Povestea aşezărilor sucevene: Rădășeni

Livezile din Rădăşeni, în 1907

RĂDĂȘENI. Povestea acestui sat, care, de la începuturi și până mai adieauri aparținea unor stăpâni, începând cu popa Iuga și terminând cu mănăstirea Slatina, este una pilduitoare. Stăpânii le repetau, mereu și mereu, rădășenenilor că sunt „vecini”, dar ei refuzau cu încrâncenare, generație după generație, să se recunoască iobagi, căci, profitând de un drept feudal, de a lăsa moștenire urmașilor livezile pe care le-au întemeiat, sătenii aceia, care și trăiau după reguli și obiceiuri răzeșești, s-au revendicat necontenit drept răzeși sau moșeni, într-un elan al libertății care, drept consecință, îi și atingea cu aripa ei, ajutându-i să dureze nu doar cel mai frumos sat al Moldovei, ci și cea mai frumoasă și mai demnă de admirație obște rurală din întreaga noastră istorie. La Rădășeni, libertatea a fost asumată prin făptuiri și prin refuzul de a pleca grumazul sub împilările călugărești. Sătenii și-au inventat un domn al lor, nu ca protector, ci ca simbol al capacității omului de a birui vremurile, atunci când el nu se resemnează cu a trăi sub vremi.

1424, februarie 16, Suceava: Alexandru cel Bun întărește lui „acest adevărat popa Iuga” satul Buciumeni, „ca să-i fie uric, cu tot venitul, lui, și copiilor lui, și fratelui său, Nan”, menționând Rădășenii în hotarnică: „Iar hotarul acestui sat să fie începând de la movila care este pe deal, pe drum la vale, până la stejarul cel gros, și de la stejar până la pârâ, și din pârâu la capătul tufișului, și de la capătul tufișului până în drumul ce merge de la Stan (Fălticeni – n. n.) până la Baia, apoi pe drum, până la pârâul ce merge la Radeșani, lângă Stăniga”[1].

1434, aprilie 24, Suceava: Ștefan, fiul lui Alexandru cel Bun, întărește acestui „adevărat rugător al nostru, popa Iuga, printre alte sate, și pe „al patrulea, mai sus de Buciumeni, anume Radeșani”[2].

1490, martie 15, Suceava: La Divanul lui Ștefan cel Mare s-a prezentat „Neagșa, fiica lui Hanea” și a vândut lui Isac, vistiernicul, „ocina sa dreaptă, din uricul tatălui ei, Hanea, un sat pe Șumuz, anume Fulticenii, unde a fost Stan Pântece (fratele popii Iuga și al lui Nan, cunoscut și drept „Sluga Stan”, deci drept șeful Divanului domnesc – n. n.)… pentru 200 zloți”. Tot atunci, „Mărușca, fiica lui Mihul logofăt, nepoata popii Iuga, și Dragoș Stănigescu, fiul lui Nan” vindeau, pentru 120 taleri tătărești, aceluiași vistiernic Isac, „un sat, anume Buciumenii, mai jos de Rădășani”[3].

1586, august 17: Vornicul de Suceava Albu hotăreşte partea din satul Burhineşti, ţinutul Suceava, proprietatea mănăstirii Slatina, printre martorii „oameni buni şi bătrâni” aflându-se şi „Corce vataman de Lămăşeni”[4].

1613: „Vasile Boldişor mărturiseşte că Maxin, călugărul, şi-a lăsat partea sa de moşie din Hreaţca nepotului său, Simion, după mărturia oamenilor buni din Rădăşeni: Vasile a Mironii, Andreian, alt Vasile şi Gherasim, că Ion şi-a dat partea ginerelui său Soci, iar Vasile Socea vrea să ia din partea lui Simion, dar nu i se cuvine nimic, fiindcă şi-a vândut partea de ocină de la socrul său”[5].

1618, aprilie 15. „Radu Mihnea, domnul Moldovei, în baza dreselor şi ispisoacelor de la Ştefan Tomşa Voievod… întăreşte mănăstirii Solca stăpânirea asupra… Lămăşanii şi Stupca, ţinutul Suceava, care au fost domneşti, ascultătoare de ocolul Sucevei”[6].

1624, martie 24, Iași: Radu Vodă întărește „rugătorilor noștri călugări de la sfânta mănăstire Solca dreptele lor ocine ce le-a dat Ștefan Tomșa Voievod”, printre care „două sate, anume Stupca și Lămășanii… cu toate veniturile lor, care și acele sate au fost domnești”[7].

1625, aprilie 22, Hârlău: Mărturia prin care „au vrut Crăstiian, logofătul, să pârască pre călugării de la Solca, pentru un sat anume Lămășeni, ce este la ținutul Sucevei, yicând Crăstiian, logofătul, că acel sat este lui dare de la Simion Vodă, cum a arătat și uric, iscălit cu mâna lui Simion Vodă, de dare; și a zis cum i-a fost și de moșie acel sat, cum au arătat dresele de moșie de a avut. Iar părintele Evlovie, episcopul de Rădăuți, și nastoatelul mănăstirii Solcăi, și cu tot soborul de la sfânta mănăstire Solca, au arătat uric de dare de la Ștefan Vodă, cum a dat acel sat, ce mai sus se scrie, Lămășenii, mănăstirii Solcăi”. În cele din urmă, pentru a-și salva satul de lăcomia călugărilor, „le-a dat Crăstiian, logofătul, o sute cincizeci de galbeni buni întru mâinile părintelui Evloghie, episcopul… ca să-i fie lui moșie în veci și feciorilor săi, nerușeiți nici odinioară”[8].

1625, mai 14, Hârlău: Deși Crăstiian își răscumpărase satul Lămășeni, în 22 aprilie, revine în fața Divanului domnesc și obține uricul de stăpânire[9].

1625, iunie 1, Hârlău: Bietul Crăstiian, logofăt, trecut, acum drept Cârstian, vine din nou la domnie, pentru satul lui răscumpărat, iar Radu Vodă a „aflat că-l stăpânesc călugării de la mănăstirea Solca”. Se face, deci, o nouă învoială, iar logofătul Cârstian, ca să-și recapete ceea ce-i aparținea de drept și deja răscumpărase, „s-au tocmit dinaintea noastră și dinaintea tuturor boierilor noștri și a dat Cârstian trei sute de galbeni ungurești în mâinile lui chir Evlovie, episcop, și întregului sobor de la mănăstirea Solca”[10].

1635, mai 2, Iași: În fața Divanului lui Vasile Vodă au venit „Tofana, cneaghina lui Constantin uricar, și ginerii ei, Nacul și Strătulat Dobrenchi și Istratie, și fiul ei Savin, și s/au pârât de față, înaintea Noastră, cu Antemiia, cneaghina lui Cârstian logofăt, și cu fiii ei, Ionașco și Gheorghiță, pentru un sat, anume Lămășenii”, cu susținerea, din partea Tofanei, „că acel sat a fost al lui Cârstiian împreună cu Constantin uricar, pentru că au fost frați, și li-l dăduse și-i miluise Simion Moghilă, și le-a făcut și uric, și pentru că le-a fost mai înainte acel sat și moșie”. Antemia a susținut că satul aparținea doar lui Cârstiian, care l-a răscumpărat de la călugării solcani cu „banii lui drepți și proprii, și s-a prins să facă la acea sfântă mănăstire un turn și un zid de piatră și patru varnițe” și are câștig de cauză în fața Divanului[11].

1645, ianuarie 13: „În ce chip și-au împărțit feciorii Antimii Cristinesii: Pol sat Rotopănești; Pol sat Băișești; Lămășănii ot Suceavă”[12].

1701, iulie 25: „Constantin Duca, domnul Moldovei, dă carte lui Nicolai Perjul din Rădăşani, ţinutul Suceava, să ţină o parte din ocina cu pomi din Rădăşani, ce-a fost a lui Nicoară, pentru nişte boi furaţi şi vânduţi lui Ilie din Bosanci, pentru care a plătit Perjul 20 lei preţul lor şi 15 lei cheltuiala”[13].

1705: 7214 (1705-6). Mărturie de la „Athanasie, egumen ot Slatină, Galerie, stareţ, Gligorie proegumen, Ghidion, clisiarh, de o parte, şi, apoi, „Serafim, egumen ot Homor (scris ruseşte), Selevestru, proegumen, popa Ioan”… Pe a doua foaie: Nicolai Perjul, Pavăl ot Rădăşiani, Iftimie ot Rădăşeni, Găda ot Rădăşiani, Gudanul ot Lămăşeni, Tofan ot Lămăşeni, Andronachi şi Hilip ot Lămăşiani”[14].

1737, martie 27: „Grigore al II-lea Ghica, domnul Moldovei, întăreşte ispisocul mănăstirii Slatina pentru satul Rădăşeni şi alte moşii, deoarece scrisorile pe care le-a avut mănăstirea s-au pierdut „la vremile de răscoale” într-o tainiţă a mănăstirii, după cum arată mărturia adusă de călugări de la megieşii locului”[15].

1743, ianuarie 23: „Constantin Mavrocordat, domnul Moldovei, dă carte lui Ghedeon, egumenul mănăstirii Slatina, să fie volnic a stăpâni nişte livezi cu pomi făcute pe moşia Rădăşani, ţinutul Suceava, de către vecinii mănăstirii, din care unii au murit fără a lăsa feciori, iar alţii au fugit în alte părţi, pe care caută să le stăpânească unii săteni din Rădăşani, „făcându-se că-s neamuri cu stăpânii acelor livezi”[16].

1743, aprilie 20: „Ştefan Gherghel, postelnic, Constan­tin Cantacuzino, Vasile Başotă, postelnic, şi alţi hotarnici dau mărturie lui Constantin Mavrocordat Voievod că, după cartea sa, primită prin Ghedeon, egumenul mănăstirii Slatina, pentru alegerea unui loc din hotarul târgului Baia, ce este al moşiei Rădăşeni, ţinutul Suceava, a mănăstirii Slatina, au mers la Rădăşeni, unde, în prezenţa egumenului mănăstirii Slatina, a mazililor din jur, a târgoveţilor din Baia, a bătrânilor din Rădăşeni, vecini de loc, în frunte cu popa Constantin, au mărturisit de la bătrânii lor, că Ştefan Tomşa Voievod, fiind copil mic şi sărac, a învăţat carte aici şi, primind domnia, a venit la Rădăşeni, a ridicat biserică şi, jeluindu-se oamenii că-i locul strâmt şi n-au unde se hrăni, le-a dat o bucată de loc din hotarul târ­gului Baia. Iar Grigore Andron şi Gavril Tăpălăghia, din acelaşi sat, au arătat că a venit în casa părinţilor, când erau copilandri, Alecsa Oiaga, om bătrân, băieş de loc, care a mărturisit părinţilor că a apucat stăpânind rădăşenii acea bucată de loc din hotarul lor, şi văzând că târgoveţii din Baia n-au pus nici o pricină, când popa Constantin şi cei 15 bătrâni din Rădăşeni au primit asupra lor cartea de blestem, adusă de egumen, au ales acea bucată de loc dinspre hotarul Băii şi, înnoind sem­nele, au lipit-o de hotarul Rădăşenilor. Hotare: Drumul Armanului. Martori: Grigori Frătiţa şi Ursachi Davidel mazili, popa Vasile, Ianăş cel Mare, Petrea fratele lui, Ianăş Peşte, vechi târgoveţi din Baia, Va­sile al lui Gheorghie, Vasile Tăpalaghia, Strătulat Miron, Gheorghie Pletosul, Grigore al lui Sofronie, Ion al lui Iftimie, Vasile Tănase, Toader Alucăi, Toader al lui Dumitraşco, Gligore Andron, Gligorie Pletosul, Ion Perjul, vecini de acolo”[17].

1744, mai 26: „Ioan Mavrocordat, domnul Moldovei, dă carte lui Ghedeon, egumenul mănăstirii Slatina, prin care îl împuterniceşte să stăpânească o livadă cu pomi, ce a fost făcută de un muscal, venit din Ţara Leşească, pe moşia Rădăşeni, ţinutul Suceava, a mănăstirii Slatina. Logofătul a citit”[18].

1749, iulie 18: „Mai mulţi mazili şi boerănaşi, raportând Domnului despre pricina sătenilor din Rădăşeni cu mănăstirea Slatina, zic: ţăranii… apucase de la strămoşii lor de ştia fieşte carele unde a merge să are şi să cosască şi nu putea altul să-l scoată din pământul cel de arat şi din locul cel de cosit, nici stăpânii lor nu-i scotea, nu-i trebuia unui om acel pământ să-1 are, sau locul cel de coasă, şi-l unui om străin de-l lucra şi el îl dijmuia, nu se mesteca stăpânii la acea dijmă de pe pământul acelui om”[19]. „Ion Perjul şi Gligore Pletosul, epitropii satului Rădăşani, ţinutul Suceava, se jeluiesc la Divan împotriva călugărilor mănăstirii Slatina, spunând că moşia Rădăşani, pe care stau, este a lor de baştină şi ei sunt închinaţi numai cu slujba la mănăstire (ca să aducă pe an câte o podvoadă cu carul şi să facă o zi pe an la coasă). Până acum ei au stăpânit moşia şi au luat dijmă de la oameni străini (liuzii mănăstirii – n. n.), care s-au hrănit pe ea, iar din aul trecut călugării îi obligă să lucreze mai mult”[20]. „Ştefan Gherghel, postelnic, Constantin Ciudin, medelnicer, Toader Bădiliţă, vornic, Neculai Gherghel, medelnicer, Vîrlan Panaiot, pârcălab, Gavril Frătiţa dau mărturie lui Constantin Mavrocordat Voievod că oamenii din satul Rădăşani, ţinutul Suceava, sunt vecini ai mănăstirii Slatina, după cum ştiu de la părinţii lor, care erau zlotaşi. Ei afirmă că n-au auzit, deşi au apucat oameni bătrâni de 100 de ani, că rădăşanii sunt moşeni închinaţi mănăstirii Slatina şi nu sunt vecini. În ceea ce priveşte luarea dijmei de către ţăranii din Rădăşeni de pe hotarul lor, de la oameni străini, arată că şi acum ţăranul, care are casă şi loc de arat şi cosit din strămoşi, nu poate fi scos din pământul lui de către stăpâni, şi, de nu-l lucrează, îl poate da unui om străin să-l lucreze în dijmă, fără a se amesteca stăpânii moşiei în acea dijmă”[21].

1749, august 3: „Anaforaua boierilor, în pricina dintre Ion Perjul, fiul lui Nicolae Perjul, cu Gligori Pletosul, fiul lui Vasile Pletosul, epitropii satului Rădăşani, ţinutul Suceava, şi mănăstirea Slatina. Epitropii satului Rădăşani, cu scrisori de la Vasile Voievod., Constantin Duca Voievod., susţin că moşia Rădăşani, pe care locuiesc, este a lor de baştină şi sunt închinaţi numai cu slujba la mănăstire, iar mărturiile mazililor megieşi şi a lui Gligorii, vechilul mănăstirii Slatina, arată că moşia Rădăşani este a mănăstirii, dania lui Alexandru Voievod, ctitorul ei, şi ale lor sunt numai livezile cu pomi, pe care i-au sădit ei, iar tocmeala lucrului n-a fost numai o podvoadă cu carul şi o zi de clacă pe an, ci aduceau şi câte o falce de fân de om la mănăstire şi 2 zile de clacă pe an, la iezături de mori şi altele, dar dijmă n-au luat. Boierii stabilesc părţilor termen de judecată pentru 26 octombrie. Se menţionează scrisori domneşti din perioada 1648-1749”[22].

1749, octombrie 28: „Nicolae Canta, mare clucer, dă mărturie egumenului mănăstirii Slatina, pentru judecata ce o are în faţa Divanului lui Constantin Voievod cu oamenii din Rădăşeni, ţinutul Suceava, în care combate afirmaţia oamenilor din Rădăşeni că nu sunt vecini, iar moşia nu este a mănăstirii, ci, după mărturia mazililor, oamenii din Rădăşeni să lucreze ca şi până acum mănăstirii boierescul şi să-şi dea adetul din venitul lor”[23].

1750, iunie 11: „Constantin Racoviţă, domnul Moldovei, la jalba egumenului mănăstirii Slatina pentru moşia Rădăşeni, ţinutul Suceava, care este dreaptă moşie a mănăstirii, cu vecini, pe care o stăpâneşte de mulţi ani şi pentru care a avut judecată la Grigore Voievod şi Constantin Voievod cu oamenii din Rădăşeni şi au mărturii, de la boierii „care au cercat dovedire acestei moşii”, şi jeluindu-se faţă şi oamenii de Rădăşeni, care zic că nu sunt vecini, iar moşia pe care locuiesc este a lor, porunceşte lui Costache Razul să cheme părţile şi, după scrisori şi mărturii de credinţă ale oamenilor bătrâni, să cerceteze pricina şi să dea mărturie încredinţată. Totodată îi cere să cerceteze stăpânirea acestei moşii de la Antiohie Voievod şi până la Mihai Voievod şi să înştiinţeze. Iordachi Cantacuzino, mare logofăt”[24].

1752, mai 15: „Constantin Racoviţă, domnul Mol­dovei, întăreşte hotărârea dată de Iani, mare stolnic, şi Vasile Buhăescu, fost mare medelnicer, în judecata dintre Partenie, egumenul şi soborul mănăstirii Slatina, cu Gligore Pletosul, Ion al lui Iftimie, Toader Şoldănescul şi Simion, fiul Gădii, vechili din partea tuturor sătenilor din satul Rădăşeni, ţinutul Suceava, prin care dovedesc că moşia Rădăşeni este a mănăstirii Slatina. Călugării au arătat că acest sat este al mănăstirii, dania cti­torului Alexandru Lăpuşneanu Voievod; că moşia a fost sub ascultare, iar oamenii au slujit mănăstirii, numai dresele pe care le-a avut mănăstirea pe moşiile sale s-au pierdut într-o tainiţă „la vremi de răscoale”. Ei au arătat mărturia megieşilor şi ispisocul de la Grigore Voievod, în care scrie că moşia Rădăşeni şi altele sunt ale mănăstirii Slatina. Neavând călugării cu ce dovedi stăpânirea, s-au ridicat oamenii din Rădăşeni „ce-au fost baştină de acest sat” şi-au arătat că moşia Rădăşeni este a lor, că au fost în­chinaţi numai „lucrul cu slujba lor” la mănăstire, arătând numai nişte cărţi vechi de la răposaţii domni Vasile Voievod, Constantin Duca Voievod, date de volnicie unor săteni ca să stăpânească lazurile şi pometurile şi să dijmuiască, şi nişte mărturii care arată că ei au dijmuit pe acei ce-au lucrat pe acea moşie. Călugării au arătat că n-au luat dijmă de pe mo­şia Rădăşeni, ci numai slujba de la oameni şi „cu moşia n-au avut ei treabă”. Pe lângă mărturiile unor mazili, în favoarea lor, călugării au mai arătat o carte de la Costache Razul, hatman, în care scrie că au jeluit oamenii din Rădăşeni „că-i scot călugării din tocmeala slujbei ce-au slu­jit părinţii şi moşii lor” şi s-au aşezat cu slujba ce vor face pe an. Apoi au adus călugării pe Agafton, fost egumen, călugăr vechi, care, primind carte de blestem pe mărturia sa, în prezenţa oamenilor din Rădăşeni, a arătat că moşia Rădăşeni s-a stăpânit de mănăstire, după cum ştie şi de la alţi călugări bătrâni. Vechilii satului Rădăşeni s-au dat rămaşi de judecată, să nu se mai pretindă moşeni în sat, iar călugării mănătirii Sla­tina să stăpânească în bună pace moşia Rădăşeni”[25].

1764, iulie 6: „Grigore al III-lea Ghica, domnul Moldo­vei, dă carte lui Ghenadie, egumenul mănăstirii Slatina, şi omului său, ce l-ar face epitrop pe moşia Rădăşeni, ţinutul Suceava, să fie volnic a stăpâni a sa ocină şi moşie şi a lua de-a zecea din ţarini cu pâine, fâneţe, grădini cu legume, bălţi cu peşte, livezi cu pomi, prisăci cu stupi (din 50, unul, iar de vor fi mai mulţi sau mai puţini să ia câte o para de stup). Oamenii ce şed cu casa pe acea moşie să dea un leu pe an mănăstirii, ori, nedând bani, să lucreze tot gospodarul câte 12 zile pe an (6 iarna şi 6 vara) „după obicei şi după hotărârea testamentului”. Porunceşte ispravnicului de ţinut să pună în vedere gospodarilor de pe moşia Rădăşeni să dea mănăstirii venitul moşiei pe tot anul, să-i împlinească pe cei împotrivitori, ca să nu se facă pagubă mănăstirii. Cu toate că, acum 14 ani, s-a făcut „aşezare” înaintea lui Costache Razul, mare vornic, ca să facă un stog de fân pe an, să ducă o podvoadă de pâine de pe moşie, la mănăstire, într-o zi să cosească cu toţii de clacă, să iezească iazul morii, când se va strica, pe care, de la o vreme, încoace, nu vor s-o respecte, porunceşte să urmeze hotărârea testamentului, iar cei ce vor zice că moşia Rădăşeni este a lor să vie cu drese şi scrisori la judecata Divanului”[26].

1767, decembrie 2: „Iordachi Cantacuzino, spătar, în urma je­luirii lui Methodie, egumenul mănăstirii Slatina împotriva oamenilor de pe moşia Rădăşeni, ţinutul Suceava, care refuză plata adetului moşiei, raportează lui Grigore Callimachi Voievod că, în prezenţa părţilor şi după scrisori a cercetat pricina, constatând că, după ridicarea vecinătăţii „s-au sculat aceşti oameni, ce-au fost de baştină din Rădăşeni” la domnia lui Constantin Mavrocordat Voievod şi au chemat pe egumen la Divan, în anul 1749 (7257) şi, nehotărându-se judecata, din cauză că sătenii voiau să ia moşia, iar călugării spuneau că sunt vecini, pentru a prezenta părţile dovezi, întâmplându-se „mazilie”, au ieşit la Divan la Constantin Racoviţă Voievod, în anul 1750 (7258), dar neavând dovezi, au fost rânduiţi la Constantin Razul, vornicul rânduit cu slujba la ţinutul Suceava, care, după cerce­tare, a stabilit că moşia este a mănăstirii Slatina şi le-a făcut aşezare de lucru şi scrisori ambelor părţi. După doi ani, sătenii l-au chemat din nou pe egumen la Constantin Racoviţă Voievod, zicând că moşia este a lor şi, fiind rămaşi, li s-a anulat aşezarea, domnul obligându-i să lucreze după „ponturi”. Oamenii din Rădăşeni s-au ridicat din nou la judecată, în faţa lui Dinul Cantacuzino, ban, şi Constandin Başotă, medelnicer, fiind vechili is­pravnici, în 1764 (7272), fără a avea câştig de cauză, iar în domnia lui Grigore Ghica Voievod au fost obligaţi să dea venitul mănăstirii, după hotărârea ponturilor. La o nouă judecată, cerând egumenul venitul moşiei, după aşezare, oamenii din Rădăşeni au scos o hotarnică din 1743 (7251), prin care au cerut să le dea egumenul 36 lei cheltuiala la hotărnicie, din care cauză n-au dat venitul mănăstirii. Călugării, văzând că egumenul de atunci, fiu de vecin şi anume Vasile a lui Gheorghe, prin acea măr­turie hotarnică, dată vecinilor din Rădăşeni, a pus mănăstirea la chel­tuială şi supărare cu judecăţile, atâţia ani, n-au permis egumenului să dea moşia în veci, care să fie a lor, din cauză că n-au lucrat şi nici n-au dat venitul mănăstirii după aşezare, ci s-au volnicit şi au pus orândă în sat şi iau venitul moşiei, fără a da nimic mănăstirii. La anaforaua făcută de boieri şi dată egumenului, prin care li se cerea respectarea ponturi­lor, oamenii din Rădăşeni au arătat că n-au fost de faţă şi că mănăstirea nu le dă iarbă de coasă pe alte moşii, pe care le vinde mănăstirea cu anul la negustori. Egumenul cere anularea aşezărilor şi respectarea pon­turilor ca la alte moşii mănăstireşti sau boiereşti. Iordachi Cantacuzino, în scrisoarea dată domnului, propune ca să se strice toate aşezările şi să se ia scrisorile din mâinile oamenilor din Rădăşeni şi, fiindcă n-au dat venitul moşiei, păgubind mănăstirea, le stabileşte zi de judecată la Di­van, în 6 ianuarie anul viitor”[27].

1768, ianuarie 30: „Grigore Callimachi, domnul Moldovei, scrie lui Iordachi Cantacuzino, fost mare spătar, ispravnicul de Suceava, ca, după hotărârea anaforalei ce va prezenta egumenul mănăstirii Slatina, în pricina cu oamenii din Rădăşeni, să ia toate scrisorile din mâna lor şi, rupându-le, să le dea egumenului, să le ia dijma din anul trecut până la un ban, să-i supună ponturilor şi să nu păgubească mănăstirea de venitul moşiei. A citit al treilea logofăt”[28].

1768, iulie 15: „Grigore Callimachi, domnul Moldovei, în urma jeluirii lui Methodie, egumenul mănăstirii Slatina, pentru nişte livezi cu pomi, pe moşia ce are mănăstirea la satul Rădăşeni, la unele, stăpânii ce le-au făcut fiind morţi, fără urmaşi sau fugind pe alte moşii, le-au vândut unor oameni străini, care n-au treabă la moşie, precum şi pentru o li­vadă cu pomi făcută de un rus, pe care, până acum câţiva ani, a stăpânit-o mănăstirea, iar anul trecut un om din târgul Botoşani a venit, cu carte domnească de la Iaşi, pentru a stăpâni livada, dă carte egumenului mănăstirii Slatina să fie volnic a stăpâni livezile mănăstirii, iar livezile celor ce le-au făcut să le stăpânească ei sau rudele lor, cu obligaţia de a da dijma mănăstirii, „din zece pomi, un pom”. Alţi oameni străini să n-aibă voie a stăpâni livezile celor ce au murit sau au fugit, acestea trecând în stăpânirea mănăstirii. De asemenea, mănăstirea să restituie banii celor străini, care au cumpărat livezi, şi să le ia în stăpânirea ei, iar de nu va prezenta dovadă de rudenie acel om din Botoşani, pentru acel rus, care a murit, livada să treacă în stăpânirea mănăstirii Slatina. A recitit marele logofăt”[29].

1793, mai 28: „Mihai Şuţu, domnul Moldovei, în urma jeluirii lui Chiril, egumenul mănăstirii Slatina, împotriva oamenilor de pe moşia Rădăşeni, ţinutul Suceava, care nu fac zilele de boieresc, nici nu dau adetul moşiei după hotărârea „ponturilor” ce se află în vistierie cu pecete domnească, aducând pagubă mănăstirii, porunceşte lui Grigoraş Sturza, fost mare spătar, ispravnicul ţinutului Suceava, să cerceteze pricina ce are mănăstirea Slatina cu oamenii de pe moşia Rădăşeni, care nu se supun îndatoririlor ce au faţă de mănăstire”[30].

1794, mai 24: „Chiril, arhimandrit şi egumen al mănăstirii Sla­tina, se plânge domnului de păgubirea şi supărarea ce fac mănăstirii lo­cuitorii din satele Rădăşeni, Mălini şi Găineşti, ţinutul Suceava, în Mol­dova, care „cu obrăznicie şi puteri” cuprind fânaţurile mănăstirii pentru păşune şi făcutul finului peste trebuinţa lor. Deosebit de acestea, nu vor să lucreze 12 zile de boieresc şi nici să dea câte 2 lei adetul de casă pe an, rămânând mănăstirea lipsită de venitul acestor moşii. Ţin şi turme de oi pe locul mănăstirii, care nu are unde să-şi păşuneze vitele şi nu plătesc nimic, încât au rămas ei stăpâni pe moşiile mănăstirii. Egu­menul cere domnului să dea poruncă ca mănăstirea să împartă locul de fânaţ locuitorilor de pe aceste moşii după nevoi şi să-şi păstreze păşune şi finaţ pentru vitele sale. Cei ce fac negustorie să lucreze 12 zile pe an sau să dea 2 lei de casă, iar pentru păşunatul turmelor de oi să plă­tească mănăstirii. Deoarece mănăstirea este păgubită de locuitorii acestor trei sate, solicită carte domnească către ispravnici, ca să-i oblige pe aceşti locuitori să respecte obligaţiile faţă de mănăstire. A. Donici, medelnicer, în 26 mai 1794, trimite jalba marelui logofăt, ca să facă carte domnească către ispravnici, pentru a „odihni” mănăstirea”[31].

1794, iulie 10: „Oamenii din Rădăşeni, ţinutul Suceava, se plâng domnului că, după jalba dată împotriva egumenului mănăstirii Slatina, s-a trimis carte domnească ispravnicilor de ţinut, ca să vie la Divan după vremea lucrului, că egumenul le-a luat fânul făcut, lăsându-i muritori de foame. Solicită domnului Mihai Şuţu să li se dea fânul luat şi să rămână după aşezarea veche. A. Donici, medelnicer, îi trimite la marele vistier, ca să le facă carte către isprăvnicie pentru cercetarea pricinii”[32].

1795, ianuarie 28: „Mihai Suţu, domnul Moldovei, ia cunoş­tinţă de nemulţumirea locuitorilor de pe moşia Rădăşeni, ţinutul Suceava, faţă de judecata marilor boieri, în pricina cu Chiril, egumenul mănăstirii Sla­tina, stăpân al moşiei, care, în anaforaua din 9 ianuarie 1795, prezen­tată domnului, au arătat că jeluitorii, după anaforaua din 30 ianuarie 1768, semnată de Gavril, mitropolitul, şi întărită de Grigore Callimachi Voievod, şi alte dovezi, au fost vecini ai mănăstirii, iar egumenii de atunci mi i-au supărat cu adetul moşiei sau cu dijma şi, ridicându-se acea ve­cinătate, au fost obligaţi să dea mănăstirii banii caselor şi dijma din toate, după obicei; la care ei s-au împotrivit, numindu-se şi moşeni de Rădăşeni, fiind rămaşi în faţa Divanului şi luându-li-se scrisorile, pricina lor a luat sfârşit, după cum dovedesc scrisorile mănăstirii. Acum din nou jeluitorii arată că, din vechi, au fost „moşeni de Rădăşeni”, iar egu­menul le-a mărit obligaţiile faţă de mănăstire şi le-a dat mai puţin loc de hrană. La afirmaţia lor, egumenul, cu mărturia ispravnicilor ţinutului Suceava din 20 iulie 1794, a arătat că pe moşia Rădăşeni nu sunt oameni străini, şi mănăstirea nu numai că nu ară şi nu face fân pe acea moşie, ci le-a mai dat şi moşiile mănăstirii Stănileşti, Verejeni şi Poculeni pen­tru îndestularea hranei lor. Mihai Suţu Voievod, cercetând pricina, în faţa întregului sfat şi constatând că locuitorii moşiei Rădăşeni, care zic că au fost moşeni şi la judecăţile ce-au avut li s-au luat scrisorile, n-au dovezi, iar după scrisorile mănăstirii s-au dovedit că nu sunt moşeni, la care ei au răspuns că nu li se dă suficient loc de hrană şi că egumenul i-ar asupri mai mult peste ponturile domneşti, hotărăşte ca aceşti lo­cuitori să dea mănăstirii venitul din livezi, semănături şi din alte după obicei şi adetul caselor; egumenul fiind dator a le lăsa loc de hrană după hotărârea anaforalei şi să nu-i asuprească cu nimic peste preve­derea ponturilor. Porunceşte să se dea carte ispravnicilor ţinutului Suceava, pentru îndeplinirea hotărârii domneşti, iar Grigore Ventura, fost marc postelnic, epistatul vornicilor de aprozi, să ia scrisorile „pricinuitoare de gâlceavă” de ia jeluitori şi întăreşte anaforaua marilor boieri”[33].

1796, ianuarie 22: „Chiril, arhimandrit şi egumen al mănăstirii Slatina, se plânge lui Alexandru Callimachi Voievod că, după jalba locuito­rilor din satul Rădăşeni, moşia mănăstirii Slatina, din 30 august 1795, în care arătau că li s-a luat fânaţul ce-l aveau pe moşia mănăstirii, iar banii rămăşiţă pentru „dijma pomilor” să-i dea în luna septembrie, a primii carte domnească, în care i se poruncea ca să se adreseze ispravnicilor, pentru cercetare, în cazul că locuitorii n-au dreptate, despre care dom­nul a luat cunoştinţă, solicită să se dea din nou carte către ispravnici, ca să-i oblige pe locuitorii din satul Rădăşeni să plătească mănăstirii rămăşiţa din dijma pomilor şi să-i împlinească zilele de boieresc. Ma­rele paharnic trimite jalba marelui logofăt, pentru a cerceta mărturia ispravnicilor şi a le trimite carte domnească, ca să-i împlinească pe locuitorii din Rădăşeni după „aşezarea ponturilor domneşti”[34].

1798, octombrie 27: „Neculai, mare paharnic, şi Cantacuzino scriu oamenilor din Rădăşeni că egumenul mănăstirii Slatina, ţinutul Suceava, s-a jeluit că, în zapisul pe care l-au trimis pentru îndeplinirea zilelor de boieresc, nu le-a cerut să respecte prevederea din „ponturi” cu pri­vire la băutură ; drept ce revine stăpânului moşiei şi că oamenii din Ră­dăşeni nu numai că au pus vin în vânzare, ci au tăiat şi cepul la butca de vin a egumenului, cerându-le să respecte îndatoririle faţă de mă­năstire, pentru a nu fi pedepsiţi”[35].

1798-1800: „Chiril, egumenul mănăstirii Slatina, ţinutul Su­ceava, scrie domnului că, după jalba trimisă, zilele trecute, asupra locuitorilor din satele Oprişeni şi Rădăşeni, cărora prin carte domnească li s-a dat protimisis, adică în orândă cu anul venitul moşiilor Oprişeni şi Rădăşeni, cu alte cotunuri ce sunt într-un hotar, ca să i se plătească banii pe anul în curs sau să dea moşiile în stăpânirea mănăstirii, şi cerând ispravnicii să se respecte porunca cărţii domneşti, locuitorii satului Oprişeni au renunţat la orânda moşiei, iar satul Rădăşeni a cerut 6 zile amânare, fără a plăti banii. Deoarece, de 15 zile, egumenul aşteaptă pe doi fruntaşi ai satului la Iaşi, pentru judecată, cere hotărârea domnului pentru rezolvarea pricinii”[36].

1878, mai, Prefectura judeţului Suceava: „Toate autorităţile sunt rugate a lua măsuri ca să pună mâna pe tinerii: Ciota Ioan, din comuna Lămăşeni, Grădinariu Costache, din comuna Valea Glodului şi Jitariu Costache, din comuna Preuteştii Uniţi, înscrişi pe tablourile de recensământ a recrutaţiei clasei anului curent, la No. 4, 14 şi 4, care sunt dispăruţi din comune, unde nu se ştie, signalmentele lor sunt: 1). Ciota Ioan, nu se cunosc signalmentele”[37].

1881: „Tabloul premianţilor de juriul concursului agricol şi industrial din judeţul Suceava, în zile de 14, 15 şi 16 octombrie 1881. / La 14 octombrie: Toader Gr. Ţevie, din comuna Rădăşenii, pentru un car lucrat de el însuşi, medalie de bronz şi 20 lei; Vasile Grumăzescu, din comuna Rădăşeni, pentru cultura de trifoi şi fasole, medalie de argint; Toader I. Cârlan, din comuna Rădăşeni, pentru seminţe de legume şi un voloc, medalie de bronz; Toader Pavela Onei, din comuna Rădăşeni, pentru cultura perilor, medalie de bronz; Petru Ciubotaru, din comuna Rădăşeni, pentru căpestre de cânepă, 20 lei; Safta Gr. Lovinescu, din comuna Rădăşeni, pentru ţesături de in şi cânepă, una vacă; Casandra Bejanu, din comuna Rădăşeni, pentru ţesături de in şi cânepă, medalie de bronz şi una vacă; Irina Grigore Pintilie, din comuna Rădăşeni, pentru ţesături de cânepă, 30 lei; Elena Ioan Sofiica, din comuna Rădăşeni, pentru ţesături de in şi cânepă, 20 lei; Ruxandra Th. Ioan Cârlan, din comuna Rădăşeni, pentru ţesături de in şi cânepă, 20 lei”[38].

1886, iulie: „În ziua de 27 iunie trecut, a căzut o ploaie cu piatră în comuna Rădășeni, plasa Șomuzu-Moldova, județul Suceava. Cu această ocazie, la locul numit „peste Șomuz”, teritoriul comunei Rădășeni, ploaia, fiind cu mare repeziciune, a luat pe femeia Maria Ioan Th. Buhlea, care se afla acolo, cu alți oameni, la prășit, și a dus-o spre iaz, așa că numai cu ajutorul oamenilor a putut fi scăpată de moarte. Numita femeie, însă, rămânând oareșicum zăpăcită din cauza acestei întâmplări, s-a trimis în cura spitalului (Fălticeni – n. n.)”[39].

1887: „Prin îndeplinirea formalităților cerute de lege, comuna Lămăşeni s-a unit cu Rădășeni, sub nnmire de Rădășeni” (Monitorul Oficial, Nr. 92, 28 iulie 1887, p. 2219).

1888: „Ioann Pușcașu, din comuna Rădășeni, judetul Suceava, pândar la arendașul moșiei Rădășeni, în ziua de 5 Decembrie curent, a mers la casa de posesie, spre a raporta despre serviciul său. La întoarcere, seara, a voit a trece pe ghiață, peste iazul numit al Călugărului; dar, când a ajuns în apropiere de stuh, unde matca iazului era dezghețată, fiind întuneric, a căzut în apă și s-a înecat. În ziua de 8 Decembrie i s-a găsit cadavrul sub gheață”[40].

1891: „Casieria generală a județului Suceava. Agentul de urmărire și controlor fiscal al circumscriptiei II, județul Suceava, conform art. 12 din legea de urmărire, face cunoscut prin aceasta că, în ziua de 25 Aprilie 1891, orele 12 din zi, se va vinde prin licitație, în orașul Fălticeni, din suburbia Iarmarocul Vitelor, averea ce s-a sechestrat, pentru neplata dărilor datorate. Această avere sechestrată este: Două vaci cu vițel, șase vaci sterpe, doi buhai, patru gonitori (juncani), trei gonitoare, trei mânzați bouți, două mânzate vițele, un cal, cinci iepe și două costrușe. Aceste vite sunt sechestrate de la domnii arendași ai moșiei Statulul Rădășeni, cu procesele-verbale No. 43 și 53 din 1891; iar vânzarea lor se face sub rezerva ca din prețul ce va rezulta la licitație să se îndestuleze atât Statul, cât și casa creditului agricol a județului Suceava, deoarece sunt amanetate în contul împrumutului de lei 2.800. Prin urmare, aceia care vor voi a concura la licitația acestei averi să se prezinte la locul indicat, în ziua și orele fixate. Se cere concurenților să depună, mai întâi, o garanție de 5 la sută din valoarea averii. / No. 66. 1891, Aprilie 4”[41].

1891: „Prin deciziunea Dlui ministru de finanțe cu No. 8.560 din 31 Mai 1891, se numesc ca debitanți pentru vânzarea tutunurilor, timbrelor, chibriturilor și cărților de joc persoanele următoare: Teodor Grumăzescu, în comuna Rădășeni, plasa Moldova-Șomuz, județul Suceava”[42].

1894: „Rădăşeni, comună rurală, situată în partea estică a plasei Moldova de sus şi la 2.500 m de Folticeni. Se mărgineşte, la est, cu comuna Oprişeni, la vest cu comuna Sasca şi Brădăţel, la sud cu comuna Baia, şi la nord cu Buco­vina. Are forma unui poligon neregulat, înclinat spre nord-est. Se compune din satele Rădăşeni şi Lămăşeni, cu reşedinţa în satul de la care şi-a luat nu­mele. E populată cu 636 capi de familie, ce numără 2.721 su­flete sau 1.361 bărbaţi şi 1.360 femei, fiind 532 contribuabili. Are 3 biserici, servite de 4 preoţi, 1 diacon şi 9 cântăreţi şi 2 şcoli rurale mixte, cu 2 învăţători. Bugetul comunei pe 1892-1893 are, la venit, 7.903 lei şi, la cheltuieli, 7.563 lei, iar al drumurilor: 1.656 lei venit şi 1.560 cheltuieli. În toată co­muna sunt 46 cai, 298 boi, 346 vaci, 1.396 oi şi 230 porci. Altitudinea comunei, de la nivelul mării, variază între 340-350 m. E udată de Şomuzul Mare (6 km), Şipotele (5,735 m), Siliş­tea (4 km), Lămăşanca şi Brădăţelul. A patra parte din mo­şia Rădăşeni este proprietatea Statului, iar moşia Lămăşeni e a dlor G. Ciudin şi G. Văsescu, restul e al sătenilor. În­tinderea teritorială a comunei e de 2.322 fălci, din care 2.269 cultivabile şi 53 fălci pădure. Împroprietăriţi în 1864 sunt: 33 fruntaşi, 160 pălmaşi şi 316 codaşi, stăpânind 1.821 fălci 58 prăjini; 16 însurăţei cu 32 fălci; iar 131 locuitori au cumpărat tot atâtea loturi mici a câte 5 hectare. Locuri mai însemnate în comună sunt: Cetăţaua, un platou deasupra satului Rădăşeni (spre sud-est), unde se găsesc antichităţi ca unelte de cremene şi vase de lut. / Rădăşeni, sat pe moşia şi în comuna cu acelaşi nume. Partea-i sud-vestică  poartă numele de Fundoaea. Aşezat într-o adâncă, încunjurată de dealuri mari, deschisă numai spre nord, are aspectul unei  păduri de arbori roditori, din care unde şi unde se iveşte câte un creştet de casă sau un fum. Satul nu se poate vedea decât aflându-te deasupra lui, aşa că dealurile din juru-i formează un fel de cetate naturală. Până la 1886, satul Rădăşeni forma singur comună aparte. Numără 344 case, în care trăiesc 417 capi de familie sau 1907 suflete, din care 933 bărbaţi şi 974 femei, fiind 332 contribuabili. Vatra satului ocupă 455 fălci şi 34 prăjini. / Aşezările locuitorilor pot servi de model tuturor satelor din judeţ. Mat toată moşia e proprietatea locuitorilor, dobândită în virtutea legilor din 1864, 1878 şi 1889, rămânând statului numai 130 fălci, ce se vor vinde în loturi mari. Are o biserică, a cărei teme­lie a fost pusă de Ştefan Tomşa Vodă, servită de 3 preoţi, un diacon şi 3 cântăreţi ţi împroprietărită cu 18 fălci, şi o şcoală rurală mixtă, reînfiinţată în 1858, fiind cea mai veche şcoală din judeţ, cu un învăţător plătit stat. împroprietărită cu 6,5 fălci şi frecventată de 45-50 elevi, din 96 băieţi şi 106 fete, cu etatea de 7-12 ani aflători în sat. / În vechime, a existat în Rădăşeni o şcoală preoţească. Ştefan Tomşa Vodă, care a domnit între 1611-1615 şi 1622-1623, deşi originar din ţinutul Putnei, învăţase carte la şcoala preoţească din Rădăşeni, în ţinutul Sucevei, după cum ne spune un document de pe timpul lui Con­stantin Mavrocordat, în care mai mulţi omeni bătrâni din satul Rădăşeni mărturisesc, cu prilejul unei hotărnicii, că „apucaseră şi ei, de la bătrânii lor, că, fiind Ştefan Vodă Tomşa copil mic şi sărac, a învăţat carte la şcoala din Rădăşeni şi, miluindu-l Dumnezeu cu domnia, a venit la Rădăşeni şi a făcut aice o bi­serică, şi, jeluind omenii că li-i locul strâmt şi n-au unde se hrăni, le-a dat şi o bucată de loc din hotarul târgului” (Baia, se înţe­lege). Această mărturisire a documentului, deşi nu contem­porană, este însă întărită de alte împrejurări. Aşa, tradiţia, păs­trată până acum în Rădăşeni, atribuie lui Ştefan Tomşa zidi­rea bisericii ce se află în acel sat. El făgăduise că o va zidi, atunci când, fiind fugărit de Constantin Movilă, căutase scă­pare la tătari, adăpostindu-se, după cum spune tradiţia, întâi în Rădăşeni. Când dânsul se urcă în scaunul Moldovei, îşi îndeplini juruinţa făcută în tim­pul fugii sale. Şi astăzi se pomenesc de ctitori ai bisericii: Ştefan Voievod şi Elena Doamna, şi se află şi o linguriţă de aur, cu inscripţia slavonă, care pe româneşte sună: „Şi am dat-o pre ea, spre a se ruga pentru noi, în biserica din satul Rădăşenii, unde este hramul „Marele mucenic Mercurie”, Io Ştefan Voievod Tomsovici”. Inscripţia nu poartă nici o dată (linguriţa a fost dusă de călugării din Slatina, care puseră, mai târziu, mâna pe Rădăşeni, la Mănăstirea Neamţului, unde se află şi astăzi. Rădăşe­nii, însă, îngrijiră a se face una de argint poleit întocmai ca şi cea originală, pe care o păstrează ca un scump odor, o frumoasă dovadă despre trainica iubire a trecutului în acel sat, cel mai frumos din toată Mol­dova. Se vede, din inscripţia linguriţei, care arată de soţie a lui Ştefan Tomşa pe Elena, că acesta a fost Tomşa al II-lea şi nu I, a cărui soţie, am văzut din „aerul” de la Buneşti, era Axinia. Şi despre şcoala din Rădă­şeni s-au păstrat în popor urme de tradiţii, însă mult mai slabe decât despre biserică (A. D. Xenopol, Istoria Românilor, vol. III, p. 492). / Din trecutul satului. Rădăşenii sunt din obârşie răzeşi. Între documentele care ne amin­tesc despre acest sat, cel mai vechi cunoscut ni s-a păstrat în archiva din Moscova şi e de la Alexandru cel Bun, deci vechimea satului datează de mai înainte de dom­nia acestuia. Următoarele documente ne vor­besc despre Rădăşeni: 1). Documentul prin care Ale­xandru cel Bun dăruieşte lui Popa Iuga moşia Buciumeni, aflat în păstrarea lui Vasile Diaconu, din Buciumeni (16 februarie 1424[43] – n. n.); 2). Documentul din 1434, prin care Ştefan, fiul lui Alexandru Vodă, întăreşte din nou stăpâ­nirea lui Popa Iuga asupra satului Buciumeni, de lângă Rădăşeni; 3). Documentul de la Ilieş şi Ştefan, fii lui Alexandru cel Bun, din 1435, prin care se hotărăşte iarăşi satul Buciumeni şi o parte din Rădăşeni protoereului Iuga; 4). Un alt document, din 1439, de la aceiaşi şi cu acelaşi con­ţinut; 5). Mărturia din 1723, Iunie 20, a locuitorilor din Bosancea şi Lămăşeni, de pe timpul lui Mihail Racoviţă, privitoare la judecata răzeşilor din Rădăşeni cu călugării Mănăstirii Slatina, care uzurpaseră moşia şi-i pusese în boieresc; 6). Anafora către N. Mavrocordat, din 1743, Aprilie 20, în care se zice că Ştefan Tomşa, fiindcă învăţase carte la şcoala din Rădăşeni, a dăruit acestora o bucată din trupul moşiei târ­gului Baia; 7). Anafora de judecată către C. Racoviţă, din 1750, Octombrie 28, prin care se spune că Rădăşenii au fost darabani domneşti şi că, de la a doua domnie a lui Vasile Lupu, au fost închi­naţi Mănăstirii Slatina; 8). Documentul din 7258 (acelaşi an), în care, nedându-se dreptate nici Mănăstirii, nici Rădăşenilor, s-a „făcut aşezare într-acest chip, adică de tot anul ca să se facă câte o falce de fân pe an, să o dea gata şi să ducă şi câte o podvoadă de pâine la monastire şi iarăşi într-o zi să cosească cu toţii o clacă de fân şi acel fân să-l ridice ţiganii Monastirii, şi iarăşi la o moară ce are sfânta Monastire la Borghineşti pe Şomuz, când ar trebui a se iezi, să iasă cu toţii să tocmească”; 9). Hotărârea boierilor judecători din 1752, Mai 15, prin care se dă drept de stăpânire Mănăstirii Slatina atât „asupra moşiei Rădăşeni, cât şi asupra oamenilor ce s-au aflat şezători acolo, pe acea moşie”, spunându-se că fu­sese dată Monastirii de Alexandru Vodă Lăpuşneanul; iar Rădăşenii susţin că moşia e a lor din bătrâni şi că numai oamenii ar fi fost daţi în slujba Monastirii, nu şi moşia; 10). Anafora din 1764 către Gr. Al. Ghica, tot în pricina acestei judecăţi; 11). Idem din 1765, Iunie 3, tot către Gr. Ghica, în care se zice „dreapta moşie a Monastirii”; 12). Anafora şi hrisov din 1765, Iunie 3, prin care se porunceşte a se rupe cărţile ce aveau lo­cuitorii din Rădăşeni ca drept de proprietate; 13). Anafora şi hrisov din 1767, Decembrie 2, şi 1768, Ghenarie 30, de la Gr. Calimach, tot pentru ru­perea actelor (vezi Uricar, de T. C, vol. X). / În 1803, „Rădăşenii a Monastirii Slatina număra 201 liuzi, plă­tind 4.212 lei bir anual (mănăstirii, nu visteriei – n. n.), ocupaţi cu lucrul pământului şi poame (Uricar, vol. VII, p. 252). / Rădăşenenii, în genere, sunt omeni bine făcuţi, înalţi, piep­toşi, deştepţi, statornici, harnici, foarte tacticoşi şi negustoroşi. Numai rădăşeneanul vine de hac evreului; acesta ne-o dovedeşte şi faptul că în Rădăşeni izraeliţi nu se pripăşesc. Rădăşenenii, în Moldova, sunt ca şi oltenii în Muntenia. Ei sunt plăcuţi şi la vorbă, şi la port, curaţi şi bine îmbrăcaţi. Femeile se întrec cu soţii lor în apucături bune şi rar se întâmplă ca un rădăşan să-şi însoare flăcăul cu o fată din alt sat şi invers. În ograda şi gospodăria rădăşanului domneşte ordinea şi curăţenia; nu tot aşa pe uliţe, care, nefiind şoseluite, sunt foarte mocirloase. / Rădăşenenii pun mai mult preţ pe livezile şi grădinile lor, care aduc obştii peste 20.000 lei, decât pe ţarine. Perele şi merele de Rădăşeni sunt foarte căutate şi, după timp, se vând cu 15-35 franci suta de kilograme. Chiar pe timpul lui Dimitrie Cantemir mersese vestea despre merele de Rădăşeni. Ţăranii ziceau: „Mălaiul, în Ţara de jos, şi me­rele, în Ţara de sus, nu au coajă” (Cantemir, Descrierea Moldovei, p. 85). / Cultura trifoiului s-a introdus în 1881 şi acum mai nu e lo­cuitor care să nu-l semene. Următorul pastel descrie sa­tul, cu împrejurimile sale: „Într-o adâncă vale ce este-mprejurată / Cu dealuri care toate se ţin de laolaltă, / Se vede o pădure ce se întinde jos, / Sub ochiul ce priveşte ca pe-un covor frunzos. // Pădurea este mare, pădurea este verde, Şi-n lunga depărtare pe zare ea se pierde; / Ai crede că-i un codru sălbatic, neştiut, / De lacoma secure încă nestrăbătut. // Această mult frumoasă pădure seculară / E satul Rădăşenii, sat vechi la noi în ţară; / Se zice că strămoşii ce bine se luptau / Drept ocină pământuri aicea căpătau. // Acolo când românit cu zdravene topoare / Au răzbătut ca nişte oştiri cotropitoare, / Cu urşii cei sălbatici la trântă s-au luat, / Şi-alături cu bârlogul ei case şi-au durat. // Plăculul sat-pădure de sute ani trăieşte; / Bătrânii mai spun încă că astfel se numeşte / El de la rădăcina de meri, de peri, de pruni, / Ce-au răsădit aicea ai ţării buni străbuni. // Vestiţi sunt rădăşenii, ei fac speculă mare / Cu-a lor poame vestite, şi singuri sunt în stare / Prin sate să mai ţie negoţul românesc, / Negoţ care prin târguri mai tot e jidovesc. // Aici toamna pe lozniţi, cu stuh acoperite / Ca babele postite stau perjele zbârcite: / Din deal părul văratic şi mărul cel domnesc / Privesc cu nepăsare la cornul ţigănesc. // Pe vale iată plopul cu frunzi tremurătoare / Ca nişte aripioare de flutur zburătore; / În rând pe lângă apă stau blondele răchiţi / Ce din bătrâne trunchiuri dau tinere mlădiţi. // Spre Baia iazul Ruscei pe un podiş se-ntinde, / În apa lui mult peşte la sărbători se prinde; / El poartă acest nume de la un sat rusesc, / Din care sat nici urme azi nu se mai găsesc. // Ca nişte pânze albe ce se zbicesc la soare / S-arată pe Glimea nişte albe ogoare; / La sud apare culmea numită Cetăţea, / De unde-n faptul zilei Suceava poţi vedea. / Spre nord e dealul viei, dar via strugurie / Când vine primăvara pe deal nu mai învie; / Acolo azi ciobanii pasc turmele de oi / Şi rădăşanul strânge grămezi de păpuşoi, / Cu veselie curge pârâul Lămăşanca / Prin ţarină, pe unde prăşeşte rădăşanca; / El reînsufleţeşte sălbatecele flori, / Ce râd printre cosiţe la zi de sărbători. // În Silişte secara la soare înălbeşte, Acest loc Nicoriţa de oameni se numeşte[44]; / Ca mortul ce nu are scrisoare pe mormânt, / Aşa, făr’ de tradiţii e şi acest pământ! // Aici multe legende rămas-au din vechime, / Legende glorioase din care o mulţime / Se pierd pe toată ziua, legende ce-ar putea / În faţă cu străinul românul susţinea! // Aicea Domnul Tomşa a învăţat la şcoală, / Şi-a meritat a ţării coroană triumfală; / Ce luminată şcoală era în Rădăşeni / Când ea ne da puternici şi mari Domni moldoveni! // Biserica cea veche, română şi creştină, / La care rădăşanul cucernic se închină / De Tomşa fu zidită pe un sălbatic loc, / Loc unde el s-ascunse de duşmani într-un soc! // Când ţara Bucovinei s-a rupt de România, / Bătrânii spun c-aicea veni isprăvnicia; / Suceava ce, odată, domni pe moldoveni, / Trimis-a al ei scaun în sat la Rădăşeni. // Aici odinioară a înflorit o floare / Sălbatică, frumoasă ca floarea de cicoare, / Ea printre flori trecut-a cum trece un zefir / Şi-n cântece lăsat-a un jalnic suvenir. // Marie, Măriuţă, tu prin călugărie / Ai devenit o dulce şi tristă Melanie, / O blondă poezie pe-al veciniciei prag, / O dragoste ascunsă în haine de şiiag! // Acolo, de miercuri, la hram vine anume / Din Fălticeni şi sate o zgomotoasă lume; / Româncele, românii în horă dănţuiesc / Şi inimile bune aici se îndrăgesc… // Perjenii[45] spre Fundoaia[46] întind a lor tulpină / Bătrână ca şi prunii şi perii din grădină; / Perjenii cred că Domnul, când lumea a zidit, / Ei din pământ odată cu perjii au ieşit. // Fundoaea cea bătrână are două bătrâne / Surori ce-s amândouă pe un   bordei stăpâne; / În casa părintească venind suferinţi mari, / Sărmanele bătrâne rămas-au fete mari[47]. // Sub merii şi sub perii cu plete umbritoare / Au înmulţit Pletoşii albine strângătoare; / Sunt ageri, sunt puternici şi au pletele mari, / Ca zimbrul de la codri, pletoşii Loghinari[48]. // Pe jumătate satul din vale, pân’ pe zare, / E locuit acuma de neamul acel care / Sub  Domnul Ştefan Sfântul, luptând la Grumăzeşti, / Au botezat cazacii în ape creştineşti[49]. // Ei sunt ca toţi românii isteţi, voinici şi harnici / Şi ca toţi moldovenii la inimă sunt darnici, / De şoimul ce trăieşte sub bradul muntenesc, / De Toader cel cuminte ei se povăţuiesc![50]”[51].

1894: „Lămășeni, sat pe moşia cu acelaşi nume, din comuna Rădăşeni, la 8.800 m de Folticeni. Partea estică a satului, fiind pe moşia fostului proprietar Cichirdic, poartă numele de Lămăşeni-Cichir­dic; iar cea vestică se numește Lămăşeni-Săcară, pentru același rezon. Aşezat pe văile şi delurile Copăcelul, Prodana şi Izvorului, numără 179 case, populate cu 219 capi de familie sau 814 suflete, din care 428 bărbaţi şi 386 femei (2 străini). Are 200 contribuabili. Vatra satului ocupi 84 fălci, 51 prăjini. Locuitorii sunt buni gospodari, dar urăsc şcoala. Moşia e proprietatea domnilor G. Ciudin şi G. Văsescu şi are 522 fălci, 16 prăjini. Împroprietăriţi la 1864 sunt 19 pălmaşi şi 149 codaşi, stă­pânind 287 fălci şi 56 prăjini. Are două biserici, una în Lămășeni-Cichirdic, cu patronul „Sfinții Constantin şi Elena”, zidită de Anastasia Cichirdiceasa, în 1850, servită de un preot și 2 cântăreţi şi împroprietărită cu 8,5 fălci, şi a doua, cu patronul „Sfântul Nicolae”, de lemn, servită de un preot şi doi cântăreţi şi împroprietărită cu 8,5 fălci. Drumurile principale sunt: la Rădăşeni (1 km), la Sasca (6 km) şi la Rotopănești (3 km). Are o şcoală rurală mixtă, cu un învăţător plătit de stat, în­fiinţată în 1864, frecventată nu­mai de 19 elevi, din 41 băieţi şi 34 fete cu etatea de şcoală aflători în sat. / Locuitorii din Lămăşeni imită pe cei din Rădăşeni în apucături, având toţi frumoase livezi de pomi roditori, dar tot nu sunt aşa de gospodăroşi şi de întreprinzători ca cei din urmă. Vechimea satului e necunos­cută. Se pare însă a avea aceiaşi vechime ca și Rădășenii. Într-o mărturie, dată de locui­torii din Bosancea şi Lămăşeni, egumenului mănăstirii Slatina, în 7231 (1723), Iunie 20, se arată că cei ce întemeiau livezi de pomi pe moşie aveau dreptul să le treacă moştenire copiilor, nepo­ţilor şi strănepoţilor numai cât timp aceştia locuiau în sat. Fetele măritate în alte sate n-aveau dreptul a moşteni livezile părintești (Uricar, de T. C., Vol. X, p. 179). În 1803, „Lămăşeni răzăşești se ocupau cu lucrul pământu­lui, poame şi aveau loc de mij­loc, numărau 100 liuzi, plătind bir (mănăstirii, nu și vistieriei – n. n.) 1.490 lei anual. (Uricar, VII, p. 252). Lămășeni, pădurice de mesteacăn, împiestriţată cu alte esenţe, pe moşia ca acelaşi nume. Prin această pădurice trecea drumul ce lega Suceava cu Baia. Bă­trânii spun că nu o dată oastea lui Ştefan Vodă şi ale altor Domni şi-au făcut trecerea pe aci. Lămăşanca, pârâul ce străbate satul Lămăşeni şi se varsă în pârâul Siliştea (700 m)”[52].

1895: „Elevul Dumitru C. Manoliu, născut la 1878, luna Decembrie, în comuna Rădășeni, plasa Șomuz-Moldova, județul Suceava, pierzându-și certificatul de absolvire a cursului primar-urban, sub No. 83 din 29 Iunie 1892, direcțiunea școlii, după cerere, a liberat numitului duplicatul No. 198 din 3 Septembre 1895. Se publică aceasta, anulându-se certificatul pierdut”[53].

1895: „În ziua de 25 August a. c., în drumul tractuluI Lămășeni, spre șoseaua Cornu-Luncii, pe teritoriul comunei Rădășeni, judetul Suceava, s-a găsit cadavrul unui individ necunoscut, presupus a fi fost un cerșetor. Cazul s-a comunicat de primarul respectiv domnului procuror local”[54].

1899: „Se aduce la cunoștința celor interesați că, în ziua de 9 Decembrie 1899 și următoarele, orele 10 dimineața, se va ține licitațiune publică, conform art. 6, 24 și următoarele din legea înstrăinării bunurilor Statului și răscumpărarea embaticurilor, în localul prefecturii județului Suceava (în Fălticeni – n. n.), pentru vânzarea bunurilor mici arătate mai jos: Locul cârciumii cu un han, lung de 13 metri, larg de 8,5 metri, construcție de zid, având două odăi, o sală, un beci boltit pentru 8 vase, învelit cu șindrile, în stare proastă, pe plan lit. b3, de pe mosia Rădășeni, în întindere suprafață totală ca de 1.263 mp, din care ca 527 mp călcați de Gavril Ancuța, în partea dinspre nord, cu 83 mp, de Neculai Ioniță Nechita, în partea dinspre sud, cu 254 mp și de Toader Hogianu, cu 190 mp, în partea dinspre vest; situat în comuna Rădășeni, plasa Șomuz-Moldova, fost pendinte de mănăstirea Slatina; învecinându-se, la nord, cu Gavril Ancuța, la sud cu Neculai Ioniță Nechita, la est cu șoseaua ce trece prin sat și la vest cu Toader Hogianu; arendat, în perioada 1895-1900, cu lei 25 anual; garanția: lei 50. Concurența începe de la suma de lei 700. / Locul cu o cârciumă de bârne, învelită cu șindrilă, având două odăi, construcție veche și în stare proastă, de pe moșia Rădășeni, pe plan lit. b8, în întindere suprafață totală ca de 1.253 mp, situat în comuna Oprișeni, plasa Moldova-Somuz, fost pendinte de monastirea Slatina; învecinându-se, la nord și sud, cu două uliți, la est cu șoseaua Folticeni-Suceava și, la vest, cu locurile locuitorilor din Oprișeni; arendat pe perioada 1895-1900 cu lei 29 anual; garanția: lei 60. Concurența începe de la suma de lei 500”[55].

1903: „Lucrând ca judecător de instrucţie, refuzasem a mă duce, cu forţa armată, după cererea aceluiaşi inspector co­munal, în comuna Rădăşeni, unde – pretin­dea el – locuitorii erau în completă stare de revoluţie. Revoluţia care-l persecuta pe inspectorul comunal era zvonul răspândit că locuitorii din Rădăşeni ar avea de gând să-l dezmierde, fiindu-le foarte drag, din nişte pricini ştiute de ei”[56].

1904: „Prin lungul şir al căsuţelor albe, cu cerdace de lemn şi grădini, al stradei Nicoreştilor, prin jugul „tractului“ tricolor, plătit de evrei, spre Rădăşeni, sat vechi şi vestit pentru cultura şi exportul fructe­lor, pe care-l face în mai mare măsură decât orice alt sat din România. / Luăm şoseaua şi ne înfundăm într-un drum să­pat prin lut, care duce tot la vale. Pe acest rău drum trec cară şi căruţe şi săteni sprinteni şi cu­raţi, în îmbrăcămintea îngrijită şi elegantă a mun­telui. Gardurile de nuiele rupte din sălciile ce mărginesc ca o alee, cuprind gospodării foarte întinse cu case solide şi înalte, având câte trei odăii, fereşti ce se deschid uneori, frumoase cerdace de lemn. Lemnul clădit şi lucrat se vede pretutindeni în acest prag al pădurii nesfârşile. Şi biserica e făcută din lemn şi, fiindcă uşa de intrare în naos e puternică şi împodobită cu săpături, locuitorii o atribuie cu mândrie lui Ştefan vodă Tomşa, de la începutul vea­cului al XVII-hea, în care ei văd un fiu al Rădăşenilor. / Dar bogăţia satului nu vine din lemnul îmbelşugat, ca la Baia, unde se lucrează cofe care merg până la porturile Dunării. Marfa rădăşenenilor sunt poa­mele, pe care le cumpără misiţii pentru Berlin şi Praga chiar, ceea ce cârmuirea ştie aşa de bine, încât favorizează transportul de fructe, nu de la Folticenii apropiaţi, ci de la depărtaţii Paşcani, ca şi cum ea ar voi să încurajeze specula evreilor. Nicăieri nu stăpânesc mai mândri pomii bătrâni, în frunzi­şul felurit al cărora se ascund şi se ocrotesc toate, lucruri şi oameni. / Am găsit aici pe un „popa Tanda“ al lui Slavici, în preotul Lovinescu. Ce gospodărie frumoasă, ce livadă cu iarbă înaltă, ce desiş al pomilor dătători de bogăţie! Părintele are albine, şi cai, şi vite, şi fălci de sămănătuiri „la câmp“. În satul ai cărui lo­cuitori se răspândesc în cea mai mare parte din an, vânzând poame până departe prin târguri şi oraşe, el s-a făcut, fără leafă, în aceeaşi odaie un învăţă­tor, nici tânăr, nici bătrân, se plânge că e prea puţin răsplătit pentru a da o muncă aşa de grea cum e a lui – propovăduitor al cuvântului culturii, Evanghe­lia cea nouă. Înfiruntând vorbele rele şi ameninţă­toare, el a dat satului ogoare de trifoi şi de cartofi bucovineni şi arată prin înflorirea casei sale felul cel mai bun de a strînge bogăţia”[57].

1907: „Obiceiurile sătenilor şi Măriuţa din Rădăşeni. Lângă Fălticeni, la o depărtare de vreo 8 kilometri, este frumosul sat Rădăşenii, cu aproape 400 de case de gospo­dari. Din depărtare, acest sat pare a fi mai mult o pădure, căci se văd dealurile şi văile împodobite cu copaci mari, dar toţi roditori, şi numai unde şi unde se vede câte un acoperemânt şi turnul bise­ricii, clopotniţa şi primăria. / Casele locuitorilor sunt mult mai bune, în asemănare cu cele din alte sate; la fiece casă se vede gard bun, împrejmuind ograda şi livada, coşare, şuri, bordeie, grajduri pentru vite, perdele pentru oi, aşa că îndată ce se intră în sat, se vede că el e locuit de gospodari, de oameni avuţi, mai în belşug decât prin alte sate. Casele lor sunt curate, bine văpsite, cu fereştile împodobite şi înflorite, ceea ce dovedeşte că femeile sunt bune gospodine; în primăvară, cele dintâi verdeţuri, cele mai bune lucruri de mâncare, femeile rădăşence le duc la târg; lăptăriile, untul făcut de ele sunt cu deosebire căutate de târgoveţi. / Din documente vechi se vede, că Bi­serica este făcută de Ştefan Tomşa Vodă, pe la anul 1620, şi tot el a zidit o şcoală, pentru ca tinerii, ce voiau să se preuţească, să-şi poată învăţa cele bisericeşti în şcoala lui. El adusese chiar un dascăl pisalt grec, Kir Gheorghie, care învăţa pe băieţi psaltichia şi cântările bisericeşti. / Această moşie din vechime, cura şi moşia Bosancea, parte din Boja şi din Sasca, nu a aparţinut decât Domnitorilor moldoveni; multe daruri s-au dat biserici­lor de către Domnitori şi mai ales de cătră Domniţele lor, precum de soţia lui Tomşa Vodă, Domniţa Elena, şi de Domniţa Acsinia, soţia lui Ştefan Vodă, fiul. Mulţi, însă, cu mâna lungă, cu putere au luat podoabele acelor biserici, le-au vândut, le-au împrăştiat şi se ştie că din ele sunt şi astăzi la Moscova, podoabe care în alte ţări s-ar fi păstrat cu multă îngrijire, ca lucruri de mare preţ, pentru ţară. / Biserica din Rădăşeni are hramul Sfântului Mercurie, ce şi astăzi se prăznuieşte cu mare ceremonie, Miercuri după Paşti. Se vede, din deosebite hrisoave domneşti, că această moşie a fost răzăşească şi locuită de răzeşi; dar Alexandru Lăpuşneanu Vodă, zidind Biserica şi Mă­năstirea Slatina, unde a fost şi îngropat cu toată familia lui, a hotărât ca o parte din venitul moşiei să se dea mănăstirii, pentru întreţinerea cheltuielilor bisericeşti şi hrana a vreo câţiva bătrâni călugări, pe care i-a aşezat acolo. / În urmă, Vodă Racoviţă a dăruit cu totul mănăstirii Slatina ambele moşii Rădăşenii şi Bosancea, iar moşiile Boja şi Sasca le-a hărăzit pe la rudele lui şi la acei ce i-au fost slujbaşi credincioşi şi au ascultat de poruncile, de poveţele în cele ale ocârmuirii lui, până la săvârşirea lui din viaţă. / Moşia Bosancea (partea rămasă în Regat – n. n.), a fost luată de către Vodă Mihai Sturdza, pe la anul 1837, şi în loc, el a dat mănăstirii Slatina, iazul cel mare de lângă Galaţi, care se cheamă Brateşul şi care a devenit proprietatea Statului, după ce s-au luat averile bisericeşti, subt domnia lui Cuza-Vodă. / Locuitorii din Rădăşeni sunt, în ge­nere, frumoşi, bine făcuţi, nalţi şi totdeauna foarte curaţi; ei nu poartă barbă, căci şi Domnitorii ce au fost stăpâni pe aceste moşii Rădăşenii şi Bosancea nu purtau barbă; femeile sunt mici, nu frumoase, dar cu feţe plăcute; ele au un tip aparte, aşa că acei ce sunt suceveni vechi cunosc îndată, şi după faţă, şi după port, femeia rădăşancă; în ograda şi gospodăria rădăşanului este rânduială şi curăţenie. Femeile rădăşence şi bosâncene mai au o mare calitate: ele sunt foarte cinstite şi bune mume. / Obiceiurile locuitorilor din Rădăşeni sunt, în parte, foarte deosebite de ale altor locuitori; vedem aceasta şi din împreju­rarea că evreii niciodată nu au putut a avea pripas şi a se strecura în acest sat. / Rădăşenii au avut totdeauna o mân­drie că satele Rădăşenii şi Bosancea nu au aparţinut decât Domnitorilor şi mănăstirii, că nu au fost stăpâniţi de oameni adunaţi din lume, necunoscuţi în vechime. Rareori un rădăşan se îmbată ca să nu ştie ce face. El stă puţin la crâşmă şi atunci pentru vreo consfătuire cu ceilalţi săteni, iar femeia rădăşancă nu pune piciorul pe pragul crâşmei, decât atuncea când trebuie să ducă pe soţul ei acasă, ca să nu se treacă cu beţia. Femeile rădăşence, în zilele de sărbătoare, se adună la şezătoare şi ţin vorbă între ele; fetele se adună între ele după vârstă, şi copiii se joacă în faţa mamelor lor, până la culcatul soarelui, când toate pleacă spre casă. / Mândria lor mai este ca preotul sa­tului să nu aibă a bănui că, duminecile şi sărbătorile, bărbaţii şi femeile nu merg la biserică, şi când un bărbat sau o femeie nu se duce la biserică, trebuie să se în­dreptăţească pentru lipsa lor; la caz când un locuitor nu merge, de trei ori de rând, la biserică, fără să arate cazul ce l-a îm­piedecat a asculta liturghia, el este pus de bătrânii satului într-un jug, ce este pus la uşa bisericii, ca să-l vază şi ceilalţi lo­cuitori; jugul este de scânduri şi se pune omul cu capul şi mâinile în el. Femeia bărbatului nu poate ieşi, în acel timp, din ograda ei. / Locuitorii nu fumează; rareori când se vede vreunul cu luleaua în gură, şi atuncea după ce iese preotul din biserică, niciodată crâşma nu se deschide decât după ieşirea preotului din biserică. Băr­batul sau femeia trebuie să sărute mâna dreaptă bărbatului sau femeii mai în vârstă, şi cei mai în vârstă sărută pe cei mai tineri pe umărul drept, iar pe femeia sa, pe fruntea acoperită cu ştergar sau testemel. Flăcăii şi fetele din Rădăşeni, dacă nu se însoară între ei, se însoară şi se mărită în Bosancea; cel mult, şi aceasta cu voia preotului şi a fruntaşilor satului, un flăcău poate să ia de soţie o fată de gospodar cunoscut din Baia; un flăcău strein, din alt sat, nu poate lua de soţie o fată din Rădăşeni sau din Bosancea, ca să nu poarte poreclă streină de acea din satele lor. Niciodată un flăcău sau o fată nu pot a se căsători în alte sate, fiind aceasta cu totul oprit de preotul şi de fruntaşii satului. / Ei pretind ca rădăşenenii şi bosăncenii, scoborându-se din familii răzăşeşti, şi aceste moşii neaparţinând decât la dom­nitorii moldoveni, nu e slobod, nu e fru­mos pentru neamul lor a se amesteca cu altă lume, decât cu aceea ce se trage din sânul lor (aristocraţia, în aceste două sate, există şi astăzi). / Pe lângă că ogoarele, arăturile, semănăturile lor sunt mai bine lucrate decât pe aiurea, în alte sate, apoi ei se ocupă mult şi cu livezile lor; de aceea de cătră domnitorii vechi li s-au dat, în trupul mo­şiei Mălinii, 200 de fălci de pământ, unde ei nu au decât livezi, pomi roditori, meri, peri, zarzări, vişini, perji, pruni etc., pă­mânt ce îl stăpânesc şi azi. / Unde în ţară nu sunt cunoscute pe­rele de Rădăşeni, ce nu se mănâncă decât de la Crăciun înainte? Ce frumoase şi multe soiuri de meri fac în livezile lor! Toamna, iarna şi primăvara, poloboace mari de mere şi pere se transportau în toată ţara, mulţi din locuitori se duceau, pe când nu era drumul de fier, cu carele lor până la Cernăuţi, şi chiar la Lemberg, cu mere şi pere. / În ziua de Sf. Mercurie, fiind hramul bisericii, locuitorii pregătesc masa, bucate pentru preoţi şi pentru mulţi din musa­firii poftiţi la hram. Îmi aduc aminte cum, într-un an, cu două zile mai înainte de ser­bare, fruntaşii satului: Toader şi Grigorie a Oanei fraţi (Toader a Oanei a fost de­putat la divanul ad-hoc şi a fost pentru Unire, ales contra lui Vasile Ichim din Petia, susţinut de separatişti), Toader Grumăzescu, Petrea Mazilu, Lovinariu, Pletoşii, veniră în Fălticeni, cu colaci făcuţi din pere şi mere alese, şi poftiră pe boierii frun­taşi ai ţinutului: Andrei Başotă, fraţii Iancu şi Vasile Cantacuzin (Canta), fraţii Ştefan şi Alecu Forescu, fraţii Iancu şi Alecu Botez Drăguşano, fraţii Matei şi Alecu Milu, fraţii Ianachii şi Matei Gane, N. Cananău, Cantacuzineştii Leon şi Grişa, Costache Mavrichi etc. Mulţi dintre aceştia, tineretul mai ales, primiră poftirea şi merseră la Rădăşeni cu lăutari, banda lui Ghioc din Fălticeni şi cu a lui Ionică Paraschiv din Botoşani, care înadins veniră din Botoşani, spre a cânta la hramul din Rădăşeni, întovărăşit de Nastase Naingiul (fiul lui Ion Angheluţă zis Suceavă din Suceava şi tatăl vestiţilor lăutari „bucureşteni” Ionică Ochi-Albi şi Gheorghe Nastase Ochi-Albi – n. n.), vestitul. / Înaintea crâşmei, era făcut un scrânciob mare, de meşter lucrat, cu 8 scaune, zugrăvite şi cu perdele; toţi tinerii se dă­deau în scrânciob, cu fetele frumoase din oraş şi din sate, şi de multe ori ei se aterdiseu, de se suia scaunul pană la cinci galbeni (60 lei). / Hora de la Rădăşeni se joacă cu to­tul într-un alt chip, decât prin alte sate; nu se văd în horă decât flăcăi şi fete, care, prinzându-se de mână, abia se mişcă; un pas în stânga şi doi în dreapta este tot jocul lor. Jocurile ce se joacă în alte sate, precum rusasca, mocârcuţa, de brâu, nu se joacă decât de către bărbaţi. Nu e iertat, la Rădăşeni sau la Bosancea, ca un flăcău să ia de talie pe o fată mare şi chiar nici pe o nevastă tânără. Locuitorii din alte sate, femei şi fete, nu se prindeau la horă, decât dacă li se făcea poftire de cătră locuitorii din Rădăşeni, afară de bosânceni, pentru care rădăşenii nu făceau nici o deosebire de ei. Bătrânilor, bărbaţi şi femei, din alte sate, li se ofereau hrana la fruntaşii satului Rădăşeni şi li se opreau laiţe, scaune, bănci de şezut, ca să nu sta în picioare, nici pe iarbă. / Mai este ceva cunoscut, că nici o au­toritate încă nu a putut aplica legea pre­staţiei în Rădăşeni; găsesc umilitor ca lo­cuitorii să iasă la drum, la şosele, ca cei­lalţi locuitori ţinutaşi; de aceea, ei plătesc în bani zilele lor de prestaţie, de multe ori s-a văzut o mare neatârnare a locui­torilor; s-a văzut că Toader Grumăzescu şi-n urmă fiul său, Vasile, băiat deştept, cu cele patru clase gimnaziale, au fost aleşi primari, în contra voinţei sub­prefectului şi, adeseori, femeile fruntaşe erau prigonite de cătră dregătorii admini­strativi, din cauza neatârnării lor. / Nu s-a auzit că vreun rădăşan să fie hoţ sau să facă parte din vreo bandă de hoţi. De la înfiinţarea curţii cu juraţi, încă nici un rădăşan nu fost judecat de curte pentru crimă sau hoţie etc. / Flăcăii şi fetele, după însurătoare, nu mai joacă nici la crâşme, nici în alte case, decât numai la nunţi, după cum învoiau bătrânii satului. / Nu e permis niciunui locuitor a se duce din sat, fără a cunoştinţa pe vorni­cul satului şi a-i spune unde se duce anume şi pentru ce scop călătoreşte; acest obicei e şi acuma, locuitorii se adresează la primari. Femeile rădăşence şi bosâncence nu au voie a urma o îngropare, de­cât dacă era mortul un neam aproape. / Copii rămaşi orfani, fără părinţi şi nevoiaşi, sunt daţi în îngrijirea rudelor celor mai de aproape. Preotul, Iconomul satului, trebuie să ia în băgare de samă cum copii sunt îngrijiţi. / Din cutiile unde se strâng banii şi din acei ai discului pentru veşminte şi alte podoabe ale bisericii, se face o mică parte şi copiilor orfani şi îngrijitorii tre­buie să le cumpere cele neapărat trebui­toare”. / Un slujbaş vechi şi credincios al Preasfinţitului Mitropolit Gavriil Stamati, şi anume Vasile Comisul, trăgându-se din satul Bosancea, unde avea neamuri, a ve­nit şi s-a aşezat cu totul, cum se zice cu căţel, cu purcel, în Rădăşeni, cu toate ru­dele lui, după cum făcuseră mulţi locuitori din Bosancea, care-şi părăsiră satul, după luarea Bucovinei, aşezându-se pe unde au găsit slujbe şi hrana lor; unii din ei erau cântăreţi, dascăli bisericeşti; alţii s-au toc­mit chelari, iar unii, care aveau meşteşug, s-au mutat în oraşe, ca stoleri, pietrari, butnari, etc. / Vasile Comisul, slugă de multă încredere a Mitropolitului, care, după cum ştiut este, s-a tras la mănăstirea Slatina, unde s-a şi săvârşit din viaţă, s-a însurat în Rădăşeni, cu o fată foarte frumoasă, a unuia din fruntaşii satului, şi dacă locuitorii din Ră­dăşeni încuviinţaseră ca el să ia de soţie o fată din satul lor, este că ştiau ei că el din neam în neam se trage din Bosancea. / Din această căsătorie se născu o fe­tiţă, ce s-a botezat de cătră arhimandritul Meletie Istrati, fost arhidiacon al Mitropolitului Veniamin, pe când era în scaun. / Fetiţa a avut nenorocirea a-şi pierde pe muma ei, încă pe când era cu totul co­pilă, aşa că nici nu a ţinut minte de dânsa, şi tatăl ei urma a sluji la Slatina, ca comis la grajd şi îngrijitorul ogrădenilor, iar pe copiliţa ce se numea Măriuţa o lăsase în îngrijirea unei bătrâne din Rădăşeni, rudă de aproape a mumei fetiţei. / Trei ani după ce Vasile îşi pierdu so­ţia, din mâhnire şi supărare, el nu mai avu sănătate şi, cu toată căutarea ce o avea şi îngrijirea ce i se dădea şi de medicul mănăstirii, dl Dr. Ion Diaconovici, el se săvârşi din viaţă şi mormântul lui este şi astăzi bine îngrijit, lângă intra­rea bisericii de la Mălini, moşia, pe atunci, tot a mănăstirii Slatina, dar acuma a Do­meniilor Coroanei. / Măriuţa avea aproape patru ani, când rămăsese fără mamă, fără tată, în îngriji­rea bătrânei; dar şi nenorocita bătrână se îngrijea mai mult de slăbiciunea bătrâneţilor, de boala ei, decât de strănepoata ei, rămasă orfană. Până la vârsta de 10 ani, Măriuţa a stat pe lângă bătrână şi făcea toată treaba în casă, ştiind trebile gospo­dăriei pe degete. / Nu mult timp după aceea, Sfinţia Sa Părintele Meletie Istrati, numit egumen la mănăstirea Slatinei, a trimis pe sărmana fată la o scoală în Iaşi, sub privegherea şi îngrijirea fratelui său, Neculai Istrati, mai târziu proprietar al moşiei Rotopăneşti, fosta proprietate a lui Aga Alecu Lazu. La vârsta de 16 ani, ea, întorcându-se în Rădăşeni şi nemaigăsind pe făcătorul ei de bine, egumen în Slatina, ce era ales episcop la Eparhia de Huşi, a stat un timp la casa părintească, care, din poruncile date, se găsea în stare bună; a găsit puţină avere, rămasă de la părinţi şi străbuna ei, şi, ajutând pe fetele sărmane şi chiar învăţându-le a ceti şi scrie, rămăsese în sat, iubită de toţi locuitorii satului. / Măriuţa era frumoasă, naltă, cu ochi negri, cu părul galben, ce pica pe spate în valuri bogate, şi mulţi flăcăi fruntaşi ar fi voit să o ia de soţie. Ea însă nu a voit niciodată a se căsători, de frică ca ur­maşii ei să nu rămână orfani, precum rămă­sese ea. / Unul din fruntaşii satului, om înze­strat, frumos, de bun neam, mersese chiar la episcopul de Huşi, ca Sfinţia Sa să stăruie pe lângă Măriuţa, spre a-l lua de soţ; însă orice stăruinţă, orice sfătuire a fost za­darnică. / Ajunsă la vârsta de 20 ani, ea se ho­tărî a se călugări şi, împărţind averea ei pe la fete sărace, a plecat la mănăstirea Văratec şi se călugări, fiind ţinută sub mantie de Maica Epracsia Vârnav-Liteanu, şi slujba bisericească făcută de Prea Înalt Mitropolitul Sofronie Miclescu, dându-i-se numele Melanie. / Pe atunci, stariţă în Văratic era maica Sturdza, sora defunctului Vasile Sturdza, unul din Caimacamii Moldovei, dar această stariţă nu era iubită în mănă­stire şi soborul, adunându-se, a scos-o din stăreţie, iar în locul ei s-a ales, cu mare majoritate, maica Eufrosina Lazu; acolo fiind aleasă, din porunca superioarei, stariţa mănăstirii asistând mult timp, răspândi în jurul ei atmosferă de moralitate, de blândeţe şi de bunătate, care totdeauna a avut-o în viaţă. Aceasta este partea cea foarte scurtă a Măriuţei din Rădăşeni, cu sprijinul maicilor Safta Brancovanu, Eprac­sia Vărnav şi a altor maici, fiice de bo­ieri din Moldova, şi a boierilor Logofătul Petrachi Roset-Bălănescu, cumnat cu maica Lazu, şi a vornicilor Iorgu Vărnav-Liteanu şi Alecu Forescu, care aveau rude în Vă­ratec. / Maica Melanie era foarte iubită de maica Stariţa, care o întrebuinţa la toate trebile gospodăreşti ale mănăstirii; ea fu­sese chiar numită şi la cănţelaria mănăs­tirii, căci ştia bine scrie, şi toată cores­pondenţa cu Mitropolitul, cu autorităţile ţinutului erau făcute de maica Melania. Ea avea şi un glas nu numai puternic, dar şi armonios, aşa că, la zilele mari, la sărbători sau când erau musafiri însemnaţi în mănăstire, ea ţinea strana dreaptă, iar ce­lelalte cântăreţe rămăseseră a ţinea isonul şi a ceti pe carte de la o strană la alta. / Chiliuţa ei era la Înălţare, adică la biserica din deal a mănăstirii, cu hramul Înălţarea Domnului. Chilia ei trecea prin­tre cele mai curate şi mai împodobite cu flori, cu verdeaţă şi cu pomi roditori; ea trecea totdeauna ca una din cele mai bune gospodine din mănăstire şi dulceaţa fă­cută de ea, precum erau şi vutcile ei, ce se trimeteau de stariţă pe la rudele ei, ca fără de asemănare de bune. Toţi acei ce au cunoscut pe maica Melania aveau o de­osebită dragoste şi un mare respect pen­tru ea. / Mitropolitul Meletie, ca să pună capăt neorânduielilor ce se făceau la mănăstirea Adam, din ţinutul Tutovei, în înţelegere cu episcopul de Huşi, a trimes la acea mă­năstire pe cucernicia sa maica Melania, ca să pună rânduiala în mănăstirea Adam. Spre acea ascultare, ea a trebuit să-şi părăsească chiliuţa, grădinuţa, gospodărioara ei şi să se depărteze de odihna ei, spre a merge In aşa loc depărtat”[58].

1917: „27 iunie / 10 iulie 1917: „Având liberă, după-amiaza, am plecat, pe la ora 4, în tovărăşia domnilor profesori V. Ciurea şi N. Răutu, să facem o plimbare, pe jos, până la vestitul sat, cunoscut sub numele de Rădăşeni, la 2 kilometri spre asfinţit de Fălticeni. Timpul a fost cât să poate de frumos, iar drumul, în urma ploiţei din timpul zilei, curat şi fără praf. Am ieşit din oraş, pe strada care poartă numele satului pe care vrem să-l vizităm, şi, trecând pe dinaintea porţii locuinţei patriarhale a mult cititului nostru scriitor Mihail Sadoveanu, ne-am oprit, câteva clipe, ca să-i admirăm frumoasa grădină ce-i înconjură căsuţa. Grădina are o întindere cam de două fălci şi este plină de tot felul de pomi roditori şi, într-un colţ, este o parte culti­vată cu tot felul de legume: cartofi, fasole, mazăre, morcovi, mă­rar, pătrunjel, ceapă etc. Aleea de la poartă, care duce până la uşa locuinţei, este mărginită de tei bătrâni, şi pe o parte, şi pe cea­laltă, încărcaţi cu floare, care a început să se vestejească. Am avut plăcerea să vedem pe doamna Sadoveanu, femeie mult apre­ciată şi lăudată pentru spiritul său de gospodărie şi, mai ales, pentru darul ce l-a adus soţului său, dar nepreţuit, care face fericirea acestei familii şi râvna multor familii sterpe: nouă co­pilaşi, începând de la 14 ani, în jos, toţi bălani, cu ochii albaştri, unii mai drăgălaşi decât alţii. În mijlocul lor şi cu ochii vecinic aţintiţi asupra lor, această vrednică şi bună mamă îşi deapănă firul vieţii, muncind în mulţumire şi fericire, privind cum îi cresc odraslele de frumoase, pe câtă vreme neobositul ei soţ îşi duce viaţa prin lumea mare, prin capitala ţării, acum Iaşiul istoric, Iaşiul Unirii, al îndoitei Uniri, scriind mereu prin ziare şi reviste cuvântul bun al timpului, aşa cum măiastra lui pană ştie să-l aştearnă pe hârtie, dând însufleţire celor moleşiţi şi obosiţi, şi hrană sufletească celor dornici de carte şi de scrisul românesc. / Continuându-ne drumul pe şosea, am trecut pe lângă Şcoala şi Primăria comunei Oprişeni; clădiri frumoase şi potrivite mi­siunii lor. În drum, am întâlnit un grup mic de oameni, aducând cireşe amare şi vişine, în mai multe coşuleţe, spre vânzare în târg, destinate anumitor negustori evrei, care le cumpără cu 1 leu kilogramul, ca să la vândă cu 4. / După puţin timp, am ajuns pe dealul numit Cetăţuia, în faţa căruia să răsfaţă, pe o costişă, frumosul sat Rădăşeni. De pe Cetăţuia, am avut o privelişte încântătoare. Satul de dinaintea ei este înecat într-o pădure de pomi roditori, aşa încât abia se zăresc acoperişurile caselor, în jurul cărora nu se află decât numai gră­dini, curţi aproape deloc: meri, peri, pruni, cireşi şi vişini, dar mai cu seamă meri, meri domneşti, căci merele sunt negoţul şi mijlocul de căpetenie al traiului acestui mare sat, unic în felul lui; mere, pe care le cultivă cu deosebită îngrijire, le adună şi le vând în toată ţara Moldovei, până la Galaţi. În mijlocul satului se înalţă o măreaţă biserică nouă, încă nesfinţită, făcută din zid, în stil bizantin, cu trei turnuri, unul mai mare, pe bolta din mijloc, şi două mai mici, în fată; biserică, care, după cum spune vrednicul ei preot, Miron Teodoriu, costă peste 100.000 de lei! / Din viaţa acestui popor nu se ştie mult, decât că el se com­pune din oameni muncitori şi cumpătaţi în toate, trăind şi lucrând, tot anul, ca albinele, zgârciţi în felul lor, şi toţi cu dare de mână. O dată, numai, pe an, ştie şi rădăşanul să trăiască, a 4-a zi de Paşti, care se serbează cu evlavie mare, aşa-zisa „Miercuriea” sau, după cum îi mai zice poporul, „Nercorie” (Sfântul Mercurie, patronul bisericilor). Nu mă voi încumetă să descriu acea­stă sărbătoare unică, în care tot săteanul mănâncă bine şi mult, şi bea vin din greu, ca să-i ajungă tot anul. Cititorul care doreşte să-şi facă o idee deplină despre aceasta să citească volumul domnului Sadoveanu, „Oameni şi locuri”, în care va găsi o icoană credincioasă şi adevărată a acestei sărbători. / De pe Cetăţuia, vederea omului se întinde spre miază-noapte, asupra culmii Glimeia, iar spre miază-zi, peste Horbaza şi Stănije, până ce se opreşte pe vârful Ceahlăului. Mulţumită războiu­lui mondial, în vârtejul căruia am intrat şi noi, dealul Cetăţuia îşi merită numele. Ce fel de cetate o fi fost aci nu se ştie şi nu se văd urme de ziduri; din săpăturile făcute s-au scos cioburi de oale pictate, idoli şi ciocane de lut ars, un corn de zimbru, cor­niţe de cerb, un ban roman legionar etc. Acum, însă, bravii noştri soldaţi ai Regimentului 56 de Infanterie, care a dat un mare nu­măr de eroi, chiar de la începutul războiului, au săpat o serie de tranşee sistematice şi după toate indicaţiile militare, care vor povesti viitorului suferinţele neamului nostru, în apriga luptă de întregire. Săparea tranşeelor s-a făcut sub conducerea eroilor: căpitanul Dionisie Zaharescu şi sublocotenentul Alexandru Voinescu, morţi, mai târziu, pe câmpul de luptă. Tot spre nord de Cetăţuia se zăreşte satul Buneşti, sat de graniţă afurisită, peste deal de care se ascunde Suceava lui Ştefan cel Mare şi Sfânt”[59].

1941: „Se publică mai jos lista Nr. 9 de gradele inferioare (trupe) morți pentru Patrie în actualut război, începând de la 22 Iunie 1941, ora 24: Sandu Constantin, caporal, ctg. 1933, cu ultimul domiciliu cunoscut în comuna Rădășeni, jud. Baia, mort la 2 iulie 1941”[60].

1945: „Următorii învățători se transfera, pe data de 1 Septemvrie 1945, la școalele primare din județul Baia, arătate în dreptul fiecăruia: Diaconescu Vasile, gr. II, de la Pocoleni, Rădpșeni, la Bunești, post I, vechime în învățământ, casă și teren; Miron Ion, gr. I, de la Băieșești, Suceava, la Rădășeni băieți, post IV, casă, teren, vechime în învățământ; Tulbure Vasile, gr. II, de la Drăceni, la Rădășeni băieți, post V, mamă văduvă; casă, teren”[61].

1947: „Următorii învățători, învățătoare, conducătoare, maestre și maeștri și agronomi, menționați în tablourile alăturate, care fac parte integrantă din prezenta decizie, se transferă, pe data de 1 Septemvrie 1947, la școlile primare indicate în dreptul fiecăruia: Tulbure Vasile, de la Rădășeni, Baia, la Liteni Corni, Baia, postul lui Vizitiu, singura solicitare; Ilioaia Constantin, de la Brusturi-Târzia, Baia, la Rădășeni, Baia, postul lui Tulbure Vasile, cel mai mare în grad”[62].

La Rădășeni a văzut lumina zilei, în 15 mai 1881, prozatorul Nicolae N. Beldiceanu.

[1] Documenta Romaniae Historica / A. Moldova, vol. I, București 1975, doc. 56, p. 82

[2] Documenta Romaniae Historica / A. Moldova, vol. I, București 1975, doc. 129, p. 182

[3] Documenta Romaniae Historica / A. Moldova, vol. III, București 1980, doc. 71, p. 131

[4] Bălan, Teodor, Documente bucovinene, I (1507-1653), Cernăuţi 1933, pp. 95, 96; DGAS Suceava, Suceava / File de istorie, Bucureşti 1989, p. 198

[5] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 164, p. 92

[6] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 196, p. 104

[7] Documenta Romaniae Historica / A. Moldova, vol. XVIII, București 2006, doc. 178, p. 237

[8] Documenta Romaniae Historica / A. Moldova, vol. XVIII, București 2006, doc. 311, p. 383

[9] Documenta Romaniae Historica / A. Moldova, vol. XVIII, București 2006, doc. 328, p. 402

[10] Documenta Romaniae Historica / A. Moldova, vol. XVIII, București 2006, doc. 335, p. 408

[11] Documenta Romaniae Historica / A. Moldova, vol. XXIII, București 1996, doc. 106, p. 145

[12] Documenta Romaniae Historica / A. Moldova, vol. XXVIII, București 2006, doc. 2, p. 1

[13] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 620, pp. 206 şi 208

[14] Iorga, N., Studii și documente cu privire la Istoria Românilor, vol. VII, partea III, București 1904, p. 106

[15] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 753, p. 251

[16] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 784, p. 260

[17] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 786, p. 261

[18] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 799, p. 264

[19] Acad. Rom., Condica mănăst. Bucov, p. 263, No. 5, apud Rosetti, Radu, Pământul, sătenii şi stăpânii, Tomul I, Bucureşti 1907, p. 213

[20] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 845, pp. 277, 278

[21] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 1846, p. 278

[22] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 846, p. 278

[23] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 848, p. 279

[24] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 854, p.280

[25] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 875, p. 288

[26] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 1076, p. 357

[27] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 1151, pp. 383, 384

[28] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 1163, p. 387

[29] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 1180, p. 395

[30] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 1520, p. 498

[31] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 1530, p. 501

[32] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 1532, p. 502

[33] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 1538, pp. 503, 504

[34] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 1547, p. 506

[35] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 1562, p. 510

[36] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 1564, p. 510

[37] Monitorul Oficial, No. 152, miercuri 12/24 iulie 1878, p. 4098

[38] Monitorul Oficial, No. 196, 2/14 decembrie 1881, pp. 6078-6080

[39] România Liberă, Anul X, Nr. 2674, duminică 6/18 iulie 1886, p. 1

[40] Monitorul Oficial, Nr. 205, 16 decembrie 1888, p. 4724

[41] Monitorul Oficial, Nr. 13, 16 aprilie 1891, p. 313

[42] Monitorul Oficial, Nr. 62, 21 iulie 1891, p. 1540

[43] Documente privind Istoria României, XIV, XV, vol. I, p. 50

[44] Nicoriţa se află spre nord-estul satului, în partea supranumită şi Râtu.

[45] Rădăşenenii sunt porecliţi perjeni de dei de prin împrejurimi.

[46] Partea sud-vestică a satului Rădăşeni.

[47] Nastasia şi Ana Mercore, în vârstă foarte înaintată; iar Maria Mariuţa a fost o bunică a acestora.

[48] Pletoşii, Loghinari şi Grumăzeşti sunt cele mai însemnate familii din sat.

[49] Vezi Letopiseţele, Tom. I, p. 162

[50] Toader Grumăzescu a fost, odată, deputat. Autorul acestei poezii nu-mi este cunoscut. Hazardul a făcut să-mi cadă în mână, scrisă fiind pe un petec de hârtie albastră, veche şi sfâşiată.

[51] Ionescu, Serafim, Dicţionar geografic al Judeţului Suceava, Bucureşti 1894, pp. 269-275

[52] Ionescu, Serafim, Dicționarul geografic al județului Suceava, Iași 1894, pp. 182, 183

[53] Monitorul Oficial, Nr. 132, 14 septembrie 1895, p. 4426

[54] Monitorul Oficial, Nr. 127, 7 septembrie 1895, p. 4261

[55] Monitorul Oficial, Nr. 183, 15 noiembrie 1899, p. 6356

[56] Gorovei, Artur, Cruzimi, Iaşi, Editura Viaţa Românească, 1921, pp. 5-20

[57] Iorga, N., România cum era până la 1918, vol. II, București 1972, pp. 46, 47

[58] Forescu, V. A., Obiceiurile sătenilor şi Măriuţa din Rădăşeni, în Gazeta Transilvaniei, 9 iunie 1907

[59] Bianu, I, pp. 146, 147

[60] Monitorul Oficial, Nr. 202, 27 august 1941, p. 5048

[61] Monitorul Oficial, Nr. 248, 30 octombrie 1945, p. 9578

[62] Monitorul Oficial, Nr. 135, 17 iunie 1947, p. 4910