Povestea aşezărilor sucevene: Uideşti, Forăşti, Oniceni

UIDEŞTI. Satele Antoceni, Boura, Forăşti, Manolea, Oniceni, Uideşti şi Ţoleşti încă mai păstrează numele răzeşilor de acum şase veacuri, la fel ca majoritatea aşezărilor vechi de pe malul drept al Siretului. Brazda natală, stăpânită din neam în neam, a stabilizat acolo băştinaşi imposibil de dezrădăcinat, deşi e greu de crezut că mai ştiu mulţi câte ceva despre nobleţea neamurilor din care descind.

1490, martie 15: „Ştefan vodă, pentru „Manciul Oniceanul” şi urmaşii (plemeniţi) Ion Loga şi surorile Ilinca şi Mara, nepotovi Giuli, care dau jumătate de sat Oniciani, pe Şomuz, lui Avram, diacul de vistierie, pentru 110 zloţi tătărăşti şi 70 lui Jurja Onicianul şi urmaşul lui, Ion Oniceanul”[1].

1490, decembrie 6: „Din mila lui Dumnezeu, noi, Ştefan voievod, domn al Ţării Moldovei. Facem cunoscut, cu această carte a noastră tuturor celor care o vor vedea sau o vor auzi citindu-se că au venit, înaintea noastră şi înaintea tuturor boierilor noştri moldoveni, popa Pătru din Oniceani, nepotul lui Onică, şi cu copiii săi, Ignat, şi Sava, şi Lazăr şi Andonie, şi cu fiica sa, Anna, de bunăvoia lor, nesiliţi de nimeni, nici asupriţi, şi au vândut ocina lor dreaptă din dreptul şi propriul lor uric, a şasea parte de sat din Oniceani, care sunt pe Şumuzul Rece, ce a fost partea lor, şi cu moara care este pe Şumuz; şi au vândut slugii noastre, pan Avram, diac de visterie, pentru 200 de zloţi tătăreşti. Şi s-a sculat sluga noastră, pan Avram, diac, şi a plătit toţi aceşti 200 de zloţi tătăreşti în mâinile popii Pătru, nepotul lui Onica, şi în mâinile copiilor lui, Ignat şi Sava, şi Lazăr, şi Andonie şi Anna, înaintea noastră şi înaintea boierilor noştri moldoveni. Deci noi, văzând buna lor voie şi tocmeală şi plată deplină, noi, de asemenea, şi de la noi am dat şi am întărit slugii noastre, pan Avram, diac de visterie, acea a şasea parte mai înainte spusă de sat din Oniceani, care sunt pe Şomuzul Rece, şi cu moară pe Şumuz, să-i fíe de la noi uric şi cu tot venitul, lui şi copiilor lui, şi nepoţilor lui, şi strănepoţilor lui, şi răstrănepoţilor lui şi întregului lui neam, cine i se va alege cel mai apropiat, neclintit niciodată, în veci. Iar hotarul tuturor celor mai sus scrise să fie din toate părţile după vechiul hotar, pe unde au folosit din veac”[2].

1493, martie 15: „Din mila lui Dumnezeu, noi, Ştefan voievod, domn al Ţării Moldovei. Facem cunoscut, cu această carte a noastră, tuturor celor care o vor vedea sau o vor auzi citindu-se, că acest adevărat credincios pan al nostru, Petrică comis, ne-a slujit drept şi credincios. De aceea, noi, văzând dreapta şi credincioasa lui slujbă către noi, l-am miluit cu deosebita noastră milă şi i-am dat şi i-am întărit în ţara noastră, Moldova, de la noi, pentru slujba lui, un sat pe Şumuzul Rece, anume Oniceanii, pe care sat îl cumpărase Avram, vistier de la Giurgiu Oniceanul şi de la vărul lui, Ion Oniceanul, şi de la Manciul, şi de la vărul lui, Ion Loga, nepoţii de soră ai lui Jula, şi de la popa Pătru Oniceanul, pentru 605 zloţi tătăreşti. Şi a pierdut Avram, vistier, acest sat pentru hiclenie, când a fugit de la noi în Ţara Lituaniei. Acel sat mai sus scris, anume Oniceanii, care este pe Şumuzul Rece, să fie credinciosului nostru pan, Petrică comis, de la noi uric şi cu tot venitul, lui, şi copiilor lui, şi nepoţilor lui, şi răstrănepoţilor lui şi întregului lui neam, cine i se va alege cel mai apropiat, neclintit niciodată, în veci. Iar privilegiile lui Avram, ce le-a avut el pe acel sat tot de la noi, de cumpărătură, acele privilegii ale lui, dacă se vor ivi vreodată, să nu dobândească peste acest privilegiu al nostru, niciodată, în veci. Iar hotarul acelui sat, anume Oniceanii, să fie din toate părţile după hotarul vechi, pe unde au folosit din veac”[3].

1520, iulie 15: „Şi fiindcă moşia Drăguşanii s-au cunoscut dintr-un hrisov a lui Ştefan Voievod, din leat 7028 iulie 15, că în dreptul în dreptul moşiei Stroeştilor este mijlocul moşiei Drăguşani, pârâul ce curge prin mijlocul satului Draguşenii şi ştiind semnele moşiei Drăguşanii din sus, ştiute din parte dinspre Oniceni”[4].

1627, septembrie 24: Miron Barnovschi dăruieşte Secul „ocinile şi viile şi toate bucatele lui Vicol, ce-a fost pârcălab, şi a femeii lui, Mărica, o parte de ocină din Plotuneşti (Platoneşti, adică Manolea – n. n.) şi o parte din sat din Oideşti (Uideşti – n. n.) şi o parte din sat din Ioneşti, ce sunt în ţinutul Sucevei, cât se va alege partea lor, cu heleşteie şi cu mori, tot să aibă a ţinea şi pomete şi prisăci şi tot venitul ce va fi dintr-acele trei părţi de ocină din trei sate, ce scrie mai sus, şi cai şi boi şi vaci şi oi şi stupi şi haine şi toate bucatele câte vor fi rămas pe urma lui Vicol, pârcălabul, şi a jupânesei lui, a Măricăi”[5].

1643, aprilie 7: În faţa Divanului lui Vasile Lupu („Porţăi domniei mele”, cum o numea el), au avut pricină „Ciocârlan, ţiganul de la Pobrata, cu Fuga de Forăşti, pentru nişte cai ce s-au fost furat Fugăi, apoi el a mers de a prădat pe Ciocârlan. Iar apoi Fuga şi-a aflat furii, iar Ciocârlan s-a îndreptat şi a luat de la Fuga un bou pentru bucatele lui; apoi el de iznoavă şi-a luat zi înaintea domniei mele. Deci Ciocârlan a venit la zi şi-a aşteptat până a cincea zi după zi, şi Fuga tot nu a venit, ci a rămas de zi şi din toată legea ţării ca să şie Ciocârlan boul ce a luat de la Fuga şi să nu se mai pârască aceasta în veci peste cartea domniei mele”[6].

1644, septembrie 3: „Adică eu, Vasile Moţoc de Aldeşti, mărturisesc cu zapisul meu pentru o parte de ocină ce am cumpărat de la Măriica Dăndoe, fata Ciorăi, la sat la Forăşti. Aceia parte toată o am vândut lui Dumitraşco Cocris, drept cinci lei bătuţi. Şi i-am dat şi zapisul ce-am avut de la acei oameni pe acea moşie. Deci ca să-i fie dreaptă ocină şi moşie, cu tot venitul, în veci. Şi la tocmeala noastră au fost: Ipifanie Băhnaşu staroste de Trotuş, şi Nacul Brut aprodul, şi Gligoraşco Bejan, şi Nechita aprodul”[7].

1646, decembrie 7, Plotuneşti: „Eu, Precop şi Nastasiia, feciorii Catrinei de Oideşti, nepoţii popii, lui Tiron de Căbuji, mărturisim cu cest zapis al nostru cum am vândut loc de o casă şi jumătate în Bârgăiani, la ţinutul Sucevei, lângă Broşteni, drept douăzeci şi cinci de lei, lui Ion, feciorul lui Simion Capşei de Căbuji, de bunăvoia noastră, cu tot locul ce se va alege partea noastră, şi în sat, şi în ţarină şi în pădure. Şi în tocmeala noastră au fost: Vasilie Capşea de Căbuji, şi Strătulat de Săcuiani, şi Isac de Oideşti, şi Pătraşco Ciuntul de Ţoleşti, şi Zahariia de acolo, şi Păcurar de acolo, şi Dodăne ot tam, şi Luca ot tam, şi Larion ot tam, şi Osnachi ot tam şi Anton de Jedeşa. Deci, de acum, să aibă a-şi face şi direse domneşti, să fie moşie, în veci. Şi mi-am pus şi peceţile, ca să ştie”[8].

1881: „Tabloul premianţilor de juriul concursului agricol şi industrial din judeţul Suceava, în zile de 14, 15 şi 16 octombrie 1881: Năstase Stroia, din comuna Forăşti, pentru secara şi porumbul cultivate pe moşia Capu-Dealului, medalie de argint”[12].

1888: „În ziua de 26 Iunie a căzut grindina pe întinderea comunelor Tătăraş, Ciumuleşti şi Uideşti, stricând 191 hectare grâu, 39 hectare secară, 120 hectare ovăz, 35 hectare orz, 187 hectare porumb, 4 hectare hrişcă, 38 hectare cânepă şi 10 hectare fâneaţă”[9].

1894: „Uideşti, comună rurală, situată la estul plasei Moldova de jos şi la 22 km de Fălticeni. Se mărgineşte, la est, cu comuna Tătăruşi, la vest cu comuna Ciumuleşti, la sud cu comunele Drăguşeni şi Drăgăneşti, şi la nord cu comunele Preutelti şi Dolheşti. Formată din satele Uideşti, Ţoleşti, Manolea, Forăşti, Antoceni, Oniceni şi Ruşii, cu reşedinţa în satul de la care şi-a luat numele. Populată cu 652 capi de familie, ce numără 3.250 suflete sau 1.624 bărbaţi şi 1.626 femei (106 izraeliţi), fiind 863 contribuabili. Are 4 biserici ortodoxe şi una lipovenească şi 2 schituri, cu 5 preoţi şi 7 cântăreţi, şi 3 şcoli rurale mixte. Budgetul comunei, pe 1892-1893, are, la venit, 9.701,28 lei, şi la cheltuieli, 9.628,49 lei, iar al drumurilor, 2.145 lei venit şi 1.985 lei cheltuieli. În toată comuna sunt 415 cai, 300 boi, 504 vaci, 3.320 oi, 3 capre, 660 porci şi peste 406 stupi. E udată de râul Moldova şi pâraiele Ţoleşti, Păltiniş, Purdilă, Platoniţa, Boura, Ignat, Mediasca. Suprafaţa teritoriului comunei e de 4.231 fălci, din care 3.613 fălci cultivabile, 490 pădure, restul mlaştini, ponoare şi teren neproductiv. Ultimul an s-au cultivat: 388 fălci grâu; 675 fălci porumb, 168 fălci orz, 361 fălci ovăz, 17 fălci hrişcă, 36 fălci cânepă şi 29 fălci trifoi. Împroprietăriţi în 1864 şi 1878 sunt 473 locuitori, care stăpânesc 1.286 fălci. Majoritatea locuitorilor sunt plugari, lipovenii din Manolea se ocupă mult cu cultura cânepei şi fabricarea produselor din cânepă, aducându-le mari foloase. În toată comuna sunt 10 mori, şase teascuri de ulei de cânepă (în Manolea), 10 băcănii, 4 hanuri, 5 cârciumi, un croitor şi 3 cojocari. În condica divanului domnesc No. I pe anii 1803-1805, la No. 33, găsim că răzeşii din Ţoleşti, Forăşti, Maxineşti şi răzeşii de pe moşia Secuenii se judecă cu Arhimandritul mănăstirii Probota pentru hotarul moşiei Bodino sau Bodinţi, pe pârâul Probota. Se citează diferite acte, datate din 7906 Iulie 2, 7912 Iulie 20, 1795 August 25, 1801 Iunie 10, 1802 Martie 20 şi 7980. Se mai vorbeşte aci de satele Negomireşti, Iurceşti şi Bodeşti ale mănăstirii Probota, ce nu mai există astăzi. În aceiaşi condică, No. 53, pe anii 1813, 1814, 1815 şi 1816, la No. 21 este un „hrisov din 1815, Septembrie 1, prin care Scarlat Al. Calimah voievod întăreşte stăpânirea vistiernicului Iordache Ruset asupra moşiilor Oniceni, Lindeşti, Undeşti şi Negoteşti, de la ţinutul Sucevei, ce le-a cumpărat, prin mezat, de la Ecaterina Buhalschina, fiica spătarului Grigorie Başotă” (Uricariul, VI, p. 194 şi 302). Din aceste hrisoave rezultă că satul Uideşti se numea, mai înainte, Undeşti şi că pe teritoriile acestei comune sau în jurul ei se mai aflau următoarele sate: Maxineşti, Secueni, Bodino sau Bodinţi, Negomireşti, Iurceşti, Bodeşti şi Lindieşti, ce nu mai există astăzi.

1894: „Uideşti, sat pe moşia şi în comuna cu acelaşi nume. Altădată i se zicea Undeşti. Aşezat pe podişul dintre dealurile Purdilă şi Uideşti, numără 42 case, în care trăiesc 39 capi de familie sau 189 suflete, din care 101 bărbaţi şi 88 femei (12 evrei), fiind 52 contribuabili. Vatra satului ocupă 10 fălci. Aşezările locuitorilor, proaste. Biserica şi şcoala din Ţoleşti servesc şi acestui sat. Moşia, proprietatea moştenitorilor lui Beriş Last, are 241 fălci şi 67 prăjini, din car3 198 fălci cultivabile, 20 fălci pădure, 20 fălci fânaţ şi restul neproductiv. Împroprietăriţi în 1864 sunt 23 fruntaşi, 9 pălmaşi şi 13 codaşi, stăpânind aproape 62 fălci. Drumuri sunt la Forăşti (4 km), la Ţoleşti (2 km) şi la Manolea (2 km)”[10]. „Ţoleşti, sat pe moşia cu acelaşi nume, din comuna Uideşti. Străbătut de pârâul Ţoleşti, numără 154 case, în care trăiesc 153 capi de familie sau 629 suflete, din care 324 bărbaţi şi 305 femei (11 evrei), fiind 107 contribuabili. Vatra satului ocupă 39 fălci, iar locuitorii răzeşi, dar răi gospodari. Are o biserică, cu patronul „Sfinţii Trei Ierarhi”, zidită de locuitori, în 1854, împroprietărită cu 8,5 fălci şi înzestrată de decedatul răzeş, căpitan Cristea, cu alte 22,5 fălci, servită de un preot şi 2 cântăreţi. O şcoală rurală mixtă, înfiinţată în 1865, cu un învăţător plătit de stat, frecventată de 43 şcolari, din 99 cu etatea de şcoală, aflători în sat, împroprietărită cu 6,5 fălci. Moşia, proprietate răzăşească a locuitorilor, cărora, zic ei, le-a fost dată de Trifăilă, are 360 fălci, din care 325 cultivabile, 30 fălci fânaţ şi restul ponoare şi loc nefolositor. Împroprietăriţi, în 1864, sunt 40 codaşi, cu câte 10 prăjini, iar însurăţei s-au împroprietărit 26, pe moşia Manolea. Drumurile principale sunt la Uideşti (2 km), la Tătăruşi (5 km) şi la Manolea (3 km). / Tradiţia spune: Satul Ţoleşti ar fi fost descălicat de familia Grămadă, care a scăpat de spânzurătoarea la care fuseseră condamnaţi consătenii ei din Turbata. Grămadă a avut doi băieţi, cărora, la moarte, le împărţi marea moşie Ţoleşti şi Manolea (Platoneşti). Unul dintre fraţi avea nişte fete, poreclite „zolence” din pricina frumuseţii lor (poate că se zoleau, se sulimeneau, cum zice românul) şi de aci, spun sătenii că şi-ar trage numele şi satul. Al doilea frate, numit Manole, de la care se crede că-şi trage numele satul Manolea, nefiind însurat, la bătrâneţe se duce la frate-său din Ţoleşti şi se roagă să-l primească, să-şi odihnească bătrâneţile şi să moră lângă dânsul, şi ca recompensă pentru îngrijirea ce i se va da, îi dăruieşte partea lui de moşie. Respins de frate-său cu cuvintele „Am destulă moşie, să dau şi altora; nu-mi mai trebuie să port şi de grija ta!”, Manole se duce de-şi vinde moşia (Manolea) Egumenului mănăstirea Probota, pe preţul de 2 galbeni şi 2 boi negri. Mult timp s-au judecat răzeşii din Ţoleşti cu mănăstirea Probota pentru moşia Platoneşti. Lipovenii spun, din contra, că ei sunt adevăraţii întemeietori ai satului Manolea. În 1803, „Ţoleşti răzeşeşti avea 41 liuzi, plătind 608 lei bir anual. Ei erau ocupaţi cu lucrul pământului, având loc îndestul (Uricariul, vol. VII, p. 250)”[11].

1894: „Manolea sau Platoneşti, sat pe moşia cu acelaşi nume, judeţul Suceava, comuna Uideşti. Aşezat de-a lungul pârâului Platoniţa, numără 200 case, populat cu 146 familii sau 763 suflete, din care 378 bărbaţi şi 385 femei. Are 175 contribuabili. Vatra satului ocupă 24 fălci. Locuitorii, în marea lor majoritate lipoveni sunt buni gospodari, se împacă cu curăţenia şi se ocupă mult cu cultura şi industria cânepei. Are o biserică lipovenească de lemn, cu hramul la „Procove” (1 Octombrie) şi 2 schituri, unul de călugări, cu hramul „Sfântul Nicolae”, cu 33 călugări, şi altul de călugăriţe, cu hramul „Sfântul Visarion” (6 Iunie), cu 44 călugăriţe. Schitul de călugări are în juru-i o grădină de legume şi pomi roditori de 9 fălci şi 51 prăjini, un iaz şi o morişcă, iar cel de călugăriţe, 3 fălci grădină şi vreo 30 chilii. O şcoală rurală mixtă, înfiinţată în 1891, cu un învăţător plătit de stat şi frecventată de 35-45 elevi, din 37 băieţi şi 59 fete cu etatea de şcoală. Moşia e proprietatea statului, fostă a mănăstirii Probota. Are o suprafaţă de 800 fălci, din cari 360 fălci cultivabile, 400 fălci pădure, 30 fălci fânaţ şi restul neproductiv. Împroprietăriţi, în 1864, sunt 27 fruntaşi, 23 pălmaşi, 25 codaşi şi 16 cu câte 10 prăjini, stăpânind toţi 316 fălci. În 1878, s-au mai împroprietărit 16 însurăţel cu câte 3 fălci. Drumuri principale sunt la Uideşti (2 km), la Ţoleşti (3 km), la Dolheşti (6 km) şi la Fălticeni (14 km). Satul Manolea îşi trage numele, poate, de la postelnicul Sandu Manoli, care s-a călugărit sub numele de Sava Monahul. El a dăruit satul Platoneşti mănăstirii Probota, la 25 Mai 7251 (1743). Poate că locuitorii lipoveni din Manolea şi din celelalte sate lipoveneşti din judeţ sunt descendenţi din cei 100.000 robi descălecaţi de Ştefan cel Mare, după prădăciunile făcute în Polonia, în 1498, în urma luptei din Codrii Cosminului (A. D. Xenopol, Istoria României, Vol. II, p. 383). Unii mai spun că ar fi fugiţi din Rusia încă de pe timpul lui Petru cel Mare, care, văzându-i că trăiesc în trândăvie şi necurăţenie, le-a impus unele condiţiuni de trai şi port, între care raderea bărbilor şi tunderea părului, la care dânşii, neputând adera, şi-au luat câmpii şi s-au împrăştiat prin alte ţări. Această versiune se adevereşte întrucâtva (vezi, în acesta privinţă, „Lipovenii sub Petru cel Mare şi reformele acestui împărat” în „Lipovenismul”, de Episcopul Melchisedec, pp. 84 şi următoarele). Iată ce scria dl Nadejdin, în raportul său din 1846, către guvernul rusesc, privitor la lipovenii din această localitate: „Cea mai veche dintre toate coloniile rascolnicilor din Moldova se socoate acea de la Manolea (Manoilovka). Un sat mare, compus din lipoveni popişti, situat ca la 12 kilometri de la orăşelul Fălticeni, reşedinţa ţinutului Sucevei. Aici rascolnicii au o biserică, construită în onoarea acoperământului Născătoarei de Dumnezeu, şi, afară de ea, mai sunt încă trei schituri călugăreşti: două de bărbaţi şi unul de femei. În timpul actual, la biserică este un popă rus fugar, anume Alexie, în vârstă peste 50 ani, cu femeie şi cu copii vârstnici; iar în schituri igumeneşte stareţul Joil, originar se pare dintre lipovenii indigeni. Altă biserică rascolnică este în Iaşi, în suburbia de peste Bahlui. Acolo de asemenea înainte erau popi deosebiţi, fugiţi din Rusia, dar acum nu sunt. În celelalte localităţi locuite de lipoveni sunt numai rugătorii, dintre care cele mai însemnate sunt în oralele Târgul Frumos, Hârlău, Vaslui, în satul Lipovenii, lângă oraşul Botoşani, şi-n satul Bratloti (Brăteşti), între Târgul Frumos şi Manolea, câte 25 kilometri departe de amândouă. Aşadar, în timpul actual, în toată Moldova predomină popa Alexie de la Manolea; de aceea este şi forte bogat, are o căsuţă frumuşică, umblă într-o frumoasă caleaşcă de Viena, cu 4 cai; iar pe fiii lui, aduşi vârstnici din Rusia, i-a însurat aici şi i-a introdus în neguţătorie cu propriile lui capitaluri. Eu am vizitat, în persoană, principalele grupe ale lipovenilor de aici, şi în Manolea, care se poate numi centrul şi Mitropolia rascolnicismului în Moldova, am găzduit destul de îndelung. După poziţiunea locului său ea este o adevărată cavernă, ascunsă într-un codru des, în fundul unei văi râpoase. Pământul pe care se află satul, cu toate apartamentele lui, este proprietatea mănăstirii Probota, închinată, cum se zice aice, adică dată cu toate averile în proprietatea Sfântului Mormânt, în Ierusalim, de unde se şi administrează, adică se dă în arendă în profitul Patriarhiei, prin un monah, trimis de patriarh cu titlul de exarh. Locuitorii din sat se socot mai mult de o sută de familii, care trăiesc în case deosebite, construite după maniera rusească, cu toată fizionomia izbelor (caselor ţărăneşti) din satele Velico Ruse. Biserica se înalţă în mijlocul satului, ea există din vechime, dar nu de mult o au construit-o măreţ şi înfrumuseţat cu banii trimişi din Moscova, fiindcă bogătaşii de aici, după asigurarea însuşi a lipovenilor, „sunt reci către credinţă şi servesc Mamonei, iară nu lui Dumnezeau”. Însă ultima imputare nu cade asupra manolenilor, căci între dânşii nu este nici un bogat. Sunt numai gospodari mai mult sau mat puţin cuprinşi, în numărul cărora primul loc se cuvine bătrânului Athanasie Zaharov, care mi-a dat ospitalitatea în casa sa. / Acest Athanasie, prin figura sa cea impozantă, prin mintea naturală şi prin influenţa morală asupra coreligionarilor săi, mi-a amintit pe Mihail Theodorov din Bucovina. El, ca şi acela, este un cărturar mare şi citeşte nu numai cărţile cele vechi bisericeşti, ci şi cele noi lumeşti, se înţelege, ruseşti, de cuprindere morală şi istorică; eu am văzut la dânsul destule cărţi de acestea şi însumi am fost martor cum el le citea, iar rascolnicii adunaţi, în numărul lor şi stareţul Joil, egumenul schiturilor de la Manolea, îl ascultau cu o respectuoasă atenţiune, mai ales când el, oprindu-se, le explica verbal despre patriarhii, mitropoliţii şi chiar despre marii cneji ruseşti. Cu toate acestea, poate că chiar din cauză că el era aşa de familiar cu cărţile presei lumeşti civile, nu am observat la el vreo particulară afecţiune către bigotismul rascolnic. Despre obiectele religioase, el a vorbit cu mine forte puţin şi cu mare moderaţiune; despre popa Alexei s-a exprimat foarte defavorabil, numindu-l interesat; încă şi către egumenul schiturilor se arăta fără nici o stimă, ba încă cu un fel de dispreţ. Însă trebuie să adaug şi aceea că monahii de aci, pe cât se vede, toţi sunt dintre indigenii locali, şi nu merită mat mult. Ei sunt nişte oameni simpli, grosolani, inculţi, chiar arareori ceva cărturari, şi pe lângă aceea, trăiesc într-o mizerie extremă. Două din schiturile lor, unul de bărbaţi, altul de femei, despărţite unul de altul prin un gard învechit, se află lângă sat, iar al treilea este izolat în pădure, în depărtare ca la 3 kilometri; ele nu sunt decât nişte grupe de vizuini, mai de tot în pământ, întunecoase şi murdare, în care sunt cuibăriţi câte câţiva bărbaţi sau muieri. Într-o vizuină de acestea eu am găsit pe însuşi superiorul care să ocupa cu meşteşugul lăcătuşeriei, care este meseria lui, desculţ şi numai în cămaşă. Şi pentru dreptul de a vieţui în aceste vizuini şi a se folosi cu nişte mici părticele de pământ prin prejurul lor, unde îşi pun câteva straturi de legume, atât monahii, cât şi monahiile sunt impuşi cu dajdiile în profitul proprietăţii; impozitul acesta este astăzi de 3 carboave de individ. Extrema lor mizerie nu le permite a se ridica nici intelectualmente, nici moralmente. De necaz, ei nu se feresc de băutură, unde o găsesc, şi de aceea forte adeseori îi întâlneşti zbuciumându-se public, într-o stare cu totul neconvenabilă vocaţiei monahale. Aceasta s-a întâmplat chiar cu stareţul Joil, care, de faţă cu mine, abia s-a târât de la Athanasie, la vizuina sihastră. Ce se atinge de popa Alexie, el, deşi are conduită bună, adică nu este beţiv, dar la cărţi este tot aşa de ignorant ca şi Joil, întru aceasta m-am convins din conversaţia ce am avut-o cu dânsul. De aicea se înţelege ne-stima către dânsul a unui cărturar ca bătrânul Athanasie; şi, din astfel de simţ către persoanele care, după chemarea lor, trebuie să fie conductori ai credinţei, fireşte se explică şi acea răceală către credinţă, pe care am observat-o la bătrân, şi care în generaţiunea jună se manifestă încă mai puternic şi mai clar. / De exemplu, fiul lui Athanasie, numit Malafei, june foarte deştept, care, deşi abia îi înfirează mustăţile, este deja vatav la Manolea, s-a arătat înaintea mea ca un perfect liberton, mat, mai ateu”. / Tot Episcopul Melchisedec scrie, în 1870: „În comuna Manolea sunt 120 de familiei lipoveneşti, care compun în totul 668 indivizi; au biserica lor şi un popă; se crede că aceşti lipoveni sunt dintre cei mai vechi ce s-au stabilit în Moldova, pe la mijlocul veacului al 18-lea. Protoereul judeţului Suceava spune despre lipovenii din judeţul său numai atâta în genere, că ei sunt „staroveri”, după propriile lor arătări. Nu putem dar decide cu exactitate ce anume secte lipoveneşti sunt în Manolea. În apropriere de Manolea, sunt trei schituri, unde petrec călugării şi călugăriţele lor. Cel mal însemnat este schitul sau kinovia lipovenilor popişti de aice, care numără 67 indivizi, din care 46 călugări şi 21 călugăriţe. Kinovia are două biserici, una dedicată sfântului Nicolai, alta Înălţării cinstitei cruci. Secţia femeiască se desparte de cea bărbătească prin un gard; călugăriţele frecventează aceleaşi biserici. Această mănăstire are un rol însemnat în afacerile lipoveneşti din România; prin ea se întreţine comunicaţiunea afacerilor lipoveneşti din România, Turcia şi Rusia cu ierarhia lipovano-austriacă de la Fântâna Albă. Stareţii acestei mănăstiri poartă titlul do arhimandriţi. Unul, anume Varsanufiu, fost arhimandrit la Manolea, pe la anul 1870, şi zelos apărător al pseudo-ierarhiei austriece, în anul 1870 s-a unit cu ortodoxia în Rusia şi se află acum petrecător la mănăstirea omopistă Pocrovsky, din gubernia Cernigovului. Deşi majoritatea este popistă, nu lipseşte în Manolea nici partidul nepopist; el are un schit al său propriu, situat în marginea unei păduri, nu departe de Manolea. Acolo trăiesc vreo 7 călugări, care nu au nici o relaţiune bisericească cu bisericile şi popii, nici cu călugării ceilalţi, de la Manolea”. / n 1803, lipovenii ot Manole ai mănăstirii Probota aveau 40 liuzi, plătind bir 1.172 lei anual; lucrau pământul, oareşicare negustorie şi aveau loc îndestul”[13].

1894: „Forăşti, sat pe moşia cu acelaşi nume din comuna Uideşti. Aşezat pe coasta dealului Forăşti, numără 94 case, populate cu 69 capi de familie sau 415 suflete, din care 199 bărbaţi şi 216 femei (10 străini). Contribuabili sunt 103. Vatra satului ocupă 19 fălci. Locuitorii sunt slabi gospodari. Are o biserică, clădită din lemn, de un fost proprietar, Constantin Forăscu, servită de un preot şi 2 cântăreţi; împroprietărită, în 1864, cu 8,5 fălci, şi o şcoală rurală mixtă, cu un învăţător plătit de stat, înfiinţată în 1865, frecventată de 27 elevi şi 3 eleve. În sat sunt 95 băieţi şi 99 fete cu etatea între 7-12 ani. Şcoala are numai 28 prăjini teren, în vatra satului, făcute danie de învăţătorul Nicolae Teodorescu. Moşia e proprietatea dlui I. Cernătescu şi are 420 fălci, din care 360 fălci cultivabile şi 60 fălci fânaţ. Împroprietăriţi, la 1864, sunt 27 fruntaşi, 17 pălmaşi şi 27 codaşi, stăpânind 161 fălci. Drumuri principale sunt la Uideşti (4 km), la Oniceni (3.500 m), la Ruşi (2 km) şi la Tătăruşi (3.400 m). În 1803, „Forăşti ai medelniceresei Smărăndica Canta, cu loc în destul, număra 22 liuzi, plătind 328 lei bir anual şi având şi 3 liuzi de cei fără bir” (Uricar, de T. C., vol. VII, p. 250). / Forăşti, pârâu, mic afluent al pârâului Croitorului, formează iazul cu acelaşi nume… în suprafaţă de 7 hectare şi conţine peşte de lacuri, raci şi scoici”[14].

1894: „Antoceni, sat pe moşia cu acelaşi nume, din comuna Uideşti, plasa Moldova de jos. Aşezat pe albia pârâului căruia îi poartă numele, numără 60 de case, populate cu 56 capi de familie sau 301 suflete, din care 139 bărbaţi şi 162 femei (2 străini). Contribuabili are 40. Vatra satului ocupă o suprafaţă de 2 fălci şi 37,5 prăjini. Biserica şi şcoala din Forăşti servesc şi acestui sat. Moşia, proprietatea defunctului Dimitrie Stamate, e în suprafaţă de 160 fălci, din care 130 cultivabile şi 50 fâneţe. Împroprietăriţi după legea din 1864 sunt 28 mijlocaşi şi 7 pălmaşi, stăpânind 134 fălci şi 60 prăjini. Singurul drum principal e la Oniceni (400 m)”[15].

1894: „Oniceni, sat pe moşia cu acelaşi nume, din comuna Uideşti, trăgându-şi numele de la trei fraţi Onia. Străbătut de pârâul cu acelaşi nume, numără 134 case, în care trăiesc 124 capi de familie sau 535 suflete, din care 275 bărbaţi şi 260 femei (14 izraeliţi). Vatra satului ocupă 16 fălci, iar locuitorii sunt gospodari de mijloc. Are o biserică, cu patronul „Sfântul Nicolae”, zidită de foştii proprietari Moruz, servită de un preot şi doi cântăreţi şi împroprietăriţi cu 8,5 fălci. Şcoala din Forăşti serveşte şi acestui sat. Moşia e proprietatea moştenitorilor lui Beriş Last, fostă a Mariei Negri Moruz. Are 447 fălci, din care 350 cultivabile, 50 fălci fânaţ şi restul prea puţin productiv. Împroprietăriţi în 1864 sunt 53 pălmaşi şi 37 codaşi, iar 4 cu câte 12 prăjini, stăpânind 320,5 fălci. Drumuri principale sunt la Forăşti (3,5 km) şi la Drăguşeni (4 km). În 1803, Oniceni ai spătarului Grigore Başotă număra 72 liuzi, plătind 1.261 lei bir anual, fiind şi 2 liuzi de cei fără bir (Uricarul, de T. C., vol. VII, p. 251)”[16].

1894: „Ruşi, sat, numit şi Roşiorii, pe moşia cu acelaşi nume din comuna Uideşti. Aşezat pe ţărmurile pâraielor Mediasca şi Ruşii, numără 104 case, în care trăiesc 85 capi de familie sau 418 suflete, din care 208 bărbaţi şi 210 femei (15 evrei), fiind 125 contribuabili. Vatra satului ocupă 12 fălci. Are o biserică, cu patronul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”, clădită de Vasile Adamache, servită de un preot şi un cântăreţ şi împroprietărită cu 8,5 fălci. Şcoala din Forăşti serveşte şi acestui sat. Moşia e proprietatea Academiei Române, căreia a fost făcută danie de regretatul proprietar Vasile Adamache. Ea are întinderea de 600 fălci, din care 330 fălci cultivabile, 70 fălci păduri, 100 fălci fânaţ şi restul neproductiv. Împroprietăriţi în 1864 sunt 30 fruntaşi, 32 pălmaşi şi 15 codaşi, stăpânind 211 fălci şi 24 prjini. Drumuri principale sunt la Forăşti (2 km) şi la Uideşti (4 km). În 1803, pe moşia Roşiorii a stolnicului Ianache Botez, erau 18 liuzi, plătind 280 lei bir anual, la care se adăugau „liuzii ot tam”, 21, plătind 316 lei bir pe an” (Uricar, vol. VII, p. 251)”[17].

1921: În baza Legea pentru reforma agrară, promulgată prin Înaltul decret regal No. 3093/921, Comisiunea judeţeană de expropriere Suceava, adică fostul judeţ din preajma Fălticenilor, compusă din Preşedinte, C. Dobrescu (uneori, M. Rădulescu) / Membri: C. Văleanu, consilier agricol, D. Tatos, supleantul proprietarilor, Gh. Ioniţă, delegatul sătenilor (în unele cazuri: I. D. Popescu şi Vasile Popescu). / Secretar, I. C. Manoliu, a emis următoarele extrase de hotărâri: / „No. 39. Din moşiile Statului şi Casei Rurale, proprietatea Ministerului Domeniilor şi Casei Rurale din comuna Uideşti, jud. Suceava, fiind expropriat terenul în întindere de 156 ha 98 ari, după, s-a fixat ca preţ al terenului expropriat astfel: pentru 35 ha teren arătură, proprietatea Casei rurale, câte 2.128 lei de hectar, iar pentru restul terenului, de 121 ha 98 ari, care cuprinde bunul „Holmul” şi poienile „Muncelu de sus” şi „Muncelu de jos”, din pădurea Statului Manolia, câte 750 lei de fiecare ha”[18].

1922: În 23 octombrie 1922, comisia, condusă de judecătorul Ilie Cocea şi având în componenţă pe Iacob Ştefănescu, Gh. Jaba şi secretarul I. Pişleriu, „„Expropriază, pentru cauza de utilitate naţională, din pământul bisericii din satul Ţoleşti, comuna Uideşti, plasa Boroaia, judeţul Suceava, câtimea de 17 ha 71 ari teren arabil, începând de la est, spre vest, şi până la punctul unde, la delimitare şi măsurătoare se va împlini câtimea de 17 ha 71 ari, expropriată, întreg lotul având megieşiile următoare: la est, drumul spre Lespezii, la vest, cu Moşia Forăşti, la sud, ţarina „Iorcanii” şi moşia Forăşti, şi, la nord, Vasile Ioniţă şi Gheorghe Mateescu”[19].

1924: Prin Legea Nr. 1.106, din 27 februarie 1924, sancţionată prin decret regal în 24 martie 1924, „Comuna Uideşti se desparte în două comune: prima, comuna Uideşti, cu satele Uideşti, Manolea şi Toleşti, cu reşedinţa în Uideşti, şi a doua, comuna Negoteşti, cu reşedinţa în Negoteşti, având satele Negoteşti, Ioneasa, Movileni şi Mesteceni”[20].

1931: În Tablou de regruparea comunelor rurale, publicat de Direcţiunea Administraţiunii Locale, comuna Uideşti, formată din satele Antoceni, Boura, Forăşti, Manolea, Oniceni, Uideşti şi Ţoleşti, îşi avea sediul la Uideşti (p. 40).

1941: „Se publică mai jos lista Nr. 18 de gradele inferioare (trupă) morţi pentru patrie în actualul război, începând de la 22 Iunie 1941, ora 22: Stan Constantin, soldat, ctg. 1941, cu ultimul domiciliu în comuna Forăşti, judeţul Baia, mort la 3/4 iulie 1941”[21].

1942: „Se înfiinţează, pe ziua de 1 August 1942, următoarele parohii, posturi de preoţi, diaconi, cântăreţi şi canonarhi: Parohia Oniceni II, prin dezlipire de la Parohia Oniceni”[22].

1945: „Următorii învăţători se transferă, pe data de 1 Septemvrie 1945, la şcolile primare din jud. Baia, arătate în dreptul fiecăruia: Focşa Ştefan, gr. I, de la Oniceni, Forăşti, la Fălticeni Nr. 1 băieţi, post VII, copii şcoală secundară, casă; Grigoriu Vasile, gr. II, de la Iorcani, Tătăruş, la Oniceni, Forăşti, post IV, apropiere soţie, învăţătoare; Aramă Gheorghe, gr. II, de la Rotunda, Liteni, la Ţoleşti, Uideşti, post. III, apropiere soţie învăţătoare; Muraru Constantin, gr. II, de la Conţeşti, Valea Seacă, la Oniceni, Forăşti, post III, casă şi teren. Învăţători fixaţi: Moraru Elena, gr. II, de la Valea Seacă, la Forăşti, Oniceni, post. V; Rangu Sava, gr. II, de la Hârtoape, la Uideşti, Manolea, post V; Adochiţei Eugenia, gr. II, de la dispoziţia ministerului, la Ţoleşti, Uideşti, postul IV”[23].

1948: „Membrii corpului didactic cuprinși în alăturatele tablouri, care fac parte integrantă din prezenta decizie, ale cărora raționalizări, fixări li repartizări au fost anulate cu decizia Nr. 164.743 din 1948, rămân la dispoziția ministerului, fiind obligați să ceară detașarea în posturile ce vor fi publicate vacante: Grigoriu Vasile, Școala Forăști-Antoceni, postul I; Nichita Maria, Școala Forăști, Oniceni, postul III; Muraru Nița, Școala Forăști, Oniceni, postul V; Sava Gheorghe, Școala Forăști, postul II”[24].

1949: „Prin Decizia Nr. 326-.433 din 29 Decemvrie 1948, următorii membri ai corpului didactic se deleagă directori la şcolile elementare şi grădinile de copii din judeţul Baia: Grigoriu Vasile, director la Şcoala elementară Antoceni, Bărăşti; Niţu Constantin, director la Şcoala elementară Oniceni; Savu Gheorghe, director la Şcoala elementară Forăşti; Iacob Dumitru, director la Şcoala elementară Manolea; Aramă Gheorghe, director la Şcoala elementară Ţoleşti; Iosep Gheorghe, director la Şcoala elementară Boura, Uideşti; Mihăilă Vasile, director la Şcoala elementară Ruşi, Forăşti”[25].