Povestea aşezărilor sucevene: Salcea

SALCEA. Aşezare şi moşie a Ocolului Domnesc al Sucevei, Salcea, ca şi celelalte sate din acelaşi ţinut, trece, după mutarea capitalei Moldovei la Iaşi, din mâna Domniei, în mâna Domnului Dumnezeu – cum obişnuiau să glumească megieşii de peste apă, sătenii din Bosanci şi fraţii lor din Rădăşeni. În cazul Salcei, Dumnezeu a fost reprezentat de mănăstirea Dragomirna, care a înşfăcat halca ei, în disputa cu celelalte mănăstiri pentru moşia bogată a Domniei la Suceava, grăbindu-se să capete urice şi întăriri pentru stăpânirea averilor pământeşti, la care doar enoriaşii erau sfătuiţi să renunţe, pentru a le dobândi însutit în Sfintele Ceruri.

1626, august 29: Miron Barnovschi dăruieşte mănăstirii Dragomirna satul Salcea, „cu vecini şi cu tot venitul, care a fost drept domnesc, ascultător de ocolul târgului Suceava”[1].

1627, martie 16: Miron Barnovschi întăreşte mănăstirii Dragomirna satul Salcea[2].

1630, septembrie 2_ Moise Movilă întăreşte mănăstirii Dragomirna stăpânirea asupra satului Salcea din ţinutul Suceava[3].

1654, martie 23: „Gheorghe Ştefan, domnul Moldovei, la plângerea călugărilor mănăstirii Dragomirna că „privilegiile şi alte drese de danie şi miluire şi întărire”, ce le-a avut mănăstirea de la alţi domni şi de la răposatul Miron Barnovschi voievod, ctitorul ei, s-au pierdut şi au fost stricate toate de cazaci, când a venit Timus Hmelniţki cu oastea de cazaci zaporojeni, împreună cu tătarii, până la cetatea Sucevei, ca să aibă a lua pe doamna lui Vasile voievod şi a prădat mănăstirea, luându-i toată averea: odăjdii, vase, argint, aur şi mărgăritare de mare preţ, văzând uricele şi zapisele stricate şi rupte, dă şi întăreşte mănăstirii Dragomirna stăpânirea asupra satelor: Necşeni, (ascultător de ocolul Botoşanilor), Brătineşti (cu heleşteu), ţinutul Hârlău, Ruşciori, Salcea şi Bârnova, cu heleşteie şi vaduri de moară pe râul Suceava, ţinutul Suceava. / Marele logofăt. Scrie Dumitraşco”[4].

1775: Recensământul generalului Spleny menţionează, în Ocolul mijlociu: Pătrăuţi, cu 5 popi, 48 ţărani, Mitocul Mănăstirii Dragomirna, cu 4 popi, 81 ţărani, Adâncata, cu 32 ţărani, Burdujeni, cu 3 popi, 57 ţărani, Plopenii cu Poiana Pustie şi Feteşti, 1 boier, 5 popi, 148 ţărani, Salcea, cu 1 popă, 35 ţărani”. Precum se vede, Salcea era încă un sat foarte mic, în comparaţie cu celelalte sate mici din apropiere. Tot prin comparaţie, Poiana Pustie (Adâncata) a mănăstirii Burdujeni avea 120 liuzi, Burdujeni, 180 liuzi, iar Plopenii hatmanului Răducanu Roset, 155.

1782: În 11 noiembrie 1782, când Georg Lauterer, venind dinspre Iaşi, prin Botoşani, „pe nişte drumuri proaste”, şi trece, prin Salcea şi Plopeni, sat „aşezat pe deal, într-un ţinut păduros”, vama austriacă spre Suceava se afla la Tişăuţi, râul Suceava fiind traversat de „un pod construit pe trei piloţi”, iar de la Suceava a „mers, pe un timp foarte rău şi căi rele”, spre Cernăuţi, iar de acolo, prin Lvov, spre Kracovia[5]. Podul de la Tişăuţi, de atunci, avea să determine apariţia unui nou sat, Ratuş, format din câteva gospodării, adunate în jurul hanului respectiv.

1788: Contele Feodor Karacsay de Valyesaka, participant, în 1788-1791, la asediul Hotinului şi la marile bătălii de pe teritoriul Moldovei, bun cunoscător al fiecărei regiuni moldoveneşti, descrie „Drumul mare, de la Suceava (în Bucovina), la Botoşani: De la Suceava, la Tişăuţi (vama austriacă, carantina se află la ¼ de ceas de acolo, în satul mai mare, Bosanci). Aici, hotar e râul Suceava, care, când se umflă apele, este trecut cu plute. De aici, prin Salcea, pe la Dumbrăveni, peste două braţe ale râului Siret, peste primul – pe un pod suspendat; apoi, la dreapta, pe lângă satul Vlădeni, pe la poalele împădurite ale unui deal, la Botoşani”[6].

1803: În „Condica liuzilor din 1803”[7] sunt înscrişi 105 birnici către Iordache Hurmuzache, proprietarul moşiei Salcea, oameni străini, aduşi de boier din Galiţia (liuzi), 103 clăcaşi fiind menţionaţi, în 20 august 1805, de către „Condica pentru fâneţele boiereşti, ce li s-au măsurat pe moşia Salcea”.

1804, iunie 15. „Alexandru Moruzi, domnul Moldovei, la cererea lui Iordache Balş, fost mare vistier, în care arată că s-a făcut hotarnica între moşiile Avereşti, Dumbrăveni şi Sălăgeni faţă de moşiile Salcea şi Iucşeni, din ţinutul Suceava, ale lui Iordache Hurmuzachi, în anul 1802, împreună cu Nicolae Calmuschi pitar şi Gavril Conachi mare vornic, în anul 1803, dar Iordache Hurmuzachi a fost nemulţumit, porun­ceşte lui Constantin Ureche fost mare sluger să meargă la faţa locului şi, după cartea de judecată de la Divan, hotarnica din 1762 şi alte scri­sori mai vechi ale megieşilor, să se îndrepte hotarele Avereştilor faţă de moşiile lui Hurmuzachi şi să se însemne cu pietre şi movile. Dacă acolo nu se va putea face îndreptare, la locul cu pricina nu se vor pune pietre hotare, ci se va face hartă, mărturie cu arătarea pricinii, pentru a fi trimise la Divan, să le dea hotărârea. A recitit marele logofăt”[8].

1817: În „Izvod de câţi oameni, copchii, i burlaci, i vădani, i di boi, i di vaci, i di oi, i di cai, i di stupi” din 20 martie 1817, sunt menţionate în Salcea 68 familii de birnici, 30 de familii de scutiţi (care nu plăteau bir, dar tăceau un număr sporit de zile de clacă la conacul boieresc) şi 9 familii de ţigani boiereşti. Total: 107 familii, cu 477 suflete. Dintre aceştia, 168 erau căsătoriţi, 12 erau burlaci sau văduvi, 12 femei erau văduve, iar 285 erau copii[9]. În Salcea, existau, în 20 martie 1817, cinci ciubotari, respectiv Ştefan, Timofte, Nichita, Gheorghe şi Antohi Leahu (polonezii, deci originari din sudul Poloniei, adică din Galiţia), toţi cinci primind, ulterior, numele de Ciubotar şi abandonând numele etnic, Leahul. Alte nume denumeau alte ocupaţii ale vremii: Ion Chetrar era pietrar, Ion sin Andrieş era morar, Manole sin Neculai era stoler, Dumitraş era cojocar, Grigoraş era scripcar (iată unde trebuie să-şi caute şi să-şi afle Petru Scripcă, cel care nouă ne-a fost mai mult decât un medic, deşi era doar felcer, moş-strămoşul!), un alt Dumitraş era fierar, Andronic sin Croitor era, ca şi tatăl său („sin” înseamnă „fiu”, iar „zet” – „al lui”), croitor, iar Onofrei era dohotar, ocupându-se cu adusul şi vânzarea păcurei. Primarul satului Salcea, numit vataman în 1817, era Vasile Vataman, iar reprezentant al stăpânului moşiei era Vasile Vornic. În biserica satului, slujeau Preotul Constantin (Luca), Dumitraşcu Dascăl şi Simion Palamariu, numele indicând, desigur, ocupaţiile.

1820: În catagrafia din 1820 sunt cuprinşi numai 45 birnici, 10 bejinari nestatorniciţi, 6 slugi boiereşti, 4 slujitori ai bisericii şi un „jidov arândar”, un oarecare Calman[10].

1831: Catagrafia înregistrează 3 preoţi, 3 dascăli, 1 străjer, 8 nevolnici, 7 vădane, 74 havalegii, 15 slugi boiereşti, 5 jidovi şi 9 burlaci[11].

1835: Într-o statistică din 1835, cuprinzând numărul de case şi biserici din fiecare localitate din Moldova, întocmită de isprăvniciile de ţinut, la cererea Departamentului Treburilor din Lăuntru, sunt menţionate bisericile de piatră din Burdujeni, Bursuceni şi Plopeni, precum şi bisericile din lemn din Salcea, Dumbrăveni (două), Grigoreşti (două) şi Siminicea. În Plopeni existau, în 1835, 167 case, iar în Salcea doar 80. Mai puţine decât în Siminicea (90), Grigoreşti (110) şi Burdujeni (130). Cea mai mare localitate din zonă era, în 1837, satul Dumbrăveni, care avea, împreună cu cătunele sale (Văratec, Sălăgeni şi Vereşti), 414 case[12].

1838: Catagrafia anului 1838 înregistrează 157 familii, din care 3 preoţi, 2 dascăli, 3 bătrâni nevolnici, 13 văduve, 105 birnici, 30 bejenari „din nou de sine veniţi” şi 1 vătav. Lista e iscălită de vornicul Ifrim Mihere[13].

1845: În catagrafia din 1845, Salcea este înregistrată cu 125 familii, din care 4 preoţi, 2 dascăli, 1 vătav, 7 nevolnici, 7 văduve, 75 birnici şi 25 hrisovoliţi, adică bejenari lipoveni.

1851: „O broşură, lucrată de Franz Raffelsberger şi publicată în 1851, la Viena, cuprindea „Itinerariile sau directorul tuturor rutelor poștale din k. k. Statele austriece“, consemnează că, „De la Suceava, trecând râul Suceava, apoi continuând prin Burdujeni, Salcea (Saltsche), hanul de pe râul Siret, se ajungea la Botoşani, cale de 2 poşte şi jumătate”[14].

1855: „Corespondenţă de lângă apa Sucevei, 22 octombrie. Salcea şi Plopenii, de unde scriu, sunt situate pe graniţa Moldovei, către Bucovina, dar în Moldova, vis-á-vis cu urbea Suceava, de care se despart prin fluviul cu acest nume, Suceava. Noutăţile noastre de aici sunt demne de toată compătimirea şi întristarea. Scumpetea ce ni se însemna mai nu-şi are perechea în istoria acestui Principat, aceea creşte şi se măreşte văzând cu ochii. Chila de grâu se vinde, aice, la graniţă, pe loc, de la 7 până la 7 galbeni şi jumătate, la Iaşi, de la 7, până la 8 galbeni. Guvernul începu a trimite oamenii săi prin ţinuturi, spre a cumpăra o sumă însemnată de grâu, cu scop, se pare pentru a preveni o carenţă de pâine neprevăzută, dar posibilă. Celelalte soiuri de cereale sunt încă foarte ridicate în preţuri, din care cauză se înţelege că manufacturile încă se scumpiră peste toată aşteptarea. Proprietarii şi posesorii, văzând nişte atari mişcări în preţuri, începură a cere, pe produsele lor, preţuri aşa de mari ca cumpărătorii să nu se apropia de ei, şi poate fi că aceasta încă e una dintre cauzele urcării preţurilor peste aşteptare. Toamna întreagă o petrecurăm în secetă, din care cauză arăturile şi semănăturile de toamnă nu ne promit vreo fertilitate favorabilă a pământului pentru anul viitor”[15].

1859: Personaj emblematic al satului moldovenesc devine şi rămâne deputatul-ţăran Simion Stanciu, din Salcea, alesul ţăranilor din nordul Moldovei. Simion Stanciu, al doilea fecior al lui Gavril Stanciu din Bosanci, care s-a stabilit în Salcea în noaptea de 11 spre 12 octombrie 1777, când au refuzat obştenii popii Andrei din Udeşti să depună jurământ de credinţă faţă de Austria, „însurăţel din 1843”, cum este pomenit în catagrafia anului respectiv, a fost multă vreme vornic al satului şi primar al comunei. În baza Tratatului de la Paris, din 30 martie 1856, în Principate urmau să se constituie câte un Divan ad-hoc, în care să fie reprezentate toate păturile populaţiei. Primele alegeri se fac şi se falsifică pe la jumătatea lunii iulie a anului 1857, reprezentantul ţăranilor fiind Vasile Diaconu din Zlătunoaia. După anularea rezultatelor alegerilor falsificate, a urmat scrutinul din 29 august 1857, când sălceanul Simion Stanciu a fost ales reprezentant al ţăranilor din judeţul Botoşani. / Primul document semnat de deputatul sălcean (singurul ţăran semnatar) a fost propunerea lui Mihail Kogălniceanu prin care se cereau Unirea Principatelor, autonomia ţârii şi o constituţie în care să se prevadă drepturi egale pentru toţi locuitorii. / În 9 noiembrie 1857, Simion Stanciu semnează, în poziţia a doua, propunerea ţăranilor de răscumpărare a boierescului şi de renunţare la „toate celelalte cu care suntem împovăraţi de către boierii de moşii”: „Apoi suspinul, durerea noastră de toate zilele, dorinţa cea mai marc pentru care ne rugăm zi şi noapte lui Dumnezeu să se îndure este căderea boierescului; de aceia vrem să răscumpărăm boierescul şi toate acelea cu care suntem împovăraţi de către boierii de moşii. Voim să scăpăm, voim să ne răscumpărăm, să nu mai fim ai nimănui, să fim numai ai ţării şi să avem şi noi o ţară; am îngenunchiat; am îmbrâncit cu toţii; cum suntem nu o mai putem duce îndelung… Din buni şi străbuni, noi am avut dreptul de a ne lucra pământul trebuitor pentru hrana noastră şi a vitelor noastre fără să ne poată alunga nimeni de pe dânsul. Toate uricele ţării, toate aşezămintele vechi şi noi ne sfinţesc acest drept, precum şi acela de a se da copiilor noştri pământuri, până la acoperirea a două treimi din moşie, iar până la Regulament aveam dreptul de a lucra cât vom putea”[16]. / În baza Legii comunale din 9 martie 1864, Simion Stanciu devine primul primar al comunei Salcea, fiind înlocuit cu un siminicean, care mută primăria în satul lui, după detronarea lui Cuza, în 1866. În toamna aceluiaşi an 1864 (25 şi 26 noiembrie), Simion Stanciu a fost ales iarăşi deputat al ţăranilor, împreună cu Gheorghe Lupescu şi Ion Roibu. / În 27 mai 1873, când trupul neînsufleţit al lui Alexandru Ioan Cuza a intrat în ţară prin gara Iţcani, Simion Stanciu, însoţit de sălcenii lui, a ieşit în întâmpinarea trenului, făcând gardă de onoare la sicriu până la Ruginoasa: „În gara Vereşti, conductul fu întâmpinat de o mulţime de botoşeneni, cu muzica acelei urbe; apoi, o deputaţiune de săteni, în frunte cu bravul ţăran Simion Stanciu, fost deputat în Divanul ad-hoc, care a însoţit sicriul ca gardă de onoare până la Ruginoasa”[17]. / „Unul dintre fruntaşii deputaţi ţărani în Adunarea ad-hoc, Simion Stanciu, a însoţit sicriul, de la Vereşti, până la Ruginoasa, strigând către ţăranii adunaţi în toate gările, în ciuda autorităţilor, să vină să-şi ia rămas bun de la fostul lor domn”[18]. / După obţinerea independenţei, în 1877, când Regatul România a avut dreptul să acorde decoraţii, Simion Stanciu a fost decorat cu Ordinul „Steaua României” în gradul de comandor. Brevetul cu nr. 429, din 5 martie 1878 (aflat la Arhivele Statului din Suceava), e contrasemnat de Mihail Kogălniceanu, Ministrul Afacerilor Străine. Pe o fotografie a deputaţilor ţărani de odinioară, în care Simion Stanciu se află în rândul întâi, primul din stânga, Kogălniceanu a scris „Talpa casei”, apoi i-a trimis-o lui C. A. Rosetti, pentru a o folosi ca document. / Deputatul ţăran a trecut la cele veşnice în 2 mai 1881, când împlinise numai 65 de ani. Ţăranul acesta superb, care-i fusese alături lui Kogălniceanu, în primele demersuri unioniste, şi care avea să-1 însoţească pe Alexandru Ioan Cuza pe ultimul drum al întoarcerii acasă, este oglinda a tot ceea ce a fost mai frumos în spiritualitatea sătească din acest nord de ţară. În 1857, în Divanul Ad-hoc, Simion Stanciu a luptat pentru răscumpărarea clăcii şi a dijmei şi pentru împroprietărirea ţăranilor, apoi, la reforma agrară din 1864, a plătit 1.521 lei pentru libertate şi pentru a deveni stăpân în propria-i ţară asupra unui petec de pământ. Când ţara în care avea şi el 5 fălci şi 40 de prăjini l-a chemat să moară pentru ea, Simion Stanciu a plecat să-şi facă datoria faţă de ţară, luând parte la asaltul asupra redutei Griviţa, pe care, alături de consăteni de ai săi şi de alţi şi alţi ţărani români, o şi cucereşte. Apoi revine la ale lui, trăind viaţa de fiecare zi, viaţa aceea înnobilată de ciclul recoltelor şi de oficierile agrare ale datinii străbune. A fost, în cele din urmă, adică după Griviţa, decorat de Regele României, dar decoraţia nu-i viza faptele de arme, ci faptele de spirit care-l ajutaseră să fie un prim deputat al ţăranilor.

1864: În 1864, luna august, în satul Salcea, în prezenţa primarului Simion Stanciu (primul deputat ţăran din judeţul Botoşani în Divanul Ad-hoc, încă din 1857), au fost împroprietăriţi sătenii, în funcţie de posibilităţile de lucru şi de suprafaţa de teren luată în arendă, cu o suprafaţă arabilă de 406 falei şi 68 prăjini, în tabelele de împroprietărire fiind trecuţi 128 clăcaşi şi 29 funcţionari, meseriaşi, servitori, văduve şi bătrâni nevolnici, adică tară copii. / Clăcaşii care aveau patru boi, au primit câte 5 fălci şi 40 prăjini teren arabil, aceştia fiind: Simion, Maftei şi Gheorghe STANCIU. / Alţi 49 de clăcaşi, care aveau doar câte o pereche de boi, au primit câte 4 falei de teren arabil: Alexa LUNGU, Alecu LIONTE, Ananie LUCA, Ananie BEREZGA, Alecu Costan PETRIUC, Vasile ŞARPE, Vasile zet ŞARBAN, Vasile Maftei STANCIU, Gheorghe ATODIROAEI, Gheorghe BELŢIC, Gheorghe IACOBEŢ, Gheorghe a NICHITII, Dumitru CURELIUC, Dumitru PÎSLARIU, Dumitru IACOBUŢĂ, Dumitru UNGUREANU, Dumitru LUCA, Ion AGRIGORĂSOAIEI, Ion HRIŢUC, Ion GOLOFCA, Ion ŞARBAN, Constantin PETRIUC, Cozma MAXIM, Neculai BILIUŢ, Neculai PÎSLARIU, Nichifor CHETRARIU, Niţă CIOBANU, Dumitru lui Onofrei BELŢIC, Dumitru a NICHITII, Simion IACOBEŢ, Simion ATODIROAIEI, Tanasă CHETRARIU, Casandra lui Dumitru OCHEANĂ, Catrina lui Dumitru BELŢIG, Ion AVASILOAEI, Ion BEREZGA, Constantin BELŢIG, Costache zet ALEXA, Zoiţa lui Manole ŞARBAN, Neculai a lui Maftei STANCIU, Neculai a lui Manole PINTILEI, Niţă IACOBEŢ, Vasile DANILOAIE, Pintilei ŞARBAN, Paraschiva BELŢIG, Simion LUCA, Simion HRIŢUC, Ştefan ŞARBAN, Balaşa sin OCHEANĂ. / Clăcaşii cu palmele, 76 la număr, printre care câteva văduve şi o colindătoare, numită, sugestiv, Maranda Malanca, au primit câte 2 fălci şi 40 de prăjini: Alexandru BELŢIG, Vasile SCOPU, Grigore a lui Mihai RÎNDAŞU, Gheorghe PALAMARIU, Dumitru BURDUJA, Ion a NICHITII, Ion COJOCARIU, Ion PALAMARIU, Ion a lui Mihai LUŢUC, Ion a lui Dumitru IACOBEŢ, Mihai CHIŞCAN, Niculai a lui Gheorghe BILIUS, Neculai a lui Costan BELŢIG, Petrea BOSÎNCIANU, Andrii PALAMARIU, Gheorghe GURIUC, Grigore PALAMARIU, Dumitru a PĂVĂLOAIE, Dumitru ILAŞ, Ion zet PALAMARIU, Ion SEMIAN, Ion MURARIU, Ilie SAFTIUC, Ion a lui Petru BOSÎNCIANU, Manolache Ţ1GĂNAŞU, Neculai STATRIUC, Neculai a lui Gavril STANCIU, Acsania lui Petru BOTEZATU, Simion ANDRIOAIE, Simion a lui Ion HRIŢUC, Toader a lui Onofrei BELŢIG, Toader ŢURLUI, Ştefan RÎNDAŞU, Ştefan SCÎNTEIE, Gheorghe DASCĂLU, Ion PETRAŞ, Aniţa CHIŞCAN, Gheorghe ONOFREI, Gheorghe COJOCARIU, Alecu REBENCIUC, Maranda CHIŞCAN, Maranda COJOCARU, Nică APREDOLOG, Zoiţa lui Toader PALAMARIU, Alexandra BALAHURA, Gheorghe zet ATANASOAIE, Grigore BALAHURA, Safta ŢIBULCĂ, Panaite ANDRONIC, Catrina MITRIC, Dumitru COSTÂN, Simion ROTARIU, Toader a lui  Onofrei HRIŢUC, Tanase a PĂVĂLOAIE, Toader ILAŞ, Ştefan PETRAŞ, Ştefan HIRGHILIGIU, Ion BALAHURA, Ioan GRAMĂ, Ancuţa lui Vasile VULPE, Gheorghe MACOVEI, Grigore BOSÎNCIANU, Costache CIUBOTARIU, Măriuca CHETRARIU, Maranda MALANCA, Dumitru sin POPA, Ion ROTARIU, Ion a lui Cozma MAXIM, Costache a ILENII, Ion ŢIBULCĂ, Tudorache a MIRONESEI, Neculai HOLOŞPIN, Nechita PLUGARIU, Liana VĂDANA. / Tot în 1864, când s-au dat pământuri şi… nume, 29 de familii de clăcaşi, în mare majoritate nevolnici, adică bătrâni sau văduve fără copii, au primit, în vatra satului, câte 12 prăjini de grădină şi loc de casă: Panaite GRECU, fierarul Nastase BALAHURA, rândaşul Ilie CHELARIU, Catrina MOAŞA, orfanii preotului TUDORACHE, Safta lui Niculai a NICHITII, servitorul Ion MATEI, Alecu HERGHELEGIU, Gheorghe CHETRARIU, Tanasă HRIŢUC, Gavril BEREZGA, Petrea BĂLTESCU, stolerul Constantin VIŞINOSCHI, Irina lui Matei STOLERIU, jitarul Ion MANDIUC, Ion BÎRLIGA, Neculai MACOVEI, Ion TUDOSE, învăţătorul Grigore CÂRJA, argatul Neculai MARIAN, Manolache PINTILIE,  servitorul Toader ARHIP, Catrina FRUMUŞELOAIA, lăcătuşul Ion LĂCĂTUŞU, fierarul Ion ILAŞ, dascălul Ştefan DASCĂLU, Vasile DASCĂLU, dascălul Ion DASCĂLU, preotul Constantin MĂCĂRESCU.

1877: În cazarma din Burdujeni, formată din clădirile şi chiliile mănăstirii Teodorenilor, secularizate în 1863, au fost încartiruiţi ostaşii Regimentului 16 Dorobanţi, regiment devenit, ulterior, Regimentul 16 Infanterie Suceava. În compania a III-a a acestui regiment fuseseră înrolaţi sălcenii Grigore a Lucăi – sergent, Vasile Nichifor, Ion Pietraru, Simion Stanciu, Minai Palamaru, Dumitru Cojocaru şi Constantin Ciobanu, şi plopanarii Ion D. Palagheanu – sergent, primar al comunei Salcea din 1907 până în 1916, Ştefan Godroman, Alecu Spataru şi Ion Cazacu, care au plecat, ulterior, la luptă, în Balcani. În 30 august 1877, în timpul asaltului asupra redutei Griviţa, sergentul major al companiei a III-a a fost rănit, iar comanda i-a revenit sergentului Grigore a Lucăi (deci, Grigore Luca), sălceanul şi consătenii săi răzbind printre primii în redută şi capturând un steag turcesc, depus, ulterior, la Muzeul Militar Central din Bucureşti. În raportul nr. 690 / 31 august 1877 (publicat în ziarul „Adevărul” din 3.03.1895), locotenent colonelul Gheorghe Boteanu, el însuşi Erou al Neamului, comandantul Regimentului 16 Dorobanţi, nota numele celor cinci viteji care au capturat steagul turcesc de la Griviţa: sergent Grigore a Lucăi şi soldaţii Minai Palamaru, Ion Cazacu, Gheorghe Marchitan şi Neculai Vădana, primii trei fiind din Salcea şi Plopeni. Pentru eroism, Grigore a Lucăi a primit mai multe decoraţii şi medalii, precum şi o pensie lunară de 50 lei. A trecut la cele veşnice în 20 mai 1909, când împlinise 58 de ani. În 1915, urmare a unei subscripţii publice, a fost ridicat, în faţa şcolii din Salcea, un monument al eroului depus în cimitirul Salcea. Chiliile Todirenilor au fost mistuite de foc, împreună cu 115 case din Burdujeni.

1898: Comuna Salcia includea doar satele Salcia şi Siminicea Balş, având „o suprafaţă de 3088 hectare, din care 1844 proprietatea mare şi 1244 ale locuitorilor, şi o populaţie de 600 familii sau 2.518 suflete. Are 2 biserici, deservite de 2 preoţi şi 4 cântăreţi; 2 şcoli mixte, frecventate de 97 copii; 6 cârciumi. Vite: 200 cai, 800 boi şi vaci, 158 porci şi 1.172 oi”. / „Satul Salcea, format din 250 familii, cu 1.090 suflete, era înconjurat de o moşie de 2.002 hectare, şi avea, din 1893, un primar, pe Vasile Neculescu, un ajutor de primar –Ivan Leizeriuc din Siminicea-Balş, doi consilieri comunali din Salcea – Gheorghe Rosete şi Ştefan Ştefan, şi doi consilieri din Siminicea-Balş – Nicolai Paveliuc şi Alexandru Tucaliuc, plus un notar, pe nume Ion Apostoliu. Avea o biserică cu un preot şi doi cântăreţi, avea o şcoală, frecventată de 97 copii, şi trei cârciumi, dar sărăcia îşi făcea de cap prin Salcea, din moment ce în gospodăriile celor 250 familii se aflau doar 70 cai, 924 oi, 4 bivoli şi 92 porci[19].

1899: Prefectura judeţului Botoşani publică, în Monitorul Oficial, un „Tablou de tinerii din judeţul Botoşani care urmează a fi înscrişi pe tabelele de recensământ ale clasei anului 1901 şi care sunt dispăruţi de prin comunele unde s-au născut”. Printre aceştia se numărau şi Popescu Costache, fiul lui Vasile şi al Mariei, Baraş Nahman, fiul lui Zalman şi al Şenibeilei, Sturza Ion, fiul lui Spiridon şi al Ecaterinei, Lumaicu Costache, fiul Anei, Irimia Mihai, fiul lui Costache şi al Savetei, Andrieşi Neculai, fiul lui Ion şi al Mariei din Salcea[20].

1904: „Salcea are o biserică mai nouă, care e încunjurată, însă, de plantații de brazi și de flori. Gospodăria proprietarului, care e dl Alexandru Cantacuzino-Pașcanu, se poate socoti printre cele mai bune din țară: un heleșteu se revarsă la soare cu luciul său de oțel; apele lui dau puterea electrică, prin care se luminează curtea; în cuprinsul ei se îngrămădesc coșarele și magaziile, și un păstor mână un cârd de viței sperioși, care zburdă nebunatici în jurul trăsurii”[21].

1906: „Vindecări minunate de boli, la moaştele Sfântului Ioan cel Nou din Suceavă, istorisite de părintele Sidorovici: Domnişoara Aglaia Apostoliu, din Burdujeni. Despre întâmplarea numitei domnişoare mi-a istorisit tot părintele Sidorovici. În ziua de Sânziene, 24 iunie vechi 1906, m-am întâlnit, în locuinţa părintelui paroh Mihai Sârbul, din Suceava, cu părintele Alexandru Râşca, din Burdujeni-sat, şi l-am rugat să binevoiască a-mi mijloci ştirea lipsă despre domnişoara Aglaia. Cu epistola din 7 septembrie 1906, Sfinţia sa mi-a trimis următoarea scrisoare, alcătuită de însuşi dl Ioan Apostoliu, părintele domnişoarei Aglaia: / „Subsemnatul Ioan Apostoliu, din comuna târg Burdujeni, judeţul Botoşani, prin aceasta vă aduc la cunoştinţă următoarele: În anul 1898, luna august, fiind primar la comuna Salcea, în una din nopţi, copila mea, Aglaia, cum dormea singură în pat, s-a sculat, pe la miezul nopţii, mută, neputând vorbi nimica, şi, cu mâna dreaptă în nesimţire, neputând-o mişca de loc. A doua zi, am dus-o la preotul Ioan Filipescu, din Siminicea-Balş, de i-a citit, şi, a treia zi, am dus-o la Sfântul Ioan din Suceava de i-a citit şi făcut sfinţirea apei, de unde m-am reîntors acasă, pe la 2 ore după-amiază. Mergând copila în grădina cu flori, s-a culcat şi a dormit ca o jumătate de oră. Sărind un câne în grădina cu flori, dânsa s-a deşteptat din somn şi a strigat la câine: „Ţibă!” şi a început a vorbi. Am întrebat-o, pentru ce nu vorbea? Dânsa mi-a răspuns că nu a putut vorbi de loc. În acelaşi timp, a început a mişca şi mâna şi s-a făcut sănătoasă, cum era şi cum este şi astăzi. Aceasta este ştiinţa mea, de minunea făcută de Sfântul Ioan de la Suceavă. Burdujeni, 1906, iunie 28 / Apostoliu m/p”[22].

1907: La Salcea, răscoala a izbucnit în 6 martie 1907, când, împreună cu siminicenii şi cu adâncăţenii, sălcenii au intrat în Burdujeni şi au devastat târgul, în ciuda împotrivirii companiei conduse de maiorul Văscan (100 de soldaţi care păzeau gara, primăria, oficiul poştal, farmacia Lang şi depozitele de pulbere) din Regimentul 15 Războieni. În ziua acea, răsculaţii, „fiind beţi, se dedau la adevărate acte de sălbăticie, fără să comită, însă, omoruri”. În timpul nopţii, evreii din Burdujeni au trecut graniţa Bucovinei şi s-au adăpostit în Suceava şi în Iţcani, iar răsculaţii, rămaşi stăpâni peste Burdujeni, au devastat şi prădat toate dughenele, apoi, după o raită prin satele natale, unde şi-au ascuns prada, au revenit, pe 8 martie, ca să devasteze şi să mai ia ce se mai putea lua. Motivul răscoalei „a fost numai reclamaţiunea ţăranilor în contra arendaşilor evrei, care nu voiau să facă angajamente şi să dea pământ de hrană în lucru”. Prefectul Văsescu, care cunoştea bine nemulţumirile ţărăneşti, somase din vreme pe „arendaşii evrei să facă contractele”, dar s-a întârziat până a fost prea târziu. / Primele arestări se fac în 20 martie, când prefectul Văsescu vine la Salcea şi la Dumbrăveni, pentru a supraveghea asigurarea liniştii şi a pazei castelelor lui Leon Ghica, din Dumbrăveni, şi Alexandru Cantacuzino-Paşcanu, din Salcea, care casă boierească din Salcea, „din nenorocire… nu a putut fi salvată, ea e completamente devastată, doar grajdurile şi dependinţele au fost salvate, prin sosirea a 60 de soldaţi, trimişi în grabă de la Dumbrăveni”. În timpul investigaţiilor, „un locuitor (Gheorghe Todiraş din Plopeni) a încercat să lovească cu cuţitul pe un soldat (un sergent – n. n.). Acesta a tras un foc, locuitorul a fost rănit uşor şi condus la spitalul din Burdujeni”. Investigaţiile au fost finalizate cu 40 de arestări numai în satul Salcea (din Plopeni a fost arestat şi învăţătorul Teodor Rotaru, drept instigator) şi cu concluziile ulterioare ale istoricului evreu Mihail Roller, din care, după ce am citat documente, vom cita şi opinii:  / „La 6 martie, un număr de 300-400 locuitori din comuna Siminicea, agitaţi de preotul Gabriel Neagu, Salcea, sub conducerea primarului Domete Luca, şi Burdujeni, uniţi cu cei din Adâncată, au început a devasta în Târgu Burdujeni, insuficient apărat de cei o sută de soldaţi din Regimentul 15 Războieni, însărcinaţi mai ales cu paza localurilor publice şi a gării. Cu toate întăririle armate aduse din Botoşani, acţiunile ţăranilor au continuat. Principala revendicare a ţăranilor era obţinerea pământului necesar pentru muncă…. Concomitent, ţăranii îşi îndreptau mânia şi împotriva negustorilor şi cămătarilor din Burdujeni, spoliatorii nemiloşi ai ţăranilor. Mulţi din aceşti negustori parazitau pe terenul relaţiilor dintre marii proprietari şi ţărani, le speculau nevoile, căutau să intre în graţiile arendaşilor spre a participa –  prin intermediul comerţului şi a cametei – la stoarcerea ţărănimii”. / Câţiva ani mai târziu, vizitând castelul din Salcea şi discutând cu sătenii, un moşier fălticenean, scriitorul Artur Gorovei, rămâne copleşit de jalnicele rămăşiţe ale unei izbucniri violente şi exprimă punctul de vedere al unei moşierimi contrariate de „necuminţenia” surprinzătoare a ţăranului român: „Dacă mergi noaptea cu trenul, între Vereşti şi Burdujeni, şi te uiţi pe fereastra vagonului, zăreşti la o oarecare depărtare nişte globuri mari de lumină electrică, asemenea unor stele care sclipesc deasupra unui pustiu. Acolo este Salcea, moşie pe care s-a făcut cea mai frumoasă gospodărie din ţara noastră şi s-ar face şi astăzi, dacă n-ar fi intervenit rătăcirea din anul sângeros 1907. Când te duci din Vereşti la Salcea, treci printr-o alee mai lungă de un kilometru, plantată cu pomi de amândouă părţile. E un drum public, plantat de proprietar, cu cheltuiala lui, şi replantat cu îndărătnicie de nenumărate ori după ce ţăranii, duşmanii arborilor, îi distrugeau numai pentru plăcerea de a distruge. În fundul aleii se zăreşte palatul din Salcea, în mijlocul unui parc mic, dar graţios şi vesel. Cine vrea să-şi facă o palidă idee despre ceea ce au fost răscoalele din 1907 să poftească la Salcea, unde li se păstrează urmele cu multă sfinţenie. Te cuprinde groaza când pătrunzi în interiorul acestei locuinţe cochete, ale cărei uşi şi fereşti sunt înlocuite prin scânduri bătute în cuie. Năvălirile barbarilor nu puteau să facă dezastre mai grozave. Nu a rămas nimic nedărâmat. Uşi, fereşti, mobile, totul a fost prefăcut în bucăţi. Sobele de teracotă au fost dărâmate, caloriferele scoase din păreţi, sârmele de la conducta electrică au fost smulse şi rupte, cărţile din bibliotecă sfâşiate foaie cu foaie, şi toate acestea – lemnăria, teracotă, fierărie, sârme, hârtie – toate zac împrăştiate pe parchet – singurul lucru de preţ care a rămas nevătămat, şi asta numai pentru că ţăranii nu i-au cunoscut valoarea. Ca să poţi înainta în odăi, trebuie să încaleci peste toate aceste sfărâmături, care stau de patru ani neclintite, ca şi în ziua nenorocită când poporul cel mai blând din lume a dat dovada unei sălbăticii de care nimeni nu l-a bănuit. Cum s-au petrecut aceste lucruri? Cine i-a îndemnat? Unde şi cum s-au înţeles? Nimeni nu-ţi poate răspunde nimic. Se ştia mai de înainte că se va întâmpla ceva; şi în zorii unei zile a năvălit puhoiul. Vitele au fost scoase din grajduri şi lăsate slobode; trăsurilor li s-a dat drumul din deal înspre iaz; hamurile au fost tăiate în bucăţi; apoi au început operaţia în casă. Până şi unii dintre servitorii vechi ai proprietarului s-au dedat la acte de vandalism. Se spune că un bucătar lovea cu toporul în maşina din bucătărie şi răcnea: „Douăzeci de ani m-am ars cu la maşina asta!”. Măcar pe bucătarul acesta nu 1-a mânat la răscoală dragostea de pământ şi lipsa lui. Câţiva dintre răsculaţi (conduşi de Mihai Gîză – n.n.) ajunseseră în tumul palatului, cu gândul să înceapă a-l dărâma din vârf, când au văzut venind armata. În câteva minute au dispărut cu toţii, lăsând în urma lor numai ruine. În locul răsculaţilor au venit soldaţii şi ce a mai rămas nesfărâmat de răsculaţi a fost cucerit de soldaţi, care aveau sacii plini de trofee. Pe toată valea Siretului, din judeţul Botoşani, s-a întins distrugerea. Hancea, Băneştii, Fântânelele au avut soarta Salciei; numai Dumbrăvenii nu au suferit nimic. Şi, lucru curios, se spune că în judeţul Botoşani răscoalele au avut un caracter antisemit; cu toate acestea, şi Salcea, şi Hancea, şi Fântânele erau gospodării creştineşti şi au fost distruse, iar Dumbrăvenii, moşie arendată unor evrei, au fost cruţaţi”[23].

1916-1918: S-au jertfit pentru înfăptuirea României Mari: Gheorghe BILIUS, Manole CULIPEI, Gheorghe FLORESCU, Petru MANDIUC, Dumitru OCHIANU, Gheorghe SAFTIUC.

1917, Regina Maria: „În tren. Sâmbătă 18 februarie / 3 martie 1917… La Hânţeşti, Dumbrăveni și Salcea, am găsit o mulțime de bolnavi de tifos exantematic. Oriunde m-am dus, totul era decorat cu florile timpurii ale primăverii, în special ghioceii și ramuri de salcie, care erau foarte frumoase. Am fost atât de dornică de flori, încât această abundență a fost o adevărată bucurie… După prânz, am pornit din nou, pentru a vizita divizia lui Petre Grecianu; obișnuia să fie A.D.C. Ne-a întâlnit la Salcea, arătând extrem de tare și viguros, așa cum face întotdeauna. La Salcea era și un spital mare. Din păcate, pierdem mulți medici, din cauza acestui tifos îngrozitor. Până la urmă, toate par să se rezolve, chiar dacă este transmis prin viruşi împotriva cărora este foarte dificil să te aperi în perioadele de murdărie și dezordine”[24].

1941, septembrie 30: „Se publică mai jos lista Nr. 16, de gradele inferioare (trupă), morţi pentru patrie în actualul război, începând de la 22 iunie 1941, ora 24: Moraru Gheorghe, soldat, ctg. 1932, cu ultimul domiciliu în comuna Salcea, judeţul Botoşani, mort la 14 august 1941; Irimia Mandache, soldat, ctg. 1937, cu ultimul domiciliu în comuna Salcea, judeţul Botoşani, mort la 14 august 1941”[25].

1942, ianuarie 29: „Noi, general Victor Iliescu, subsecretar de Stat al Educaţiei Extraşcolare; / Având în vedere jurnalul Consiliului de Miniştri Nr. 21 din 14 Ianuarie 1942… / Decidem: Art. unic. Se angajează, pe data prezentării la serviciu, ca diurnişti la formaţiunile tineretului extraşcolar, următorul personal, plătibil cu îndemnizaţia de şedinţă respectivă: Stanciu Aurel, învăţător, şeful Subcentrului Salcea; Plamaru Emilia, învăţătoare, şefa Subcentrului Salcea”[26]. După 1947, învăţătorul Aurel Stanciu, din Salcea, s-a ascuns în pivniţa de sub casă, vreme de mai bine de 15 ani, pentru a se sustrage umilirii. Atunci când a ieşit la lumină, Aurel Stanciu avea premeditată o monografie a comunei Salcea, pe care nu a mai apucat să o vadă între coperte, dar pe care am inclus-o, târziu, într-o monografie pe care i-am şi închinat-o[27].

1941-1945: Au făcut sacrificiul suprem pentru Neam şi Ţară: Domete ATODIRICESEI, Gheorghe BELŢIC, Ilie BELŢIC, Constantin BUREŞCA, Petru BUCUR, Mihai BILIUS, Petru CIOFU, Vasile CALINIUC, Gheorghe CHIŞCAN, Dumitru CREANGĂ, Mihai COJOCARU, Mihai COJOCARU, Costache CURALIUC, Mihai CURALIUC, Mihai DĂNILĂ, Neculai DĂNILĂ, Dumitru DASCĂLU, Mihai GANGA, Ilie GRIGORAŞ, Costache MANDIUC, Mandache MANDIUC, Gheorghe MOROŞANU, Gheorghe MIRON, Constantin POPA, Mihai PETRARU, Ioan PINTILIE, Mihai ŞERBAN, Savel STANCIU, Mandache VULPE, Costache LUŢUC, Mandache MANDIUC, Toader MANDIUC, Alexa MIRON, Costache NICHIFOR, Mihai PALAMAR, Vasile PETRARU, Dumitru SAFTIUC, Mandache ŞERBAN, Mihai ŞUMAHĂR, Mandache VULPE.

1945: „Următorii învăţători se transferă, pe ziua ie 1 Septemvrie 1945, la şcolile primare din oraşul şi judeţul Botoşani, trecute în dreptul fiecăruia:  Marţonea Mihai, de la Salcea, la Plopeni, Salcea – judeţul Botoşani, V b., art. 177”[28].

1947: „Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947[29], următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Buţincu Ioan, de la Salcea-Botoşani, la Burdujeni, Şc. nr. 2, post III, soţie învăţătoare”[30].

[1] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 261, p. 120

[2] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 270, p. 122

[3] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 306, p. 130

[4] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 439, p. 162

[5] Călători, X, partea I, p. 333

[6] Călători, XIX, I, pp. 754-773

[7] Codrescu, Theodor, Uricariu, vol. VII, p. 244

[8] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 1609, p. 522

[9] Biblioteca Academiei, pachet CCLXXI, doc. 137

[10] Arhivele Statului Iaşi, transp. 166, of. 143, No. 7, filele 31-32

[11] Arhivele Statului Iaşi, tr. 885, op. 1011, Nr. 10, filele 21-24

[12] Arhivele Statului Iaşi, tr. 696, op. 722, Nr. 1084, filele 80-84

[13] Arhivele Statului Iaşi, tr. 1316, op. 1488, Nr. 1174, filele 53-59

[14] Raffelsperger, Franz, Itinerär oder Verzeichniss aller Postrouten in den k. k. österreichischen Staaten, Wien 1851, pp. 53, 54

[15] Gazeta Transilvaniei, nr. 90, 9 noiembrie 1855, p. 349

[16] Sturza, Dimitrie, Însemnătatea divanurilor ad-hoc din Iaşi şi Bucureşti, 1912, pp. 327, 329, 419

[17] Domnia şi detronarea lui Cuza Vodă, Bucureşti, Biblioteca „Flacăra”, nr. 8, p. 183

[18] Mihalache, M., Cuza Vodă, Ed. Tineretului, 1967, p. 235

[19] Lahovari, George Ioan, Marele Dicţionar Geografic al României, volumul V, Bucureşti 1902, pp. 308 şi 310

[20] Monitorul Oficial, No. 165, Sâmbătă 23 octombrie / 4 noiembrie 1899, pp. 5649, 5650

[21] Iorga, Nicolae, România cum era până la 1918, volumul II, Moldova și Dobrogea, București 1972, pp. 27-33

[22] Biserica şi Şcoala, Anul XLVIII, Nr. 31, duminică 28 iulie / 10 august 1924

[23] Artur Gorovei, Pe urmele răscoalelor, în Cruzimi, Iaşi, 1921, pp. 235-237

[24] Marie, Queen of Roumania, The story of my Life, London, Toronto, Melbourne and Sydney 1935, pp. 159, 160

[25] Monitorul Oficial, Anul CIX, Nr. 231, marţi 30 septembrie 1941, pp. 5805 şi urm.

[26] Monitorul Oficial, Anul CX, Nr. 24, joi 29 ianuarie 1942, pp. 561, 565

[27] Stanciu, Aurel, Drăguşanul, Ion, Pagini monografice: Salcea, Mereni, Plopeni, Prelipca, Văratic, Suceava 2004

[28] Monitorul Oficial, Nr. 246, 27 octombrie 1945, p. 9500

[29] Monitorul Oficial, Nr. 250, 29 octombrie 1947, pp. 9652-9657

[30] Monitorul Oficial, Nr. 135, 17 iulie 1947, p. 4912

Povestea aşezărilor sucevene: Prelipca

PRELIPCA. Cel mai nou sat al comunei Salcea, cunoscut, iniţial, sub numele Lunca, a apărut în lunca Sucevei după 1777, anul depunerii jurământului de credinţă către Austria, jurământ pe care numai obştenii popii Andrei din Udeşti au refuzat să-l depună, trecând graniţa în Moldova, în noaptea de 11 spre 12 octombrie, şi stabilindu-se pe moşiile şi prin satele din vecinătatea apei. După 1830, când în Bucovina stagiul militar devine obligatoriu, vin şi alte familii tinere, ca să pună temeliile unui sat la fel de tânăr. Iorga scria, în 1904: „Apa Sucevei scânteie jos în şerpuiri de argint, şi lângă dânsa vezi în vale pata de copaci şi case albe ale Prilipcăi, vechiul cuib de dezertori din rândul cătanelor împărăteşti… / Graniţa aceasta de nimic au trecut-o deseori fugarii de la oaste, iobagii însetaţi de altă viaţă, făcătorii de rele, care voiau să scape de ştreang. Sate întregi, ca Prilipca, s-au făcut dintr-înşii”[1].

1831: Satul Lunca, ulterior Prelipca, a fost format de şase familii, toate menţionate în catagrafia fiscală a anului 1831 drept familii de bejenari, cu numele capului de familie: Irimia UNGUREANU, Ion UNGUREANU, Gheorghe CHIŞCAN, Grigore sin (fiu) Ion CAZACU, Toader LUNCAŞU ENACHI. Irimia Ungureanu a avut trei feciori, Grigore, Vasile şi Ilie, înscrişi în catagrafia din 1864 drept Grigore Irimiei, Vasile Irimiei şi Ilie Irimia, ultimul dintre ei fiind, practic, întemeietorul familiei Irimia, o familie cu vechi rădăcini ardelene, căreia, într-o vreme, datorită acestei origini, i s-a zis Ungureanu. Ion Ungureanu nu-i obligatoriu să fi fost vreo rubedenie de-a lui Irimia Ungureanu, din moment ce numele acesta semnala doar o provenienţă provincială. Într-o vreme, el a fost cunoscut sub un nume ocupaţional, cel de Ion Jitar, la care s-a renunţat ulterior. Gheorghe Chişcan a avut doi feciori, pe Vasile şi Simion, iar Grigore sin Ion Cazacu, deci fiul unui bejenar galiţian, a avut, în mod cert, măcar un copil, Petrea, care, la împroprietărirea din 1864, este trecut şi cu numele tatălui, Petrea Grigore Cazacu. Toader Luncaşu pare să fi fost pădurarul luncii Sucevei, dobândind, astfel, un nume ocupaţional, numele lui vechi fiind sau Toader Chihaia sau Toader Jitar, nume care, prezent într-o primă catagrafie, nu se mai regăseşte după aceea. Cât despre Enachi, el moare devreme, lăsând după el o văduvă, pe Irina lui Enachi, şi un orfan, pe Dumitru sin Enachi.

1838: În catagrafia anului 1838 apar şi alte nume de bejenari, Ştefan Bejenari devenind, ulterior, Ştefan Ciobanu. Bejenarii aceştia sunt, în mare majoritate, oameni tineri, care nu s-au vrut „cătană la împăratul”, preferând să treacă în noua vatră de sat din lunca Sucevei, de unde lesne se putea ajunge în Bucovina satului natal, în care au rămas să dăinuiască atâtea rubedenii. Prelipcanii anului 1838 au fost: Vasile PĂIUŞ, Vasile sin SANDU, Ştefan HUŢANU, Petrea ROIBU, Dumitru UNGUREANU, Constandin DUMBRĂVANU, Gheorghe CIOBANU, Dumitru VĂCARI, Ion CIUTAC, Gavril AVRAMCIUC, Gavril JITAR, Vasile DRASCIUC, Mihai LOPCIUC, Pintilie MOISUC, Simion RÂNDAŞU, Dumitru CIOBANU, Ion PASCARU, Ion SAUCIUC, Ion BUCŞĂ, Constandin LIŞMAN, Gheorghe HADE, Ion COŞULE, Dumitru CÂMPANU, Gherasim UNGUREANU şi Vasile zet (al lui) Ştefan HUŢANU.

1845: În catagrafia anului 1845, se mai adaugă câteva nume de bejenari, toţi „însurăţei”, deci flăcăi buni de oaste, plecaţi din Bucovina între anii 1839-1845: Dumitru BOARI, Pavel zet GRAMA, Simion UNGUREANU, Vasile MORUZ, Sava ANDONIE, Gheorghe LUNGU, Ion sin Gheorghe ILIE, Ilie zet Irimia UNGUREANU, Ion PRICOP, Vasile CHIŞCAN, Gavril PUŞCAŞU, Neculai BUNGA.

1864: Împroprietărirea din 1864 (216 hectare) consemnează, în Prelipca, trei familii cu câte patru boi, care primesc câte 5 fălci şi 40 prăjini de pământ, familii care, fără îndoială, îşi rotunjeau veniturile şi prin mic trafic de frontieră: Vasile MORUZ, Filip STOICA şi Simion LAZĂR. / În sat existau şi 30 de familii care aveau câte o pereche de boi, capii acelor familii fiind împroprietăriţi cu câte 4 fălci de pământ: Vasile IRIMII, Gheorghe ANDONE, Gheorghe CIOBANU, Gheorghe PINTILEI, Dumitru BOUARIU, Dumitru ROTARIU, Dumitru Gh. CIOBANU, Ion CEAPĂ, Ion ŢIGĂNAŞU, Ilie IRIMIA, Ion Simion LAZĂR, Constantin BIDU, Lazăr VACARIU, Neculai POPESCU, Pavel zet GRAMA, Gheorghe CORMANĂ, Paraschiva lui Gheorghe LUNGU, Gheorghe JUDIUC, Grigore IRIMIEI, Dumitru Gh. ILIE, Dumitru de la DUMBRAVANCA, Nică ENACHI, Ion Gh. ILIE, Ion IZMANĂ, Ion SÎRGHI, Constantin CIOBANU, Costache CIUTAC, Neculai DRĂGOI, Petrea PAROH şi Simion UNGUREANU. / Clăcaşi cu palmele, împroprietăriţi, la 1864, cu câte 2 fălci şi 40 prăjini au fost: Andrii CAZACU, Vasile de la LAZĂR, Vasile CHIŞCAN, Vasile JUGARIU, Vasile STANCIU, Gheorghe LEACOV, Grigore PASCAL, Dumitru ENACHE, Dionisie Gh. CIOBANU, Ion AXINTE, Iordache zet HUŢANU, Mihalache STANCIU, Dochiţa HUŢANCA, Ion PĂIUŞ, Maranda lui Dumitru SÎRGHI, Vasile HUTANU, Vasile LEONTIE, Vasile PARH, Vasile LUNGU, Vasile zet LAZĂR, Gheorghe SULUGIUC, Gheorghe GĂITAN, Dumitru CIUTAC, Ion a DIACONIŢEI, Ion Gh. CIOBANU, Mihalache SPINEI, Simion CHIŞCAN, Ileana SECARĂ, Petrea lui Grigore CAZACU şi Ion PASCARIU. / Loc de casă şi de grădină primesc numai 5 persoane, semn că satul, datorită vecinătăţii cu Bucovina, era îndestulat, având doar doi nevolnici (bătrâni fără copii), un servitor, un cioban şi un preot: ciobanul Ştefan CIOBANU, Ion CIUTAC, servitorul Mihai CLUCI, Gheorghe CHIŞCAN şi preotul Costache BOBULESCU.

1870: Bunăstarea obştii prelipcene se manifestă şi prin construirea, pe cheltuiala celor şaptezeci şi cinci de familii, a unei biserici de lemn, între 1870-1871, împodobită cu o catapeteasmă cumpărată din Giurgeşti (Pleşeşti-Fălticeni). Contribuţii substanţiale par să fi avut preotul Costache Măcărescu, succesorul preotului Costache Bobulescu (din care descinde familia Popescu), şi gospodarii Gheorghe Muraru şi Toader Elisei.

1888: „Şcoalele rurale suplinite din judeţul Botoşani, se scot în concurs, pe ziua de 1 Septembrie, şi anume… şcoalele comunelor Dumbrăveni-Vereşti, Fântânele-Joldeşti, Fântânele-Băluşeni, Salcea, Burdujeni, Prilipca, Costeşti”[2].

1890: Serviciul intendenţei Corpului IV de Armată achiziţionează lemne pentru pichetele de grăniceri ale Companiei a 8 Burdujeni, respectiv „Trecătoarea Burdujeni, Suceava, Prisaca, Tescuţi, Prilipca, Rusu, Vereşti şi Cotul Dobei”[3].

1893: Şcoala din Prelipca a fost înfiinţată, conform „Anuarului Naţional al României pe 1893”, în anul 1893, primul învăţător fiind Eliza Popei, probabil fata sau nepoata preotului Bobulescu. „Documentele păstrate în arhiva Şcolii cu clasele I-VIII Prelipca ne relatează despre un învăţământ organizat în această zonă începând cu anul 1893. Cursurile se desfăşurau într-o casă închiriată de primărie, spaţiu total insuficient pentru o astfel de activitate. Procesul instructiv-educativ era coordonat de învăţătorul suplinitor Ion Mitea. Perioada cuprinsă între sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX nu a fost lipsită de greutăţi şi neajunsuri pentru şcoala din Prelipca. Aceste lucruri au fost consemnate şi de revizorii şcolari din acea perioadă. Iată cum descrie revizorul şcolar C. V. Ficşinescu, într-o notă de control datând din octombrie 1907, localul şcolii din Prelipca: „O casă închiriată, mică, cu podul la înălţimea de 2,20 metri, cu pereţi subţiri de tot, foarte friguroasă iarna şi cu totul nesănătoasă” (în 1918, şcoala avea să se mute în clădirea fostului pichet de grăniceri, din vestul satului – n.n.)[4].

1898: în „Marele dicţionar geografic al României -1898-1902”, întocmit sub coordonarea lui Alexandru Lahovary, Prilipca este menţionată drept „sat în judeţul Botoşani, în partea de sud-est a comunei Burdujeni-sat, cu 120 familii, cuprinzând 560 suflete. Are o biserică, deservită de un preot şi 2 cântăreţi, o şcoală mixtă, frecventată de 18 elevi. Vite: 146 boi şi vaci, 30 cai, 291 oi şi 50 porci”[5].

1912: Prelipca avea 142 gospodării şi 638 suflete (322 bărbaţi, 318 femei), în 1930 – 167 gospodării şi 785 suflete (404 bărbaţi, 381 femei; 782 români, un neamţ şi 2 evrei; 593 ortodocşi, 190 sectanţi şi 2 mozaici), în 1941 – 228 gospodării şi 902 suflete (466 bărbaţi, 436 femei), în 1948-263 gospodării şi 935 suflete (473 bărbaţi, 462 femei), în 1956 – 302 gospodării şi 995 suflete (477 bărbaţi, 518 femei), în 1966 – 328 gospodării şi 1.143 suflete (570 bărbaţi, 573 femei), iar în 1971 – 1.250 suflete.

1916-1918: S-au jertfit pentru România Mare: Gheorghe ANDONE, Vasile CIOBANU, Dumitru DELALAZĂR, Gheorghe IRIMIA, Vasile JUDUC, Ilie LAZĂR, Gheorghe MIRON, Constantin ROTARU, Vasile UNGUREANU, Gheorghe VACARU.

1924: „Aceeaşi situaţie se înregistra şi Ia capitolul „Resurse umane”, unde se consemna o instabilitate a cadrelor didactice. Acest lucru a fost reglementat abia în 1924, când este numit ca titular învăţătorul Dumitru Gherman”[6].

1935: „n 1935, avea să se producă o schimbare în bine a procesului instructiv-educativ, prin venirea învăţătorului Maxim Scheletti, care a rămas credincios acestor locuri până în 1960. Începutul carierei învăţătorului Scheletti a coincis cu inaugurarea localului noii şcoli (iniţial, s-a închiriat şi o cameră în fosta crâşmă a lui Gheorghe Drăgoi, apoi, în 1937 a intrat în funcţiune şcoala ridicată prin contribuţie obştească – n.n.), o clădire cu două săli de clasă şi o cancelarie mică. Acest spaţiu avea să fie modernizat în 1965, când s-au mai construit alte trei săli de clasă. După al doilea război mondial, şi învăţământul din Prelipca s-a supus repetatelor „reforme” de sorginte sovietică. Totuşi, începând cu 1972, s-a constatat o anumită stabilitate a cadrelor didactice, atât la ciclul primar, cât şi la clasele de gimnaziu. Această stabilitate s-a menţinut până în 1990, când unii dascăli au plecat, prin transfer, la şcolile din municipiu. În anul şcolar 2003/2004, în cadrul şcolii din Prelipca funcţionează un număr de 14 cadre didactice, toate fiind calificate, în majoritate titulare şi cu grade didactice, care se ocupă de instruirea şi educarea unui număr de 50 preşcolari, 82 elevi la ciclul primar şi 76 elevi de gimnaziu. Şcoala este dotată cu mobilier modem, donaţie a unor şcoli din Elveţia, cu o linie de birotică, cu aparatură audio-video. La acestea se mai adaugă faptul că are instalaţie de apă curentă, ceea ce a permis obţinerea autorizaţiei sanitare de funcţionare. / Toate acestea contribuie la realizarea unui proces instructiv-educativ de bună calitate, materializat în rezultate deosebite obţinute la examenul de capacitate (82% promovabilitate) şi prin acţiuni la nivelul comunei Salcea. Majoritatea absolvenţilor clasei a VIII-a din anii anteriori urmează cursurile şcolilor de arte şi meserii sau ale liceelor, ceea ce dovedeşte că interesul pentru şcoală şi învăţătură se menţine treaz în Prelipca. / Şcoala din Prelipca a împlinit 110 ani de existenţă. Deşi condiţiile sunt altele, demersul pedagogic se desfăşoară în aceeaşi şcoală, care opune scurgerii inexorabile a timpului rezistenţa conduitei morale şi a culturii celor ce i-au trecut pragul”[7].

1941-1945: S-au jertfit pentru Neam şi Ţară: Gheorghe ANDREI, Mihai BIDU, Dumitru BOJOREANU, Constantin BULGARU, Fănel CIOBANU, Mihai CHIŞCAN, Dumitru CHIŞCAN, Ioan BIDU, Iftimie BILIUŢĂ, Neculai BOJOREANU, Dumitru CIOBANU, Toader CIOBANU, Alecu CHIŞCAN, Ioan CREŢU, Gheorghe DIACONIŢA, Zamfir DIACONIŢA, Nicu ENACHE, Vasile GOLEA, Ion GAVRILOVICI, Mandache IRIMIA, Mihai IRIMIA, Toader IRIMIA, Vasile IRIMIA, Zamfir IRIMIA, Mihai JUGARU, Lazăr LAZĂR, Gheorghe LAZĂR, Gheorghe LINGURARU, Gheorghe LUNGU, Iftimie PĂIUŞ, Mandache PĂIUŞ, Savel STANCIU, Savel TILIUŢĂ, Constantin TILIUŢĂ, Niculae UNGUREANU.

2004: Prelipca avea 1.250 locuitori, 375 case şi 9 proprietari de utilaje agricole, cele mai frumoase gospodării aparţinând sătenilor Ilie Lungu, Costică Bilius, Minai Todiruţ, Cristi Boaru, Ion Petraru, Ovidiu Delalazăr şi Cătălin Creţu.

[1] Iorga, Nicolae, Românismul în trecutul Bucovinei, Bucureşti 1938, pp. 166 şi 171

[2] România Liberă, Nr. 3163, Anul XII, vineri 18/30 martie 1888, p. 1

[3] Monitorul Oficial, Nr. 200, 6 decembrie 1890, p. 4708

[4] Prof. Viorel Bucşă, Prof. Cătălin Hutu, 110 ani de învăţământ românesc la Prelipca, în revista Primele iubiri, Suceava, 15.01.2004

[5] Lahovari, George Ioan, Marele Dicţionar Geografic al României, volumul V, Bucureşti 1902, p. 99

[6] Prof. Viorel Bucşă, Prof. Cătălin Hutu, 110 ani de învăţământ românesc la Prelipca, în revista Primele iubiri, Suceava, 15.01.2004

[7] Prof. Viorel Bucşă, Prof. Cătălin Hutu, 110 ani de învăţământ românesc la Prelipca, în revista Primele iubiri, Suceava, 15.01.2004

Povestea aşezărilor sucevene: Văratec

Cu Traian Huluţă, la ieşirea din Bastilia “Ştefan cel Mare” din Suceava

VĂRATEC. „Pe locul lui, a fost codru. Cel dintâi aşezat aici a fost Simion Bucşă. El şi-a durat casă din lemnul tăiat de pe loc, pe costişa pârâului, unde e, astăzi, casa orfanilor Gheorghe I. Gherasim. Simion Bucşă a tăcut poiană în mijlocul pădurii, în jurul casei lui. Vitele sătenilor din Dumbrăvenii apropiaţi, umblând, în timpul verii, la păşune în pădure, se furişau la acest loc, unde era răcoare, apă, pe coasta pârâului. Aici stăteau la stanişte. Numai aici ştiau sătenii din Dumbrăveni că le găseau în timpul verii. Şi, de întreba cineva unde le-a aflat, spuneau: La Văratec. De unde a şi rămas şi numele acestui sătişor”[1]. Legenda rămâne legendă, dar o fărâmă de adevăr tot cuprinde în ea. Ceea ce ştim cu precizie este că, la Văratec, s-a ridicat biserică, în anii 1795-1797, prin stăruinţa preotului Pavel ot Drăgoieşti, iar pe spatele icoanelor dăruite bisericii încă se mai află numele unor credincioşi: Ion FRIGĂ şi soţia Luchiana Iancu MĂLAI-ACRU şi soţia Ilinca. În broşura preotului Neculai Filip mai sunt menţionate câteva familii, precum şi provenienţa acestora: MIRON şi ALBU din Arbore HULUŢĂ din Satu Mare (Rădăuţi), ONUCU din Uideşti, Profira FĂGĂDĂU din Ardeal. Nu este menţionată însă familia Gheorghicesei, care, prin faptul că pârâul Văratic s-a numit, mai întâi, Gheorghicesei, pare să fi fost prima care s-a stabilit în acele locuri.

1830: În 1830, satul Văratec avea, conform unei hărţi întocmite de C. C. Giurescu, pentru lucrarea sa „Principatele române la începutul secolului XIX”, 44 gospodării. În sat existau 2 dulgheri, 1 fierar, 2 stoleri, 1 ciubotar, 2 sumănari, 2 cojocari.

1864: Tabele speciale pentru împroprietăriţii din Văratec, la 1864, nu există, sătenii fiind trecuţi în listele Dumbrăvenilor.

1881: În satul Văratec existau, 78 gospodării şi 314 suflete.

1890: Şcoala din Văratec a fost înfiinţată în 1890, după şase ani de demersuri zadarnice ale sătenilor pe la autorităţi pentru construirea unei şcoli, într-o casă veche. Primul învăţător a fost Grigore Cârja, care fusese învăţător şi în Salcea, dar se călugărise în 1884. În 1890, Grigore Cârja acceptă să părăsească mănăstirea, vine dascăl la biserică şi învăţător, plătit cu câte 3 lei de familie.

1900: Văratic făcea parte, ca şi în 1945, împreună cu Sălăgenii şi Vereştii, din moşia şi comuna Dumbrăveni[2].

1902: „Văraticul, sat pe moşia Dumbrăveni, în partea de sud-vest a comunei Dumbrăveni, judeţul Botoşani, plasa Siretul, pe valea pârâului Văraticul sau Gheorghicesei. Are o populaţie de 312 locuitori”[3].

1910: Satul Văratec grupa 145 gospodării şi 654 suflete. În acest an, 60 capi de familie aveau strânşi, la Casa de Economie, 15.210 lei. Recensămintele ulterioare înregistrează un spor demografic nespectaculos; în 1912 – 160 gospodării şi 687 suflete (332 bărbaţi, 355 femei), în 1930 1912 – 196 gospodării şi 871 suflete (420 bărbaţi, 451 femei; 869 români, un german şi un rus), în 1956 1912 – 329 gospodării şi 1.047 suflete (518 bărbaţi, 529 femei), în 1966 1912 – 371 familii şi 1.274 suflete (627 bărbaţi, 647 femei), iar în 1971 1912 – 1.372 suflete. 2004: În Văratec trăiau 1.447 locuitori, 468 case şi 9 proprietari de utilaje agricole, cele mai frumoase case fiind construite de Ovidiu Miron, Aurel Chihaia, Dragoş Aghiorghicesei, Viorel Miron, Costache Mitrea şi Dumitru Stanciu.

1917: Eroul locotenent Vespasian FILIP, fratele generalului Agricola FILIP, din Văratic, cade răpus la asaltul dealului Caşinului. Povestea sacrificiului său a fost descrisă de I. Missir, în cartea „Fata moartă” (numele unei cote a dealului Caşinului), publicată în 1967, la „Editura pentru literatură”. Au murit pentru România Mare: Ilie CIOBANU, Niculai DAVID, Costache DASCĂLU, Dumitru ELISEI, Vasile ELISEI, Emilian FILIP, Vespasian FILIP, Costache GHERASIM, Gheorghe GHERASIM, Dumitru HULUŢĂ, Costache MIRON, Andrei MIRON, Gheorghe MITREA, Niculai MITREA, Dumitru ONCIU, Iancu MIRON.

1941-1945: S-au jertfit pentru Neam şi Ţară: Gheorghe ALEXA, Gheorghe AGHIORGHICESEI, Pintilei BOBU, Vasile BURCĂ, Niculai CHIHAIA, Mihai COJOCARU, Vasile DAVID, Gheorghe GHERASIM, Ion GHEORGHIU, Gheorghe IACOB, Dumitru MIHAI, Niculai PINTILIE, Iancu SAMUILĂ, Ion VĂTĂMANU, Petru ALEXA, Gheorghe BOBU, Gheorghe BURCĂ, Iancu CHIHAIA, Gheorghe COCIERU, Mihai DAVID, Dumitru GHERASIM, Iancu GHERASIM, Gheorghe HULUŢĂ, Ioan MANOILĂ, Gheorghe MITREA, Dumitru ROTARU, Dumitru VASILIU.

1945: „Următorii învăţători se transferă, pe ziua de 1 Septemvrie 1945, la şoalele primare din judeţul Botoşani, trecute în dreptul fiecăruia: Oliciuc Lucreţia, de la Borzeşti, Dorohoi, la Văratic, Dumbrăveni, IV, soţ preot”[4].

Pentru mine, Văratec va însemna, întotdeauna prietenia întemeiată în anii liceului cu Traian Huluţă, coleg de bancă, şi Mihai Cocieru, căruia îi ziceam Miky şi care stătea în banca următoare, împreună cu Codru Florişteanu.

[1] Preotul Neculai Filip, 30 de ani în parohia Văratec, Botoşani, 1911

[2] Lahovari, George Ioan, Marele Dicţionar Geografic al României, volumul III, Bucureşti 1900, pp. 271, 272

[3] Lahovari, George Ioan, Marele Dicţionar Geografic al României, volumul V, Bucureşti 1902, p. 733

[4] Monitorul Oficial, Nr. 246, 27 octombrie 1945, pp. 9500, 9501

Povestea aşezărilor sucevene: Râşca

Râşca, în 1888 – desenată de Mary Adelaide Walker

RÂŞCA. Pârâul Bogdăneşti, numit, după 1510, pe greceşte „Râcica” sau „Râcicani”, intră în istorie odată cu schitul construit de Bogdan-Vlad voievod, fiul lui Ştefan cel Mare, deşi e posibil ca schitul să fi fost durat de proprietarul Bogdăneşti, Bgdan, fiul lui Herman din Voitin, de la care Ştefan cel Mare cumpărase Voitinul. Oricum, odată cu apariţia mănăstirii Râşca, proprietară a întregii moşii a Bogdăneştilor, istoria obştească nu mai beneficiază decât arareori de măturisiri, chiar dacă satul numit Cotul Râşcăi insinuează o istorie românească, înfrumuseţată de legende, când ştiu este că în cătunul cu pricina au fost înghesuite 100 de familii de ţigani, toate cu statut de robi… ai lui Dumnezeu. Românii din Bogdăneşti sau împăcat ca fraţii cu ţiganii din Râşca, iar mărturiile despre multe căsătorii mixte, prin care românul sau românca deveneau robi ai călugărilor, confirmă acest lucru.

1510: Mănăstirea Râşca a fost ridicată pe teritoriul Bogdăneştilor de Sus (partea lui Bogdan Herman), începând din 1510, până în 6 iunie 1512, de către Bogdan-Vlad (Bogdan cel Orb), apoi reconstruită şi înzestrată cu 100 familii de ţigani, cu care s-a constituit satul Râşca pe aceeaşi vatră a Bogdăneştilor de Sus, de către Alexandru şi Bogdan Lăpuşneanu (cf. M. D. Matei, E.I. Emandi, op. cit, p.44).

1628, ianuarie 7: Miron Barnovschi întăreşte hotarul mănăstirii Neamţ şi împuterniceşte călugării să-l apere, în pricinile cu mănăstirile Secu şi Râşca[1].

1632, aprilie 28: Alexandru Iliaş împuterniceşte pe călugării de la mănăstirea Neamţ să-şi apere „hotarul sfintei mănăstiri de pe către Secul şi pe de către Râşca”[2].

1635, ianuarie 24: Vasile Lupu voievod întăreşte, printre altele, lui Eonăşcuţă Prăjescul, şi un sat cumpărat de la „sfânta mănăstire Râşca”, preocupată, în acele vremuri, mai mult cu negustoria cu sate şi credincioşi, decât cu cele dumnezeieşti. Sunt multe astfel de mărturii, dar nu constituie tema acestui material, aşa că, în sursele pe care le voi mai afla, voi căuta date doar despre satul Râşca şi obştenii săi, care nu aveau o poveste cu mult diferită de a celor din celelalte sate mănăstireşti. „Şi întru aceasta, de asemenea dăm şi întărim boierului nostru, Eonăşcuţă postelnic, dreapta lui ocină şi cumpărătură, un sat, anume Vlădenii, care este în ţinutul Roman, şi cu vad de moară în Siret şi cu loc de arat şi de fânaţ, care, acest sat, Vlădenii, el şi l-a cumpărat de la călugării de la sfânta mănăstire de la Râcica, de la Agafton egumen, şi de la Stahie ermonah, şi Gligoraş, şi Ghidion, şi Precopie, şi de la Visarion, şi de la Vărlan şi de la tot soborul de la această sfântă mănăstire mai sus scrisă, Rîcica, pentru două sute şi cincizeci de ughi, bani buni, iar călugărilor le-a fost acest sat, Vlădenii, de schimb de la Gavril logofătul, din ispisoc de schimb de la Iancul voievod. Şi au dat călugării lui Gavril logofăt, pentru satul Vlădeni, un sat, anume Balcăuţi, care este în ţinutul Hotin, cu loc de iaz şi de moară, şi încă i-au mai dat lui Gavril logofăt, pe lângă satul Vlădeni, o sută de zloţi tătăreşti. Iar lui Gavril logofăt i-a fost acest sat, Vlădenii, drept de cumpărătură de la Iftimiia, cneaghina lui Herţea, fiica Nastasiei, nepoata Drăghinei, cneaghina lui Cozma Şerpe postelnic, şi de la fiul ei, Lupul, nepotul lui Hărman, din privilegiul pe care ei l-au avut de la Bogdan voievod cel Bătrân şi din privilegiu de cumpărătură de la Ştefan voievod cel Bătrân”[3].

1798, aprilie 22: Ispravnicul de ţinut porunceşte o cercetare, la presiunea călugărilor, iar ţăranii liberi din Bogdăneşti dădeau zapis la mâna egumenului de la Râşca, recunoscându-şi „greşeala” de a fi reclamat isprăvniciei de Suceava pe vornicul satului, Ioan Solcanu, „pârându-l la cinstitul ispravnic fără de nici un cuvânt de dreptate”, şi se angajau că, în viitor, nu se vor mai „rădica cu răzvrătiri asupra vornicului”[4].

1858, iulie 19: „Între sub iscăliţii fraţi, Arhiereul Iosif Efhaition, egumen mănăstirii Râşca, şi dumnealui Teodor Râşcanu, urmând alcătuire prin contract din 15 Mart 1857, prin care cel dintâi a subimposăsuit (arendat – n. n.) celui din urmă moşia din cumpărătoare numită Bogdăneştii şi cotuna Râşcăi, pe termen de cinci ani, şi care a avut lucrare din întregul an trecut şi până astăzi, din împrejurarea că eu, egumenul, venindu-mi lămurire că, pentru mai buna înlesnire mănăstirii, trebuie să ţin moşia pe socoteala mea, am vroit a desface contractul pentru care am întins reclamaţie către departamentul cultelor şi preasfinţitului mitropolit, din care motiv a ajuns pricina la ocârmuitorul sfat spre ai da dezlegare. Dar excelenţele lor, domnul ministru dinăuntru, logofăt Alecu Balş, şi domnul ministru al cultului şi a instrucţiei publice, prinţul Demetrie Cantacuzino, îndemnaţi de umanele simţiri, spre a nu lăsa mai departe a se întărta prigoniri prin judecată între noi fraţii, ne-au propus paşnica învoire, la care nobile deşteptări, atât din partea domnilor miniştri, cât şi a marelui vornic Iordachi Pruncul şi fratele nostru, postelnicul Alecu Râşcanu, ce şi dumnealor să găseau în mijloc, ne-am plecat cu bucurie, lăsându-ne cu încredere ca să hotărască dumnealor principiile ce vor găsi cu cale de îm­păciuire între noi, în privirea lor având dumnealor toate clauzele cuprinse în contract, precum şi împreju­rările supuse de amândouă părţile, au găsit cu cale ca posesorul Toader Râşcanu să se tragă de la po­sesie, lăsând moşia sus zisă întru deplina stăpânire a egumenului, cu înzestrarea aflătoare pe ea; îm­potriva cărei concesii, egumenul să dea fratelui său 4.000, adică patru mii galbeni beneficiu, şi, osebit, să-i despăgubească de toate cheltuielile făcute cu pri­vire către contract, să-i plătească datoriile, câte vor fi pe la locuitori rămăşiţe din anul trecui, să-i în­toarcă banii cât socoteala ar descoperi că a dat mai mult peste câştiurile anului trecut, atât din bani, cât şi în producte, plătind egumenul toate sarcinile, odată cu retragerea posesorului şi fiindcă la des­facerea socotelilor au chibzuit venerabilii boieri a asista şi fratele nostru, dumnealui postelnicul Alecu Râşcanu, noi am primit toate acestea cu îndatorire a urma întocmai, pentru care iscălim întru acest pe scurt înscris dublu în fiinţa onorabililor feţe mai sus arătate. / Adaus de mâna lui Toader Râşcanu: „Să adaoge că în cât priveşte socotelile de cheltuieli şi datorii lăsam pe fratele nostru, postelnicul Râşcanu, ca să intre în lămurirea lor şi cu chipul limpezirii de dumnealui, noi ii vom primi fără împo­trivire. /1858, Iulie 19 / I. Episcop Efhaitou, T. Râşcanu, Alecu Balş log. martur, I. Pruncul vornic martur, Prinţ Demitrii A. Kautacuzin martur”[5].

1892: „Pădurile ce sunt a se licita la Iaşi, în localul prefecturii judeţului – Judeţul Suceava: Bogdăneşti-Râşca, seria I, Cantonul Râşca Mare, de la pârâul Afinişului, de pe proprietatea Bogdăneşti-Râşca, a se extrage, în 4 ani, un număr de 8.420 arbori, din care 5.611 răşinoşi şi 2.809 foioşi, din patru cupoane cu No. 1, 2, 3 şi 4, toate în întindere aproximativă de 127 hectare şi 3.834 m. p.; garanţia provizorie este de lei 3.000. / Bogdăneşti-Râşca, seria I, Cantonul Valea Colibei de la pârâul Arinului, de pe proprietatea Bogdăneşti-Râşca, a se extrage în patru ani un număr de 14.174 arbori, din care 12.943 răşinoşi şi 1.231 foioşi, din patru cupoane, cu No. 1, 2, 3 si 4, toate în întindere aproximativă de 277 hectare şi 6.110 m. p.; garanţia provizorie este de lei 5.700”[6].

1894: „Râşca, sat, numit şi Cotul Râşcăi, pe moşia Bogdăneşti. Aşezat pe ambele ţărmuri ale pârâului Râşca, numără 297 case, în care trăiesc 361 capi de fa­milie sau 1.165 suflete, din care 589 bărbaţi şi 576 femei (11 izraeliţi), fiind 258 contribuabili. Vatra satului ocupă 150 fălci, iar locuitorii au bunişore aşezări, câţiva sunt chiar buni gos­podari. Împroprietăriţi în 1864 sunt 22 fruntaşi, 47 pălmaşi şi 138 codaşi, stăpânind 754 fălci. Are o biserică de lemn, servită de un preot şi 2 cântăreţi, şi o şcoală rurală mixtă, înfiinţată în 1876, cu un învăţător plătit de stat, frecventată de 45 şcolari. Drumuri principale sunt la Bogdăneşti (1 km), la Monastirea Râşca (1.500 m) şi la Slătioara (12 km). Satul Râşca a fost întemeiat de robii Monastirii Râşca”[7].

1894: „Râşca, mănăstire de călugări în comuna Bogdăneşti. Aşezată pe malul drept al pârâului cu acelaşi nume, sub poalele munţilor, într-o poziţie foarte frumoasă. Este zidită în stilul Mănăstirii Probota şi zugrăvită, şi pe dinafară, cu tablouri din „Istoria ve­chiului şi noului testament”. Pe zidul bisericii (în partea de sud), sunt două inscripţii. Deasupra uşii Arhondaricului mare, se citeşte: „La 1540 s-a zidit biserica Râşca, în a doua domnie a lui Petru Rareş voievod, şi opt odăi. La 1766, Calistru, Egumen Monastirii, a adăugat 4 odăi; iar la 1839, în zilele prea sfântului Mitropolit Kirie Veniamin Costache, Isaia, Arhimandritul, Egumen Monastirii, a înnoit odăile lui Petru Rareş voievod şi ale lui Calistru egumen şi a făcut deasupra lor 12 odăi şi 2 trapeze, cu beciul lor de de­desubt, subt un acoperământ, cu osârdia şi cu toată cheltuiala sa, gătindu-se la 1840, Iulie 20 de zile”.  Iar deasupra intrării Arhondaricului mic se zice: „Întru slava sfintei Treimi s-au făcut aceste 12 chilii din întreg pământ, cu temelie de piatră şi cu păreţii de cărămidă, şi cu pivniţa boltita dedesubt, în zilele prea sfântului Mitropolit Veniamin Costache, cu drept banii mei, de mine smeritul Isaia Arhimandrit, întru lauda Ierarhului Nicolae, patronul meu, că slujind eu sfintei Mitropoii 26 ani, în slujba dicheiei, m-a tras a fi sluga sa şi egumen acestei Monastiri, spre vecinica mea po­menire am făcut acestea, la anul 1830”. Înăuntru, la trapez, pe peretele de deasupra mesei, este un tablou, reprezentând familia lui Petru Rareş, compusă din Elena Doamna, Ştefan şi Petru voievozi, ţinând biserica sprijinită de ei, de sfântul Ierarh Nicolae şi de fiii Luxandra şi Constantin. Sub tablou stă scris: „Aceste cadre după cum se văd s-au scris şi s-au făcut cu cheltuiala sfinţiei sale … Kir-Kirie Arhi­mandrit şi proin egumen sfintei Monastiri Râşcăi. Anul 1807”. Alte inscripţii nu mai sunt. Asemenea nu sunt nici odăjdii sau odoare de vreo însemnătate oarecare. În curtea Monastirii este o cişmea cu apă limpede şi bună. Mai sunt două livezi mari, cu pomi roditori, şi o grădină de legume, o florărie îngrijită, ce înconjură monastirea şi un iaz. În privinţa îngrijirii şi curăţeniei, Monastirea Râşca, cu tot ce ţine de dânsa, poate servi de model altor Monastiri. Pretu­tindeni ordinea, în acest sfânt locaş, totul inspiră respect. Şi acesta se datoreşte în mare parte actualului arhimandrit şi egumen Gherman Diaconovici. / Bugetul Monastirii este următorul: / Personalul: Un superior, plătit pe lună cu 100 lei, pe an 1200 lei; 2 preoţi a 33,33 lei pe lună, 66.67, pe an 800 lei; 1 diacon, pe lună cu 33,30 lei, pe an 400 lei; 1 cântăreţ I-ul, pe lună cu 45 lei, pe an 540 lei; 1 cântăreţ al II-lea, pe lună cu 33,33 lei, pe an 400 lei; 1paracliser, plătit pe lună cu 16,66 lei, pe an 200 lei. Diurna unui servitor, pe lună 9 lei, pe an 108 lei. Totalul cheltuielilor pe an este de 3.648 lei. / Material: Cheltuielile bisericii pe an, lei 220; Cheltuielile hramului pe an, lei 100; Îmbrăcămintea a 9 monahi pe an, lei 450; Nutrimentul lor şi a unui servitor, pe an lei 1.350; Iluminatul, pe an lei 27; Oaspeţi, pe an lei 500. Total, pe an, lei 2.647. / Totalul general al cheltuielilor anuale este de lei 6.295. / Afară de acestea, Monastirea mai are ca avere o livadă de o falce şi 40 prăjini, 30 de fălci teren de cultură, 1 prisacă cu 20 stupi, 12 boi, 10 vaci cu viţei, 1 bu­hai şi 5 cai. / Din trecutul Monastirii. Adevărata dată a înfiinţării acestei Monastiri nu este cea de 1540, ce se vede deasupra Arhondaricului mare. Grigore Ure­che, în Letopiseţ, I, pagina 210, scrie: „Iară într-acest an 7066 (1558), Septembrie, pristăvitu-s-a Macarie, Episcopul de Roman, ziditorul si începătorul Mănăs­tirii Râşcăi, care a fost la scaunul Romanului 27 ani, şi cu cinste l-au îngropat în Monastirea sa Râşca”. Deci, nu Petru Rareş, ci Epis­copul Macarie este adevăratul ziditor şi începător al Monastirii Râşca. Aceasta ne-o confirmă şi neuitatul Episcop Melchisedec (Cronica Romanului, I, p. 193) şi Pumnu (Mănăstirile din Bucovina, p. 89). Deşi tot în Letopiseţe citim: „După întoarcerea din Ungaria (1532), face Petru Vodă Monastirea Râşca” (I, p. 205), se vede însă că Petru Vodă a restaurat sau a terminat definitiv ceea ce Episcopul Macarie începuse. / La 1569, Anastase I, Episcop Romanului, hărăzeşte acestei monastiri satul Bârleşti (Melchisedec, Cron. Rom., I, p. 195). Afară de Bârleşti, Mănăstirea Râşca mai stăpânea următoarele moşii: Bogdăneşti, Râşca, Boroaia, Hărmăneşti, Zamostea, Graşi şi viile din dealul Neicueni şi de la Cruce, din judeţul Putna. Iar moşiile Teţcani şi Sabaoani mi s-a spus că s-au ţinut numai în arendă de foştii superiori ai monastirii. / La 1821, Arhimandritul Isaia şi dichiu al Mitropoliei se afla Egumen la Râşca, înlocuind pe Arhimandritul Grigorie Crupenschi, care cumpărase, pe preţul de 15.000 lei, Monastirea Râşca, „cu contractul acel în­tărit cu sfânta pecete a Mitro­poliei şi subscris cu însăşi is­călitura Prea-osfinţiei voastre (Mitropolitului), făcut pe 12 ani şi păzit numai 2 ani” (Istoria Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, pp. 165, 198 şi 199). În acelaşi an (1821), Monas­tirea Râşca fu prădată, fără nici un motiv, de rămăşiţele eteriştilor (Xenopol, V, p. 499). „Monastirea Râşca. Duminică s-au prădat de 40 de turci, numai zidul a rămas, pe călugări i-au legat şi i-au bătut şi i-au prădat; astăzi am văzut pe uliţe straiele frate meu Vasile, ce-l am vătaf acolo, şi straiele vătafului Pavel, şi rochiile nevestei, po­runcă au dat nimeni să nu cum­pere de la turci, le vezi cu ochii şi taci” (Scrisoarea Arhimandritului Isaia din 1821, cătră Paharnic, în Istoria Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, p. 131.). / În 1826, Arhimandritul Isaia, Egumenul Monastirii Râşca, se ju­decă eu oamenii pronumiţi „bogdaprosti” pentru moşia Popeşti, din obârşia pârâului Vaslui” (Uricarul, de T. Codrescu, vol. VI, p. 230”[8].

1894: „Pomii Robului, localitate în satul Râşca. Tradiţia spune că pe lo­cul unde se află satul era o pădure mare. Primii descălecători ai satului Râşca fiind ro­biţi de tătari, nu s-au întors din ei decât doi, şi au pus temelia satului. Astăzi nu mai găsim aci decât doi meri dulci”[9].

1899: S-a înfiinţat şcoala din Râşca.

1899: „Se publică spre cunoştinţa generală că, în ziua de 18 Noiembire 1899, orele 11 a. m., se va ţine, în localul primăriei comunelor respective de care depinde fiecare din bunurile notate mai jos, licitaţiune publică orală pentru arendarea terenurilor de arătură, de fâneţe şi a golurilor de munte pentru păşune, încorporate pădurilor prin perimetrarea lor, cu ocaziunea vinderii de veci a moşiilor respective: / 391. Locurile de arătură, şi anume : Poiana pe Deal la Vărăreni (1 hectar, 7.000 m. p.), a lui N. G. Butnariu (1 hectar), la ocolul în Suhat (1 hectar), la ocolul nou în Suhat (3.500 m. p.), faţa Suhatului (7.000 m. p.) Vasile Curcă (4.000 m. p.), a lui Gheorghe Boboc (1 hectar), la Adăpători,(5 hectare, 7.200 m. p.), a lui Damian (1 hectar, 8.000 m. p.), a lui Barbă-Neagră (7.500 m. p.), Coada Văcăraşului (1 hectar, 6.000 m. p.), Gura Băţului (9.000 m. p.), Cotul Clipa (2.000 m. p.), Prisosul din capul locului a lui Theodor a lui Eftimie (2.000 m. p.), idem a lui Grigore a lui Eftimie (4.700 m. p.), Poiana lui N. a Mariei, lângă monastire (7.500 m. p.) Prisosul de lângă Moara lui Ion Ştefan (7.500 m. p.), dimpreună cu cele de fâneţe, şi anume: poienile denumite la Pustia (2 hectare, 13.600 m. p.), în ocol la Nastacă (5 hectare, 7.200 m. p.), a lui Nastacă (2 hectare, 8.600 m. p.), a lui Grigoraş (4 hectare, 2.000 m. p.), Ion Larion (1 hectar, 4.300 m. p.), Ion Ouă (7.000 m. p.), Gh. Holban (1 hectar, 4.300 m. p.), C. Gavril Bârgăoanu (1 hectar, 4.300 m. p.), la Fântâniţa (2 hectare, 1.400 m. p.), cosită de arendaş (1 hectar, 4.300 m. p.), Urşiuţului (1 hectar, 4.300 m. p.), Mitrofan (5 hectare, 7.200 m. p.), Ion Simion a Nichitei (7.000 m. p.), lui Gabură (4 hectare, 2.900 m. p.), Th. Soleanu (2 hectare, 8.600 m. p.), I. Tomega (4 hectare, 2.900 m. p.), Mihăileşti (8 hectare, 5.800 m. p.), a Popei (2 hectare, 8.600 m. p.), a Bârgăoanului (2 hectare, 8.600 m. p), Huşanului (1 hectar, 2.500 m. p.), Rogojină (1 hectar, 2.500 m. p.), Berendei (1 hectar, 4.300 m. p.), Via a Păvăloaie (1 hectar, 2.500 m. p.), Doroftei (4 hectare, 2.900 m. p.), Pârâiala (2 hectare, 8.600 m. p.), Flămândului (8 hectare, 5.800 m. p.), Popa Petrei (2 hectare, 6.800 m. p.), Pârlitura lui Ilie Solcan (1 hectar, 1.300 m. p.), Dealul Slatinei (4 hectare, 2.900 m. p.), Schitului (2 hectare), Gheolului (1 hectar, 2.000 m. p), Fântâna Slatinei (7.500 in. p.), Plopul (3 hectare, 8.600 m. p.), Bâtca Oului (2 hectare, 8.600 m. p.), Gura Pârâului Slatinei (7.500 m. p.), Gura Moişei (1 hectar, 4.300 m. p.), Lăzăroaei (1 hectar, 1.000 m. p.), Tânjală (1 hectar, 1.000 m. p.), Onofreu (1 hectar, 4.300 m. p.), Alecului (7.500 m. p.), Timoftei (2 hectare), Curătura lui I. Ştefan (2.800 m. p.), Poiana Camcăi (1 hectar), Coada Iazului (5 hectare), Tomei (7.500 m. p.), Handragel (2 hectare, 8.000 m. p.), Filip (1 hectar, 5.000 m. p.), a lacului (1 hectar, 7.000 m. p.), Cozile de la Hisum (1 hectar, 7.000 m. p.), Ion Pavăl (7.500 m. p.), Pârâul lui Ciocan (1 hectar), Hojdei (3.000 m. Pârâul lui Ciocan (3 hectare, 2.000 m. p.), Lunca lui I. V. a Tomei Pavel Porcanu (2 hectare, 2.000 m. p.), la Ulmi, devale de podul Buftei (1 hectar, 4.300 m. p.), Lunca Ferestrăului de pe Râşca (6.000 m. p.), cum şi poienile în care se face parte cosire, parte arătură, şi anume: Runcului (10 hectare), Trestioara (2 hectare, 8.600 m. p.), Frasinul (4 hectare, 2.900 m. p.), Rachitna (2 hectare, 8.600 m. p.), Vatra Râşcuţei (8 hectare, 5.000 m. p.), Jidanului (2 hectare, 8.000 m. p.), lui Galomoţ (1 hectar, 1.000 m. p.), Grigoraş (1 hectar, 1.000 m. p.), Prisosul dintre Dumbrăvan şi V. Ţidula (7.500 m. p.), precum şi cu poienile în cart se face arătură, ca în trecut, sau se va cosi fânul, având drept arendaşul, numai în lunile Decembrie, până la 1 Martie, să introducă vite pentru a consuma fânul pe loc, anume: în locurile de la Rusu Râşcăi (25 hectare), Arşiţa Rusului (12 hectare), Brustura (2 hectare), Gruiului (22 hectare), Piciorul Crucii (7 hectare, 2.500 m. p.), Hîrjala (1 hectar, 4.300 m. p.), a lui Ion (35 hectare), Litvului cu Pârlea (22 hectare), Pădureţului (14 hectare), Dele-Leu (25 hectare), Arşiţa lui Isac (2.500 m. p.), Arşiţa Dele-Leu (2 hectare, 8.600 m. p.), Arşiţa Măgurei (2 hectare, 1.000 m. p.), Ulmul (22 hectare), Arşiţa Scutarului (8 hectare, 4.000 m. p.), Arşiţa Crâşmarului (8 hectare, 4.000 m. p.), Vadurile şi Rojorita (85 hectare), Izvornl Alb (5 hectare, 6.000 m. p.), Arşiţa Izvorului (2 hectare, 8.600 m. p.), Popasu (14 hectare, 3.000 m. p.), Petrosu (14 hectare, 3.000 m. p.), Runcu Bârnei (5 hectare, 2.900 m. p.), Ogarului (5 hectare, 2.900 m. p.), Piciorul Lupului (12 hectare), Trecătoarea Mică (1 hectar, 1.000 m. p.), Faţa Râşcăi (9 hectare, 9.600 m. p.), Râşca Mare (5 hectare, 2.000 m. p.), Mihai Rusu (2 hectare), Lunca Râşcăi (2 hectare), Sebastian (22 hectare, 8.000 m. p.) ; iar numai pentru păşune şi coasă: Lunca Râşcăi, dintre locuitorii împroprietăriţi în Bogdăneşti şi Râşca (286 hectare), Hăţaşul dintre Râşca şi Bogdăneşti ca 12 hectare, 6.800 m. p., din această suprafaţă 1 hectar, 5.000 m. p. este bun pentru coasă, restul de suhat de vite. Hăţaşul prisosului de la Râşca (2 hectare); în total întindere 916 hectare, 2.460 m. p., cuprinse în perimetrul pădurii Statului Bogdăneşti; garanţia provizorie lei 4.000”.

1903: „Se publică spre cunoştinţa generală că, în ziua de 5 Noiembrie 1903, la orele 10 a. m., în localul ministerului agriculturii, industriei, comerţului şi domeniilor, se va ţine licitaţiune publică, prin oferte închise, conform legii asupra contabilităţii publice şi a regulamentului de licitaţiuni, publicat în Monitorul Oficial No. 80 din 11 Iulie 1896, pentru vânzarea spre exploatare, pe timp maximum de 20 ani, a unei porţiuni de 2.123 hectare pădure, compusă în majoritate din esenţele brazi şi molid seculari, din pădurea Statului Bogdăneşti-Râşca, seria Râşca Mare, cu cantoanele Pârâul Arinilor şi Deleleul, şi seria Râşcuţa, situată în judeţul Suceava, plasa Moldova-Şomuz, comuna Bogdăneşti”[10].

1907: S-au înscris în Societatea „Steaua”, care „are de scop a lucra pentru întinderea învăţăturii în popor”, plătind câte 2 lei, călugării de la Râşca, adică „ieromonahii Teodosie Harcotă, Ilarion A. Luculescu, Galaction Cioban, Gherasim Agapi, Macarie Borocanu, monahii Gherasim I. Nechilei, Ieronah Pahomie, Glicherie Cucoş, Ionichie a Tomei Tătăroae, Ignatie Polariu, Daniil Vicol, Ghedion Bălăniei, ieromonahii Ghenadie Palamariu, Iosaf Tulbure, Paisie Salcine, fratele Grigore Chiuruţă, monahul Silvestru Şindilariu, fratele Luca Chiuruţă, fratele Vasile Mihăilescu, cântăreţul Vasile Mihăilescu, fratele Vasile Irina, preotul Ioan Grigorescu din comuna Râşca, învăţătorii Theodor Grigorescu, Vasile Hudiţă şi învăţătorul preot Mihai Cârlănescu din comuna Bogdănesti, şi Ioan V. Diaconescu, secretarul primăriei comunei Bogdăneşti[11].

1922: „No. 4184. Procesul-verbal din 1 septembrie 1922.  Comisiunea, în majoritate, dispune: Declară expropriată suprafaţa de 59 ha 9.200 m. p., lângă pârâul Batu, pădure, proprietatea satului Bogdăneşti-Râşca; care va servi de islaz satului Râşca, şi suprafaţa de 12 ha 200 m. p. pădure, proprietatea satului Bogdăneşti-Râşca, lângă delimitarea locuitorilor, care va servi de islaz pentru satul Buda. Propune a se expropria 130 ha pădure, proprietatea Statului, în continuarea porţiunilor declarate expropriate mai sus, iar restul de 239 ha, necesar satului Bogdăneşti, propunem a se expropria din pădurea Statului „Coasta-Buzei”, începând din moşia Baia şi delimitarea sătenilor din Râşca, până la completare… Domnii Gheorghe Teodorescu, delegatul Casei Pădurilor, şi Alex. Cantacuzino-Paşcanu, delegatul supleant al proprietarilor, au făcut opinii separate”[12]. „No. 4576. Procesul-verbal încheiat în ziua de 9 octombrie

1922. Comisiunea, în unanimitate, dispune: Declară expropriat, din moşia mănăstirii Râşca, proprietatea Casei Bisericilor, megieşită cu lunca lui Stofilat, sesie a bisericii Râşca, locurile locuitorilor de la 1896 şi pădurea Statului, în suprafaţă aproximativă de 72 ha, adică tot terenul cultivabil al sus-zisei moşii, rămânând ca terenul necesar pentru vatra mănăstirii să se rezerve de către ministerul agriculturii, potrivit art. 75 din Regulamentul Legii Agrare. Acest teren, declarat expropriat, va servi pentru distribuirea, în loturi, la săteni”[13].

1927: „Se publică spre cunoştinţa generală că, în ziua de 4 Decemvrie 1927, ora 10 a. m., în localul Casei pădurilor şi la direcţiunea silvică Cernăuţi, se va ţine licitaţiune publică, prin oferte închise, conform legii asupra contabilităţii publice pentru vânzarea spre exploatare pe un period de 1 an şi jumătate, calculat cu începere de la 1 Septemvrie 1927, a unui număr de 13.730 arbori de esenţă brad, fag, plop şi diverşi din pădurea Statului Râşca, seria I, Moişa, parcela 35, judeţul Fălticeni. / Vânzarea spre exploatare pe un period de 1 an şi jumătate, calculat cu începere de 1 Septemvrie 1927, a unui număr de 5.657 arbori de esenţă brad, fag, plop şi diverşi din pădurea Statului Râşca, seria II Râşcuţa, parcelele No. 82 şi 83, judeţul Fălticeni… / 10.443 arbori brazi, fagi şi diverşi din pădurea Statului Râşca, seria I Moişa, judeţul Fălticeni… / 12.878 arbori de esenţă de brad, plop, fag şi diverşi din pădurea Statului Râşca, seria III Râşca Mare, formând parchetele 104 şi 105, judeţul Fălticeni”[14].

1944: „Decizia Nr. 64.706 din 5 Octomvrie 1944, se revine asupra repartizării dlor ingineri silvici menţionaţi mai jos, din deciziile ministeriale de la jurnalul Nr. 34.814, 50.971 şi 59.015 din 1944, care urmează a se reîntoarce la posturile avute în Bucovina de Sud şi Moldova de Nord, pe data publicării prezentei deciziuni în Monitorul Oficial: Siraev Gheorghe, inginer şef silvic, ca şef la Ocolul Râşca; Costea Nicolae, conductor ajutor, la Ocolul Râşca; Vlad Gheorghe, conductor ajutor, la Ocolul Râşca; Roşca Ilie, conductor cl. II, la Ocolul Râşca”[15].

1945: „Următorii învăţători se transferă, pe data de 1 Septemvrie 1945, la şcolile primare din judeţul Baia, arătate în dreptul fiecăruia: Boleac Mihai, gr. II, de la Peste Vale, Râşca, la Boroaia Nr. 2, post II, apropiere soţie, învăţătoare, casă; Monoranu Teodor, gr. II, de la Slătioara, Râşca, la Giuleşti, Boroaia, post II, casă, teren”[16].

1947: „Următorii învățători se repartizează, pe data de 1 Septemvrie 1947, la școlile primare indicate în dreptul fiecăruia: Constantinescu Lidia, de la Groși, la Râșca”[17].

1948: „Se înfiinţează, pe data publicării prezentei deciziuni în Monitorul Oficial[18], Centrala Industrială a Lemnului… Fac parte din Centrala Industriei Lemnului, următoarele întreprinderi industriale: Ing. Berdicevschi şi Haimovici „Râşca”, cu sediul în Râşca; „Moldova Forestieră”, Fraţii Haras, cu sediul în Râşca; „Slătioara”, Marcu Segall şi Hollinger, cu sediul în Râşca”.

Ţăran din Râşca – desen de Mary Adelaide Walker

[1] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. XIX, Bucureşti 1969, doc. 284, p. 385

[2] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. XXIII, Bucureşti 1996, doc. 315, p. 354

[3] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. XXII, Bucureşti 1974, doc., p.

[4] Mihordea, op. cit., p.79

[5] Ghibănescu, Gh., Surete şi Izvoade, Volumul X, Iaşi 1929, pp. 489, 490

[6] Monitorul Oficial, Nr. 224, 14 ianuarie 1892, p. 6012

[7] Ionescu, Serafim, Dicţionar geografic al Judeţului Suceava, Bucureşti 1894, pp. 281, 282

[8] Ibidem, pp. 282-285

[9] Ibidem, p. 251

[10] Monitorul Oficial, Nr. 128, 2 septembrie 1903, p. 4485, 4486

[11] Albina, No. 29, Anul X, 15 aprilie 1907, p. 789

[12] Monitorul Oficial, nr. 52 din 8 martie 1924, pp. 2623-2627

[13] Monitorul Oficial, nr. 52 din 8 martie 1924, pp. 2623-2627

[14] Monitorul Oficial, Nr. 241, 30 octombrie 1927, p. 14510, 14511

[15] Monitorul Oficial, Nr. 240, 17 octombrie 1944, pp. 6701, 6702

[16] Monitorul Oficial, Nr. 248, 30 octombrie 1945, pp. 9578, 9579

[17] Monitorul Oficial, Nr. 250, 29 octombrie 1947, p. 9653

[18] Monitorul Oficial, Nr. 167, 22 iulie 1948, pp. 6049-6052

Povestea aşezărilor sucevene: Uideşti, Forăşti, Oniceni

UIDEŞTI. Satele Antoceni, Boura, Forăşti, Manolea, Oniceni, Uideşti şi Ţoleşti încă mai păstrează numele răzeşilor de acum şase veacuri, la fel ca majoritatea aşezărilor vechi de pe malul drept al Siretului. Brazda natală, stăpânită din neam în neam, a stabilizat acolo băştinaşi imposibil de dezrădăcinat, deşi e greu de crezut că mai ştiu mulţi câte ceva despre nobleţea neamurilor din care descind.

1490, martie 15: „Ştefan vodă, pentru „Manciul Oniceanul” şi urmaşii (plemeniţi) Ion Loga şi surorile Ilinca şi Mara, nepotovi Giuli, care dau jumătate de sat Oniciani, pe Şomuz, lui Avram, diacul de vistierie, pentru 110 zloţi tătărăşti şi 70 lui Jurja Onicianul şi urmaşul lui, Ion Oniceanul”[1].

1490, decembrie 6: „Din mila lui Dumnezeu, noi, Ştefan voievod, domn al Ţării Moldovei. Facem cunoscut, cu această carte a noastră tuturor celor care o vor vedea sau o vor auzi citindu-se că au venit, înaintea noastră şi înaintea tuturor boierilor noştri moldoveni, popa Pătru din Oniceani, nepotul lui Onică, şi cu copiii săi, Ignat, şi Sava, şi Lazăr şi Andonie, şi cu fiica sa, Anna, de bunăvoia lor, nesiliţi de nimeni, nici asupriţi, şi au vândut ocina lor dreaptă din dreptul şi propriul lor uric, a şasea parte de sat din Oniceani, care sunt pe Şumuzul Rece, ce a fost partea lor, şi cu moara care este pe Şumuz; şi au vândut slugii noastre, pan Avram, diac de visterie, pentru 200 de zloţi tătăreşti. Şi s-a sculat sluga noastră, pan Avram, diac, şi a plătit toţi aceşti 200 de zloţi tătăreşti în mâinile popii Pătru, nepotul lui Onica, şi în mâinile copiilor lui, Ignat şi Sava, şi Lazăr, şi Andonie şi Anna, înaintea noastră şi înaintea boierilor noştri moldoveni. Deci noi, văzând buna lor voie şi tocmeală şi plată deplină, noi, de asemenea, şi de la noi am dat şi am întărit slugii noastre, pan Avram, diac de visterie, acea a şasea parte mai înainte spusă de sat din Oniceani, care sunt pe Şomuzul Rece, şi cu moară pe Şumuz, să-i fíe de la noi uric şi cu tot venitul, lui şi copiilor lui, şi nepoţilor lui, şi strănepoţilor lui, şi răstrănepoţilor lui şi întregului lui neam, cine i se va alege cel mai apropiat, neclintit niciodată, în veci. Iar hotarul tuturor celor mai sus scrise să fie din toate părţile după vechiul hotar, pe unde au folosit din veac”[2].

1493, martie 15: „Din mila lui Dumnezeu, noi, Ştefan voievod, domn al Ţării Moldovei. Facem cunoscut, cu această carte a noastră, tuturor celor care o vor vedea sau o vor auzi citindu-se, că acest adevărat credincios pan al nostru, Petrică comis, ne-a slujit drept şi credincios. De aceea, noi, văzând dreapta şi credincioasa lui slujbă către noi, l-am miluit cu deosebita noastră milă şi i-am dat şi i-am întărit în ţara noastră, Moldova, de la noi, pentru slujba lui, un sat pe Şumuzul Rece, anume Oniceanii, pe care sat îl cumpărase Avram, vistier de la Giurgiu Oniceanul şi de la vărul lui, Ion Oniceanul, şi de la Manciul, şi de la vărul lui, Ion Loga, nepoţii de soră ai lui Jula, şi de la popa Pătru Oniceanul, pentru 605 zloţi tătăreşti. Şi a pierdut Avram, vistier, acest sat pentru hiclenie, când a fugit de la noi în Ţara Lituaniei. Acel sat mai sus scris, anume Oniceanii, care este pe Şumuzul Rece, să fie credinciosului nostru pan, Petrică comis, de la noi uric şi cu tot venitul, lui, şi copiilor lui, şi nepoţilor lui, şi răstrănepoţilor lui şi întregului lui neam, cine i se va alege cel mai apropiat, neclintit niciodată, în veci. Iar privilegiile lui Avram, ce le-a avut el pe acel sat tot de la noi, de cumpărătură, acele privilegii ale lui, dacă se vor ivi vreodată, să nu dobândească peste acest privilegiu al nostru, niciodată, în veci. Iar hotarul acelui sat, anume Oniceanii, să fie din toate părţile după hotarul vechi, pe unde au folosit din veac”[3].

1520, iulie 15: „Şi fiindcă moşia Drăguşanii s-au cunoscut dintr-un hrisov a lui Ştefan Voievod, din leat 7028 iulie 15, că în dreptul în dreptul moşiei Stroeştilor este mijlocul moşiei Drăguşani, pârâul ce curge prin mijlocul satului Draguşenii şi ştiind semnele moşiei Drăguşanii din sus, ştiute din parte dinspre Oniceni”[4].

1627, septembrie 24: Miron Barnovschi dăruieşte Secul „ocinile şi viile şi toate bucatele lui Vicol, ce-a fost pârcălab, şi a femeii lui, Mărica, o parte de ocină din Plotuneşti (Platoneşti, adică Manolea – n. n.) şi o parte din sat din Oideşti (Uideşti – n. n.) şi o parte din sat din Ioneşti, ce sunt în ţinutul Sucevei, cât se va alege partea lor, cu heleşteie şi cu mori, tot să aibă a ţinea şi pomete şi prisăci şi tot venitul ce va fi dintr-acele trei părţi de ocină din trei sate, ce scrie mai sus, şi cai şi boi şi vaci şi oi şi stupi şi haine şi toate bucatele câte vor fi rămas pe urma lui Vicol, pârcălabul, şi a jupânesei lui, a Măricăi”[5].

1643, aprilie 7: În faţa Divanului lui Vasile Lupu („Porţăi domniei mele”, cum o numea el), au avut pricină „Ciocârlan, ţiganul de la Pobrata, cu Fuga de Forăşti, pentru nişte cai ce s-au fost furat Fugăi, apoi el a mers de a prădat pe Ciocârlan. Iar apoi Fuga şi-a aflat furii, iar Ciocârlan s-a îndreptat şi a luat de la Fuga un bou pentru bucatele lui; apoi el de iznoavă şi-a luat zi înaintea domniei mele. Deci Ciocârlan a venit la zi şi-a aşteptat până a cincea zi după zi, şi Fuga tot nu a venit, ci a rămas de zi şi din toată legea ţării ca să şie Ciocârlan boul ce a luat de la Fuga şi să nu se mai pârască aceasta în veci peste cartea domniei mele”[6].

1644, septembrie 3: „Adică eu, Vasile Moţoc de Aldeşti, mărturisesc cu zapisul meu pentru o parte de ocină ce am cumpărat de la Măriica Dăndoe, fata Ciorăi, la sat la Forăşti. Aceia parte toată o am vândut lui Dumitraşco Cocris, drept cinci lei bătuţi. Şi i-am dat şi zapisul ce-am avut de la acei oameni pe acea moşie. Deci ca să-i fie dreaptă ocină şi moşie, cu tot venitul, în veci. Şi la tocmeala noastră au fost: Ipifanie Băhnaşu staroste de Trotuş, şi Nacul Brut aprodul, şi Gligoraşco Bejan, şi Nechita aprodul”[7].

1646, decembrie 7, Plotuneşti: „Eu, Precop şi Nastasiia, feciorii Catrinei de Oideşti, nepoţii popii, lui Tiron de Căbuji, mărturisim cu cest zapis al nostru cum am vândut loc de o casă şi jumătate în Bârgăiani, la ţinutul Sucevei, lângă Broşteni, drept douăzeci şi cinci de lei, lui Ion, feciorul lui Simion Capşei de Căbuji, de bunăvoia noastră, cu tot locul ce se va alege partea noastră, şi în sat, şi în ţarină şi în pădure. Şi în tocmeala noastră au fost: Vasilie Capşea de Căbuji, şi Strătulat de Săcuiani, şi Isac de Oideşti, şi Pătraşco Ciuntul de Ţoleşti, şi Zahariia de acolo, şi Păcurar de acolo, şi Dodăne ot tam, şi Luca ot tam, şi Larion ot tam, şi Osnachi ot tam şi Anton de Jedeşa. Deci, de acum, să aibă a-şi face şi direse domneşti, să fie moşie, în veci. Şi mi-am pus şi peceţile, ca să ştie”[8].

1881: „Tabloul premianţilor de juriul concursului agricol şi industrial din judeţul Suceava, în zile de 14, 15 şi 16 octombrie 1881: Năstase Stroia, din comuna Forăşti, pentru secara şi porumbul cultivate pe moşia Capu-Dealului, medalie de argint”[12].

1888: „În ziua de 26 Iunie a căzut grindina pe întinderea comunelor Tătăraş, Ciumuleşti şi Uideşti, stricând 191 hectare grâu, 39 hectare secară, 120 hectare ovăz, 35 hectare orz, 187 hectare porumb, 4 hectare hrişcă, 38 hectare cânepă şi 10 hectare fâneaţă”[9].

1894: „Uideşti, comună rurală, situată la estul plasei Moldova de jos şi la 22 km de Fălticeni. Se mărgineşte, la est, cu comuna Tătăruşi, la vest cu comuna Ciumuleşti, la sud cu comunele Drăguşeni şi Drăgăneşti, şi la nord cu comunele Preutelti şi Dolheşti. Formată din satele Uideşti, Ţoleşti, Manolea, Forăşti, Antoceni, Oniceni şi Ruşii, cu re­şedinţa în satul de la care şi-a luat numele. Populată cu 652 capi de fa­milie, ce numără 3.250 suflete sau 1.624 bărbaţi şi 1.626 femei (106 izraeliţi), fiind 863 contribuabili. Are 4 biserici ortodoxe şi una lipovenească şi 2 schituri, cu 5 preoţi şi 7 cântăreţi, şi 3 şcoli rurale mixte. Budgetul comunei, pe 1892-1893, are, la venit, 9.701,28 lei, şi la cheltuieli, 9.628,49 lei, iar al drumurilor, 2.145 lei venit şi 1.985 lei cheltuieli. În toată comuna sunt 415 cai, 300 boi, 504 vaci, 3.320 oi, 3 capre, 660 porci şi peste 406 stupi. E udată de râul Moldova şi pâraiele Ţoleşti, Păltiniş, Purdilă, Platoniţa, Boura, Ignat, Mediasca. Suprafaţa teritoriului comunei e de 4.231 fălci, din care 3.613 fălci cultivabile, 490 pădure, restul mlaştini, ponoare şi teren neproductiv. Ultimul an s-au cultivat: 388 fălci grâu; 675 fălci porumb, 168 fălci orz, 361 fălci ovăz, 17 fălci hrişcă, 36 fălci cânepă şi 29 fălci trifoi. Împroprietăriţi în 1864 şi 1878 sunt 473 locuitori, care stăpânesc 1.286 fălci. Majoritatea locuitorilor sunt plugari, lipovenii din Manolea se ocupă mult cu cultura cânepei şi fabricarea produselor din cânepă, aducându-le mari foloase. În toată comuna sunt 10 mori, şase teascuri de ulei de cânepă (în Manolea), 10 băcănii, 4 hanuri, 5 cârciumi, un croitor şi 3 cojocari. În condica divanului dom­nesc No. I pe anii 1803-1805, la No. 33, găsim că răzeşii din Ţoleşti, Forăşti, Maxineşti şi răzeşii de pe moşia Secuenii se judecă cu Arhimandritul mănăstirii Probota pentru hotarul moşiei Bodino sau Bodinţi, pe pârâul Probota. Se citează diferite acte, datate din 7906 Iulie 2, 7912 Iulie 20, 1795 August 25, 1801 Iunie 10, 1802 Martie 20 şi 7980. Se mai vorbeşte aci de sa­tele Negomireşti, Iurceşti şi Bodeşti  ale mănăstirii Probota, ce nu mai există astăzi. În aceiaşi condică, No. 53, pe anii 1813, 1814, 1815 şi 1816, la No. 21 este un „hrisov din 1815, Septembrie 1, prin care Scarlat Al. Calimah voievod întăreşte stăpânirea vistiernicului Iordache Ruset asupra moşiilor Oniceni, Lindeşti, Undeşti şi Negoteşti, de la ţinutul Sucevei, ce le-a cumpărat, prin mezat, de la Ecaterina Buhalschina, fiica spătarului Grigorie Başotă” (Uricariul, VI, p. 194 şi 302). Din aceste hrisoave rezultă că satul Uideşti se numea, mai înainte, Undeşti şi că pe teri­toriile acestei comune sau în jurul ei se mai aflau următoarele sate: Maxineşti, Secueni, Bodino sau Bodinţi, Negomireşti, Iurceşti, Bodeşti şi Lindieşti, ce nu mai există astăzi.

1894: „Uideşti, sat pe moşia şi în comuna cu acelaşi nume. Altădată i se zicea Undeşti. Aşezat pe podişul dintre dealurile Purdilă şi Uideşti, numără 42 case, în care trăiesc 39 capi de familie sau 189 suflete, din care 101 bărbaţi şi 88 fe­mei (12 evrei), fiind 52 contri­buabili. Vatra satului ocupă 10 fălci. Aşezările locuitorilor, proaste. Biserica şi şcoala din Ţoleşti servesc şi acestui sat. Moşia, proprietatea moştenitorilor lui Beriş Last, are 241 fălci şi 67 prăjini, din car3 198 fălci cultivabile, 20 fălci pădure, 20 fălci fânaţ şi restul neproductiv. Împroprietăriţi în 1864 sunt 23 fruntaşi, 9 pălmaşi şi 13 codaşi, stăpânind aproape 62 fălci. Drumuri sunt la Forăşti (4 km), la Ţoleşti (2 km) şi la Manolea (2 km)”[10]. „Ţoleşti, sat pe moşia cu acelaşi nume, din comuna Uideşti. Străbătut de pârâul Ţoleşti, numără 154 case, în care trăiesc 153 capi de familie sau 629 suflete, din care 324 bărbaţi şi 305 femei (11 evrei), fiind 107 contribuabili. Vatra satului ocupă 39 fălci, iar locuitorii răzeşi, dar răi gos­podari. Are o biserică, cu patronul „Sfinţii Trei Ierarhi”, zidită de locuitori, în 1854, împroprietărită cu 8,5 fălci şi înzestrată de decedatul răzeş, căpitan Cristea, cu alte 22,5 fălci, servită de un preot şi 2 cântăreţi. O şcoală rurală mixtă, înfiin­ţată în 1865, cu un învăţător plătit de stat, frecventată de 43 şcolari, din 99 cu etatea de şcoală, aflători în sat, împroprie­tărită cu 6,5 fălci. Moşia, proprietate răzăşească a locuitorilor, cărora, zic ei, le-a fost dată de Trifăilă, are 360 fălci, din care 325 cultivabile, 30 fălci fânaţ şi restul ponoare şi loc nefolositor. Împroprietăriţi, în 1864, sunt 40 codaşi, cu câte 10 prăjini, iar însurăţei s-au împroprietărit 26, pe moşia Manolea. Drumurile principale sunt la Uideşti (2 km), la Tătăruşi (5 km) şi la Manolea (3 km). / Tradiţia spune: Satul Ţoleşti ar fi fost descălicat de familia Grămadă, care a scăpat de spânzurătoarea la care fuseseră con­damnaţi consătenii ei din Turbata. Grămadă a avut doi băieţi, cărora, la moarte, le împărţi marea moşie Ţoleşti şi Manolea (Platoneşti). Unul dintre fraţi avea nişte fete, poreclite „zolence” din pricina frumuseţii lor (poate că se zoleau, se sulimeneau, cum zice românul) şi de aci, spun sătenii că şi-ar trage numele şi satul. Al doilea frate, numit Manole, de la care se crede că-şi trage numele satul Manolea, nefiind însurat, la bătrâ­neţe se duce la frate-său din Ţoleşti şi se roagă să-l primească, să-şi odihnească bătrâneţile şi să moră lângă dânsul, şi ca recompensă pentru îngrijirea ce i se va da, îi dăruieşte par­tea lui de moşie. Respins de frate-său cu cu­vintele „Am destulă moşie, să dau şi altora; nu-mi mai trebuie să port şi de grija ta!”, Manole se duce de-şi vinde moşia (Manolea) Egumenului mănăstirea Probota, pe preţul de 2 galbeni şi 2 boi negri. Mult timp s-au judecat răzeşii din Ţoleşti cu mănăstirea Probota pentru moşia Platoneşti. Lipovenii spun, din contra, că ei sunt adevăraţii întemeietori ai satului Manolea. În 1803, „Ţoleşti răzeşeşti avea 41 liuzi, plătind 608 lei bir anual. Ei erau ocupaţi cu lucrul pământului, având loc îndestul (Uricariul, vol. VII, p. 250)”[11].

1894: „Manolea sau Platoneşti, sat pe moşia cu acelaşi nume, judeţul Suceava, comuna Uideşti. Aşezat de-a lungul pârâului Platoniţa, numără 200 case, populat cu 146 familii sau 763 suflete, din care 378 bărbaţi şi 385 femei. Are 175 contribuabili. Vatra satului ocupă 24 fălci. Locuitorii, în marea lor majoritate lipoveni sunt buni gospodari, se împacă cu curăţenia şi se ocupă mult cu cultura şi industria cânepei. Are o biserică lipovenească de lemn, cu hramul la „Procove” (1 Octombrie) şi 2 schituri, unul de călugări, cu hramul „Sfântul Nicolae”, cu 33 călugări, şi altul de călugăriţe, cu hramul „Sfântul Visarion” (6 Iunie), cu 44 călugă­riţe. Schitul de călugări are în juru-i o grădină de legume şi pomi roditori de 9 fălci şi 51 prăjini, un iaz şi o morişcă, iar cel de călugăriţe, 3 fălci gră­dină şi vreo 30 chilii. O şcoală rurală mixtă, înfiinţată în 1891, cu un învăţător plătit de stat şi frecventată de 35-45 elevi, din 37 băieţi şi 59 fete cu etatea de şcoală. Moşia e proprietatea statului, fostă a mănăstirii Probota. Are o suprafaţă de 800 fălci, din cari 360 fălci cultivabile, 400 fălci pădure, 30 fălci fânaţ şi restul neproductiv. Împroprietăriţi, în 1864, sunt 27 fruntaşi, 23 pălmaşi, 25 co­daşi şi 16 cu câte 10 prăjini, stăpânind toţi 316 fălci. În 1878, s-au mai împroprietărit 16 în­surăţel cu câte 3 fălci. Drumuri principale sunt la Uideşti (2 km), la Ţoleşti (3 km), la Dolheşti (6 km) şi la Fălticeni (14 km). Satul Manolea îşi trage nu­mele, poate, de la postelnicul Sandu Manoli, care s-a călugărit sub numele de Sava Monahul. El a dăruit satul Platoneşti mănăstirii Probota, la 25 Mai 7251 (1743). Poate că locuitorii lipoveni din Manolea şi din celelalte sate lipoveneşti din judeţ sunt descendenţi din cei 100.000 robi descălecaţi de Ştefan cel Mare, după prădăciunile făcute în Polonia, în 1498, în urma luptei din Codrii Cosminului (A. D. Xenopol, Istoria României, Vol. II, p. 383). Unii mai spun că ar fi fugiţi din Rusia încă de pe timpul lui Petru cel Mare, care, văzându-i că trăiesc în trândăvie şi necurăţenie, le-a impus unele condiţiuni de trai şi port, între care raderea bărbilor şi tunderea   părului, la care dânşii, neputând adera, şi-au luat câmpii şi s-au împrăştiat prin alte ţări. Această versiune se adevereşte întrucâtva  (vezi, în acesta privinţă, „Lipovenii sub Petru cel   Mare şi reformele acestui împărat” în „Lipove­nismul”, de Episcopul Melchisedec, pp. 84 şi următoarele). Iată ce scria dl Nadejdin, în raportul său din 1846, către guvernul rusesc, privitor la lipovenii din această localitate: „Cea mai veche dintre toate coloniile rascolnicilor din Moldova se socoate acea de la Manolea (Manoilovka). Un sat mare, compus din lipoveni popişti, situat ca la 12 kilometri de la orăşelul Fălticeni, reşe­dinţa ţinutului Sucevei. Aici rascolnicii au o biserică, con­struită în onoarea acoperământului Născătoarei de Dumnezeu, şi, afară de ea, mai sunt încă trei schituri călugăreşti: două de bărbaţi şi unul de femei. În timpul actual, la biserică este un popă rus fugar, anume Alexie, în vârstă peste 50 ani, cu femeie şi cu copii vârstnici; iar în schituri igumeneşte stareţul Joil, originar se pare din­tre lipovenii indigeni. Altă bi­serică rascolnică este în Iaşi, în suburbia de peste Bahlui. Acolo de asemenea înainte erau popi deosebiţi, fugiţi din Rusia, dar acum nu sunt. În celelalte lo­calităţi locuite de lipoveni sunt numai rugătorii, dintre care cele mai însemnate sunt în ora­lele Târgul Frumos, Hârlău, Vaslui, în satul Lipovenii, lângă oraşul Botoşani, şi-n satul Bratloti (Brăteşti), între Târgul Frumos şi Manolea, câte 25 kilometri departe de amândouă. Aşadar, în timpul actual, în toată Mol­dova predomină popa Alexie de la Manolea; de aceea este şi forte bogat, are o căsuţă frumuşică, umblă într-o frumoasă caleaşcă de Viena, cu 4 cai; iar pe fiii lui, aduşi vârstnici din Rusia, i-a însurat aici şi i-a introdus în neguţătorie cu propriile lui capitaluri. Eu am vizitat, în persoană, prin­cipalele grupe ale lipovenilor de aici, şi în Manolea, care se poate numi centrul şi Mitropolia rascolnicismului în Moldova, am găzduit destul de îndelung. După poziţiunea locului său ea este o adevărată cavernă, ascunsă într-un codru des, în fundul unei văi râpoase. Pământul pe care se află satul, cu toate apartamentele lui, este proprietatea mănăstirii Probota, închinată, cum se zice aice, adică dată cu toate averile în proprietatea Sfântului Mormânt, în Ierusalim, de unde se şi ad­ministrează, adică se dă în arendă în profitul Patriarhiei, prin un monah, trimis de pa­triarh cu titlul de exarh. Locuitorii din sat se socot mai mult de o sută de familii, care trăiesc în case deosebite, con­struite după maniera rusească, cu toată fizionomia izbelor (ca­selor ţărăneşti) din satele Velico Ruse. Biserica se înalţă în mijlocul satului, ea există din vechime, dar nu de mult o au construit-o măreţ şi înfrumuseţat cu banii trimişi din Moscova, fiindcă bogătaşii de aici, după asigu­rarea însuşi a lipovenilor, „sunt reci către credinţă şi servesc Mamonei, iară nu lui Dumnezeau”. Însă ultima imputare nu cade asupra manolenilor, căci între dânşii nu este nici un bogat. Sunt numai gospodari mai mult sau mat puţin cuprinşi, în numărul cărora primul loc se cu­vine bătrânului Athanasie Zaharov, care mi-a dat ospitali­tatea în casa sa. / Acest Athanasie, prin figura sa cea impozantă, prin mintea naturală şi prin influenţa morală asupra coreligionarilor săi, mi-a amintit pe Mihail Theodorov din Bucovina. El, ca şi acela, este un cărturar mare şi citeşte nu numai cărţile cele vechi bisericeşti, ci şi cele noi lumeşti, se înţelege, ruseşti, de cuprindere morală şi istorică; eu am văzut la dânsul destule cărţi de acestea şi însumi am fost martor cum el le citea, iar rascolnicii adunaţi, în numărul lor şi stareţul Joil, egu­menul schiturilor de la Manolea, îl ascultau cu o respectuoasă atenţiune, mai ales când el, oprindu-se, le explica verbal des­pre patriarhii, mitropoliţii şi chiar despre marii cneji ruseşti. Cu toate acestea, poate că chiar din cauză că el era aşa de familiar cu cărţile presei lumeşti civile, nu am observat la el vreo particulară afecţiune către bigotismul rascolnic. Despre obiectele religioase, el a vor­bit cu mine forte puţin şi cu mare moderaţiune; despre popa Alexei s-a exprimat foarte defavorabil, numindu-l interesat; încă şi către egumenul schiturilor se arăta fără nici o stimă, ba încă cu un fel de dispreţ. Însă trebuie să adaug şi aceea că monahii de aci, pe cât se vede, toţi sunt dintre indigenii locali, şi nu merită mat mult. Ei sunt nişte oameni simpli, grosolani, inculţi, chiar arareori ceva căr­turari, şi pe lângă aceea, trăiesc într-o mizerie extremă. Două din schiturile lor, unul de bărbaţi, altul de femei, despărţite unul de altul prin un gard învechit, se află lângă sat, iar al treilea este izolat în pădure, în depăr­tare ca la 3 kilometri; ele nu sunt decât nişte grupe de vizuini, mai de tot în pământ, întunecoase şi murdare, în care sunt cuibăriţi câte câţiva băr­baţi sau muieri. Într-o vizuină de acestea eu am găsit pe însuşi superiorul care să ocupa cu meşteşugul lăcătuşeriei, care este meseria lui, desculţ şi nu­mai în cămaşă. Şi pentru drep­tul de a vieţui în aceste vizuini şi a se folosi cu nişte mici părticele de pământ prin prejurul lor, unde îşi pun câteva stra­turi de legume, atât monahii, cât şi monahiile sunt impuşi cu dajdiile în profitul proprietăţii; impozitul acesta este astăzi de 3 carboave de individ. Extrema lor mizerie nu le permite a se ridica nici intelectualmente, nici moralmente. De necaz, ei nu se feresc de băutură, unde o găsesc, şi de aceea forte adeseori îi întâl­neşti zbuciumându-se public, într-o stare cu totul neconvena­bilă vocaţiei monahale. Aceasta s-a întâmplat chiar cu stareţul Joil, care, de faţă cu mine, abia s-a târât de la Athanasie, la vizuina sihastră. Ce se atinge de popa Alexie, el, deşi are conduită bună, adică nu este beţiv, dar la cărţi este tot aşa de ignorant ca şi Joil, întru aceasta m-am convins din con­versaţia ce am avut-o cu dânsul. De aicea se înţelege ne-stima către dânsul a unui cărturar ca bătrânul Athanasie; şi, din ast­fel de simţ către persoanele care, după chemarea lor, trebuie să fie conductori ai credinţei, fireşte se explică şi acea răceală către credinţă, pe care am observat-o la bătrân, şi care în generaţiunea jună se manifestă încă mai puternic şi mai clar. / De exemplu, fiul lui Athanasie, numit Malafei, june foarte deştept, care, deşi abia îi înfirează mustăţile, este deja vatav la Manolea, s-a arătat înaintea mea ca un perfect liberton, mat, mai ateu”. / Tot Episcopul Melchisedec scrie, în 1870: „În comuna Manolea sunt 120 de familiei lipoveneşti, care compun în totul 668 indivizi; au biserica lor şi un popă; se crede că aceşti lipoveni sunt dintre cei mai vechi ce s-au stabilit în Moldova, pe la mij­locul veacului al 18-lea. Protoereul judeţului Suceava spune despre lipovenii din judeţul său numai atâta în genere, că ei sunt „staroveri”, după propriile lor arătări. Nu putem dar de­cide cu exactitate ce anume secte lipoveneşti sunt în Manolea. În apropriere de Manolea, sunt trei schituri, unde petrec călu­gării şi călugăriţele lor. Cel mal însemnat este schitul sau kinovia lipovenilor popişti de aice, care numără 67 indivizi, din care 46 călugări şi 21 că­lugăriţe. Kinovia are două biserici, una dedicată sfântului Nicolai, alta Înălţării cinstitei cruci. Secţia femeiască se desparte de cea bărbătească prin un gard; călugăriţele frecventează aceleaşi biserici. Această mănăstire are un rol însemnat în afacerile lipoveneşti din România; prin ea se întreţine comunicaţiunea afacerilor lipoveneşti din România, Turcia şi Rusia cu ierarhia lipovano-austriacă de la Fântâna Albă. Stareţii acestei mănăstiri poartă titlul do arhimandriţi. Unul, anume Varsanufiu, fost arhimandrit la Manolea, pe la anul 1870, şi zelos apărător al pseudo-ierarhiei austriece, în anul 1870 s-a unit cu ortodoxia în Rusia şi se află acum petrecător la mănăstirea omopistă Pocrovsky, din gubernia Cernigovului. Deşi majoritatea este popistă, nu lipseşte în Manolea nici partidul nepopist; el are un schit al său propriu, situat în mar­ginea unei păduri, nu departe de Manolea. Acolo trăiesc vreo 7 călugări, care nu au nici o relaţiune bisericească cu bisericile şi popii, nici cu călugării ceilalţi, de la Manolea”. / n 1803, lipovenii ot Ma­nole ai mănăstirii Probota aveau 40 liuzi, plătind bir 1.172 lei anual; lucrau pământul, oareşicare ne­gustorie şi aveau loc îndestul”[13].

1894: „Forăşti, sat pe moşia cu acelaşi nume din comuna Uideşti. Aşezat pe coasta dealului Forăşti, numără 94 case, populate cu 69 capi de familie sau 415 suflete, din care 199 bărbaţi şi 216 femei (10 străini). Contribuabili sunt 103. Vatra satului ocupă 19 fălci. Locuitorii sunt slabi gospodari. Are o biserică, clădită din lemn, de un fost proprietar, Constantin Forăscu, servită de un preot şi 2 cântăreţi; împroprietărită, în 1864, cu 8,5 fălci, şi o şcoală rurală mixtă, cu un învăţător plătit de stat, înfiinţată în 1865, frecventată de 27 elevi şi 3 eleve. În sat sunt 95 băieţi şi 99 fete cu etatea între 7-12 ani. Şcoala are numai 28 prăjini teren, în vatra satului, făcute danie de învăţătorul Nicolae Teodorescu. Moşia e proprietatea dlui I. Cernătescu şi are 420 fălci, din care 360 fălci cultivabile şi 60 fălci fânaţ. Împroprietăriţi, la 1864, sunt 27 fruntaşi, 17 pălmaşi şi 27 codaşi, stăpânind 161 fălci. Drumuri principale sunt la Uideşti (4 km), la Oniceni (3.500 m), la Ruşi (2 km) şi la Tătăruşi (3.400 m). În 1803, „Forăşti ai medelniceresei Smărăndica Canta, cu loc în destul, număra 22 liuzi, plă­tind 328 lei bir anual şi având şi 3 liuzi de cei fără bir” (Uricar, de T. C., vol. VII, p. 250). / Forăşti, pârâu, mic afluent al pârâului Croitorului, formează iazul cu acelaşi nume… în suprafaţă de 7 hectare şi conţine peşte de lacuri, raci şi scoici”[14].

1894: „Antoceni, sat pe moşia cu acelaşi nume, din comuna Uideşti, plasa Moldova de jos. Aşezat pe albia pârâului căruia îi poartă numele, numără 60 de case, populate cu 56 capi de familie sau 301 suflete, din care 139 bărbaţi şi 162 femei (2 străini). Contribuabili are 40. Vatra satului ocupă o suprafaţă de 2 fălci şi 37,5 prăjini. Biserica şi şcoala din Forăşti servesc şi acestui sat. Moşia, proprietatea defunctului Dimitrie Stamate, e în suprafaţă de 160 fălci, din care 130 cultivabile şi 50 fâneţe. Împroprietăriţi după legea din 1864 sunt 28 mijlocaşi şi 7 pălmaşi, stăpânind 134 fălci şi 60 prăjini. Singurul drum principal e la Oniceni (400 m)”[15].

1894: „Oniceni, sat pe moşia cu acelaşi nume, din comuna Uideşti, trăgându-şi numele de la trei fraţi Onia. Străbătut de pârâul cu acelaşi nume, numără 134 case, în care trăiesc 124 capi de familie sau 535 suflete, din care 275 bărbaţi şi 260 femei (14 izraeliţi). Vatra satului ocupă 16 fălci, iar locuitorii sunt gospodari de mijloc. Are o biserică, cu patronul  „Sfântul Nicolae”, zidită de foştii proprietari Moruz, servită de un preot şi doi cântăreţi şi împroprietăriţi cu 8,5 fălci. Şcoala din Forăşti serveşte şi acestui sat. Moşia e proprietatea moşte­nitorilor lui Beriş Last, fostă a Mariei Negri Moruz. Are 447 fălci, din care 350 cultivabile, 50 fălci fânaţ şi restul prea puţin productiv. Împroprietăriţi în 1864 sunt 53 pălmaşi şi 37 codaşi, iar 4 cu câte 12 prăjini, stăpânind 320,5 fălci. Drumuri principale sunt la Forăşti (3,5 km) şi la Drăguşeni (4 km). În 1803, Oniceni ai spăta­rului Grigore Başotă număra 72 liuzi, plătind 1.261 lei bir anual, fiind şi 2 liuzi de cei fără bir (Uricarul, de T. C., vol. VII, p. 251)”[16].

1894: „Ruşi, sat, numit şi Roşiorii, pe moşia cu acelaşi nume din comuna Uideşti. Aşezat pe ţărmurile pâraielor Mediasca şi Ruşii, nu­mără 104 case, în care trăiesc 85 capi de familie sau 418 su­flete, din care 208 bărbaţi şi 210 femei (15 evrei), fiind 125 contribuabili. Vatra satului ocupă 12 fălci. Are o biserică, cu patronul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”, clădită de Vasile Adamache, servită de un preot şi un cântăreţ şi îm­proprietărită cu 8,5 fălci. Şcoala din Forăşti serveşte şi acestui sat. Moşia e proprietatea Acade­miei Române, căreia a fost fă­cută danie de regretatul pro­prietar Vasile Adamache. Ea are întinderea de 600 fălci, din care 330 fălci cultivabile, 70 fălci păduri, 100 fălci fânaţ şi restul neproductiv. Împroprietăriţi în 1864 sunt 30 fruntaşi, 32 pălmaşi şi 15 codaşi, stăpânind 211 fălci şi 24 prjini. Drumuri principale sunt la Forăşti (2 km) şi la Uideşti (4 km). În 1803, pe moşia Roşiorii a stolnicului Ianache Botez, erau 18 liuzi, plătind 280 lei bir anual, la care se adăugau „liuzii ot tam”, 21, plătind 316 lei bir pe an” (Uricar, vol. VII, p. 251)”[17].

1921: În baza Legea pentru reforma agrară, promulgată prin Înaltul decret regal No. 3093/921, Comisiunea judeţeană de expropriere Suceava, adică fostul judeţ din preajma Fălticenilor, compusă din Preşedinte, C. Dobrescu (uneori, M. Rădulescu) / Membri: C. Văleanu, consilier agricol, D. Tatos, supleantul proprietarilor, Gh. Ioniţă, delegatul sătenilor (în unele cazuri: I. D. Popescu şi Vasile Popescu). / Secretar, I. C. Manoliu, a emis următoarele extrase de hotărâri: / „No. 39. Din moşiile Statului şi Casei Rurale, proprietatea Ministerului Domeniilor şi Casei Rurale din comuna Uideşti, jud. Suceava, fiind expropriat terenul în întindere de 156 ha 98 ari, după, s-a fixat ca preţ al terenului expropriat astfel: pentru 35 ha teren arătură, proprietatea Casei rurale, câte 2.128 lei de hectar, iar pentru restul terenului, de 121 ha 98 ari, care cuprinde bunul „Holmul” şi poienile „Muncelu de sus” şi „Muncelu de jos”, din pădurea Statului Manolia, câte 750 lei de fiecare ha”[18].

1922: În 23 octombrie 1922, comisia, condusă de judecătorul Ilie Cocea şi având în componenţă pe Iacob Ştefănescu, Gh. Jaba şi secretarul I. Pişleriu, „„Expropriază, pentru cauza de utilitate naţională, din pământul bisericii din satul Ţoleşti, comuna Uideşti, plasa Boroaia, judeţul Suceava, câtimea de 17 ha 71 ari teren arabil, începând de la est, spre vest, şi până la punctul unde, la delimitare şi măsurătoare se va împlini câtimea de 17 ha 71 ari, expropriată, întreg lotul având megieşiile următoare: la est, drumul spre Lespezii, la vest, cu Moşia Forăşti, la sud, ţarina „Iorcanii” şi moşia Forăşti, şi, la nord, Vasile Ioniţă şi Gheorghe Mateescu”[19].

1924: Prin Legea Nr. 1.106, din 27 februarie 1924, sancţionată prin decret regal în 24 martie 1924, „Comuna Uideşti se desparte în două comune: prima, comuna Uideşti, cu satele Uideşti, Manolea şi Toleşti, cu reşedinţa în Uideşti, şi a doua, comuna Negoteşti, cu reşedinţa în Negoteşti, având satele Negoteşti, Ioneasa, Movileni şi Mesteceni”[20].

1931: În Tablou de regruparea comunelor rurale, publicat de Direcţiunea Administraţiunii Locale, comuna Uideşti, formată din satele Antoceni, Boura, Forăşti, Manolea, Oniceni, Uideşti şi Ţoleşti, îşi avea sediul la Uideşti (p. 40).

1941: „Se publică mai jos lista Nr. 18 de gradele inferioare (trupă) morţi pentru patrie în actualul război, începând de la 22 Iunie 1941, ora 22: Stan Constantin, soldat, ctg. 1941, cu ultimul domiciliu în comuna Forăşti, judeţul Baia, mort la 3/4 iulie 1941”[21].

1942: „Se înfiinţează, pe ziua de 1 August 1942, următoarele parohii, posturi de preoţi, diaconi, cântăreţi şi canonarhi: Parohia Oniceni II, prin dezlipire de la Parohia Oniceni”[22].

1945: „Următorii învăţători se transferă, pe data de 1 Septemvrie 1945, la şcolile primare din jud. Baia, arătate în dreptul fiecăruia: Focşa Ştefan, gr. I, de la Oniceni, Forăşti, la Fălticeni Nr. 1 băieţi, post VII, copii şcoală secundară, casă; Grigoriu Vasile, gr. II, de la Iorcani, Tătăruş, la Oniceni, Forăşti, post IV, apropiere soţie, învăţătoare; Aramă Gheorghe, gr. II, de la Rotunda, Liteni, la Ţoleşti, Uideşti, post. III, apropiere soţie învăţătoare; Muraru Constantin, gr. II, de la Conţeşti, Valea Seacă, la Oniceni, Forăşti, post III, casă şi teren. Învăţători fixaţi: Moraru Elena, gr. II, de la Valea Seacă, la Forăşti, Oniceni, post. V; Rangu Sava, gr. II, de la Hârtoape, la Uideşti, Manolea, post V; Adochiţei Eugenia, gr. II, de la dispoziţia ministerului, la Ţoleşti, Uideşti, postul IV”[23].

1948: „Membrii corpului didactic cuprinși în alăturatele tablouri, care fac parte integrantă din prezenta decizie, ale cărora raționalizări, fixări li repartizări au fost anulate cu decizia Nr. 164.743 din 1948, rămân la dispoziția ministerului, fiind obligați să ceară detașarea în posturile ce vor fi publicate vacante: Grigoriu Vasile, Școala Forăști-Antoceni, postul I; Nichita Maria, Școala Forăști, Oniceni, postul III; Muraru Nița, Școala Forăști, Oniceni, postul V; Sava Gheorghe, Școala Forăști, postul II”[24].

1949: „Prin Decizia Nr. 326-.433 din 29 Decemvrie 1948, următorii membri ai corpului didactic se deleagă directori la şcolile elementare şi grădinile de copii din judeţul Baia: Grigoriu Vasile, director la Şcoala elementară Antoceni, Bărăşti; Niţu Constantin, director la Şcoala elementară Oniceni; Savu Gheorghe, director la Şcoala elementară Forăşti; Iacob Dumitru, director la Şcoala elementară Manolea; Aramă Gheorghe, director la Şcoala elementară Ţoleşti; Iosep Gheorghe, director la Şcoala elementară Boura, Uideşti; Mihăilă Vasile, director la Şcoala elementară Ruşi, Forăşti”[25].

[1] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. III, Bucureşti 1980, doc. 70, p. 129

[2] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. III, Bucureşti 1980, doc. 83, p. 166

[3] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. III, Bucureşti 1980, doc. 129, pp. 252, 253

[4] Ghibănescu, Gh., Surete şi Izvoade, Volumul XVIII, Iaşi 1927, p. 174

[5] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. XIX, Bucureşti 1969, doc. 244, p. 328

[6] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. XXVII, Bucureşti 2005, doc. 70, p. 80

[7] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. XXVII, Bucureşti 2005, doc. 414, p. 397

[8] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. XXVIII, Bucureşti 2006, doc. 550, p. 480

[9] România Liberă, Nr. 3250, Anul XII, sâmbătă 9/21 iulie 1888, p. 3

[10] Ionescu, Serafim, Dicţionar geografic al Judeţului Suceava, Bucureşti 1894, pp. 365-367

[11] Ionescu, Serafim, Dicţionar geografic al Judeţului Suceava, Bucureşti 1894, pp. 359, 360

[12] Monitorul Oficial, No. 196, 2/14 decembrie 1881, pp. 6078-6080

[13] Ionescu, Serafim, Dicţionar geografic al Judeţului Suceava, Bucureşti 1894, pp. 196-201

[14] Ionescu, Serafim, Dicţionar geografic al Judeţului Suceava, Bucureşti 1894, p. 132

[15] Ionescu, Serafim, Dicţionar geografic al Judeţului Suceava, Bucureşti 1894, p. 2

[16] Ionescu, Serafim, Dicţionar geografic al Judeţului Suceava, Bucureşti 1894, pp. 220, 221

[17] Ionescu, Serafim, Dicţionar geografic al Judeţului Suceava, Bucureşti 1894, p. 291

[18] Monitorul Oficial, nr. 52 din 8 martie 1924, pp. 2623-2627

[19] Monitorul Oficial, nr. 52 din 8 martie 1924, pp. 2627-2631

[20] Monitorul Oficial, nr. 67 din 27 martie 1924, p. 3434

[21] Monitorul Oficial, Nr. 233, 2 octombrie 1941, p. 5848

[22] Monitorul Oficial, Nr. 167, 21 iulie 1942, p. 6036

[23] Monitorul Oficial, Nr. 248, 30 octombrie 1945, p. 2578-2580

[24] Monitorul Oficial, Nr. 194, 23 august 1948, pp. 6963, 7021-7023

[25] Monitorul Oficial, Nr. 3, 4 ianuarie 1949, pp. 286, 287