au mulţumit numai cu capul primarului. / Dreptatea acestei cereri era vădită şi, cu toate stăruinţele inspectorului comunal, care se lamenta că pierde pe cel mai bun primar din plasa sa, l-am sfătuit pe primar să-şi dea îndată demisia. Când această demisie a fost citită, în auzul tuturora, un „Ura!” fără de sfârşit a umplut văzduhul şi răsculaţii aceştia, pentru liniştirea cărora se aduseseră, în Mălini, gloanţe şi baionete, s-au împrăştiat şi, peste cinci minute, în curtea primăriei, era linişte ca într-un mormânt. // Eu mi-am ţinut cuvântul. Cu raportul No. 3739, din 13 Octombrie 1905, am arătat ministrului de interne mizeriile îndurate de ţăranii din Mălini, mizerii care au îndreptăţit această răscoală. Acest raport, însă, a avut soarta tuturor lucrărilor care au de scop satisfacerea cerinţelor vreunor oameni aşa-zişi politici sau ale unor alegători, de la voturile cărora atârnă izbânda în alegeri. / Primarul a rămas bun demisionat şi nu a mai suferit altă neplăcere ; perceptorul şi-a urmat înainte sistemul de percepere a dărilor, deşi, cu adresa oficială, adusesem la cunoştinţa parchetului abuzurile acestuia; cârciumarul cu monopolul a rămas netulburat în „drepturile” lui, fiindcă… tustrei erau alegători în Colegiul I de Cameră; iar ţăranii au rămas ca şi mai înainte, pentru că… votează prin delegaţiune”[29].

1906: În „Catalogul Administrația Domeniului Coroanei la Expoziția generală română din București 1906”[30], imaginea Mălinilor, aflați în prag de răscoală, este una rozalie și plină de necontenite victorii ale progresului. „Fabricaţiunea de jucării şi de păpuşi datează numai de 6 luni. S-a luat pildă de la oraşul Nürnberg şi împrejurimile lui, unde această fabricaţiune înseamnă un mijloc de câştig pentru mulţi locuitori. / Prin introducerea acestei industrii, s-a dat ocupaţiune femeilor şi copiilor din cătuna Găineşti, de pe Domeniul Mălini, care nu pot munci la pădure sau în ferestraie. Până acum, lucrează peste 80 de băieţi şi fete, care au terminat cursurile şcolare, sub conducerea unor maeştri străini, aduşi pentru a-i iniţia şi învăţă. / Au fost multe greutăţi, dar au fost învinse, prin stăruinţa aceleiaşi firme, aşa încât e speranţă că, în curând, se va reduce importul acestui articol, care se aduce încă, în cea mai mare parte, din străinătate”[31].

1922: No. 4188. Procesul-verbal din 20 septembrie 1922. Comisiunea, în majoritate, propune a se expropria, pentru satul Păiseni, 35 ha pădurea din dealul Poieni, moşia Sasca, proprietatea doamnei Maria I. Zamfirescu, începând din locurile sătenilor din Păiseni şi cuprinsă în pârâul Săscuţa, de o parate, şi locurile sătenilor din dreapta pârâului Sasca, pe de altă parte, până la completare, şi 109 ha din Coasta Suhei, moşia Sasca, proprietatea doamnei Maria I. Zamfirescu, cuprinsă între Domeniul Coroanei Mălini, locurile sătenilor din Păiseni şi pârâul Sasca, până la completare”[32].

1932, decembrie 14. S-a născut, la Mălini, episcopul Epifanie NOROCEL.

1935, decembrie 2. S-a născut, la Poiana Mărului, poetul Nicolae LABIŞ

1940: „Sediul Ocolului agricol Mălini, pendinte de Camera agricolă Baia, se mută, pe data de 1 Ianuarie 1940, în comuna Cornu-Luncii, jud. Baia”[33].

1941: „Tablou de condamnaţii care au beneficiat de suspendarea executării pedepselor, conform decretului-lege Nr. 1.132/941, Monitorul Oficial Nr. 94 din 1941[34] – Tribunalul Suceava (Penitenciarul Suceava): Lungu Ioan, funcţionar, cu ultimul domiciliu în comuna Mălini, jud. Baia, născut în comuna Paşcani, jud. Baia, condamnat de Trib. Mil. C. IV Armată, pentru rebeliune, la 3 ani închisoare corecţională, conform art. 259 şi 260 c. p., comb. cu 1. d. Nr. 856 din 1938”.

1942, ianuarie 29: „Noi, general Victor Iliescu, subsecretar de Stat al Educaţiei Extraşcolare; / Având în vedere jurnalul Consiliului de Miniştri Nr. 21 din 14 Ianuarie 1942… / Decidem: Art. unic. Se angajează, pe data prezentării la serviciu, ca diurnişti la formaţiunile tineretului extraşcolar, următorul personal, plătibil cu îndemnizaţia de şedinţă respectivă: Romândaşu Maria, învăţătoare, consiliera Centrului Mălini, învăţătoare, consiliera Centrului Mălini”[35].

1943, noiembrie 20. S-a născut, la Mălini, prozatorul Grigore ILISEI.

1946, martie 2. S-a născut, la Mălini, sculptorul Gheorghe SAFTIU

1948: „În baza dispoziţiunilor decretului Nr. 38 din 27 Mai 1948, referitor la intrarea în proprietatea Statului a bunurilor fostului rege Mihai I şi a membrilor fostei familii regale, bunurile enumerate în prezentul articol se trec în administraţia şi folosinţa autorităţilor şi instituţiunilor arătate în dreptul fiecăruia, precum urmează – II. Terenuri forestiere: 22.431,70 ha, în comuna Mălini, judeţul Baia, foste domenii ale coroanei; X. Întreprinderi industriale şi comerciale: Întreprinderile forestiere, cu tot utilajul, situate în comuna Găineşti şi Cornu Luncii (în reparaţie) din Mălini, judeţul Baia, foste proprietatea domeniile coroanei”[36].