Povestea aşezărilor sucevene: Siminicea

SIMINICEA. Satul Siminicea beneficiază de atestare documentară din 29 august 1480, când Ştefan cel Mare întărea lui Hărman, pârcălab de Cetatea Albă, „ocina şi cumpărătura lui dreaptă, un sat anume Siminiceanii, cutul de sus, pe care acest sat, Siminiceanii, el l-a cumpărat de la Coste Grama, pentru 120 zloţi tătăreşti. Şi, de asemenea, i-am dat şi i-am întărit un tătar, anume Costea, pe care acest tătar el l-a cumpărat de la Ivaşco şi de la Iurie, fiii lui Călian din Cetatea Albă, pentru 80 zloţi tătăreşti (…) şi un ţigan, Lala, cumpărat de la Lala, fata lui Ponici cel bătrân, cu 70 zloţi”. Urmaşii pârcălabului Hărman, care cumpărase satul Siminea de la ctitorul Grămeştilor, au păstrat, probabil, în familie satul, alte menţiuni documentare lipsind, dovadă a păstrării regimului de proprietate.

1519, decembrie 27: „Cu mila lui Dumnezeu, Noi, Ştefan Voevod, Domn ţării Moldaviei, înştiinţare facem cu această a noastră carte tuturor cui vor căuta pe dânsa sau cetindu-i-se lui o va auzi. Iată acest al nostru cin­stit şi credincios boiar, pan Eremia vistiernic, a slu­jit mai de mult sfânt răposat bunului domniei mele, Ştefan Voevod, şi părintelui domniei mele, Bogdan Voevod, cu dreaptă şi credincioasă slujbă, iar acum slujeşte nouă cu dreptate şi credinţă. Pentru acestea, noi văzând dreapta şi credincioasa lui slujbă către noi, ne-am milostivit înşine cu a noastră deosebită milă şi am dat şi am întărit noi, lui, de la noi, în a noastră ţară, în Moldova, un sat pe Siret, anume Balinţii (numele vechi al satului Siminicea – n. n.), din hotarul Calianăuţii, şi iarăşi Grişcani şi cu jumătate dubasă în Siret, ce l-a cumpărat acel sat, anume Caliianăuţii pe îmbe părţile Siretului, părintele dom­niei mele, Bogdan Voevod, de la nepoţii lui Căliian. Şi iarăşi a venit înaintea noastră şi înaintea tuturor a lor noştri moldoveneşti boieri Stanca şi sora ei Mara i Sofiica, fetele Maruşcăi, nepoatele bătrânei Maruşcăi, fiica lui Micul Purcarescul, de a lor bună voie, de nimeni silite, nici împresurate, şi au vân­dut a lor dreaptă ocină, din a lor drept uric, şi privilegiile ce le-a avut de la domnia mea de schimb cu al nostru credincios Cozma Şerpe, postelnicul, jumătate de sat din Tatomireşti, la vârful Orbicului, jumătatea de jos, credinciosului nostru pan Eremia vistiernicul, drept 300 zloţi tătărăşti, şi al nostru credincios boier Eremia vistiernic a plaţii toţi acei mai sus scrişi bani, 300 zloţi tătărăşti în mâinile Stancăi şi surorii ei, Marăi, şi Sofiicăi, felele Maruşcăi, nepoatele bătrânei Maruşcăi, fetei lui Micul Purcarescul, înaintea noastră şi înaintea a lor noştri boieri. Şi într-acestea iarăşi au venit înaintea noastră şi înaintea tuturor a lor noş­tri boieri Stanca, fala Olanei, de a ei bună voie, de nimeni asuprită, nici silită, şi a dat a sa dreapta ocină, din al ei drept uric, şi privilegiile ce le-a avut de la bunul domniei mele, Ştefan Voevod, jumătate sat anume Popeştii, în ţi­nutul Neamţului, jumătatea din sus, din apa Gorii, rudei sale, al nos­tru credincios pan Eremia, vistiernicului. Deci noi, văzând între ei de bună voie tocmeală şi deplina plată şi de bună voie danie, asemenea şi de la noi am dat şi am întărit înşine credinciosului nostru Eremia, vistiernicul, acel de mai sus scris sat, anume Balinţii pe Siret, din hotarul Caliianăuţilor, şi ia­ră Grişcani şi cu jumătate de dubasă în Siret, şi jumătate sat din Tatomireşti, la vârful Orbicului, jumătatea din jos, şi jumătate sat din Popeşti, în ţi­nutul Neamţului, jumătatea din sus, din apa Gorii, ca sa-i fie lui de la noi uric şi cu toate veniturile, lui şi copiilor lui, şi nepoţilor lui, şi strănepoţilor lui, şi răstrănepoţilor lui şi la tot neamul lui, ce i se va alege mai de aproape, neruşuit niciodinioară în veci. Iar hotarul acelor sate, anume Balinţii pe Siret, ce sunt din hotarul Caliianăuţilor, şi iarăşi Grişcanii şi jumătate porum (dubasă) în Siret, să-i fie din toate părţile după vechiul hotar. Şi iarăşi pentru acele două jumătăţi de sate, anume jumătate de sat din Tatomireşti, la vârful Orbicu­lui, jumătatea din jos, şi jumătate de sat din Popeşti, la ţinutul Neamţului, jumătatea din sus, din apa Gorii, sa fie lui din tot hotarul pe jumătate, iar dinspre alte hotare, după vechiul hotar, pe unde din veac a trăit”[1].

1774: În 1774, când şi Siminicea fusese ocupată de austrieci, satul, încă unitar, Siminicea 1 popă şi 32 ţărani, dar Siminicea avea să iasă curând din „cordunul” austriac, odată cu renegocierea graniţelor.

1799, ianuarie 1, Peczeyszyn: „Tabel privind moşiile fondului bisericesc în Moldova, cu indicarea ţinutului şi suprafeţei fiecăreia” cuprinde şi „siliştile: Balinţi (Siminicea, numită şi Baleştii – n. n.), Mândreşti, Sarafineşti şi Miteşti… în ţinutul Botoşani”[2].

1809: Un testament din 21 martie 1809, diata lui Iordachi Balş, aduce informaţii importante şi despre satele din jurul Dumbrăvenilor, inclusiv despre „Baleştii, care acum se zic Siminicea”, întemeiat de Mândru Jumătate, despre „biserica din Plopeni, unde să află îngropată răposata maica mea”, şi despre rânduita „şcoală cu dascăl moldovenesc şi grecesc” din Dumbrăveni, care urma să se deschidă în 1810. Am copiat diata lui Iordachi Balş, ignorând-o pe a fratelui său Constantin, pentru că în ea se pot identifica detalii importante despre nordul Ţării Moldovei şi e bine să le aibă toţi doritorii la dispoziţie, printr-o simplă căutare pe net. / „Diată. Copie legalizată de Comisia hotăriturilor ţinutului Hotin de pe Diata răposatului Iordachi Balş, ce este din 1809, Mart 21, către care s-au alăturat şi tălmăcirea ei în dialectul rusesc. Şi întru asemenea s-a alăturat şi copia diatei Logofătului Constantin Balş, din 1822, Genarie 30, cu adaosul în urmă din acel an Iunie 5. / Diata aceasta, care se numeşte copie a diatei ce au lăsat răposatul boier Iordachi Balş Vistiernic prea iubi­ţilor săi fii şi clironomi, arătându-se nouă de către rân­duiţii epitropi, asupra celor rânduite împărţiri de milos­tenie, spre pomenirea sa, şi văzându-se încredinţată cu însuşi iscălitura şi slova răposatului boier, iar în urmă şi cu iscălitura pomenitului întru fericire Arhiereul Nicodim Sinadon, şi amândouă aceste iscălituri fiind nouă desăvârşit cunoscute şi fără îndoire, spre ur­marea acestei epitropii întocmai, după rânduirea ră­posatului în veci, fără strămutare, s-a încredinţat şi de cătră noi. / (Iscălit) Veniamin Mitropolit Moldaviei. / Cu ajutorul milostivului Dumnezeu, Diata următoare, după săvârşirea mea. / Eu, mai jos iscălitul, cu toată umilinţa hu­mei mele, mulţămesc fierbinte, din toată inima mea şi cu tot cugetul meu, Sfântului Dum­nezeu pentru toate bunătăţile cu care întru această vremelnică viaţă m-a învrednicit, şi ca un ticălos, cu umilinţă şi lacrămi dintru adâncul inimii plângând, de toate greşelile şi răutăţile mele. Mă rog milostivului împărat ca, trecând cu vederea, să ierte toate nelegiui­rile mele şi să mă învrednicească cereştii îm­părăţii şi bunătăţilor făgăduite celor credin­cioşi robii săi. / După aceasta, îngenunchind cătră toţi de obştie, parte bisericească şi mirenească, mari şi mici, şi cătră tot norodul, cu umilinţă cer iertăciune, iertând şi eu din toată inima mea pe toţi şi tuturor, rugându-le de la milostivul Dumnezeu liniştita petrecere şi cereasca îm­părăţie. / Prea iubiţilor mei fraţi, rugându-i să mă ierte, le las blagoslovenie, atât dumilorsale, cât şi prea iubiţilor fii ai dumilorsale, rugân­du-le de la milostivul Dumnezeu toate ferici­rile şi întru această vremelnica viaţă, şi întru acea vecinică, care după aceasta o nădăjduim şi va să fie. / Las blagoslovenia mea prea iubiţilor mei fii, rugându-le de la milostivul Dumnezeu fericirile acestei vremelnice vieţi şi câştigarea cereştii împăraţii, le las şi le dau părin­teasca învăţătură ca să petreacă cu iubire frăţească, nesmintindu-să nici de un interes, având şi pe fraţii mei în loc de părinţi, şi pe verii lor, fiii fraţilor mei, întocmai ca nişte fraţi, şi petrecând cu toţii într-o unire şi frăţească dra­goste, şi fiul meu Iancu, şi fiica mea Catinca să fie ascultători mai marelui lor frate Aleco, iar care va urma împotrivă are a lua răs­plătire de la Sfântul Dumnezeu. / Pe lângă acestea, cu umilinţa cerşind ajutorul cerescului împărat, prin această diată cu toată cuviinţa socotind a pune la cale toate ale mele rânduieli, cele care cu cuget curat am socotit a urma, după săvârşirea mea, şi mai întâi pentru fiii mei hotărăsc: a avea şi a stăpâni, dintru ale mele, cele care în partea fieştecăruia am socotit, şi înainte, cum pe largă cuprindere să arata anume pe faţa întâi iscălit, Iordachi Balş Visternic. / În partea fiului meu Alecu. / Moşiile sate întregi Dumbrăvenii, Romane­ştii, Avereştii[3], Sălăgenii, Bursucenii, şi Brehoeştii, şi Vlădenii, şi Mândreştii, şi Baleştii[4], care acum se zic Siminicea, ce să află, toate unite la un loc, în ţinutul Suceava şi în ţinutul Botoşanii, şi cu toate prisăcile cu stupi ce să vor afla la aceste arătate moşii. / Moşiile sate întregi, Panzarenii cu târg, şi Dragoeştii, şi Frijănii, şi Otşanii, ce se află, unite la un loc, în ţinutul Iaşii. / Viile din vale de la Copou, lângă Iaşi, cu casele şi toate câte să află făcute acolo. / Viile de la Cruce şi viile de la Piscu de la Cruce, ce se aflu în două ogrăzi, la ţinutul Putnei. / Jumătate din toate argintăriile şi jumătate din toată pojijiea casei din Iaşi. / Jumătate din toţi ţiganii ce am, şi casaşi, şi lăieşi. / Jumătate din toate vitele ce se vor afla, cum şi din caii grajdului. Şi este îndatorit fiul meu Alecu şi urmaşii săi a păzi şi a urma, în toată vremea, precum în gios arăt şi rânduiesc. / Să se afle fără strămutare preoţi şi pisalţi, după trebuinţă, la biserica de la Dumbrăveni, pentru ca să urmeze rânduiala rugăciunilor bisericii cu toată cuviinţa, spre pomenirea mor­ţilor şi a viilor. / Să se afle fără strămutare, la Dumbrăveni, şcoală cu dascăl moldovenesc şi grecesc, spre înlesnirea celor ce vor voi a-şi da copiii la în­văţătura. / Să se facă, pe tot anul, la biserica de la Dumbrăveni, două pomeniri, una la ziua hramului şi alta, la ziua moşilor, cu toată rânduiala cuviincioasă. / Sa se facă, pe tot anul, o dată, pomenire, cu toată rânduiala cuviincioasă, la biserica din Plopeni, unde să află îngropată răposata maica mea. / Să se dea, pe tot anul, din veniturile de la Dumbrăveni, câte una sută lei la monastirea Suceviţa, pentru biserica răposatului părinte­lui meu, ce este făcută pe poarta acei monastiri, pentru că, precum a rânduit răposatul, să slujească în toată vremea obştie, care bani să se dea acum la purtătorul de grijă, lăsat de cătră proin egumen Hurie, iar în urmă, la acel care, după vreme, se va afla purtătorul de grijă la acea biserică. / În partea fiului meu Iancu. / Moşiile sate întregi Paşcanii, cu toate cotunurile şi cu toate săliştile unite la un loc, şi Conţăştii, ce sunt luaţi de veci de la monastirea Probota, cu bezmăn în ţinutul Suceava, şi cu casele din Paşcani, cu toată pojijia casei, şi cu toate prisăcile cu stupi ce să vor afla la aceste arătate moşii. / Moşiile sate întregi, Todirenii, Titienii, Steşcanii, şi Rogojănii, şi pol sat Verdeşănii, şi parte din Sameni de la Bobu, ce să află unite la un loc peste Prut, la ţinutul Iaşii[5]. / Moşia care se numeşte acum Hodura, în care sunt două sălişti, numite, prin scrisori, Ezărenii, şi Juleştii, la ţinutul Hârlău, şi cu toate prisăcile cu stupi ce se vor afla acolo. / Moşiile sate întregi Pogăneştii şi Petrimăneştii, şi cu toate alte hotare şi părţi ce să cuprind într-aceste moşii şi să află, unite la un loc, în ţinutul Fălciului. / Viile de la Copou, din deal, cu cerdac şi cu cele ce să află acolo, la podgoria Iaşului. / Viile de la Huşi, din ţinutul Fălciului. / Viile de la Chetrişi, din ţinutul Romanului. / Viile de la Straoani, din ţinui Putnei[6]. / Casele din târgul Iaşii, cu jumătate din toate argintăriile şi jumătate din toata pojajiea casei, iar fiul meu Alecu parte în casa să nu aibă, căci măcar că fiului meu Ianco îi las casa, şi în Iaşi, şi în Paşcani, dar fiului meu Aleco osăbit, că-i las moşii cu mai mare venit, c-am dat şi zece mii lei ajutor, îi la casele ce au cumpărat în Iaşi. Iscălit pe faţa al treilea. / Iordachi Balş Vistiernic. / Tot în partea fiului meu, Ianco. / Jumătate din toţi ţiganii ce am, şi casaşi, şi lăieşi. / Jumătate din toate vitele ce să vor afla, cum şi din caii grajdului. / Şi este îndatorit fiul meu Ianco şi urmaşii săi a păzi şi a urma, în toată vremea, precum în jos, pe larg, arăt şi rânduiesc. / Să se afle, fără strămutare, preoţi şi pisalţi, după trebuinţă, la biserica din Paşcani, pentru ca să urmeze rânduiala rugăciunilor bisericii cu toată cuviinţa, spre pomenirea morţilor şi a viilor. / Să păzească a să afla la Paşcani, în toată vremea, şcoală cu dascăl moldovenesc şi grecesc, spre înlesnirea celor ce vor voi a-şi da copiii la învăţătură, cu urmare ce şi acum să păzeşte. / Să se facă, în tot anul, două pomeniri la bi­serica din Paşcani, una la ziua hramului şi alta, la ziua moşilor, cu toată cuviincioasa rânduială. / Să fie purtare de grijă pentru schitul Brăteştii, ca din veniturile ce are schitul, dându-se cheltuiala trebuincioasă, să se afle, în toata vremea, la schit preot şi călugări şi, după rânduiala ce este aşezată de mine, să urmeze fără strămutare rugăciunile bisericii, spre pome­nirea părintelui Iosaf, şi, în tot anul, la ziua hramului, să se facă pomenire pentru răposa­tul, cu rânduiala cuviincioasă. / Să se dea, pe tot anul, la monastirea Probota, pentru moşia Conţăştii, cât prin scrisoarea mea ce are monastirea să cuprinde. / Pentru copiii răposatei fiica mea Elenco. / Măcar că, pe cât mai mult am putut, am dat zestre după izvodul ce este faţă şi deose­bit am şi ajutat, dar rânduiesc ca să se mai dea 2500 (adică două mii cinci sute lei) acei mai mici copile a răposatei, care să-i dea fiii mei, însă una mie cinci sute lei fiul mea Alecu, şi una mie lei fiul meu Iancu. / Pentru fiica mea Catinca. / Cu toate că şi acesteia, pe cât am putut, i-am dat zestre, după izvodul ce este, dar fiindcă, din nenorocire, a rămas văduvă, rânduiesc ca, după săvârşirea mea, să-i mai dea fiii mei Aleco şi Ianco, 15.000 (adică cincisprezece mii lei), însă zece mii fiul meu Alecu şi cinci mii lei fiul meu Iancu. Ca să aibă chip lesnitor la petrecere, şi fiul meu Aleco să poarte de grijă surorii sale, economisind zestrea şi banii ce rânduiesc să i să dea, pentru ca cu lesnire să poată a să cuprinde cu cele trebuincioasa la petrecerea sa. / Îndatoresc pe fiii mei a caută şi a ajuta, în toata vremea, pe toţi oamenii casei mele, câţi m-au slujit şi mă slujesc, căci sunt oameni care pot a fi şi pentru a lor folos. / Trei moşii, cu toate hotarele unite la un loc, adecă: Grecenii, şi, Pelineii cu toate hotarele unite la un loc, în ţinutul Grecenii. Şi Uricheştii, şi Cornăţălu, cu părţile unite la un loc, şi cu viile de acolo, la ţinutul Putnei. Şi Caraficheştii şi Miteştii, la ţinutul Suceava, oprindu-le acestea pentru mine, am socotit şi le rânduiesc iarăşi fiilor mei, pentru că mai sus îi rânduiesc ca să dea surorii lor Catinca cincisprezece mii lei, şi copilei răposatei fiică-mea Elenco două mii cinci sute lei, şi deosebit, pentru aceste moşii ce le las, îi îndatoresc a plăti toate datoriile ce vor fi atât cu sineturile mele, cum şi fără sineturi, care să vor do­vedi drepte, şi iarăşi să fie îndatoriţi a răs­punde şi banii caţi vor cuprinde cheltuiala îngropării şi a toate grijile mele până la trei ani, urmându-să cu toată cuviincioasa rânduială, cum mai jos rânduiesc, şi de vor rămâne şi ceva bani de la mine, vor fi spre ajutor la acestea sau, nerămânând nimica bani, vor răspunde, precum îi îndatoresc, cu bani de la dânşii, dând amândoi deopotrivă şi la plata datoriilor (la faţa a 5-lea, iscălit Iordacki Balş / Vistiernic). Şi la cheltuiala îngro­pării şi a grijilor mele, şi aşa supt această îndatorire vor avea şi vor stăpâni fiii mei Aleco şi Iancu şi moşiile arătate într-acest chip, cum în jos să arată adecă: / Grecenii şi Pelineii, cu toate hotarele unite la un loc, cum şi Sarafineştii şi Miteştii, le va avea şi le va stăpâni fiul meu Alecu, şi Uricheştii şi Cornăţălu, cu părţile unite la un loc, şi cu viile de acolo, le va avea şi le va stăpâni fiul meu Iancu, şi amândouă pentru aceste moşii ce le las, oprite pentru mine fiind, vor da cele rânduite cum mai sus pe larga se arată, anume: / Prin aceste mai sus arătate, săvârşind rânduiala ce aşez pentru fiii mei, fac deosebita aşezare de rânduială, care fără strămutare să se urmeze, după săvârşirea mea, pentru sufle­tul meu şi pentru sufletele celor până la mine răposaţi, fiind această aşezare cum în jos pe larg să arată. / Asupra acestei aşezări las şi rânduiesc epitropi în veci, fără strămutare, pe dumnealui Căminarul Panaite Cazimir şi pe dumnealui Paharnicul Petrachi Cazimir şi urmaşii dumilorsale, fiind împreună spre ajutor, şi fiului meu Alecu, şi urmaşii săi, şi rânduiţii epitropi vor avea întru deplină stăpânire acele rânduite de cătră mine şi vor urma această rânduială”[7].

1866: S-a născut, la Siminicea, „Emmanuel Constantin Teodoresco corespondent al Academiei Franceze de Ştiinţe pentru secția de botanică din 28 aprilie 1989, dar care a murit pe 26 aprilie 1949. Născut în 10 mai 1866, la Siminicea, în nordul Moldovei, a terminat pregătirea în Franța, cu Gaston Bonnier, atât la Sorbona, cât și la Laboratorul din Fontainebleau. A devenit, astfel, un adept și un reprezentant genial al fiziologiei plantelor. El a studiat acțiunea diferitelor radiații asupra plantelor verzi, influența acidului carbonic, mai mult sau mai puțin diluat, în atmosfera din jur, mișcările plantelor înfrățite și multe alte întrebări. Profesor la Universitatea din București, a revenit adesea să ne contacteze, și a călătorit special în Franța, în 1939, când a fost declarat războiul care, după aceea, a afectat atât de grav România”[8].

1878: „Aflăm de la persoane demne de încredere, că comuna Siminicea, din judeţul Botoşani, este locuită numai de ruşi, care, din neam în neam, vorbesc numai ruseşte, din cauză că n-au nici şcoală, nici biserică cu popă românesc. Recomandăm acest mod de românizare tuturor patrioţilor noştri”[9].

1883: „Anul acesta a fost un an din cei mai fericiţi pentru judeţul nostru (Botoşani – n. n.). Gratie administraţiei, îndeosebi bunăvoinţei onorabilului comitet permanent, el ne-a dat un plus total de 4 şcoli noi de fete, dintre care 3 întreţinute de judeţ, în comunele Dumbrăveni, Siminicea şi Agafton, iar una întreţinută de comuna Cristeşti, şi 18 şcoli noi rurale de băieţi, întreţinute de comune şi mare parte din venitul cârciumilor”[10].

1887: „Următoarele şcoli rurale suplinite, plătite de comunele şi judeţele Botoşani şi Dorohoi, se scot în concurs, cele din Botoşani, pe ziua de 1 Septembrie, iar cele din Dorohoi, pe ziua de 1 Noiembrie 1887: Comuna Siminicea, de fete, plasa Siret (întreţinută de judeţul Botoşani)”[11].

1888: Răscoala din Dumbrăveni, Siminicea, Brehuieşti şi Corni. „Vocea Botoşanilor dă următoarea relaţie interesantă, privitoare la revolta din Dumbrăveni: / Vom da o relaţiune amănunţită, dar exactă, asupra acestei răscoale, spre a curma odată orice inexactităţi, exagerări, ca şi toate informaţiunile greşite, cu care s-au indus în eroare ziarele Capitalei. În plasa Siretului, s-a observat, de mult, o mişcare printre săteni, după cum nu se bănuia pe-alocurea. Ni s-a spus, îndată după aplanarea mişcărilor din Valahia, că agenţi anume veniţi s-ar fi coborât la cutare staţiune de drum de fer, ar fi întâlnit săteni lucrând la câmp şi le-ar fi vorbit; apoi au intrat prin sate şi aşa mai departe. Subprefectul a fost imediat încunoştinţat a fi cu atenţiune şi prea vigilent, spre a descoperi cele ce se petrec, a raporta imediat prefecturii, trimiţând pe orice agenţi provocatori înaintea justiţiei. Răspunsurile sale au fost stereotipe, că nimic nu se petrece, că totul e în linişte. / Deodată, un număr de 30 locuitori, sunt acuma două luni, din cătunul Siminicea, comuna Dumbrăveni, s-au prezentat la redacţia noastră şi s-au plâns că ei, ca rezervişti, sunt urmăriţi pentru prestaţiune, în timp ce, după lege, făcând parte din războiul de la 1877 -78, sunt scutiţi. Mergând, împreună cu câţiva din ei, la prefectură, a fost uşor a-i convinge că pentru plata dărilor de care erau scutiţi pria lege ei nu sunt urmăriţi. Atunci plângerea lor a luat o alta fază; ei începură a cere pământuri (după cum le promisese Carol I, înainte de Războiul de Independenţă – n. n.). S-a cunoscut îndată că există o agitaţie şi, dându-li-se consilii (sfaturi – n. n.) prudente, locuitorii s-au retras. Nu mult după aceasta, izbucneşte o altă mişcare, mai obiectivă; se semnalează, tot în această plasă, în comuna Brehuieştii. Prefectul, făcând dreptate locuitorilor, liniştea s-a restabilit. Erau vexaţiunile primarilor colectivişti, care exasperaseră pe săteni. / Vine, apoi, în o formă mai acută, mişcarea de la Corni, tot din această plasă. Mergând prefectul la faţa locului, cu o mai mare greutate decât la Siminicea şi la Brehuieşti a putut restabili liniştea. Sătenii, amestecând plângerea lor contra primarului cu acea de cerere pentru pământuri, au trebuit a se mărgini la cea dintâi, pentru ca dreptate să li se facă şi liniştea să se restabilească. Aci se semnalase ca instigator învăţătorul sătesc. Despre toate aceste mişcări, subprefectul n-a ştiut nimic, n-a putut a le preîntâmpina şi nici a raporta ceva în privinţa agitărilor locuitorilor. Pe neaşteptate, când totul părea intrat în cea mai mare linişte, prefectura e încunoştinţată că locuitorii din Dumbrăveni s-au răsculat; au intrat în ograda arendaşului, i-au luat plugurile şi s-au dus pe câmp, să tragă brazde şi să-şi împartă pământul. Ordine severe au fost transmise şi de la centru, ca să se desfăşoare forţe suficiente, pentru ca mişcarea să se înăbuşe în germeni fiind. / Prefectul, păşind la faţa locului, în unire cu colonelul comandant al regimentului de dorobanţi, şi intrând în mijlocul sătenilor, ce erau adunaţi în număr ca la 600-700 locuitori din diferite cătune şi chiar comune, până şi din judeţul limitrof, Dorohoi, au început a se explica eu ei, spre a cunoaşte cauza acestei aglomerări. Din vorbele lor reieşea că vor pământuri, că la urmă se mulţumeau ca prefectul să le dea o declaraţiune, scrisă şi subscrisă de el, cum că li se vor da pământuri şi că arendaşul nu va pune plugurile sale să are, înainte de a li se împărţi lor pământuri. / În zadar au fost toate consiliile date, toate declaraţiunile că guvernul e pe cale de a-i împroprietări pe moşiile Statului, dar că trebuieşte o lege şi după forme. „Destul, de zece ani, ne purtaţi tot cu vorbe!, striga mulţimea. Nu mai putem aştepta”. / Într-aceste, prefectul e chemat la staţiunea Vereşti, spre a convorbi telegrafic cu primul ministru; sătenii nu-l lăsau să iasă din mijlocul lor. În fine, după multă greutate, deşi forţa armatei era la distanţă, prefectul a putut a se strecura printre ei, fără a face uz de ea. Reîntors, ziua venea spre declinul său, liniştea trebuia restabilită înainte de sosirea nopţii. Se semnalase chiar că sosesc şi alţi locuitori, retardatarii ce-şi dăduseră întâlnire. / Colonelul Maca, în urma consiliilor şi a parlamentărilor date şi avute cu locuitorii, văzând că aceştia se obstinează şi nu vor a se împrăştia, se pune în fruntea regimentului său şi face somaţiuni repetate, faţă fiind procurorul şi judele instructor. După somaţiunile orale, urmează cele cu batere de tobă şi sunete de trompete; totuşi, rezerviştii mai cu deosebire încurajau pe ceilalţi la rezistenţă, spunându-le că n-au voie să dea focuri. Se dau salve de puşti, dar nici o mişcare. / Atunci, colonelul Maca, având deja experienţa acestor răscoale din Valahia, unde operase spre calmarea lor, dă ordine artileriei călăreţe ca, în rând câte trei, să înainteze în mulţime, spre a se împrăştia. Întâia şarjă rămâne fără efect. La a doua şarjă, căpitanul Zamfirescu, care avea comanda artileriei, se pune în fruntea soldaţilor şi, prin o evoluţiune dibace, reuşeşte a împrăştia pe revoltanţi şi a-i dispersa în grupuri mai mari ori mai mici, după care, intervenind infanteria, îi asedie între puşti şi îi arestă. / Atunci se produse o panică între locuitori, încep cu toţii a fugi, sar gardurile, se ascund pria ogrăzi, case şi atenanse, şi din totalul număr se arestează vreo 120 locuitori (Eroi ai Independenţei, dar ce contează – n. n.). / Imediat, liniştea a fost restabilită, fără ca o picătură de sânge să se fi vărsat, fără ca o zgârietură să se fi produs. Trebuie să recunoaştem că acest rezultat fericit nu-l datorăm decât tactului şi prudenţei prefectului, decât experienţei şi energiei colonelului Maca, decât curajului şi abilităţii căpitanului Zamfirescu. Cea mai mică imprudenţă comisă, cât de puţină impacienţă de s-ar fi arătat, ar fi avut de rezultat sute de cadavre, lăsate pe străzile satului Dumbrăveni. Mulţumită acestora, nici un exces s-a produs, nici o iritaţiune nu s-a manifestat. Păstrând cu toţii un sânge rece, o pacienţă şi o prudenţă demne de toată lauda, am putea vedea că cea mai impunătoare răscoală s-a putut potoli în un mod atât de fericit, precum pe aiurea nu s-a întâmplat. / De acum, începe rolul justiţiei. Între cei arestaţi au figurat şi doi cetăţeni din Botoşani: arhitectul comunei, dl C. Argenti, şi un fost comisar al colectiviştilor (mişcare aparent reformistă, încropită de boierii Ion Câmpineanu, Prinţul Dimitrie Ghica etc. – . n.), dl G. Petrescu. Nu intrăm în a discuta culpabilitatea ori inocenţa a nici-unuia; afacerea fiind pendinte la justiţie, presa trebuie să păzească o strictă rezervă, spre a nu se influenţa cursul justiţiei în nici un mod. Atâta ştim, că în timp ce redactorii Sentinelei reclamau pe aceşti doi preveniţi ca reporterii ziarului lor, declaraţiunile inculpaţilor erau că se duseseră la vânat, în satul Dumbrăveni. / Instrucţiunea fiind absolut secretă, nimic n-a putut transpira, dar în urma interogatoriului judele instructor i-a depus pe ambii în arestul preventiv al judeţului. Rolul însă de arhitect al comune şi acel de reporter de ziare ni se par cu totul incompatibile, atât zicem şi trecem înainte. Mulţi din cei arestaţi au fost eliberaţi. Ceea ce reiese din declaraţiunile sătenilor, făcute chiar la arestarea lor, e că primarii, perceptorii şi unii învăţători chiar i-au trimis la Dumbrăveni pe oameni, ca să ceară pământuri. Mai mult, sosind prefectul în Dumbrăveni, se spune că chiar vătăjeii i-au strâns, zicându-le că a venit prefectul să le împartă pământuri; că, odată acolo adunaţi, s-au găsit alţii care, punându-se în frunte, i-au reţinut şi au vorbit în numele lor, fără ca ei să fi ştiut ceva şi fără să fi venit cu un scop de revolte. Despre toate s-a raportat ministerului. / Astăzi, liniştea e complet stabilită şi ne mirăm că unele ziare din Capitală dau ştirea că, din surse oficiale, sătenii s-au răsculat a doua oară la Dumbrăveni. Acesta fiind purul adevăr în răscoala sătenilor de la Dumbrăveni, îl aşternem aci, spre a împrăştia orice alte relaţiuni inexacte, exagerate ori de rea credinţă făcute. Ne abţinem de la orice comentarii; dorim însă ca autorii revoltei să fie descoperiţi. Justiţia are suficiente elemente de a putea pune mâna pe firul conspiraţiunii surde ce agită ţara şi să ne dea liniştea la care avem dreptul de a pretinde. Trecută şi această ocaziune, fără a se reprima răul în chiar sorgintea lui, ne putem aştepta la mari calamităţi. Atâta zicem şi încheiem pentru astă-dată”[12].

1899: Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, existau, conform „Marelui Dicţionar Georgrafic” al lui Lahovari, două sate Siminicea, cu doi proprietari, Siminicea Balş, cu o suprafaţă de 1.143 ha şi 1.402 locuitori – „ruşi românizaţi”, constituiţi în 286 de familii. În sat exista o şcoală mixtă, cu 47 băieţi şi 9 fete, şcoală construită în anii 1899 şi 1900, o biserică, cu un preot şi doi cântăreţi, precum şi trei cârciumi. În Siminicea Miclescu, moşie de doar 279 ha, populată cu 699 locuitori „ruşi”, grupaţi în 151 familii, care trăiau în 141 case, exista o biserică, cu un preot şi doi cântăreţi, precum şi două cârciumi.

1902: „Siminicea-Balş, sat, în partea de Nord a comunei Salcea (făcea parte din comuna Salcea – n. n.), jud. Bo­toşani, în dreapta Siretului. Are o suprafaţă de 1.143 hectare, cu o populaţie de 286 familii sau 1.402 suflete; o şcoală mixtă, frecventată (1899-1900) de 47 băieţi şi 9 fete; o biserică, de­servită de 1 preot şi 2 cântăreţi; 3 cârciumi. Locuitorii sunt ruşi români­zaţi şi se ocupă cu lucrarea pământului. Locuitorii posedă 320 vite mari cornute, 52 cai, 432 oi şi 117 porci; 54 stupi cu al­bine. Siminicea-Miclescu, sat, în dreapta Siretului şi în partea de Vest a comunei Călineşti (făcea parte din comuna Călineşti – n. n.), plasa Siretul, jud. Botoşani. Formează un sin­gur trup cu satul Siminicea-Balş din comuna Salcea. Are o supra­faţă de 279 hectare, cu o popu­laţie de 151 familii sau 609 su­flete, locuind în 141 case. Are o biserică, cu 1 preot şi 2 cântăreţi; 2 cârciumi. Vite: 181 boi şi vaci, 29 cai, 129 oi şi 142 porci. Locuitorii au 19 stupi cu albine”[13].

1906: „Vindecări minunate de boli, la moaştele Sfântului Ioan cel Nou din Suceavă, istorisite de părintele Sidorovici: Domnişoara Aglaia Apostoliu, din Burdujeni. Despre întâmplarea numitei domnişoare mi-a istorisit tot părintele Sidorovici. În ziua de Sânziene, 24 iunie vechi 1906, m-am întâlnit, în locuinţa părintelui paroh Mihai Sârbul, din Suceava, cu părintele Alexandru Râşca, din Burdujeni-sat, şi l-am rugat să binevoiască a-mi mijloci ştirea lipsă despre domnişoara Aglaia. Cu epistola din 7 septembrie 1906, Sfinţia sa mi-a trimis următoarea scrisoare, alcătuită de însuşi dl Ioan Apostoliu, părintele domnişoarei Aglaia: / „Subsemnatul loan Apostoliu, din comuna târg Burdujeni, judeţul Botoşani, prin aceasta vă aduc la cunoştinţă următoarele: În anul 1898, luna august, fiind primar la comuna Salcea, în una din nopţi, copila mea, Aglaia, cum dormea singură în pat, s-a sculat, pe la miezul nopţii, mută, neputând vorbi nimica, şi, cu mâna dreaptă în nesimţire, neputând-o mişca de loc. A doua zi, am dus-o la preotul Ioan Filipescu, din Siminicea-Balş, de i-a citit, şi, a treia zi, am dus-o la Sfântul Ioan din Suceava de i-a citit şi făcut sfinţirea apei, de unde m-am reîntors acasă, pe la 2 ore după-amiază. Mergând copila în grădina cu flori, s-a culcat şi a dormit ca o jumătate de oră. Sărind un câne în grădina cu flori, dânsa s-a deşteptat din somn şi a strigat la câine: „Ţibă!” şi a început a vorbi. Am întrebat-o, pentru ce nu vorbea? Dânsa mi-a răspuns că nu a putut vorbi de loc. În acelaşi timp, a început a mişca şi mâna şi s-a făcut sănătoasă, cum era şi cum este şi astăzi. Aceasta este ştiinţa mea, de minunea făcută de Sfântul Ioan de la Suceavă. Burdujeni, 1906, iunie 28 / Apostoliu m/p”[14].

1908: Siminicea, sat cu atestare în 29 august 1490, avea, în 1908, în Siminicea Balş, 286 de familii de „ruşi românizaţi”, însemnând 1.402 suflete, iar în Siminicea Miclescu, 151 familii, cu 699 suflete. În prezent, populaţia este, incluzând şi satul Grigoreşti, de 3.124 locuitori. „Preotul Vasiliu Vasile, parohul parohiei Călugăreni, din jud. Botoșani, se transferă la parohia Siminicea Balș, același județ, pe ziua de 1 octombrie 1908”[15]. Numele preotului din Siminicea Miclescul, parohie mult mai bine văzută de BOR, se află „Lista de persoane cari au dreptul de vot la alegerea Consistoriului Superior Bisericesc în cursul anului 1916”, în care este nominalizat elector din partea parohiilor judeţului Botoşani, din „Siminicea Miclescul, preot M. Troteanu” (din Plopeni, preotul Dimitrie Neagu, tatăl minunatului învăţător şi erou-aviator de război), nu și preotul din Siminicea Balș[16].

1914: În 19 decembrie 1914, Prefectura Botoşani publica, în Monitorul Oficial, „Lista de numele şi pronumele tinerilor din judeţul Botoşani, născuţi în anul 1894 şi dispăruţi, fără a se şti unde, care urmează a forma contingentul clasei anului 1916”, printre aceştia aflându-se şi: Gheorgiu Ioan, fiul Petru şi al Catincăi, născut la 1894, iulie 31, cu actul No. 90, în comuna Siminicea. / Gheţun Gheorghe, fiul lui Dumitru şi al Zoiţei, născut la 1894, aprilie 20, cu actul No. 34, în comuna Siminicea. / Mitichiuc Petre, fiul lui Ioan şi al Profirei, născut la 1894, iunie 19, cu actul No. 89, în comuna Siminicea. / Nichifor Ilie, fiul lui Ioan şi al Măriucăi, născut la 1894, iulie 19, cu actul No. 73, în comuna Siminicea. / Pricopi Florea, fiul Mărgăritei, născut la 1894, cu actul No. 41, aprilie 20, în comuna Siminicea. / Saltău Ioan, fiul lui Petrea şi al Paraschivei, născut la 1894, ianuarie 18, cu actul No. 8, în comuna Siminicea. / Tucaliuc Petru, fiul lui Ioan şi al Catrinei, născut la 1894, iunie 27, cu actul No. 57, în comuna Siminicea”. Alte nume apar, în acelaşi Monitor Oficial, sub titlul „Tablou de numele şi pronumele tinerilor din judeţul Botoşani, născuţi la 1895 şi dispăruţi fără a se şti unde, care urmează a forma contingentul clasei 1917”, acestea fiind: Amurăriţei Theodor, fiul lui Ilie şi al Irinei, născut la 1895, fevruarie 8, cu actul No. 14, în comuna Siminicea. / Chifuriuc Ioan, fiul lui Constantin şi al Paraschivei, născut la 1895, mai 26, cu actul No. 51, în comuna Siminicea. / Chifuriuc Petrea, fiul lui Nicolae şi Paraschivei, născut la 1895, iunie 8, cu actul No. 55, în comuna Siminicea. / Catz Zalman, fiul lui Haim şi al Surei Leia, născut la 1895, decemvrie 18, cu actul No. 134, în comuna Siminicea. / Mazuru Theodor, fiul lui Constantin şi al Elenei, născut la 1895, fevruarie 27, cu actul No. 21, în comuna Siminicea. / Olan Ilie, fiul lui Gheorghe şi al Catincăi, născut la 1985, iulie 12, cu actul No. 105, în comuna Siminicea. / Olăraşu Grigore, fiul lui Ioan şi al Evdochiei, născut la 1985, ianuarie 26, cu actul No.11, în comuna Siminicea. / Pavel Ioan, fiul lui Filip şi al Elenei, născut la 1895, ianuarie 26, cu actul No. 61, în comuna Siminicea. / Pavliuc Sotir, fiul lui Dumitru şi al Acsinei, născut la 1895, iunie 23, cu actul No. 77, în comuna Siminicea. / Stefiuc Petrea, fiul lui Constantin şi al Mariei, născut la 1895, iunie 23, cu actul No. 67, în comuna Siminicea. / Vorniciuc Ioan, fiul lui Thoader al Irinei, născut la 1895, septemvrie 14, cu actul No. 132, în comuna Siminicea. / Voina Ioan, lui Vasile şi al Catrinei, născut la 1895, fevruarie 5, cu actul No. 20, în comuna Siminicea. / Vulpe Petru, fiul lui Alecu şi al Ravecăi, născut la 1895, iunie 24, cu actul No. 94, în comuna Siminicea”[17].

1941, septembrie 30: „Se publică mai jos lista Nr. 16, de gradele inferioare (trupă), morţi pentru patrie în actualul război, începând de la 22 iunie 1941, ora 24: Scorţariu D. Nicolae, soldat, ctg. 1932, cu ultimul domiciliu în comuna Siminicea, judeţul Botoşani, mort la 5.VIII.1941. / Tucaliuc Vasile, soldat, ctg. 1932, cu ultimul domiciliu în comuna Siminicea, judeţul Botoşani, mort la 12.VIII.1941”[18].

1942, ianuarie 29: „Noi, general Victor Iliescu, subsecretar de Stat al Educaţiei Extraşcolare; / Având în vedere jurnalul Consiliului de Miniştri Nr. 21 din 14 Ianuarie 1942… / Decidem: Art. unic. Se angajează, pe data prezentării la serviciu, ca diurnişti la formaţiunile tineretului extraşcolar, următorul personal, plătibil cu îndemnizaţia de şedinţă respectivă: Judeţul Botoşani: Daneş Haralamb, învăţător, şeful Subcentrului Siminicea. / Tun EIisabeta, învăţătoare, şefa Subcentrului Siminicea”[19].

1942: „Se înfiinţează, pe ziua de 1 August 1942, următoarele parohii, posturi de preoţi, diaconi, cântăreţi şi canonarhi: Parohia Grigoreşti, prin dezlipire de la Parohia Siminicea-Miclescu”[20].

1947, august 28: „În baza cererii, înregistrată la Nr. 389 din 11 august 1947, / În conformitate cu dispoziţiunile legii asupra energiei, / Se autorizează dl Avram A. Lazăr, din satul Călineşti, com. Bucecea, jud. Botoşani, să instaleze şi să exploateze un motor marca „S. Gross”, de 16 H. P., la moara proprietatea domnişoarei Maria Miclescu, din satul Grigoreşti, com. Siminicea, jud. Botoşani, motorul, fiind utilizat ca forţă pentru conducerea acestei mori, combustibilul fiind petrolul lampant. Această autorizaţie se acordă pe termen de 10 ani, socotit de la data publicării prezentei în Monitorul Oficial. / Şeful secţiei energiei reg. III Iaşi, / Ing. Gh. Gălăţeanu / Nr. 310/947”[21].

La Siminicea s-a născut comandantul Vânătorilor de Munte, trupa de elită a Armatei Române, pe durata celui de-al doilea Război Mondial, generalul Mociulschi, şi tot la Siminicea s-au născut marii instrumentişti şi cunoscători de folclor, verii Emil şi Alexandru Havriliuc.

[1] Ghibănescu, Gh., Surete şi Izvoade, vol. V, Iaşi 1908, pp. 217-219

[2] DGAS Suceava, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, documentul 1565, p. 510

[3] Vereşti.

[4] Anterior, Baleşti se numise Balinţi, sat din ţinutul Suceava, vecin cu Mândreştii şi Vlădenii din ţinutul Botoşanilor, pentru că Siminicea, deci Baleştii-Balinţi, avea pământuri şi peste apa Siretului, de unde confuzia că Balinţi ar fi fost inclus în Mândreşti. Siminicea îl are drept ctitor pe Mundrea sau Mândrea Jumătate

[5] Aşa se numea, pe atunci, ţinutul Bălţi.

[6] Vrancea.

[7] Codrescu, Theodor, Uricarul sau Colecţiune de diferite acte care pot servi la Istoria Românilor, Volum XI, Iassi 1889, p. 322-330

[8] Comptes rendus des séances de L’Académie des Sciences, Paris 1949, p. 1375

[9] România liberă, Anul II, No. 465, vineri 8 decembrie 1878, p. 1

[10] Monitorul Oficial, Nr. 130, 17/29 septembrie 1883, p. 2688

[11] Monitorul Oficial, Nr. 85, 18 iulie 1887, p. 2082

[12] Epoca, Anul III, No. 841, miercuri 14/26 septembrie 1888, p. 2

[13] Lahovari, George Ioan, Marele Dicţionar Geografic al României, Volumul V, Bucureşti 1902, pp. 389, 390

[14] Biserica şi Şcoala, Anul XLVIII, Nr. 31, duminică 28 iulie / 10 august 1924

[15] Biserica Ortodoxă Română: Jurnal Periodic Ecleziastic, Anul XXXII, nr. 9, decembrie 1908, p. 1071.

[16] Biserica Ortodoxă Română: Jurnal Periodic Ecleziastic, nr. 40, 1916 – Supliment, p. 14.

[17] Monitorul Oficial, nr. 213 din 19 decembrie 1914 / 1 ianuarie 1915, pp. 9632, 9637.

[18] Monitorul Oficial, Anul CIX, Nr. 231, marţi 30 septembrie 1941, p. 5805.

[19] Monitorul Oficial, Anul CX, Nr. 24, joi 29 ianuarie 1942, pp. 561, 565.

[20] Monitorul Oficial, Nr. 167, 21 iulie 1942, p. 6036

[21] Monitorul Oficial, Anul CXV, Nr. 179, joi 28 august 1947, p. 6275.

Povestea aşezărilor sucevene: Baia

(Fotografiile au fost preluate din Lapedatu, Alex., Antichităţile de la Baia ,

în Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, No. 2, Anul II, aprilie-iunie 1909, pp. 53-63)

BAIA: Capitolul acesta este povestea unei aşezări. Nu a unei legende, pentru că legendele zac tăinuite sub brazde, aşa cum a probat-o doctorul în arheologie Constantin-Emil Ursu, care a dezgropat, într-un deal situat în partea nord-vestică a aşezării istorice şi – dacă vreţi – legendare Baia o aşezare care datează, conform expertizelor ştiinţifice, din mileniul V înainte de Hristos. Şantierul a fost sistat, din pricina îmbolnăvirii arheologului, în vreme ce alte şi alte mărturii aşteaptă neştiute să ni se mărturisească. Inclusiv despre excesiv de românizata legendă a presupusei descălecări de ţară, săvârşită de Dragoş din Bedeu, căpitan în oastea comitelui secuilor Andrei Lackfy, cel care l-a înfrânt, la Boura, pe Atlamâş (Athalamos), cumnatul Hanului Crimeii, Kutlu Buga (în traducere, Bourul Norocos), care administra, din Şehr al Cedid (Orheiul Nou), şi Moldova, dar tocmai plecase, cu oştile, să lupte cu lituanienii, în baza unei finanţări veneţiene. În oastea comitelui secuilor se afla, în fruntea voluntarilor maramureşeni, şi Dragoş din Bedeu, care, conform unui vechi izvor istoric („Cronica moldo-rus”), „a întemeiat prima cetăţuie pe râul Moldova, apoi a întemeiat oraşul Baia şi alte cetăţi pe râuri şi pâraie” (Baia beneficiase de o primă consemnare, în portulane, în 1334, drept „Civitas Moldaviae”, deci exista, în primul an al incursiunilor ungureşti în nordul moldav, aşa cum exista şi numele de Moldova, probabil din 1206, când valahii munteni şi secuii i-au înfrânt pe tătari). Grigore Ureche, care prelua informaţii vagi din scrierile cronicarilor polonezi şi maghiar, ca şi Cantemir – de altfel („Martin scrie că, pe vremea când a venit Batie, cu tătarii, numai vlahii, adică românii, cu secuii însoţindu-se, nu numai că pe ei s-au apărat, ci încă şi pe tătari din strâmtorile munţilor împingând dinspre acele părţi, să între în ţara ungurească nu i-au lăsat. Şi, singure, numai aceste două neamuri au tâmpit nasul acelor vrăjmaşi şi de toate celelalte ale Europei neamuri, nebiruiţi varvari”)[1], sub semnul aceleiaşi improbabilităţi, că „aşijderea, şi târgul Baia scrie (Marcina Bielski – n. n.) că l-au descălecat nişte saşi, ce au fost olari”, iar afirmaţia a încântat generaţiile de români lustruitoare cu legende, dar total dezinteresate de istorie. Pământul e o carte, care aşteaptă să fie deschisă, răsfoită şi asumată, dar o vom ignora veşnic. Faţă de începuturile legendare, Baia s-a aflat, de-a lungul veacurilor, într-o necontenită ruinare (numai Ştefan cel Mare i-a pus foc în trei rânduri, din interese strategice, până ce a ajuns, în 1712, să arate „ca un sat păcătos, mai degrabă decât ca un oraş”[2]. Abia după aceea, dar nu mai curând de un veac şi jumătate, Baia a prins iarăşi să înflorească, într-o continuă competiţie cu sine.

1431: Exista un Episcop catolic de Baia, care avea să moară în 1438, pe nume Ioan de Ryza.

1455: Fracesco Fielfo, dorind să cerceteze „acea întindere campestră şi pustie a Sciţiei”, ajunge, „cu efort maxim şi pericol extrem, munţii foarte înalţi şi inaccesibili, deasupra oraşului Baia”[3], dar nu oferă şi alte informaţii despre târg.

1466: Mateiaş Corvin, gelos pe victoriile, dar şi pe independenţa lui Ştefan, „a tras spre Moldova” şi „a sosit la Baia, luni, decembrie 14 zile, şi, acolo, cum nu prea avea nici o grijă, din nici o parte, îşi lăsă oastea fără de nici o grijă, nici pază, ci la băuturi şi la prăzi. Unde, având Ştefan Vodă ştire şi prinzând limbă, marţi, noaptea, decembrie 15, a aprins târgul asupra lor, când ei erau fără de nici o grijă. Şi, fiind şi beţi, şi negătiţi de război, i-a lovit Ştefan Vodă, cu oaste, tocmai în revărsatul zorilor, şi multă moarte şi pieire a făcut întrînşii. Că ei, nefiind tocmiţi de război, nici de arme nu s-au apucat, ci de fugă, nici urma să ia care scăpa, că, fiind noaptea, de nu ştiau încotro vor merge, în toate părţile rătăceau, de-i vânau ţăranii, în zăvoaie, prin munţi, unde vreo 12.000 pieriţi s-au aflat. Mai apoi, şi însuşi craiul, rănit de săgeată foarte rău, de-abia a hălăduit pe poteci, de a ieşit la Ardeal”[4].

1581, septembrie 14: „Toader Ponici, nepot Sturzei, cu fiul său Ionaşco aprodul, şi Adam vistiernicul, ginere lui Alexa Roşca, nepoţi Sturzei, pârăsc înaintea domnului pe Egumenul şi pe toţi fraţii din mănăstirea Moldoviţa, pentru căci călugării ar fi stăpânind părţile lor din satul Răciuleni cu morile, arătând ei uric de cumpărătură de la Bogdan Voevod, unchiul domnului, şi uric de schimb pentru sa­tele Bouceanii şi… şi Dajbogoaia ce au fost date mănăstirii. Iar călugării au arătat uricele ce au avut dânşii de la Alexandru Voevod. Iar uricul de schimb ce l-au fost avut ei de la Bogdan Voevod, moşul domnului, l-au luat Sturza, ce au fost mare postelnic, în zi­lele lui Ştefan Voevod, ce s-au numit Lăcustă, precum se mărturiseşte în uricul ce l-au avut ei de la Alexandru Voevod. Atunci domnul şi boierii, văzând marea lor îndreptare şi întăritură şi mărturie cu pravile domneşti, au însărcinat pe Ghedeon, marele vătav al ţinutului Sucevei, să meargă la Răciuleni, cu megieşii din sus şi din jos, a acelui sat, şi cu şoltuzul şi cu pârgarii şi cu toţi bătrânii târgului Baia şi să găsească cu sufle­tele lor de este dreaptă ocină a mănăstirii Moldoviţa şi dacă călugării stăpânesc hotarul aşezat de Ştefan Voevod cel Bătrân. Şi văzând mărturia făcută pe su­fletele lor de Ghedeon şi de megieşii Răciuleni şi de şoltuz, cu pârgarii săi, domnul dă putere mănăstirii să stăpânească acele părţi de sat, cu moşiile şi cu tot venitul, punând pre călugări să dea 110 zloţi ferue (sau ferae, adică taxă de judecată – n. n.) în visteria domnească; iar pe Ponici şi pe rudele lui i-au dat rămaşi de orice drept”[5]. Există multe astfel de urice, care vizează alte aşezări, întărite de şoltuzul şi pârgarii de Baia, care probează o împuternicire judecătorească aparte pentru liderii străvechiului târg, De pildă, în septembrie 1581, „Nicoară şoltuz cu 12 pârgari din Baia”[6].

1602: Bernardino Quirini scria că „Baia, oraş situat în apropierea Carpaţilor, e locuit de saşi şi unguri catolici, şi de un mic număr de moldoveni schismatici; se află, aici, o biserică parohială romano-catolică, de zid, mare şi frumoasă, clădită, odinioară, de soţia (Margareta de Losongz) unuia din acei principi catolici ai ţării, şi care e înmormântată aici. Această biserică era mai bogată decât celelalte, dar Mihai (Viteazul) a despuiat-o de odăjdiile preţioase şi de argintul mult, ce-l avea; pe vremuri, îşi avea preotul său anume, dar acum nu mai are nici un slujitor; mai este una mică, dar e părăginită”[7].

1623: Minoritul Andrei Bagoslavic nota, în însemnările sale de călătorie, că „Baia poate să aibă vreo 300 de case şi este unul dintre oraşele vechi din Moldova”[8].

1643: Minoritul Bartolomeo Basseti avea să lase o descriere mai temeinică a aşezării Baia: „Biserica din Baia este de zid, e închinată Adormirii Fecioarei Maria. A fost ridicată de prea luminatul domn Alexandru (cel Bun – n.n.), după cum se vede dintr-un epitaf, în corul acelei biserici, pe stânga, şi care are următorul cuprins: „În anul Domnului 1410, s-a închinat această biserică în cinstea Fericitei Fecioare Maria; a fost ridicată de prea luminatul principe Alexandru Voievod, odată cu mănăstirea din Baia. Soţia sa, Margareta, de sfântă amintire, este îngropată sub cristelniţă”. / Biserica este lungă de 30 de paşi, largă de 10. Sunt 4 altare. / La altarul cel mare, este chipul Fericitei Fecioare, la dreapta, Sfântul Petru, la stânga, Sfântul Ioan; deasupra, Sfânta Treime. / Al doilea altar este închinat Sfintei Ecaterina cu roata, are, la mijloc, chipul ei, la dreapta, Sfânta Varvara, la stânga, Sfânta Dorotea, deasupra, Încoronarea Fecioarei Maria. / La al treilea altar, care este închinat Sfântului Nicolae, în mijloc, este Isus pe cruce, deasupra, Adormirea Fecioarei Maria şi viaţa acestui sfânt. / La al patrulea altar, este chipul Fecioarei Maria, cu Fiul în braţe, Naşterea lui Hristos şi Adormirea Mariei. / Mai este şi o capelă, închinată prea Sfintei Treimi, care aparţine domnilor Gross, saşi; e lungă de 8 paşi, largă de 4 paşi şi jumătate… / Mai este şi o altă biserică, afară din oraş, închinată Sfântului Petru, de zid; fiind ruinată din vechime, slujeşte drept biserică sacristia, care este lungă de 10 paşi, largă de 6, cu un singur altar, fără icoane. / În sus numita capelă, închinată prea Sfintei Treimi, la altar este înfăţişată prea Sfânta Treime, Încoronarea Fericitei Fecioare, la dreapta, Sfântul Toma, care atinge coasta lui Hristos, la stânga, Învierea. / Paroh este preotul Gheorghe Gross. / Case de catolici sunt 44; suflete, 215; de împărtăşit, 133. / Case de schismatici, 180; suflete, vreo 600. Sunt 4 biserici (ortodoxe – n.n.)”[9].

1646: „În anul Domnului 1646”, mai precis în 17 decembrie, Marco Bandini, cel mai interesant mărturisitor al românilor, sosea la Baia. „Acest orăşel a fost locuit, odinioară de saşi, şi avea mai bine de 1.000 de case, şi mai bine de 6.000 de oameni; acum, abia mai sunt 40 de case şi, în ele, 250 de suflete, cu copii, cu tot. / Locul este vesel, pe un şes, pe malul râului Moldova, care curge de la apus. Dincolo de acesta, la vreo două stadii, încep dealurile şi munţii, până în Transilvania, ce ţin cale de trei zile. / Spre miazănoapte şi spre miazăzi, se întind câmpiile cele mai deschise, spre răsărit – dealurile cele mai fermecătoare şi bogate. Viţa de vie nu se cultivă în acest ţinut, din cauza vântului foarte rece, care suflă din munţii Transilvaniei. Iar ogoarele din jurul oraşului nu sunt atât de mănoase, cum sunt dealurile, aflate la două stadii depărtare. / Totuşi, este un mare belşug de vin şi de pâine, ce se vând pe un preţ foarte ieftin… Aici cresc tot felul de fructe, în afară de cele ale Italiei. Torentele sunt vecine şi Moldova abundă în peşti mici”[10]. / Pietrele de mormânt de la Baia aveau să fie, pentru Marco Bandini, un pretext pentru câteva pagini de istorie obştească vie, deci de memorie cotidiană, de „istorie măruntă” – cum o numea Iorga, care, de regulă se pierde. Relatarea începe de la piatra părintelui Ambrosiu, pe care „cuvintele de pe marginea lespezii, înconjură această reprezentare: Este sculptat părintele Ambrosiu, în rasă franciscană, cu mâna dreaptă ţine, în sus, crucea, cu cea stângă cărţulia regulii sale monahale, prin care poporenii atestau că el a trăit ca iubitor al crucii şi păzitor al regulii ordinului său. / După un părinte atât de evlavios, a urmat părintele Petru Concubinariul, care, neputând să-şi ţină nevasta, în urma reformei predecesorului său, s-a prefăcut că a alungat-o de la el, a trimis-o, deocamdată, în Transilvania, unde se ducea des la ea, sub felurite cuvinte. Dar, când au băgat de seamă, poporenii din Baia l-au silit să plece de tot… Au urmat mai mulţi părinţi vrednici de toată lauda. În sfârşit, a urmat polonul conventual Sigismund franciscanul, despre care poporenii din Baia ziceau: „O, de n-ar fi apărut niciodată la Baia!”. Abia cu forţa a fost dat afară, din pricina purtării sale scandaloase. / În vremea asta, a sosit părintele Cristofor, din tagma Sfântului Francisc, care, adunând ceva bani, când a murit, la Baia, în 1634, poporenii i-au pus această inscripţie: „Sub această piatră zace R. P. Cristofor Delovics al ordinului minoriţilor conventuali ai Sfântului Francisc”. /  Moartea acestui părinte a fost urmată de o tragedie jalnică. Acest părinte, după cum i-a mers vestea, a avut un tezaur, al cărui loc nu a vrut să-l arate, nici chiar la moarte. După ce a murit, au căutat fiii bisericii şi au găsit 82 de lei imperiali. / Aflând despre descoperirea tezaurului, bătrâna bucătăreasă a defunctului părinte a dat de ştire părintelui Sigismund polonul, care se afla, atunci, în trecere, prin Baia, şi el şi-a cerut partea din banii descoperiţi, iar „edilii” i-au răspuns că aceşti bani nu le aparţin lor, ci sunt pentru nevoile bisericii. / Înfuriat, părintele Sigismund s-a grăbit să meargă la principe şi i-a acuzat pe fiii bisericii din Baia că ar fi găsit 80.000 de imperiali, împreună cu o cruce mare de aur, împodobită cu mărgăritare mari. / Principele porunceşte să fie aduşi, îndată, fiii bisericii, împreună cu catolicii mai de samă, şi ordonă să i se aducă, îndată, cei 80.000 de imperiali sau scuzi. Aceia tăgăduiesc că ar fi văzut o asemenea sumă de bani şi mărturisesc sincer că nu au fost mai mult de 82 de lei şi că ei nu şi i-au păstrat pentru sine, ci pentru biserică. / Principele (Vasile Lupu – n.n.) porunceşte ca acei nevinovaţi să fie căzniţi cu caznele cele mai grozave: să fie pârliţi cu facle, să fie traşi pe banca de tortură, să li se dezarticuleze mădularele, şi nu a lăsat nimic neîncercat, pentru a se face stăpân pe un asemenea tezaur. Iar aceia nu încetau să se jure şi să se declare gata să sufere cele mai grave osânde, dacă s-ar găsi ceva peste cele arătate. / Între timp, au fost raportate toate acestea principelui înţelept, care, auzindu-le, a poruncit să fie chemat părintele Sigismund, pentru ca să descopere adevărul, şi l-a întrebat dacă a văzut crucea mare de aur a răposatului părinte. El a răspuns că a văzut-o. / Atunci principele i-a arătat acea cruce, abia mai mare de degetul mijlociu, şi de argint poleit, şi i-a zis: „Asta este?”. / Acela nici nu a îndrăznit şi nici nu a putut să tăgăduiască, ci, vrând, nevrând, a zis că da. / Auzind acestea, principele, cuprins de ruşine pentru că fusese atât de încrezător, şi că la ponegrirea unui călugăr vagabond, poruncise să fie chinuiţi atât de crunt bieţii orăşeni, a dat ordin, aşadar, ca ei să fie sloboziţi: însă unul, în grozăvia chinurilor, şi-a pierdut aproape de tot vederea şi, până acum, abia vede, lipsit de lumina limpede a ochilor”[11].

1650: Cele două biserici catolice din Suceava şi una din Baia „au fost arse de tătari”  şi de cazacii lui Hmelniţchi, care „şi-au unit în grabă forţele lor din acea clipă cu cele ale tătarilor şi au năvălit, deodată, în Moldova, au ruinat totul pe unde au trecut şi au ars Iaşul până la pământ”, dar şi mănăstirile din nordul Moldovei, mai ales Dragomirna şi Putna[12].

1653: „În afară de distrugerea făcută, la început, de către Timuş şi de cazaci, oştile, ba cea maghiară, ba cea muntenească sau polonă, ba mai ales cea moldovenească, au pricinuit numeroase pagube ţării. Turcii, precum şi tătarii, ce mişunau în bande, cu prilejul venirii unui nou domn, au chinuit pe oamenii ce fuseseră nespus de loviţi, încă mai înainte, de alţii: foarte multe sate au fost dărâmate din temelie, oraşele şi cetăţile au fost supuse prădăciunii, mănăstirile şi locaşurile sfinte, atât cele moldoveneşti, cât şi cele mai însemnate greceşti, au fost jefuite, ceea ce s-a întâmplat şi locaşului nostru catolic de la Baia. / Aceşti oameni nenorociţi, îngrijindu-se doar să scape cu viaţa, au umplut pădurile, munţii şi peşterile, în aşa fel, încât părea să se fi adus, în aceste ascunzişuri, adevărate colonii, şi numai cei mai îndrăzneţi mai obişnuiau să iasă de prin păduri, să-şi vadă casele pustiite”[13].

1669 (7177): Sunt menţionaţi câţiva locuitori din Baia, cu ocazia vânzării unor jirebii „în Merăşăni”, în zapisul lui „Neculai şi frate-său Hanos, şi frate-său Giurgea, feciorii lui Ianoş din târgul Baia, nepoţi Hancei din Suceava şi cu seminţia lor”[14].

1670, noiembrie: Giovanni-Battista del Mote Santa Maria, preocupat doar de bunurile catolicismului şi vorbind arar şi despre străbunii noştri, scria: „Suceava: Biserica este făcută din zid, dar a fost pârjolită de tătari; acum este restaurată. Are vii şi are şi bani în oraşul Cotnari, şi Cotnărenii îngrijesc acele bunuri. Ca paroh este acolo Don Giorgio Gross, fiu al oraşului Baia, elev al sacrei congregaţii; ca venit anual, îi dau 50 de taleri imperiali. Acea biserică are potire şi o cruce de argint; în acel oraş sunt numai două case de catolici. / Baia: biserica este construită din zid şi înăuntru se află cinci altare bine rânduite, au destule odăjdii de altar, două cruci de argint, şi au vii la Cotnari. Ca paroh este părintele prefect apostolic Vito Piluzzi, care a rămas acolo 18 ani; are 80 de taleri imperiali pe an ca „elemosină” de la biserică; mai înainte, mai era încă o obligaţie de două slujbe pe săptămână, înfiinţată de un preot din familia lui Gross, de unde veneau 18 taleri imperiali pe an, dar acum, fiind vorba de un preot din acea familie (Grigore Gross), acela se bucură de acea fundaţie; în acel oraş sunt 40 de case de catolici”[15].

1671: Sunt menţionaţi, într-un zapis, „Simion şoltuzul cu doisprezece pârgari din târgul Baia, pârgarii Marin, Ionaşco şi Pătraşco, şi cu alţi oameni buni”[16].

1685: În războiul polono-turc din 1685, desfăşurat pe teritoriul Moldovei, fratele lui Miron Costin, Velicico, hatman al oştirii, a ieşit, „cu puţina oaste ce o avea, spre ţinutul Sucevii, împotriva a multor poghiazuri leşeşti, ce umblau de stricau în ţară. Găsit-a, atunci, un poghiaz mare, la Baia. Şi s-a lovit hatmanul Velicico cu dânşii prea tare şi l-au lovit dintr-un sineţ, de i-au rupt zaua de pe lângă grumaz. Velicico năvălise în război singur, cu suliţa în mână, şi altul l-a lovit de i-a rupt spogârniceala de la frâul calului, şi altul l-a lovit, din sineţ, dârlogul de la şea, şi n-a putut să izbândească, şi au purces moldovenii în risipă, şi a fugit hatmanul, şi multă stricăciune a făcut acel poghiaz leşesc. Şi şi alte multe poghiazuri leşeşti, loveau prin alte locuri, de stricau în ţară”[17].

1686, Iacob Sobiecki: După ce trec Şomuzul, pe la Răciuleni (sat dispărut), polonii Regelui Jan Sobiecki trec pe lângă Baia şi poposesc, luni, 30 septembrie, „lângă satul Oprişeni, lângă un heleşteu (Iazul Călugărilor, de lângă Oprişenii Fălticenilor), care se numeşte Movileşti pe Şomuz (confuzie cu satul Movileni, de lângă Ciumuleşti)”[18]. De ce nu au poposit în Baia, ci „lângă satul Oprişeni”? Întrebarea e retorică.

1691: În anul morţii lui Constantin Cantemir, 1691, Baia e un oraş pustiu, iar „la Suceava sunt garnizoanele domnilor poloni. Au luat o mănăstire, episcopie a armenilor (mănăstirea Zamca), şi şi-au făcut acolo cetate. Comandantul, care se numeşte Diovanni Federico von Harstallen, este luteran, câţiva căpitani ai regimentului sunt catolici şi cei mai mulţi dintre soldaţi sunt catolici. Capelan, acolo, este un preot polon. Într-un ţinut sau comitat, între munţi, numit Câmpulung, sunt diferite case de catolici şi, deoarece acest comitat, de cinci ani, încoace, dă dajdie şi ascultare Poloniei, se află acolo o companie de poloni, drept garnizoană, printre care sunt şi mulţi catolici”, raporta, în 1691, Francesco Antonio Renzi[19].

1700: O solie poloneză, condusă de Rafael Leszczynski, cu jurnal ţinut de Francisc Radzewski, trecuse, în 18 februarie 1700: „21 februarie. După patru mile de drum, abătându-ne de la drumul drept, solul a sosit la Baia, pe râul cu acelaşi nume. În apropiere, se află un râu mare, Moldova, care curge pe sub dealurile de la miază-zi. Spre miază-noapte, se află nişte mănăstiri pustii şi o biserică romano-catolică, adică doar zidurile, urme ale unui oraş odinioară populat” (călători, VIII, pp. 164, 165). Solia pleacă, apoi, la Iaşi, să se întâlnească cu Antioh Cantemir Vodă, iar de acolo, spre Constantinopole. Solia polonă revine pe meleagurile noastre în 15 septembrie 1700, când poposeşte „în câmp, lângă Baia, după şapte mile de drum”, iar în ziua următoare, la Suceava, unde lua masa „în câmp, între oraş şi o mănăstire, după ce am trecut, prin vad, râul Suceava”, deci la Iţcani, unde a şi rămas peste noapte”[20].

1709: Pal Raday a ajuns în munţii Bucovinei, venind din Maramureş, în 3 noiembrie 1709: 7 noiembrie. A doua zi, plecând la ora opt, dimineaţă, am sosit, la ora două, după-amiază, la Baia şi am dormit acolo, în casa preotului. / 8 noiembrie. Plecând, de la Baia, la ora 7, dimineaţă, am ajuns la satul numit Paşcani, pe la ora şapte, seara”[21].

1712: În iarna anului 1712-1713, oastea leşească era cantonată la Cernăuţi „şi făcea multă stricăciune locuitorilor”, aşa că domnitorul şi-a trimis hatmanul Buhuş, care, adunând ceva oaste bucovineană, i-a determinat pe leşi să stea cuminţi, până spre sfârşitul lunii februarie, când vor pleca, supravegheaţi, la Bender, hatmanului îngăduindu-i la iernat, în baza unei straşnice mituiri, despre mituirea aceasta povestind şi Weismantel. „Baia arată ca un sat păcătos, mai degrabă decât ca un oraş; asemenea orăşelului Siret, aşezat pe râul Siret”[22].

1734: Este menţionat, într-un uric, „rugătorul nostru, preotul Crăciun de la Baia”[23].

1775: „Pe 13 septembrie 1775, comisarii de frontieră s-au întâlnit la Baia (în Moldova). Demarcația în curs de desfășurare avea, acum, un curs atât de favorabil, încât întreaga frontieră sudică și, de asemenea, granița de est, până la Cernăuţi, putea fi corectată până la începutul lunii noiembrie. Austria şi-a fost adjudecat, în sud, Candreni (de lângă Dorna-Watra) și Stulpicani (de lângă Câmpulung), precum și întinderi considerabile de pământ, între râurile Siret și Suceava. Dar acum astfel de dispute au izbucnit între comisari, motiv pentru care nu numai că demarcația ulterioară a stagnat, dar Tahir Aga a declarat că o parte din frontierele deja corectate (de exemplu, între râurile Siret și Suceava) sunt îndoielnice. Comisia, tocmai datorită comportamentului inteligent al lui Thugut, în ianuarie 1776, a plecat, din Cernauca, iarăşi la muncă”[24].

1803: Condica liuzilor pe 1803 indică, pentru „Baia-bogată” a logofătului Constantin Balş, din Ocolul Moldovei, numărul oamenilor: 291, banii unui sfert nou de 3 luni: 1.135, suma peste tot a birului anului 4.540, şi 25 de scutelnici – de către cine se scutesc; „de cătră însuşi” logofătul proprietar al satului[25].

1855: „Baia. În depărtare de o oră de la Folticeni[26], la poalele munţilor, se află Baia, odinioară numele unei cetăţi, astăzi o mare moşie, proprietatea unui gentilom spaniol, care o dobândi prin căsătorie cu o română. Baia se deosebeşte prin poziţiunea sa pitorească, prin frumoasa aşezare a proprietarului şi prin trei ruine, rămase din timpurile Marelui Ştefan, care iubea a locui în acea cetate. Palatul proprietarului, deşi nu de o arhitectură impozantă, este mare şi frumos şi aşezat în mijlocul unui parc englezesc destul de întins. Prin el curge o ramură a Moldovei, care formează mai multe lacuri frumuşele. O parte a grădinii e mai sălbatică şi primblătorul, străbătând prin strâmte şi întunecoase alei, se află, fără de veste, în mijlocul unor ruine. Acestea înfăţişează toata mărimea trecutului: zidurile de piatră, de o lungime de vreo 15 picioare, înălţimea unor părţi a zidurilor, care se întrec falnic cu înălţimea munţilor din apropiere, pietrele căzute, cu inscripţiunile lor, toate aceste insuflă mirare şi respect. Pe cât se poate presupune, după forma ruinelor, ele trebuie să fi fost, din vechime, o biserică; inscripţiunile de pe pietre sunt în limba slavonă şi un filolog versat în acea limbă ar descoperi, desigur, ştiinţe interesante asupra acestor locuri. / În mijlocul ruinelor se află un mormânt, în care, după cât se lămureşte de pe inscripţiunea grecească, se odihneşte Cantacuzin, un vechi proprietar al moşiei Baia. Acest Cantacuzin, care trăia cu unu secol în urmă, a fost, pe cât povestesc locuitorii din Baia, un bărbat de un caracter straniu şi sălbatic. El nu avea palaturi în capitală, nici nu era servitor al tronului, ca cei mai mulţi boieri; el afla plăcere în singurătate şi în vânat. Pasiunea vânatului era atât de mare în el, încât se acufunda, cu sute de săteni, în adâncul munţilor, unde petrecea, vânând, pătrimi şi jumătăţi de an. Când se cobora în vale, după asemenea vânătoare, aducea cu el mulţime de urşi şi de cerbi ucişi, cu a căror piei şi coarne îşi orna palatul. Când nu vâna, îi plăcea a rătăci singur prin păduri şi se oprea, cu deosebită mulţămire, între ruinele din grădină, care erau locul său favorit. Acest pasionat vânător atinse o înaltă etate. La sfârşitul vieţii, risipise o mare parte din avere; sătenii ce erau sub stăpânirea sa, uitând întrebuinţarea plugului, erau prefăcuţi în sumeţi vânători, şi moştenitorii lui Cantacuzin nu dobândiră, prin testamentul său, decât un mare număr de piei de fiare sălbatice, cu îndatorirea de a-l înmormânta în mijlocul ruinelor atât iubite de el. / Celelalte două ruine, ce se află la Baia, sunt mai bine conservate. Una dintre ele, o biserică părăsita, în care, după superstiţia sătenilor, locuiesc spirite infernale, a rămas întreagă, afară de clopotniţă. A doua, iarăşi o biserică, e conservată şi mai bine, şi a fost prefăcută şi înnoită, aşa încât înfăţoşează un aspect ridicol, cu grandioasele sale ziduri, pe care se reazemă o clopotniţă de lemn. Deşănţat contrast între energicul trecut şi neputinciosul prezent!”[27].

1881: „Tabloul premiaţilor de juriul concursului agricol şi industrial din judeţul Suceava, în zilele de 14, 15 şi 16 octombrie 1881: Vasile N. Muşat , din comuna Baia, pentru dogărie, 30 lei; Costache Lespădau, din comuna Baia, pentru dogărie, 20 lei; Gheorghe Bosînceanu, din comuna Baia, pentru dogărie, 10 lei; Safta defunctului Iordache a Deaconului, din comuna Baia , pentru ţesături de lână şi in, una vacă”[28].

1894: „Baia, comună rurală în centrul plasei Moldova de Sus şi cam în centrul judeţului. Se mărgineşte, la Est, cu comuna Fântâna-Mare, la Vest, cu Sasca, despărţindu-se prin semne convenţio­nale, coasta heleşteului şi râul Moldova, şi la Nord, cu Fălticeni, prin pârâul Buciumeni. Are forma unui patrulater neregulat, înclinat spre râul Moldova. Pe­rimetrul comunei e în lungime de 25.000 m. / Formată dintr-un singur sat, Baia e populată cu 620 capi de familie, ce numără 2.570 suflete sau 1.269 bărbaţi şi 1.301 femei, din care 154 izraeliţi. Contri­buabili sunt 687. Are o bise­rică în sat, cu 2 preoţi şi 2 cântăreţi, şi o şcoală rurală mixtă. / Budgetul comunei, pe anul 1892-1893, are, la venit, 10.843 lei şi, la cheltuieli, 10.807 lei; iar al drumurilor, 1.887 lei venit şi 1.774 lei cheltuieli. În toată comuna sunt 133 cai, 420 boi, 446 vaci, 274 oi, 10 capre, 323 porci şi 200 stupi. În comună sunt 3 mori, 2 pe Moldova şi una pe Şomuzul Băii, o fabrică de spirt a proprietăţii, ce pro­duce, anual, 516.310 litri, al căror preţ, pe loc, e de 5 lei decalitrul. La această fabrică sunt întrebuinţaţi 60 de omeni. Un fierăstrău primitiv, cu 2 pânze, pus în mişcare de apa adusă, pe canalul Velniţei, din Moldova. Mai sunt: 2 fierari buni nemţi şi mai mulţi ţigani, 6 cizmari. Comerţul acestei comune e, ca peste tot locul în judeţ, în mâinile izraeliţilor. Sunt trei cârciumi şi 2 căsăpii. Pe lângă plugărie, cea mai mare parte dintre locuitori se ocupă cu fa­bricarea doniţelor, cofiţe, budăie, putini şi alte fabricate din brad, pe care le desfac pe la Iaşi, Botoşani, Dorohoi, Vaslui, Roman, etc. / Altitudinea comunei, de la nivelul mării, variază între 400-700 m. E udată de râul Mol­dova, cu afluenţii săi din dreapta, Bogata, Jerna şi Miclăuşa, iar din stânga, Recea, Şomuzul Băii Mare, unit cu Şomuzul Băii Mic şi două iazuri. / Moşia e a moştenitorilor marchizei Carolina de Betmar. Suprafaţa teritorială a comunii e de 3.853 fălci, din care 1.728 pădure, 1.325 loc de cultură şi 800 netrebnic. Anul acesta, s-au cultivat 825 fălci porumb, 394 fălci ovăz. 69 fălci orz, 12 fălci hrişcă şi 200 fălci fânaţ. Grâul nu se cultivă, fiind locurile prea slabe. / Locuitorii, împroprietăriţi după legea din 1864, sunt 35 frun­taşi, 146 mijlocaşi şi 202 codaşi, stăpânind 1.346 fălci. / În apele comunei se găseşte aproape tot felul de peşte de râu şi iaz; iar în păduri se adăpostesc mistreţi, lupi, căprioare etc. Şesul Băii e re­numit pentru faptul că atrage mult vânat de câmp. / Locuri mai însemnate, în comună sunt: Biserica satului, Biserica Albă, Biserica Săsească, Curtea, Cetăţuia şi Groapa lui Hârjab. / La 1803, „Baia-Bogata a dumisale Logofătului Constan­tin Balş avea 291 liuzi, plătind bir 4.540 lei pe an, fiind şi 25 liuzi de cei fără bir” (Uricar., de T. Codr., VII, p. 249). / La 1850 „Baia-Bogata, la ţi­nutul Sucevei, Ocolul Moldovei, moşie a răposatului cneaz Alecu Cantacuzino, are sat cu două biserici, cinci preoţi, doi dia­coni, patru dascăli, un privile­giat, patruzeci şi unu nevolnici, 57 vădane, un vătav, 37 slujbaşi-volnici. Pe lângă moşiile Cotul Băii, Boroia şi altele. Numărul de 326 locuitori” (Buciumul Rom., An. I, 1875, p. 87).

Baia, sat pe moşia şi în comuna cu acelaşi nume din plasa Şomuz Moldova. Aşezat pe ţărmul stâng al Moldovei, îşi trage numele de la baia de bani, ce se afla în vechime aci şi în care se fabricau, din metalele scoase din dealul şi pârâul Bogata şi din râul Moldova. Vatra satului ocupă suprafaţa de 342 fălci. / La 15 August, ziua hramu­lui bisericii, se face târg şi joc mare, cu care ocazie salul e vizitat de locuitorii de prin toate satele învecinate şi de târgoveţii din Fălticeni. / Are: o biserică, zidită de Petru Rareş, la 1532. „După întoarcerea din Ţara Ungurească, Petru Vodă Rareş făcu biserica din Baia” (Gr. Ureche., Letop., I, p. 25). Biserica a fost zugră­vită şi pe dinăuntru, şi pe din afară. Înăuntru se văd chipurile lui Petru Rareş Vodă, Ecaterina Doamna şi fiicei lor. Cu vreo doi ani în urmă, s-a văpsit, pe dinafară, şi astfel s-au acoperit tablourile, sfinţii, jude­cata de apoi şi războaiele ce erau zugrăvite de jur-împrejurul bisericii. E servită de 2 preoţi şi 2 cântăreţi. / O şcoală rurală mixtă, cu un învăţător plătit de stat, înfiin­ţată la 1865 şi frecventată de 60 şcolari. În marginea nord-vestică a satului, se află ruinele bisericii lui Ştefan Cel Mare, numită Biserica Albă, iar în grădina proprietăţii se văd rui­nele unei biserici, ce portă nu­mele de Biserica Săsească. / Alte locuri mai însemnate prin împrejurimi sunt: Cetăţuia, localitate pe un cap de deal, în partea sudică a satului, peste râul Moldova, numită astfel pentru că aşa au apucat şi lo­cuitorii din moşi-strămoşi. Se bănuieşte că sub scoarţa super­ficială de pământ trebuie să fie ziduri, iar bătrânii povestesc că aci ar fi îngropaţi bani în buţi, precum şi alte odoare vechi. / În oborul primăriei, în mai­danul (piaţa) comunei, la locui­torul Nicolae Radu, în livada lui Costache Boz şi în alte locali­tăţi se găsesc temelii de ziduri, de pivniţe, de clădiri mai mult sau mai puţin mari, de subterane etc. Bătrânul Boz spune ca ar fi auzit de la părinţii săi că în livada lor ar fi fost, în vechime, o biserică. Drumurile principale sunt: la Fălticeni (7.000 m,), la Sasca (4.500 m), la Fântâna Mare (7.000 m), la Bogata (3.000 m).

Din trecutul satului. În ve­chime, Baia a fost un târg mari şi se crede că aci a fost chiar scaunul domniei primului descălecător al Moldovei, Dragoş Vodă. Descreşterea sa în­cepu după mutarea autorităţilor la Suceava. Unii cronicari cred că începutul cetăţii Baia a fost pus de nişte olari: „Aşijderea şi târgul Baia l-au descălecat nişte olari saşi; Olărie săseşte se cheamă Baia” (N. Costin, Letop., I, p. 84 şi Apendice I, p. 379). Oraşul exista însă mai înainte de descălecarea lui Dragoş, după cum arată o geo­grafie rusească anterioară anului 1347, şi se crede că aici, şi anume la Bogata, ar fi fost mine, exploatate de romani (Ist. Rom., de A. D. Xenopol. Vol. I, p. 244). / Din „notiţa asupra minelor”, adresată, la 1832, Mai 31, Guvernului provizoriu rusesc, ce administra atunci Moldova, de către directorul şcolii de arte Mihailic de Hodocin, extragem următoarele: „Netăgăduite dovezi ale exploataţiei minelor se înfăţişează la Baia, pe râul Moldova, din următoarele date şi argumente: 1). Pentru că românii după numele anticei poliţii (de la polis, adică oraş – n. n.) Baia, aşezată lângă Neapole, unde sunt ape minerale şi metale, la colonizarea lor în Galia au numit asemenea loc Baiona şi în Da­cia ei, pe acest temei, au dat nume de Baia la toate locurile unde au aflat asemenea pro­ducte. De aceea, în Ungaria şi în Transilvania, mai toate minele se cheamă Banja (Baia), după care românii au numit moneta: bani, precum italienii de astăzi o numesc în chipul următor: Bajocco. 2). Baia, în Moldova, a fost, în epoca veche, poliţie însem­nată şi locuită de unguri şi saşi transilvani, care nu puteau fi alta decât mineri. Acesta se adevereşte din ruinele aflătoare astăzi la Baia, din bisericile şi mormintele săseşti, din care acel cu inscripţia din anul 1652 este al unul Lupu Bănariu, adică lucrător de bani; de asemenea, a fost şi aproapele sat Sasca locuit de mineri saşi. Se pare încă că ei au dat numele lor şi târgului Neamţ” (Uricar., de T. Codr., Vol. VIII. p. 25). / În prima hartă geografică a României, de Iacov Essler şi George Ubelin, publicată în 1513, „Tabula moderna Sarmatiae sive Hungariae, Poloniae, Russiae, Prussie et Valachie”, E. Ptolemeo Argent, 1513”, Baia este omisă (Archiva ist., de B. P. Hajdău, I, p. 178).

Oraşul Baia a fost locuit de mulţi saşi. „De asemenea, în­tâlnim în Moldova Baia, încă de prin veacul XV-lea ca lo­cuită de saşi” (D. Xenopol, Ist. Rom., II, p. 233). Mai multe documente pomenesc de saşii din Baia. Aşa, în 1453, Alexandru Vodă hărăzeşte Mănăstirii Probota, între altele „şi i-am dat, cu voia şoltuzului şi pârgarilor de la Baia, ca de la moara lor să aibă a lua mănăstirea noastră, pe tot anul, câte 12 coloade (măsuri) de orz şi 4 coloade de grâu, fără nici o zăbavă; iară dacă saşii din Baia vor călca vreodată această tocmeală, atunci acei saşi ne vor plăti 60 de ruble argint” (Arch. Ist., de B. P. Hajdău, I, p. 103). / La 1407, Alexandru cel Bun regulează taxele vamale pentru mărfurile de import şi export, „iară pentru exportul postavurilor la Bistriţa, în Un­garia, se va plăti, în Suceava, de la 1 grivnă, până la 3 groşi, în Baia, de la 1 grivnă, până la 1 groş şi jumătate, la Moldoviţa, asemenea, şi, la întoarcerea din Un­garia, cu marfa de acolo, se va plăti de la un tărhat, în Moldoviţa, până la 2 groşi, în Baia asemenea”. / „Cumpărând vite sau cârlani în Bacău sau în târgul lui Ro­man sau în Baia, sau în Neamţ, sau în alte oraşe ale noastre, la locul cumpărăturii se va da vama: de la 1 vită – 1 groş, asemenea de la 10 oi sau de la 10 porci, sau de la 100 piei de miel; de la 100 piei de bou, până la 10 groşi; de la 100 piei crude, până la 2 groşi”. „Importul jderilor ungureşti e liber, plătindu-se vamă, de la 1 grivnă în Baia, până la 1 groş şi jumătate,… din care jderi liber este a se vinde numai după ce noi ne vom alege cât ne va trebui” (Arh. Ist., de B. P. Hajdău, I, pp. 130-132). / Printr-un hrisov al lui Ştefan Vodă, din 31 August 1458, se dă ceara de la toate crâşmele din Baia mănăstirii Moldoviţa (Uricarul, de T. Codrescu, tom. X, p. 127). / În aşezământul comercial, fă­cut de Ştefan cel Mare, în Suceava, la 1460, Iulie 3, se zice: „Cine va duce postavuri la Bistriţa sau la Ungaria va plăti, în Suceava de grivnă 3 groşi, în Baia de grivnă 1 groş şi jumătate, iar întorcându-se din Ungaria, va plăti, de fiecare sarcină sau tărhat, in Baia, 2 groşi”. În Baia se cumpărau vite cornute sau necornute. Exportul cerii munteneşti e liber, plă­tind vamă de fiecare piatră de ceară câte un groş în Baia etc. Exportul jderilor ungureşti e liber, plătind vamă, la frontieră, în Baia sau în Bacău, câte un groş” (Archiva Ist., de B. P. Hajdău, II, pp. 173-175). / „Matei Corvin avea să răfuiască cu Ştefan o veche socoteală, aceea a prădării Ardealului. El intră in Moldova, prin pasul Oituzului, în 19 noiembrie 1465, arde Romanul, se îndreptă spre Suceava şi ajunge la Baia, în 14 decembrie. Acolo, trebuind să poposească iarăşi, spre a-şi odihni armata, mai ales fiind vreme de iarnă, el se întăreşte în acest oraş, încât Ştefan, când îl atacă, într-o noapte, trebui să-l ia cu asalt. Nu sunt exacte deci cele ce spune Ureche, că Matei ar fi fost surprins de Ştefan, pe când „îşi lăsase oastea, fără nici o pază, la băuturi şi jocuri”. Dlugosz, istoricul polon, care trebuia să cunoască mai bine împrejurările, deoarece era contemporan Regelui unguresc şi Domnului Moldovei, povesteşte astfel această bătălie: „După ce a sosit Matiaş Craiul la oraşul Baia şi a întărit oraşul, căci se temea de năvălirea moldoveni­lor, cu şanţuri şi cu care, Şte­fan Vodă, care se aşezase cu oastea sa între râurile Moldova şi Şomuzul, gândind că a venit timpul când, cu puţini, să bată pe mulţi, lăsând caii şi sarcinile în tabără, pedestru şi uşor a venit la Baia şi, aprinzând ora­şul din vreo câteva laturi, în 15 decembrie, noaptea, a năvălit peste unguri, şi a ţinut bătaia amestecată până în revărsatul zorilor. Iară căzând mulţi dintre unguri şi mai mulţi sodomindu-se în flăcări, Craiul Matiaş, rănit pe trei locuri, ci nu de moarte, ca să nu vină în mâinile româ­nilor, cu o lectică s-au scos din locul bătăii. Partea cea mai mare a oştirilor ungureşti, venind la munţi şi aflând drumurile înde­sate cu arbori, ce se tăiase de moldoveni, au ars carele şi bo­găţia şi, îngropând 500 de bom­barde, ca să nu se poată folosi moldovenii cu dânsele, au tre­cut cu fuga în Ardeal. Prin fa­cerea de bine a unul român a scăpat Craiul Ungariei, de nu s-a prins sau nu s-a tăiat, pe care ro­mân Ştefan Vodă l-a pedepsit cu moartea, după ce a înţeles trădarea lui. Spun că 10.000 de unguri au pierit in bătaia aceea; steaguri milităreşti vreo câteva s-au prins, care le-a trimis Şte­fan Vodă, prin solit săi, în semn de biruinţă, Craiului Cazimir” (A. D. Xenopol, Ist. Rom., vol. II, pp. 395, 396). Apoi Ştefan, drept răzbunare, trece în Ardeal şi „pradă ţara în lung şi în lat, cât i-a plăcut, şi nu iese din ea decât atunci când Regele Matei propune împăcarea şi îi dăruieşte două cetăţi în Transilva­nia, Ciceul şi Cetatea de Baltă sau, cum îi zic ungurii, Küküllöwar” (vezi lupta de la Baia şi în Letopis., I, p. 153 şi 154). / Înainte de lupta de la Războieni, oraşul Baia fu ars pentru a doua oară, tot de Ştefan cel Mare, împreună cu Iaşul, Ba­căul şi Romanul, pentru a ridica, astfel, turcilor putinţa adăpostirii (A. D. Xenopol şi Gr. Tocilescu).  / Baltazar de Piscia, comunicând Papei (Scris, Vratislavia, 1476, Septembrie 16) noutăţi căpătate de la 5 tineri genovezi, care fu­sese luaţi robi de turci, spune că Ştefan cel Mare, pentru a zădărnici venirea turcilor, a ars Vasluiul, Iaşii, Bacăul, Roman şi Baia. Apoi, lăsând o garnizoană în Suceava, Ştefan avu o luptă cu turcii, într-o pădurice, la depărtare de o jumătate zi de la Bagna (Columna lui Traian, p. 379). / Episcopul catolic Fra Bernardo Quirini, în 1599, arată că Baia numără la 3.000 (cu aproximaţie, 15.000) suflete (A. D. Xenopol. Ist. Rom., III, p. 533). / În Baia se întâmplă, pe tim­pul domniei lui Constantin Cantemir Vodă (1685) lupta hat­manului Velicico cu un podghiaz mare de leşi: „Într-acea vreme ieşit-au hatmanul Velicico, cu puţină oaste ce avea, spre ţinutul Sucevei, împotriva a multe podghiazuri leşeşti, ce umblau de stricau în ţară; găsit-au atunci un podghiaz mare la Baia şi s-au lovit hatmanul Velicico cu dânşii prea tare, cât 1-au lovit pe hatman dintr-un sineţ, de i-au rupt zaua de pe lângă grumaz. Velicico năvălea în război singur, cu suliţa în mână, şi altul l-au lovit de i-au rupt spogârniceala de la frâul calului, şi altul i-au lovit din si­neţ dârlogul de la şea. Şi n-au putut să izbândească, şi au pur­ces moldovenii în risipă; şi au fugit hatmanul Velicico, şi multă stricăciune au făcut acel podghiaz leşesc; şi alte multe podghiazuri leşeşti loveau pe alte locuri de stricau în ţară”. Şi, mai la vale: „Venise trei sârbi aici, în ţară, să slujească, care acei sârbi, mai înainte vreme, fusese kesăgii, anume Ilie şi Standul, şi Dimaiuruc; ei spoveditu-s-au la un călugăr grec, la Galaţi, tre­când Dunărea; şi acel călugăr i-au pârât la Duca Vodă, de le-au luat Duca Vodă 70 de pungi de bani şi multe odoare scumpe; şi pe urmă şi-au găsit vreme acei sârbi, de s-au dus în ţara leşească; şi aceia au bătut pe hatmanul Velicico la Baia; şi făceau multe podgearuri şi răutăţi ţării, că erau oameni foarte harnici; şi aşa s-au întâmplat într-un podghiaz, de l-au împresurat mulţime de tătari” (I. Neculce, Letopis.,  II, p. 231). / În 1741, Baia era încă târg; dovadă, un document din acel an, în care se zice „Târgoveţii de Baia”, „hotarul târgului Baia” (Uricar., vol. I, p. 262). / La 1776, Iulie: „Comisarii austrieceşti şi turceşti pentru delimitarea Bucovinei se întâl­niră mai întâi în Baia, unde şi-au arătat plenipotenţele şi s-au apucat de demărcăciune” (Uric,. de T. Codr., vol. IX, p. 255). / La 1803, „Baia-Bogata, a Dumisale logofătului Constantin Balş, avea 293 liuzi, plătind bir 4.540 lei pe an, fiind şi 25 liuzi de cei fără bir” (Uricar., de T. Codr., vol. VII, p. 240)”[29].

1909: „Ca una din cele mai bătrâne aşezări orăşeneşti ale ţării, Baia Sucevei, azi un sat ca multe altele, păstrează în cuprinsul său rămăşiţe istorice a căror vechime se ridică de­parte, în sus, de-a lungul vea­curilor, până în vremea celei mai bogate înfloriri a târgului săsesc de odinioară, până în anul memo­rabil al ruşinoasei înfrângeri a lui Matiaş Craiul, în Moldova, şi până în epoca întâi şi celei mai vrednice domnii a lui Petru-Vodă Rareş. Ele sunt: 1). ruinele Biseri­cii catolice, re-edificată de Alexandru cel Bun, la 1410; 2). Biserica Albă, acum re­staurată, înălţată de Ştefan cel Mare, şi 3). Biserica zisă, pe numele ctitorului, a lui Petru Rareş, zidită la 1532. / Măreţele ruine ale bisericii catolice, aflătoare azi în grădina proprietăţii locului (marchiza Carolina de Betmar – n. n.), provin, cum s-a spus, din străvechea ctito­rie a lui Alexandru cel Bun, de la 1410, pe care Voievodul a înălţat-o, precum mărtu­risesc izvoarele, pe seama locuitorilor saşi, în amintirea răposatei sale soţii, Margareta, înmormântată aci. Înainte însă de a arăta împrejurările în care s-a făcut aceasta şi de a înşira datele mai însemnate ce avem, cu privire la domneasca fundaţie, e necesar, pentru lămurirea lucrului, să spu­nem câteva cuvinte despre târgul însuşi. Căci cu întemeierea, dezvoltarea şi decă­derea lui stă în strânsa legătură istoria bi­sericii catolice din localitate. / Baia, cum i-au zis totdeauna ai noştri, Stadt Molde, cum o numeau diregătorii saşi, în bogata lor corespondenţă cu Bis­triţa Ardealului, Moldavia, cum o gă­sim însemnată în hărţile cele mai vechi, Civitas Moldaviensis, cum o scriau străi­nii în documentele şi actele lor latineşti, a fost descălecată de saşii ce colonizaseră vecina Rodnă, de peste munţi, şi o aduseră la mare înflorire, în a doua jumătate a secolului al XIII-lea. În Baia, scrie dl Iorga, se recunoaşte ungurescul Banya, ce slavoneşte e tot atât cât Rodna, Rodna din vecinătatea Bistriţei. / În întâia jumătate a secolului al XIII-lea, târgul era întemeiat şi organizat definitiv, după modelul cetăţilor săseşti din noua patrie a descălecătorilor, din Ardeal. O arată aceasta mărturia documentelor posterioare, nu prea târzii (cel dintâi de la 1413), care numesc Baia capitală a „Ţării Moldovei”. Fireşte, nu a Moldovei lui Bogdan Vodă, Descălecătorul, care va fi rezidat la Rădăuţi, unde s-a înmormântat, ci a Voievodatului întemeiat, puţin mai îna­inte (circa 1352), de Dragoş Vodă şi fiul său, Sas, Voievodat numit, în diplomele Regelui Ludovic, „terra Moldaviae” şi pe care l-a supus şi luat în stăpânire Bogdan. Fap­tul acesta se atestă şi prin pecetea contem­porană, căci, după sigilografi, e gravată în secolul al XIV-lea, a sfatului orăşenesc, pe care târgoveţii din Baia au întrebuin­ţat-o în actele lor, generaţie după gene­raţie, până târziu, în secolul al XVII-lea, „pecete ce are, ca stemă a oraşului, un cerb în fugă spre dreapta, cu capul întors, între ale cărui coarne se află un crucifix, iar în exergă inscripţiunea: SIGILIUM * CAPITALIS * CIVITATIS * MOLDAVIE * TERRE * MOLDAVENSIS”. / Întemeiat în astfel de condiţiuni, de o populaţie harnică, cu spirit de organizare şi năzuinţe de propăşire, Baia, mijlocind o bună parte a relaţiunilor noastre econo­mice cu Ardealul, ajunge, în a doua jumă­tate a secolului al XIV-lea, unul din cele mai însemnate târguri ale Moldovei şi se menţine ca atare în secolul următor, ală­turi cu celelalte aşezări orăşeneşti ale ţă­rii, care, deşi întemeiate mai târziu, se dezvoltaseră şi ele destul de repede. Acea­sta se vede din bogata corespondenţă a oraşului cu Bistriţa, din vechile privilegii comerciale, acordate neguţătorilor străini, în care Baia figurează între târgurile de frunte ale ţârii şi din faptul că aci, la în­ceputul secolului al XV-lea, s-a cerut şi s-a obţinut, de la Scaunul Pontifical, înfiinţarea unei Episcopii catolice, mai mult pen­tru locuitorii saşi ai oraşului şi mai cu seamă pentru scopurile generale ale propagandei între „schismatici”, sprijinită atunci, cu mult zel, de Margareta Doamna, soţia lui Alexandru Vodă cel Bun, “illa gem­ma pretiosa, Moldavicarum ecclesiarum fundatrix”. Pe mormântul acestei Margarete, con­siderată de tradiţia bisericească ca înte­meietoare a cultului catolic în Moldova, edifică Alexandru cel Bun, la 1410, ne relatează Marco Bandini, la 1646, mă­reaţa biserică, cu hramul „Sfintei Fecioare”, dim­preună cu mănăstirea în care, câţiva ani după aceea, se aşeză Scaunul Episcopilor latini din Târgul Moldovei, Civitas Moldaviensis. Era în epoca de înflorire a co­munităţii catolice a saşilor din Baia, epocă ce, de altfel, nu ţinu decât prea puţin, până la 1467, când, precum se ştie, târgul ce adăpostise între zidurile sale oa­stea ungurească a Craiului Matiaş fu dat pradă flăcărilor, în noaptea de 14 spre 15 decemvrie, odată cu lovirea, spargerea, înfrângerea şi ruşinoasa fugărire a vrăjmaşilor. / Arderea aceasta a târgului, urmată de o alta, în 1476, înaintea bătăliei de la Valea Albă, e punctul de plecare pentru decăderea Băii: o parte din vechii locuitori îşi părăsiră vetrele, locul lor fiind luat de „schismaticii valahi”, pe seama cărora ridică, acum, victoriosul Voevod o biserică mare şi frumoasă de piatră, pe care o în­chină „Sfântului Marelui Mucenic şi Biruitor Gheorghe”. Astfel, înfloritoarea comunitate catolică săsească şi ungurească scăzu de­odată şi, cu dânsa, şi Episcopia, ce nu mai avea nici măcar atâtea venituri, cât să poată susţine pe episcopi, care, din cauza aceasta, păstrându-şi titlul, rezidau prin alte părţi. Fireşte că aceasta contribui mult la decăderea târgului, decădere favorizată de noile împrejurări economice, mai puţin prielnice ca altă dată, precum şi de pro­cesul înlocuirii treptate a populaţiei vechi târgoveţe de meseriaşi şi neguţători, prin populaţia nouă sătească de plugari şi păstori. Căci, de unde în vremile sale de înflorire, Baia numără peste 6.000 locuitori saşi şi unguri, la sfârşitul secolului al XVI-lea ea nu mai avea decât ceva mai mult de a douăzecea parte (360) din aceşti locuitori. Foarte elocvent!”[30].

1919: „Cel dintâi Scaun de Domnie n-a fost la Suceava, ci la Baia. Ţara se zicea Moldova, după râul Moldovei, căci împărţirea cea veche a ţăranilor era după râuri: moldoveni, suceveni, sireteni, pruteni şi aşa mai departe. La început a fost poate ţara la Câmpulung, apoi, pe cursul Moldovei, a tras către miazăzi şi ră­sărit, ajungând la Baia, lângă Fălticeni, astăzi un sim­plu sat, pare va trebui să fie ridicat din nou la în­semnătatea de târg, precum merită şi după monumentele pe care le posedă, căci este o biserică a lui Ştefan cel Mare foarte frumoasă şi mai bine reparată decât Mirăuţii de aici, căreia i s-a dat un foarte fru­mos acoperiş de pagodă chinezească… Revenind însă la ceea ce spuneam, Baia are acum o biserică a lui Ştefan cel Mare foarte bine reparată, fără acea aroganţă de stil şi de lux mahalagesc, care distinge reparaţiile austriece şi, pentru a întrebuinţa un cuvânt german şi mai aplicabil, fără acea tendinţă de „protzen”, care deosebeşte biserica din Mirăuţi. Şi Baia mai are şi o biserică a lui Petru Rareş, care n-a avut nevoie să fie reparată. Sunt, apoi, acolo ad­mirabili ţărani, asemănători întru toate cu aceia din Şcheia, pe cari i-am văzut jucând. Acum vreo zece zile, au venit să ceară o şcoală secundară, arătând că-s gata să sprijine înfiinţarea acestui liceu. Când un sat are asemenea amintiri şi o ţărănime ca aceasta, se poate face pentru el ceva, care să-l asemene puţin cu Capitala ce a fost Baia odinioară”[31].

1922: „Propunerile de exproprieri, prin procese-verbale semnate de preşedintele judecător Honcu şi de membrii B. Sarlea şi V. Popescu, cu V. Miron secretar, erau ulterior înregistrate la tribunal: No. 4575. Procesul-verbal încheiat în ziua de 7 octombrie 1922. Comisiunea, în unanimitate, dispune: Rezervă suprafaţa de 24 ha, sesiile celor 2 biserici, biserica Ştefan cel Mare şi Petru Rareş, satul Baia, în megieşiile actualei stăpâniri şi declară expropriată suprafaţa aproximativă de 28 ha, formată din 2 trupuri, şi anume: 19 ha aproximativ, în partea de Nord a pământului celor 2 biserici, megieşit c cu locurile comunelor şi drumul ce duce spre „Coasta Bolohanului”, şi 8 ha şi jumătate, la locul numit imaşul de după sat „Cotul Gogului, loc de păşune, cu tufişuri de arin”[32].

1941: „Tablou de condamnaţii care au beneficiat de suspendarea executării pedepselor, conform decretului-lege Nr. 1.132/941, Monitorul Oficial Nr. 94 din 1941[33] – Tribunalul şi Penitenciarul Suceava: Dănilă Alexandru, agricultor, domiciliat în comuna Baia, str. Uzinei Nr. 11, născut în comuna Fălticeni, jud. Baia, condamnat de Trib. Mil. C. IV Armată, pentru rebeliune, la 3 ani închisoare corecţională, conform art. 259 şi 260 c. p., ord. I. d. Nr. 856 din 1938”.

1941: „Tabloul normaliştilor cu diplomă de capacitate, numiţi în învăţământul primar prin încredinţare de post pe ziua de 1 Noiemvrie 1941: Iloaiea V. Constantin, seria 1936, media 7,93, numit în comuna Baia-Bogata, postul I, judeţul Baia”[34].

1942, ianuarie 29: „Noi, general Victor Iliescu, subsecretar de Stat al Educaţiei Extraşcolare; / Având în vedere jurnalul Consiliului de Miniştri Nr. 21 din 14 Ianuarie 1942… / Decidem: Art. unic. Se angajează, pe data prezentării la serviciu, ca diurnişti la formaţiunile tineretului extraşcolar, următorul personal, plătibil cu îndemnizaţia de şedinţă respectivă: Pintilie Ilie, învăţător, şeful Subcentrului Baia; Onişoru Gheorghe, învăţător, şeful Subcentrului Baia; Ştefănescu Maria, învăţătoare, şefa Subcentrului Baia; Leviţchi Maria, învăţătoare, şefa Subcentrului Baia, Tit Natalia, învăţătoare, şefa Subcentrului Baia”[35].

1947: „Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947[36], următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Popa Nicolae, de la Cotu Băii, 1a Baia băieţi; Gavrilescu Mihail, de la Bogata, la Baia băieţi; Ursulescu Gheorghe, de la Sasca Mare, la Baia băieţi; Popa Teodorina, de la Cotu Băii, la Baia fete; Pungă Viorica, de la Bogdăneşti Nr. 2, la Bogata. Mirăuţă Maria, de la Baia, la Bosanci Nr. 2; Văcăreanu Teodor, de la Baia, la Moara-Carp; Popovici Maria, de la Baia, la Bosanci, Moara-Carp; Chivu Ecaterina, de la Baia, la Udeşti; Movileanu Emil, de la Baia, la Comăneşti”.

Biserica Albă din Baia

[1] Cantemir, Dimitrie, Hronicului Romano-Moldo-Vlahilor, p. 755

[2] Călători, VIII, p. 346

[3] Călători…, Supliment 1, Bucureşti, 2011, pp. 12, 13

[4] Ureche, op. cit., p. 52

[5] Ghibănescu, Gh., Surete şi Izvoade, vol. XIX, Iaşi 1927, pp. 152, 153

[6] Ghibănescu, Gh., Surete şi Izvoade, vol. XXI, Iaşi 1929, pp. 109, 110, 120

[7] Călători, IV, pp. 336-338

[8] Călători, V, p. 19

[9] Călători, V, pp. 181-183

[10] Călători, V, pp. 325, 326

[11] Călători, V, pp. 326, 327

[12] Călători, V, pp. 437 şi 491

[13] Călători, V, pp. 500, 501

[14] Iorga, N., Studii şi Documente cu privire la Istoria Românilor, Vol. XXI, Bucureşti 1911, p. 205

[15] Călători, Vol. VII, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p. 217

[16] Ghibănescu, Gh., Surete şi Izvoade, vol. IV, Iaşi 1908, p, 76

[17] Neculce, p. 90

[18] Călători, VII, pp. 433-435

[19] Călărori, VIII, p. 118

[20] Călători, VIII, p. 173

[21] Călători, VIII, pp. 293, 294

[22] Călători, VIII, p. 346

[23] Ghibănescu, Gh., Surete şi Izvoade, vol. XXIV, Iaşi 1930, p. 11

[24] Polek, Erwerbung der Bukowina durch Oessterreich (Bucovina achiziționată de Austria), pp. 43  şi următoarele; Werenka, Ueber die Grenzregulierung der Bukowina zur Zeit der Vereinigung mit Oesterreich (Despre reglementarea frontierei Bucovinei, în momentul unificării cu Austria), Jahrbuch der Bukowin. Landesmuseums. III, pp. 1 şi următoarele.

[25] Codrescu, Th., Uricarul, Vol. VII, Iassi 1886, p. 249

[26] Cu mai mulţi ani în urmă, am întreprins, în societatea unui amic, o primblare de câteva luni prin munţii Moldovei, Bucovinei şi Transilvaniei. În vreme ce amicul meu desemna locurile cele mai frumoase, eu descriam călătoria noastră. Descrierea ar fi prezentat poate oareşicare interes acelor care se ocupă cu moravurile poporului şi care sunt amatori de frumuseţea naturii, căci adesea siliţi de a căuta un adăpost prin colibe sau de a dormi pe câmp, sub cerul înstelat, am fost într-un necurmat contact cu oamenii din popor, din gura cărora adunasem mai multe legende şi cântece populare, pe care le reprodusesem credincios, în modul cum le culesesem. Această descriere însă s-a pierdut din întâmplare. N-am mai putut găsi, dintr-însa, decât aceste câteva pasagii, care se rătăciseră printre alte hârtii. Dându-le aici publicităţii, sper că nu vor fi luate decât pentru nişte fragmente, precum sunt în adevăr. / I. N.

[27] Negruzzi, Iacob, Din Carpaţi / Fragmente, în Convorbiri literare, Anul I, No. 22, Iassi 15 ianuarie 1868, pp. 308-314

[28] Monitorul Oficial al României, No. 196, miercuri 2/14 decembrie 1881, pp. 6078-6080

[29] Ionescu, Serafim, Dicţionar geografic al Judeţului Suceava, Bucureşti 1894, pp. 8-14

[30] Lapedatu, Alex., Antichităţile de la Baia , în Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, No. 2, Anul II, aprilie-iunie 1909, pp. 53-63

[31] Iorga, Nicolae, Conferinţe bucovinene, Bucureşti 1919, pp. 57-76

[32] Monitorul Oficial, nr. 52 din 8 martie 1924, pp. 2623-2627

[33] Monitorul Oficial, Nr. 122, 26 mai 1941, pp. 2856-2860

[34] Monitorul Oficial, Nr. 283, 28 noiembrie 1941, p. 7420

[35] Monitorul Oficial, Anul CX, Nr. 24, joi 29 ianuarie 1942, pp. 561, 565

[36] Monitorul Oficial, Nr. 250, 29 octombrie 1947, pp. 9652-9657

Baia de acum 7.000 de ani,

scoasă la lumină de

Doctorul în Arheologie Constantin-Emil Ursu:

Situl de la Baia, o aşezare de 7000 de ani

Noile săpături arheologice, de la Baia, ale lui Constantin Emil Ursu

Un alt “unghi” al şantierului arheologic de la Baia – foto, ca şi la multe din celelalte fotografii, Tiberiu Cosovan

Rombul-cruce de la Baia (anul 5000 î. H.)

Crucea, la Baia (anul 5000 î. H)

Gammadioane echinocţiale, la Baia (anul 5000 înainte de Hristos)

Triunghiul celtic, la Baia (anul 5000 î. H)

Splendidele simboluri sacre ale fertilităţii, pe un vas care s-a păstrat intact vreme de peste şapte milenii.

Vas ritualic, marcat de iniţierile în astral (vârfurile de munţi).

Alt vas ritualic, aproape intact, după şapte milenii.

Vatra? Altar? Groapă de cereale? Sanctuar?

Constantin Emil Ursu: arheologul care a descoperit străvechea aşezare de la Baia.

Povestea aşezărilor sucevene: Roşcani

ROŞCANI. Istoria Roşcanilor „sat între Suceava şi Siret, ţinutul Suceava”, aflat, de fapt, pe albia de odinioară a râului Suceava, sat într-o continuă interdependenţă cu Fântânele, Băneşti şi Stamate,  începe cu „Cozma Ghianghea (1543-1552), pârcălab de Orhei” şi continuă, spre cumpăna veacurilor XVI-XVII, cu marele vornic Grigore Ghenghe şi Ionaşco Ghenghea[1] (nu am DRH-urile la dispoziţie, ca să pot reproduce documentele, dar sunt lesne de aflat).

1588: Simion din Roşcani este martor la vânzarea, de către Nicoară şoltuz de Baia, din „a sa ocină giumătate de loc de câmpie între moghilă şi între Siretul vechi şi între Siretul nou” mănăstirii Slatina, ca „să-i fie loc de moară şi de pod”[2].

1645, iulie 1: „Carte domnului Vasile voievod dată Lupului de Tudora, să fie tare şi puternic a opri şi a ţine a sa dreaptă ocină şi moşie, tot satul Roşcanii, pe unde a umblat Suceava mai demult, pe matca cea bătrână. Aşijderi, să aibă a ţine şi o baltă, ce să cheamă Balta Porcului, dinspre pădure, căci a umblat Suceava prin-trânsa”[3].

1745: Gheorghe Cananău, care îşi avea conacul la Fântânele, avea şi „46 stupi, la Roşcani, la Vasile Zuppast”[4].

1818, mai 25: „În legătură cu averea şi procesele lui sunt aceste acte (într-unul, din Suceava, 25 Mai 1822, i se zice „dumnealui Costachi Cananò Spătaru este drept fiu a răposatului Spătar Ion Canano şi clironom, cu fratele dumisale, a averii părinteşti”): / „I. Fiindcă, după tocmeala ce am săvârşit prin contract, la 1818, Aprilie 23, cu dumnealui Costache Cananou Spătarul pentru venitul moşiilor ce am cumpărat de la dumisale, adică Fântânelele şi Roşcani, cu toate cotunurile, într-acest chip după cum prin alăturatele pon­turi ce se arată. Adică: A 1). Prin acelaşi contract glăsuieşte ca să dăm pe an câte 12.000 lei, adică douăsprezece mii lei. Dară acu’ au rămas ca pe aceşti doi ani, ce se încep de la anul 1819, Aprilie 23, avem a da dumisale câte 9.000 lei pe an, adică câte nouă mii lei, care bani avem a-i răspunde cu aceste vadele, adică 5.000 lei acu’, la începutul anului, April 23, 1819, şi 4.000 lei la Sfântul Dimitrie, Octv. 26, şi al 3 vadè iarăşi la Apr. 23, 1820, să-i răspundem 5.000 lei, şi al 4-le vadè la Oct. 26, şi, aşa, într-aceste vadele să-i dăm tot istovul. / A 2). Osăbit să avem a-i da, pe an, câte 100 merţe ovăz, adică una sută, adus la hambarul dumisale, şi cu del. de 12 ocă. / A 3). 45 fălci iarbă pe an, care avem a le răspunde dumisale, 40 fălci fân gata şi 5 fălci iarbă în picioare, şi fân bunii, şi iarba. / A 4). Pe tot anul să-i dăm câte două fălci loc de arat, care are a şi le ara dumnealui. / A 5). La banii scutelnicilor ce-i are dumnealui pe moşiile dumisale, noi n-avem nici o trebuinţă a mai lua nici un ban, ci dumnealui, după aşezarea ce o are de la cinstita Vis­tierie are a-şi trage banii de la dânşii. / A 6). Căci, şi cu 18 oameni ce a avut ai dumisale, i-am mai dat 3 oameni, care fac 22 (sic), care sunt arătaţi prin osebit izvod, cu aceştia n-avem nici o trebuinţă noi, ci rămân ai dumisale, decât ne îndatorim a le da loc de hrană, de arătură şi fânaţ, care l-au avut şi până acu’, iar nu mal mult o palmă măcar. / A 7). Să-i dăm şi pasările ce se arată prin contract, 50 găini, 50 pui. / A 8). Cu toţi ţiganii ce-i are dumnealui în Fântânele, măcar că în contract glăsuieşte ca să nu avem trebuinţă cu 7 sălaşe de ţigani, dar de acu’ să n-avem trebuinţă nici cu unu, rămânând pentru trebuinţele dumisale. Iară loc de arat şi de cosit noi să fim datori a le da; însă acele locuri ce le-au avut şi până acu’, arându-şi şi cosându-şi singuri, n-avem a ne supăra. / Şi ne îndatorăm cu însuşi a noastre iscălituri, a fi întocmai următor contractului şi ponturilor alăturate. Iar când, dimpotrivă, ne vom arăta împotrivitori celui mai mic pont, atunce dumnealui volnic să fie a ne da afară din stăpâniri, şi, orice vom avea pe moşiile dumisale, toate să ni li pună supt sechestru, şi să stea până atunce când ne vom îndrepta greşeala împotrivirii şi ne vom pune la cale cu dumnealui. Deci şi dumnealui, dacă ar voi a ne aduce la oareşicare păgubire, care, socotindu-se binişor, dacă se va dovedi că acea păgubire cu dreptăţi ne-au pricinuit-o, atunce acea păgubire să ne-o răspundă dumnealui. Şi, spre mai adevărată credinţă, dovedeşte a noastre iscălituri. Cum şi 20 breslaşi ce are dumnealui, a rangul boierie, rămân ai noştri, să ne punem la cale cu dânşii, după cum ne vom socoate cu dânşii. / 1819, April 23. / (Trei iscălituri, una a lui Vasile Bahrin)”[5].

1834, aprilie 23: După acelaşi model de contract, postelnicul Costachi Cananău arendează „moşia dumisale Fântînele, cu toate cuturile ei din Ţinutul Sucevei, pe vreme de trei ani, care se încep la 23 aprilie 1831… Zisul Iancul, supus britanicesc”. Conform contractului, „deosebit, de pe moşia Roşcani, de unde toate dijmele de prin grădini şi livezi, şi găinile, pui şi ouăle sunt a se lua de către stăpân, la care eu (arendaşul – n. n.) nu am a mă amesteca cât de puţin sau a pretinde ceva; ci pentru două podvez de pe arătata moşie au locuitorii a mi le duce până la Fălticeni sau Botoşani, iar mai departe nu sunt volnic a-i îndatori să le ducă, socotindu-se câte un car în doi boi de gospodar, numai ce va avea al său car şi boi. Iar când, dacă se va urma neprietenilor (?) şi poruncii stăpânirii ca asemenea dări, de călâp, găină, pui, ouă şi podvezi să nu supere pe locuitori, întrucât de puţin şi eu cunoscându-mă păgubit întru aceasta, şi dacă nici nu voi lua vreunele din acestea de la locuitori, apoi numai atunci are a mă scădea cu douăzeci galbeni pe fieştecare an. Din locuitorii ce nu vor încăpea pe moşie să-şi lucreze zilele boierescului au a se învoi cu mine în bani sau în lucru pe moşiile ce se megieşesc cu arătata moşie a dumisale”[6].

1835, decembrie 27: Într-o scrisoare a postelicului Costachi Cananău, „pentru iubita mea soţie Catinca, la Eşi”, cu urări „şi vărului Iordache Miclescu”, se vorbeşte şi de „doi boi, ce i-a răpit un Vasile Beţivu, ce-l are (fratele lui Costachi Cananău – n. n.) lângă dumnealui vătav, care fu luat de la un om din Roşcani, întâlnindu-l tot pe moşie la Roşcani, şi acum trimite ca să-i dau un bou, care este la mine de pripas, zicând că este a jidovului, posesorul dumitale (arendaşul „supus biritanicesc” – n. n.), fără să aibă vreo dovadă”[7].

1836, octombrie 1836: Într-o altă scrisoare către jupâneasa Catinca, postelnicul Cananău: „Deosebit, îmi scrii pentru Pentelii, paznicul din Roşcani, că vroiesc sătenii a-l schimba şi a pune pe Dumitru Anton; aceasta şi eu am fost zis-o, până a nu mă porni de acolo, pentru că Pentelii îi un blăstămat, şi dar dumneata le vei zice ca să-l pună pe Dumitru Anton”[8].

1895: Peste râul Suceava, „la Litenii Mari şi Roşcani există pod”[9].

1902: „Roşcani, sat, judeţul Botoşani, pe şesul Siretului, la vărsarea Su­cevei în Siret, în partea de Sud a comunei Fântânelele, plasa Siretul, cu o suprafaţă de 542 hectare şi o populaţie de 209 familii, sau 901 suflete. Are o biserică, deservită de 1 preot şi 1 cântăreţ şi o şcoală mixtă. Vite: 117 vite mari cornute, 19 cai, 151 oi, 50 porci. Sunt 197 stupi cu albine”[10].

1931: Comuna Fântânele, judeţul Botoşani, compusă din satele: Băluşeni, Stamate, Băneşti, Fântânele, Goldeşti, Roşcani, Slobozia[11].

1945: „Următorii învăţători se transferă pe ziua de 1 Septemvrie 1945, la şcolile primare din oraşul şi judeţul Botoşani, trecute în dreptul fiecăruia: Huţupaş Ioan, de la Moleşti, la Roşcani-Fântânele, I băieţi, părinţi bătrâni”[12].

[1] Gonţa, Alexandru, Indicele numelor de locuri, Bucureşti 1990, p. 216

[2] Ghibănescu, Gh., Surete şi Izvoade, vol. XXI, Iaşi 1929, p. 120

[3] Academia Română, Documenta Romaniae Historica, A. Moldova, volumul XXVIII, (1645-1646), Bucureşti 2006, Doc. 114, p. 95

[4] Iorga, Nicolae, Studii şi documente cu privire la Istoria Românilor, Vol. XXI, Bucureşti 1911, p. 129

[5] Iorga, Nicolae, Studii şi documente cu privire la Istoria Românilor, Vol. XXI, Bucureşti 1911, pp. 193-195

[6] Ibidem, pp. 213-215

[7] Ibidem, p. 224

[8] Ibidem, p. 226

[9] Averescu, Ales., Maior, Lecţiuni de geografie militară predate la Şcoala de Ofiţeri, Bucureşti 1895, p. 125

[10] Lahovari, George Ioan, Marele Dicţionar Geografic al României, Volumul V, Bucureşti 1902, p. 274

[11] Ministerul de Interne, Tablou de regruparea comunelor rurale, Bucureşti 1931, p. 65

[12] Monitorul Oficial, Nr. 246, 27 octombrie 1945, p. 9500

Povestea aşezărilor sucevene: Adâncata

1620: Atestarea documentară a satului Adâncata datează din 21 aprilie 1620[1], ca una dintre vetrele satului Mireni (Mereni, prin confuzii ulterioare), devenit moşie a mănăstirii Pantocrator (Teodoreni), după cum o probează uricele ulterioare şi, explicit, hotarnicele din 1735 şi 1738. În 11 ianuarie 1621, se foloseşte formula „cu tot hotarul de unde s-a folosit în veac”, aplicată doar aşezărilor care existau înainte de Descălecat[2].

1736: „Iaşi, 13 Iulie 7242 (1736). Costandin Neculae-Vodă către Şerban Cantacuzino, biv Vel Medelnicer, şi Solomon Botez, biv Vel Şătrar, pentru hotărnicie la „sălişte Mereni, de care să ţin Rătunda şi Colacul Bălţii, şi heleşteul ce să numeşti Păscărie Mitropolitului Grigorie Nichenschie, ce au fost egu­men la mănăstirea Todireni, şi la moşie Todireni, de care să ţin Ceiriul şi Adâncata şi Poiana Pustie”[3].

1738: Hotarnica moşiei mănăstirii Todireni asupra Merenilor, în care e citată şi hotarnica din 1735, stabileşte pentru mănăstire, sub denumirea de Mereni (Moreni, scris în document), un teritoriu care, pornind din cel al Plopenilor şi Feteştilor lui Iordache, apoi Lupu Balş, urcă şi trece prin pădure şi include Adâncata şi Poiana Pustie, hotarul mergând cu „opcina cu hotar Zvorăşte, pără în hotaru Dragomirnii”[4].

„1762, iulie 14. Gavril, mitropolitul Moldovei, în urma jalbei egumenului mănăstirii Dragomirna pentru apărarea moşiilor Bârnova, Bninţii, Ruşciorii, Poiana Pustie (Adâncata – n. n.), din ţinutul Suceava, Necşeni şi Mătieni, ţinutul Hârlău, împresurate de locuitorii din jur, dă carte de blestem asupra lui Toader Bădiliţă, Ghedion Popescul şi altor locuitori împregiuraşi, care cunosc hotarele acestor moşii şi nu le vor arăta după dreptate, cum arată scrisorile”[5].

1775: Recensământul făcut de Spleny, în 1775, un recensământ asupra unei suprafeţe geografice mult mai largă decât cea ulterior consacrată drept Bucovina, împărţită pe ocoalele care, cu corecţiile de frontieră de mai târziu, vor deveni tradiţionale, poziţiona Adâncata în Ocolul Mijlociu, cu 32 familii de ţărani, în vreme ce Plopenii cu Poiana Pustie (de fapt, o parte din Adâncata) şi Feteşti aveau 1 boier – Balş, care îşi avea conacul lângă biserica de el zidită, 5 popi şi 148 ţărani[6], ceea ce înseamnă că la populaţia Adâncatei trebuie adăugaţi măcar alţi 30 de ţărani, cei din Poiana Pustie. Adâncata, numită, în vechime, Bulboceanca, era moşia mănăstirii Burdujeni cel mai târziu din 12 octombrie 1777, când, după refuzul celor 11.000 de udeşteni, conduşi de părintele Andrei, de a depune jurământul de credinţă faţă de împăratul Austriei, vechii udeşteni (uideşteni) s-au risipit prin satele „de peste apă”, inclusiv în Adâncata.

1818, februarie 27. „Grigore, arhimandritul mănăstirii Burdujeni, scrie Judecătoriei târgului Şiret că, la 7 februarie 1818, s-au furat patru boi din satul Adâncata, acum aflaţi în pripas prin târgul Sucevei; după mărturia sătenilor, doi boi aparţineau lui Irimie Ţurcan, iar doi, lui Tănase Albu, ambii săteni săraci şi nevoiaşi”[7].

1881: „Raportul Dlui ministru de interne către M. S. Regele. / Sire, / Sunt informat de dl prefect al judeţului Dorohoi că atât primarul, cât şi membrii ce compun consiliul comunei rurale Adâncata sunt departe de a cunoaşte datoriile ce le sunt impuse prin legi, săvârşind acte ce sunt totdeauna vătămătoare intereselor comunei şi locuitorilor. / Împlinirea dărilor fiscale este cu desăvârşire lăsată în părăsire şi nu voiesc a ţine de explicările şi îndemnurile ce li se dau de autorităţile superioare pentru a depune mai mult interes în executarea legii şi în cazul neamurilor. / Mai mult decât atâta, primind 1,453 lei, de la casa de depuneri şi consemnaţiuni, pentru construirea localurilor necesare primăriei şi şcolii, pe lângă că nu au luat nici o măsură pentru adunarea materialului trebuitor construcţiunii acelor localuri, dar au cheltuit mai mult din jumătatea acestei sume în plăţi de lefuri şi altele. / Arendându-se pământurile care, după legea împroprietăririi însurăţeilor, s-au cedat şcolilor ce nici s-au înfiinţat, la licitaţia ţinută s-au adjudecat asupra notarului şi din suma arendei nu se găseşte încasat decât o treime. / Pentru aceste motive şi pentru ca administraţiunea numitei comune să se pună pe o cale regulată şi prosperă, rog respectuos pe Majestatea Voastră ca, în puterea art. 71 din legea comunală, să binevoiască a aproba dizolvarea consiliului comunal şi a semna anexatul proiect de decret. / Sunt, cu cel mai profund respect, / Sire, / Al Majestăţii Voastre, / Prea plecat şi prea supus servitor, / Ministru secretor de Stat la departamentul de interne, / No. 12.281. / C. A. Rosetti”[8].

1883: „În Mitocul Dragomirnei a fost, în adevăr, până nu de mult, datina că, dacă un fecior iubea o fată şi fata încă-l iubea pe fecior, iar la căsătoria lor însă se împotriveau sau pă­rinţii feciorului, sau ai fetei, din cine ştie ce pricini, atunci feciorul, pentru împlinirea dorinţei sale, răspândea vestea că are să-şi fure iubita. Şi dacă nici acest mijloc nu ajuta, atunci numai ce se trezeau părinţii feciorului şi-ai fetei că-n cutare duminecă sau sărbătoare feciorul şi fata nu se mai întorc de la joc, acasă. Unde s-au dus? „În ceea parte!”, era răspunsul în­dătinat, adică în Mitocul Moldovenesc, de peste „Hraniţa” sau în Adâncata, sau în alt sat moldovenesc, unde, primind cununia de la vreun preot moldovean, se întorceau înapoi şi  nimeni nu mai cuteza să le conturbe viaţa căsătorească. Acestui abuz i s-a pus, în timpul din urmă, stavilă de către ocârmuire, fiind statornicite pedepse aspre pentru cei ce s-ar cununa „în ceea parte”. Amintirea datinii vechi însă va trăi în memoria mitocanilor, până când chiuitura „Vai, sărmanii mitocani, / Strigă lumea că-s tâlhari, / Nu-s tâlhari de boi, de cai, / Da-s tâlhari de fete mari” se va auzi în horele lor”[9].

1884: „Prin deciziunea domnului ministru de finanţe cu No. 557 din 16 ianuarie 1884, s-au numit şi confirmat ca debitanţi pentru vânzarea tutunurilor următoarele persoane: Vasile Grigore Bârsan în comuna Adâncata, plasa Berhomete, judeţul Dorohoi”[10]. „Se publică, spre cunoştinţa generală, că moşiile Statului, cuprinse în tabelul de mai jos, al căror period de arendare expiră la 23 Aprilie 1885, se arendează pe un nou period de 10 ani, începători de la citata epocă: Adâncata, pendinte de Theodoreni, arenda actuală a periodului 1880, până la 1885, lei 8.844, garanţia provizorie ce trebuie a se depune: lei 2.211”[11].

1890: „Se publică spre generală cunoştinţă că, în ziua de 10 Ianuarie 1891, se va vinde prin licitaţie, în localul prefecturii de Dorohoi şi la comuna Adâncata, un număr de 1.071 arbori verzi în picioare, de diverse esenţe, 100 juguri nuelişte de salcie şi ulm, aflaţi pe moşia Statului Adâncata, destinată vinderii, din judeţul Dorohoi. / Se publică spre generala cunoştinţă că, în ziua de 11 Ianuarie 1891, se va vinde prin licitaţiune, în localul prefecturii de Dorohoi şi la comuna Adâncata, un număr de 157 arbori uscaţi în picioare, de diverse esenţe, din pădurea Statului Adâncata, situată în judeţul Dorohoi. / Se publică spre generală cunoştinţă că, în ziua de 11 ianuarie 1891, se va vinde prin licitaţie, în localul prefecturii Dorohoi şi la comuna Adâncata, un număr de 553 arbori uscaţi în picioare, de diverse esenţe, marcaţi cu ciocanele silvice PS 5 şi PS 7 şi răspândiţi prin pădurea Statului Mitocul, situată în judeţul Dorohoi, cu condiţiunile ce se pot vedea atât la prefectura judeţului, cât şi la comuna menţionată. Amatorii de a cumpăra aceşti arbori se vor prezenta în localul acelei prefecturi şi la comuna Adâncata, la ziua mai sus fixată, spre a concura, fiind însoţiţi si de garanţia prevăzută prin condiţiuni. / No. 57.385. / 1890, Decembre 10”[12].

1891: „Adâncata, comună rurală, plasa Berhometele, formată din sa­tele Adâncata şi Mitocu-Dragomirnei, cu reşedinţa primă­riei în Adâncata. Are o po­pulaţie de 488 familii şi 1.952 suflete; 2 biserici, 1 preot, 3 cântăreţi, 1 pălimar; 1 şcoală, cu un în­văţător, şi 62 elevi. Locuitorii posedă 1.174 hectare 40 ari pământ; proprietarii moşiilor: 902 hectare 28 ari câmp şi 1.790 hectare 24 ari. pădure. Budgetul comunei este de lei 4.220 la venituri şi de lei 4.196 la cheltuieli. Vite mari cornute: 618, oi: 968, cai: 69, porci: 257, şi stupi: 110. Adâncata, sat, în comuna Adân­cata, plasa Berhometele, cu 327 familii sau 1.308 suflete şi plăcută situaţie. în înfundătura unui hârtop, adumbrit de pă­durea de pe dealurile ce-l încunjură. Aşezările sătenilor sunt în mare parte bune, mai multe cu livezi, restul cu grădini; iar a stăpânului moşiei casă veche, de vălătuci, cu heiuri ordinare. Proprietatea moşiei este a Statului; înainte de secularizare, era a Mănăstirii Teodorenii, din Burdujeni, închinată la Sf. Munte. Biserica, cu patronul „Sfântul Dumitru”, cu 1 preot, 2 cântăreţi, 1 pălimar. este de lemn, mică şi veche, făcută de grămada satului. Şcoala, cu 1 învăţător şi 62 elevi, n-are local propriu al său. Calitatea pământului mai mult mediocră ca loc de pă­dure. În vechime, mai tot trupul acestei moşii era acoperit cu pădure mare, în care, pe înce­tul, s-au făcut curături, în urmă locuinţe şi apoi sat şi locuri de agricultură. Sătenii împroprietăriţi au 793 hectare 43 ari pământ; îar proprietatea moşiei are 615 hectare 84 ari câmp şi 1.074 hectare 15 ari pădure, parte bă­trână, parte tânără. Între esen­ţele de arbori, domină fagul, mesteacănul şi stejarul, iar pe piscuri începe a se ivi bradul. Pâraiele principale sunt Valea-Mare, începător din pă­durea moşiei şi se varsă în Siret; Grăniceriu, începe de pe Mitoc şi se varsă în Suceava. Piatră calcarică şi gresie se găseşte, dar se extrage numai pentru trebuinţele locale. Drumuri principale sunt acel de la Zvoriştea, la Burdujeni, şi acel ce duce la trecătoarea (vama – n. n.) de la Iţcani. Hotarele moşiei sunt cu: Zvoriştea, Hânţeşti, Burdujeni, Mitocu, Salcea şi Bucovina”[13]. „Mitocu-Dragomirnei, sat, pe moşia cu asemenea numire, comuna Adâncata, plasa Berhometele. În vechime, se nu­mea Dragomireştii, după do­cumente. Are o populaţie de 161 familii, 644 suflete şi plă­cută situaţie, pe culmea dea­lului Dragomirnei. Satul este despărţit în două, prin săpătura unui şanţ ce demarcă linia de hotar dintre Româ­nia şi Bucovina, venind câte o parte din sat în fiecare din ambele ţări vecine. Aşezările sătenilor sunt mal multe bune, parte cu livezi şi grădini. Proprietatea n-are aici aşezare, fiind moşia ali­pită la trupul moşiei Adâncata, de unde se administrează. Proprietatea moşiei este a Statului. Din vechime, a fost a Mănăstirii Dragomirna din Bu­covina, şi mai în urmă, a schi­tului Sofroni. Biserica, cu patronul „Sfânta Paraschiva”, cu 1 cântăreţ şi 1 pălimar; este veche, făcută din lemn de cătră săteni. Calitatea pământulul e cam slabă ca loc de pădure. Sătenii împroprietăriţi au 351 hectare 87 ari pământ; iar Sta­tul: 286 hectare 44 ari câmp şi 716 hectare 10 ari pădure. Hotarele moşiei sunt cu: Burdujenii, Adâncata, Zvoriştea şi Bucovina”[14].

1892: „Se publică spre generala cunoştinţă că, în ziua de 28 Septembre 1892, orele 11 a. m., se vor vinde prin licitaţie, în localul prefecturii judeţului Dorohoi şi la comuna Adâncata, 157 arbori uscaţi din picioare, având 0,30-0.80 m în diametru, marcaţi cu ciocanele silvice PS 4 şi PS 7 şi răspândiţi prin pădurea Statului Adâncata, din judeţul Dorohoi, şi se vând cu condiţiunile ce se pot vedea atât la prefectură, cât şi la comuna Adâncata”[15].

1895: „Soldaţii mai jos notaţi, nerăspunzând ordinelor de chemare  şi care s-au dat nesupuşi, nefiind prezenţi la corpurile lor, sunt rugate toate autorităţile civile şi militare a-i urmări şi, prinzându-i, să-i trimită depozitului de recrutare Dorohoi / Regimentul 8 Dragoş No. 29: Cobzariu Ioan, contingentul 1882, din comuna Adâncata, judeţul Dorohoi; Bandel Vasile, contingentul 1883, din comuna Mitoc, judeţul Dorohoi; Belehuzu Gheorghe, contingentul 1883, din comuna Mitoc, judeţul Dorohoi; Danis Petria, contingentul 1886, din comuna Adâncata, judeţul Dorohoi; Toma Vasile, contingentul 1886, din comuna Mitoc, judeţul Dorohoi; Danişi Constantin, contingentul 1878, din comuna Adâncata, judeţul Dorohoi; Grigore I. Tănase, contingentul 1879, din comuna Adâncata, judeţul Dorohoi; Constantinescu Leon, contingentul 1880, din comuna Adâncata, judeţul Dorohoi; Herşcu Leizer, contingentul 1881, din comuna Mitoc, judeţul Dorohoi; Şmil Vainberg, Viziteu Alecu, contingentul 1881, din comuna Mitoc, judeţul Dorohoi”[16]. „Soldaţii mai jos notaţi, nerăspunzând ordinelor de chemare  şi care s-au dat nesupuşi, nefiind prezenţi la corpurile lor, sunt rugate toate autorităţile civile şi militare a-i urmări şi, prinzându-i, să-i trimită depozitului de recrutare Dorohoi / Regimentul 8 Artilerie: Vornicese Vasile, contingentul 1884, din comuna Mitoc, judeţul Dorohoi. Regimentul 12 Artilerie: Ţugui Constantin, contingentul 1894, din comuna Mitoc, judeţul Dorohoi. Batalionul 4 Vânători: Sprinceană Vasile, contingentul 1890, din comuna Mitoc, judeţul Dorohoi”[17]. „Regimentul 8 Dragoş Nr. 29: Atănăsoaie Vasile, contingentul 1877, din comuna Mitoc, judeţul Dorohoi; Butnariu Gheorghe, contingentul 1877, din comuna Mitoc, judeţul Dorohoi; Coţovanu Constantin, contingentul 1877, din comuna Mitoc, judeţul Dorohoi; Havărneanu Dumitru, contingentul 1877, din comuna Mitoc, judeţul Dorohoi; Murariu Gheorghe, contingentul 1877, din comuna Mitoc, judeţul Dorohoi; Pascal Theodor, contingentul 1877, din comuna Mitoc, judeţul Dorohoi; Rămbu Gheorghe, contingentul 1877, din comuna Mitoc, judeţul Dorohoi; Simion Dumitru, contingentul 1877, din comuna Mitoc, judeţul Dorohoi; Voloşincu Vasile, contingentul 1877, din comuna Mitoc, judeţul Dorohoi; Vera Niculai, contingentul 1877, din comuna Mitoc, judeţul Dorohoi; Ţugui Gheorghe, contingentul 1877, din comuna Mitoc, judeţul Dorohoi[18]; Ungurianu Ioan, contingentul 1882, din comuna Mitoc, judeţul Dorohoi; Ciobanu Gheorghe, contingentul 1882, din comuna Mitoc, judeţul Dorohoi[19]; Iliescu Gheorghe, contingentul 1888, din comuna Mitoc, judeţul Dorohoi[20];

1895: „Tablou de bunurile mici ale Statului ce se închiriază, pe un period de 5 ani, începător de la 23 Aprilie 1895: Locul cu cârciumă, compus din 2 camere, de pe moşia Adâncata, situat în satul comunei Adâncata, în suprafaţă totală ca de 1.790 mp; garanţia provizorie, lei 150. / Locul cu ecaretele, de pe moşia Adâncata, compus din o casă de locuinţă cu 4 camere, o bucătărie, un grajd cu 3 despărţituri, un alt grajd, şură, hambar şi un coşar, în întindere suprafaţa totală ca de 1 hectar, 6.250 m p; garanţia provizorie, lei 25”[21].

1899: „Se publică spre cunoştinţa generală că, în ziua de 18 Noiembrie 1899, orele 11 a. m., se va ţine, în localul primăriei comunelor respective de care depinde fiecare din bunurile notate mai jos, licitaţiune publică orală pentru arendarea terenurilor de arătură, de fâneţe şi a golurilor de munte pentru păşune, încorporate pădurilor prin perimetrarea lor, cu ocaziunea vinderii de veci a moşiilor respective: Adâncata-Mitoc: „159. Locurile de arătură şi de fâneţe, anume: poienile numite Poiana Costan, Rosciorului, Tudor Dumitroaie, Parascan, Mândrului, Bortica, Cotul Morii, Ilincăi, Nicolae Morărescu, Velincerului, Toca, Grigore Iacob, Huciul Bahului, Vasile Morărescu, Craci Ascunsului, în Fundoaia, Ion Chioru, curătura Chihăi, Grigore a lui Toader Mitruşcă, Iftimie Nascului, Maria Polimaru, Fântâna Gioneşti, Hriscoiniţa, Niculci, Stăinişte, Hulubişte, Românoe, Livada, Gion şi Morăreştilor, toate aceste locuri în întindere totală de 32 hectare, 5.448 mp, situate în cuprinsul pădurii Statului Mitoc, şi cu arătare că din aceste locuri se scad 6 hectare teren pentru hrana gardienilor pădurii, delimitate 3 hectare la locul numit livada lui Gion, şi 3 hectare la locul numit livada Rocşiori; garanţia provizorie lei 180” (Monitorul Oficial, Nr. 172, 2 noiembrie 1899, pp. 5915, 5916).

1907, martie 6: Ţăranii din Siminicea, Adâncata, Mereni, Plopeni şi Salcea au intrat şi devastat târgul Burdujeni, în ciuda împotrivirii companiei conduse de maiorul Văscan (100 de soldaţi, care păzeau gara, primăria, oficiul poştal, farmacia Lang şi depozitele de pulbere) din Regimentul 15 Războieni. Răsculaţii „fiind beţi, se dedau la adevărate acte de sălbăticie, fără să comită însă omoruri”[22].

1941: „Se publică mai jos Lista Nr. 15 de gradele inferioare (trupă), morţi pentru patrie în actualul război, începând de la 22 Iunie 1941, ora 24: Ilaş Victor, soldat, ctg. 1937, cu ultimul domiciliu în comuna Adâncata, jud. Dorohoi, mort la 7 august 1941”[23].

1943: „La rând venind rezolvarea cauzei de înregistrare ulterioară a naşterii petiţionarului Vasile Iroaie, din comuna Burdujeni, în registrul actelor stării civile pentru născuţi al comunei Adâncata. / La apelul nominal s-au prezentat: Mihai Miron, primarul comunei Adâncata, în calitate de ofiţer al stării civile, şi dl avocat al Statului în Suceava, dr. Victor Haliţchi, pentru Ministerul Apărării Naţionale, lipsind petiţionarul susnumit. Procedura completă. / S-au ascultat martorii Gheorghe Atănăsoaie şi Ioan Iftode, consemnându-se declaraţiile lor în procese-verbale separate, care s-au ataşat la dosarul cauzei. S-a dat citire tuturor actelor şi lucrărilor de la dosar… / Având în vedere că parchetul local, cu adresa Nr. 10.448 din 10 Octomvrie 1942, a trimis acestui tribunal cererea petiţionarului Vasile Iroaie din comuna Burdujeni, adresată Primăriei comunei Adâncata, prin care arată că este născut în comuna Adâncata, la data de 10 Decemvrie 1879, ca fiu legitim a lui Petre Gh. Iroaie şi al Mariei a Iroaie, născută Ioan Foca Lucanu, şi că din motive necunoscute dânsul nu este înregistrat în condica actelor stării civile pentru născuţi ale comunei Adâncata, / Având în vedere că în cauză parchetul local a făcut cercetări şi apoi a trimis dosarul acestui tribunal pentru a se dispune în conformitate cu art. 30 din legea actelor stării civile. / Având în vedere că din declaraţiile martorilor Gheorghe Atănăsoaie şi Ioan Iftode, ascultaţi sub prestare de jurământ, în faţa acestui tribunal, se constată, în fapt, că petiţionarul Vasile Iroaie s-a născut în comuna Adâncata, judeţul Suceava, înainte de cam 60 ani, ca fiu legitim al lui Petre Gh. Iroaie şi al Mariei a Iroaie, născută Foca Ion Lucanu, care au fost legal căsătoriţi între ei… / Ordonă înregistrarea ulterioară a naşterii”[24].

1947: „Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947[25], următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Prodan Eugen, de la Stulpicani, la Adâncata; Filip Elena, de la Adâncata, la Burdujeni, Şc. nr. 1, post X, soţ învăţător; Dracinschi Viorica, de la Mileanca-Dorohoi, la Adâncata, post III, interese familiare”[26].

1947: „Următorii funcţionari, ale căror puneri în retragere, în vederea aranjării drepturilor la pensie, făcute în baza art. 132 din Statutul funcţionarilor publici, au fost anulate prin deciziunea cu Nr. 34 din 1947, a Comisiunii ministeriale pentru redresarea economică şi stabilizarea monetară, se licenţiază din serviciu, pe datele de pensionare, arătate în dreptul fiecăruia: Cucoş Dumitru, pădurar, Ocolul silvic Adâncata, pe data de 31 Mai 1947. Saftiuc Alexandru, pădurar, Ocolul silvic Adâncata, pe data de 31 Mai 1947. Bălan Gh. Iordache, pădurar, Ocolul silvic Adâncata, pe data de 31 Mai 1947. Şuţu Ioan, pădurar, Ocolul silvic Adâncata, pe data de 31 Mai 1947”[27].

În comuna Adâncata s-au născut pictorul Mihai DĂSCĂLESCU (21 septembrie 1919) şi publicistul Gheorghe GIURCĂ (11 aprilie 1940).

[1] Academia Română, Documente privind Istoria Românilor, A. Moldova, sec. XVII, vol. IV, p. 465

[2] Ibidem, doc. 6

[3] Iorga, N., Documente amestecate, p. 56

[4] Iorga, op. cit., p. 58

[5] DGAS Suceava, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, p. 347

[6] Spleny von Mihaly, Gabriel, Descrierea districtului Bucovina, în Bucovina în primele descrieri geografice, istorice, economice şi demografice, Bucureşti 1998, pp. 236-266

[7] DGAS Suceava, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, p. 561

[8] Monitorul Oficial, Nr. 85, 16/28 iulie 1881, p. 2596

[9] Morariu, Constantin, Matrachi şi feciorii ei – Amintiri din trecut , în Amicul Familiei, Nr. 19, Anul VII, 15/27 mai 1883, nota de subsol de la p. 95

[10] Monitorul Oficial, Nr, 236, 29 ianuarie / 10 februarie 1884, p. 6118

[11] Monitorul Oficial; Nr. 216, 1/16 ianuarie 1884, p. 4759

[12] Monitorul Oficial, No. 206, 14/26 decembrie 1900, p. 4870

[13] Filipescu-Dubău, Nicu, Dicţionar geografic al Judeţului Dorohoi, Iaşi, 1891, pp. 1, 2

[14] Ibidem, p. 227

[15] Monitorul Oficial, No. 117, joi 27 august / 8 septembrie 1892, p. 3568

[16] Monitorul Oficial, No. 118, 26 august / 7 septembrie 1895, pp. 3948-3951

[17] Monitorul Oficial, 26 august 1895, p. 4008

[18] Ibidem, p. 4008

[19] Ibidem, p. 4010

[20] Ibidem, p. 4012

[21] Monitorul Oficial, No. 25, 3/15 mai 1895, p. 794

[22] Roller, Mihail, Răscoalele  ţăranilor din 1907 – documente, Bucureşti 1958

[23] Monitorul Oficial, Nr. 223, 20 septembrie 1941, pp. 5633 şi urm.

[24] Monitorul Oficial, Nr. 106, 8 mai 1943, p. 3004

[25] Monitorul Oficial, Nr. 250, 29 octombrie 1947, pp. 9652-9657

[26] Monitorul Oficial, Nr. 135, 17 iulie 1947, p. 4912

[27] Monitorul Oficial, Nr. 250, 29 octombrie 1947, p. 9662

Povestea aşezărilor sucevene: Litenii pe Siret

LITENII PE SIRET. Uricul din 18 decembrie 1515 al lui Bogdan cel Orb, fiul lui Ştefan cel Mare şi finul lui Vlad Ţepeş şi, tocmai de aceea, numindu-se Bogdan-Vlad, prin alăturarea, la numele bunicului, pe cel al naşului din 1475, când s-a născut şi Ţepeş, vărul lui Ştefan, se afla la Suceava, conţine câteva informaţii extrem de importante: descendenţa din Liteanul, statutul de sat întemeiat înainte de Descălecat confirmată de formula hotarnică „pe unde au umblat din veac”, precum şi trimiterea la vremurile „străbunului nostru Alexandru Voievod”, când s-au întocmit primele direse (direase – în uric) ale satului Liteni. Iar în vremea lui Alexandru cel Bun, stăpânul Litenilor nu putea fi decât tatăl bunicului lui Costea Liteanul, Dragomir Liteanul, menţionat în toponimia satului Vorona, în 1463[1], tatăl lituanianului Dragomir, Ioanăş de Şomuz, care, la 1435, avea casa la izvoarele Şomuzului Mic, deci exact acolo unde, peste veacuri, adică în 1627, încă mai era „loc de cinci case din vatra satului şi cu locuri de moară”[2]. Teoria pazei cu coloni a drumurilor de negustorie, cel al Nordului şi cel al Răsăritului, încă înainte de anul 1200, de către bosnieci (în bosniacă: bosanci) şi de către lituanieni (litanii de pe cele două Şomuzuri, în amintirea cărora supravieţuiesc satele Litenii Bucovinei şi Litenii pe Siret), a fost lămurită de către Hasdeu, care susţinea că, „Româneşte, Liteanul are o accepţiune foarte apropiată (de poreclă – n. n.), însemnând păgân. Etimologia cuvântului e interesantă. Din toate popoarele indo-europene ale Europei, acela care a îmbrăţişat cretinismul mai târziu şi mai cu anevoie decât celelalte, au fost Litvanii. În secolii XIII şi XIV ei toţi erau idolatri. De aici, la români, „liftă spurcată”, „liftă rea”, „litean” au rămas ca sinonime cu păgân”[3]. Însuşi străbunul genealogiei Dragomir, Costea şi Pătru Liteanul, adică Ioanăş de pe Şomuz, se număra, în 1435, printre partizanii lituanieni ai lui Ilie Voievod, fiul lui Alexandru cel Bun, aflat în conflict fratricid cu celălalt fiu, Ştefan, la semnarea actului jurământului lui Ilie Vodă față de Polonia, din august-septembrie 1435, deci cu un an înainte de bătălia de la Podraga, dintre fiii lui Alexandru cel Bun, din 4 august 1436, câștigată de Ilie Vodă, apar, cu curțile lor, boierii: Vâlcea de Lipnic, Isaia de Baia, Petru de Hudești, Uncleat de Zăbrăuți, Șteful de Șerbănești, Duma de Braniște, Lazăr de Tulova, Stan Bârlea de Voroneț, Vitolt de Ripujeni, Deneș Chropotowski, Stețco al lui Jurj de Toporăuți, Dămăncuș de Sirețel, Ioanăș de Șomuz, Sima al lui Mihăilaș din „Izgherț”, Mirea fiul lui Ravas (Litovoiu), Boris de Cuciur, Mic de Silișău”[4]. De la acest Ioanăş de Şomuz, liteanul care a obţinut prima confirmare a satului său de la izvoare, se trage şi numele-poreclă Liteanul, pe care aveau să îl poarte chiar şi ultimii stăpâni ai moşiei Litenii de pe Siret, inclusiv vornicul Iorgu Vărnav-Liteanu, care putea fi întâlnit, împreună cu legendara stareţă de la mănăstirea Văratic, Epracsia Vârnav-Liteanu, în 1907, la o sărbătorire a Rădăşenilor[5]. De-a lungul vremii s-a transmis stăpânirea Litenilor din neam în neam, după obiceiul pământului, adică dreptul valah, care se trage din legile pelasgine ale străvechilor pelasgi, şi care impunea obligativitatea preemţiunii la cumpărare, numită jure vicinitas, admiţând ieşirea/intrarea din/în indiviziune, atunci „când proprietarul lotului îşi va fi manifestat dorinţa de a se lepăda de el, prin vânzare, ceilalţi părtaşi ai obştii au dreptul să intervină, în calitate de primii cumpărători, dreptul de preemţiune la cumpărare – protimisis –, iar în ca­zul, dacă vânzarea s-a produs fără ştirea vreunui părtaş al obştii, acesta are dreptul să-l răscumpere”[6]. Cum s-a ajuns, de la Ioanăş de Şomut, prin boierii Liteanul, Moţoc, Pisovski, Balş, Canta, la Vârnav-Liteanu nu ţine de rostul acestei poveşti, care nu înseamnă decât recuperarea unor repere de memorie, ci ţelul unei monografii, dacă se va lucra vreodată şi o astfel de carte a identităţii obşteşti a Litenilor de pe Siret.

Printre legendele superbe ale Litenilor se numără cea a râului Suceava, întrupat din lacrimile Zânei Apelor, prezentă în multe legende moldave, care, la Liteni, este „tânăra femeie (care) n-a murit şi nici poate muri, căci se scaldă vecinic în lacrimi de vieţi prelungitoare” şi cea a fântânii: „în direcţiunea îmbucăturii Sucevei cu Siretul, spre Răsărit, se află, în satul Vercicani, fântâna făcută din porunca Marelui Ştefan, ce şi până astăzi sătenii o numesc fântâna lui Ştefan cel Mare”. Ceva-ceva, poate că măcar conacul unuia dintre boieri, exista la Vercicani, din moment ce Eremia Movilă întocmea, tocmai aici, uricul din 3 septembrie 1604[7], iar anterior, adică în 1560, Ştefan Vodă Tomşa, conform „Letopiseţului” lui Ureche, după ce „încungiură Cetatea” Sucevei, în care se afla Despot Vodă, „a ieşit înaintea lui Vişnoveţkii la pod la Vercicani, pre Siret”, unde „i-au lovit, de i-au spart şi i-au răsipit, şi pre mulţi i-au prins vii”[8]. E posibil ca, în cinstea victoriei asupra polonilor, Ştefan Tomşa să fi făcut fântâna de la Vercicani, lângă podul care putea să-l aibă drept ctitor real, deşi mărturisit doar de legende, pe Ştefan cel Mare. Satul încă mai exista în anul 1858, atunci când mărturiile vremii, menţionându-l, printre „alegătorii direcţi în districtul Suceava” din acel an, pe „Vornicul Iorgu Vârnav Liteanu, (stăpân al satelor – n. n.) Liteni, Rotunda, Vercicani şi Cornii, 8.000 galbeni”[9], îl atestau indirect.

1515: În 18 decembrie 1515, Bogdan Vodă întărea satul Liteni pe Siret, Bilcăi şi alor săi, după dresele pe care le-a avut moşul, adică bunicul lor, Costea Liteanul de la Alexandru cel Bun. „Cu mila lui Dumnezeu, Noi, Bogdan Voievod, domn ţării Moldaviei. Ştire facem cu această carte a noastră tuturor cui pe dânsa vor căta sau auzindu-se o vor citi; adică această adevărată Bilca şi seminţeniile ei, Rustanul şi Ustidianul (sic), toţi nepoţi Costei Liteanului, şi i-am miluit noi din osebita noastră milă şi le-am dat şi le-am întărit lor, în al nostru pământ, în Moldova, a lor direaptă ocină, un sat, anume Litenii pe Siret şi din direse ce le-a avut, de la străbunul nostru Alexandru Voevod… ca să fie şi de la noi uric şi cu toate veniturile, lor şi copiilor lor, şi nepoţilor lor, şi strănepoţilor lor, şi împrăştiaţilor lor, şi la tot neamul lor, ce li se va alege mai de aproape, neruşeit nici odinioară în veci. Iar hotarul celui sat Litenii, ce-i pe Siret, să fie pe vechiul hotar, pe unde au umblat din veac”[10].

1617: În 20 mai 7125 (1617), în faţa divanului lui Radu Vodă au venit „Mierla, fata lui Pisovski[11], şi s-a pârât, de faţă cu fraţii săi, Simion şi Gligorcea, fii Anuşcăi, pentru jumătate sat din Liteni, care acea jumătate sat din Liteni a fost vândut-o Oţel Tomăscul, ruda lui Pisovski, vlădicăi Isaia, pentru şase sute taleri. Deci s-a sculat Pisoski şi a răscumpărat el acea jumătate sat din Liteni, de la vlădica Isaia, şi a dat 600 taleri bani gata în mâiniile mai sus scrisului vlădică Isaia, cum a arătat înaintea noastră şi uric de la Eremia Moghilă Voevod de întorsătura. Pentru aceea, Domnia mea şi cu tot sfatul Domniei mele judecat-am lor după legea ţării şi astfel aflat-am judeţ lor cum să aibă a întoarce Mierla, fata lui Pisovski, 200 taleri fraţilor săi, lui Simion şi Gligorce, căci ca a fost ei dreaptă ocină şi moşie. Deci Mierla, fata lui Pi­sovski, ea s-a îndreptat şi şi-a pus ferâe (taxă de judecată – n. n.) 24 zloţi, iar fraţii săi, Simion şi Gligorce, ei au rămas din toată a noastră lege; drept aceea să aibă Mierla, fata lui Pisovski, a întoarce lor acei bani, care-s mai sus scrişi, 200 taleri, şi să aibă a stăpâni ea acea jumă­tate sat din Liteni. Şi de acum, înainte, mai mult să nu aibă a pârî Simion şi Gligorcea pe sora lor Mierla, fata lui Pisovski, pentru această pâră, dar nici a stăpâni în satul Liteni nici odinioară în veci, înaintea acestei cărţi a noastre”[12]. / În nota de subsol, care continuă şi în pagina următoare, Ghibănescu face următoarele precizări lămuritoare: „Pisovski, părintele Mierlăi, a lui Simion şi Gligorcei, din căsătoria sa cu Anuşca, a trăit la sfârşitul secolului al XVI-a (1550-1610), căci deja cei 3 feciori ai lui Pisovski se judecă între ei, pentru Liteni, în 1617. Un Pisoski îl găsim ţinând în căsătorie pe Tudosca, fata vel logofătului Pătraşco Şoldau (1610), socrul lui Coste Bucioc (Candakia) şi a lui Racoviţa Cehan vel logofăt (Tofana). Deci sora nevestei lui era soacra lui Vasile Lupul (Tu­dosca) şi a lui Iordachi Cantacuzino vistiernic (Catrina). Ferăe era taxa ce se plătea visteriei domneşti ca să se închidă procesele dintre părţi. Mierla a plătit 24 zloţi ferăe, în procesul pentru Liteni, a cărui afacere aşa a curs. Oţăl Tomăscul, văr cu Pisovski, vânduse, fără ştirea acestuia ca văr (plemea). satul Liteni, pe jumătate, vlădicăi Isaia ot Rădăuţi, cu 600 taleri. Pisovski, cu protimisis (dreptul la întâietate al rudei celei mai apropiate – n. n.) vine şi răscumpără moşia, dând vlădicăi Isaia cei 600 taleri. Acestea se petrec supt Eremia Moghilă Vodă (către 1600). Mierla vine şi dă fraţilor ei 200 lei, moşia fiind dreaptă a ei”.

1625: „O carte de gospod din veleat 7133 Ghenar 11”, prin Radu Vodă şi Divanul Domnesc judecă pricina dintre „Iacob Moţoc şi cu fratele său Lazor”, care „au pârât de faţă pe Mierla jupâneasa lui Steţco ce au fost pârcălab” „pentru nişte părţi de ocină din sat din Liteni pe Siret, în ţinutul Sucevei, din partea din sus treisprezece jirebii zicând că le ţine fără ispravă; iar jupâneasa Mierla, jupâneasa lui Steţco, ne-au arătat direase de la Ale­xandru Vodă Iliaş, cum ea şi-a fost cumpărat acele părţi de ocină de la Nechita, fratele lui Iacob Moţoc şi de la sora lor, Antemiia, şi de la feciorii ei. Deci Mierla s-a îndreptat şi şi-a pus lor şi fierăe; iară Iacob Moţoc, cu fraţii săi, au rămas din toată legea. Drept aceea, de acum, înainte, să n-aibă a mai pârî Iacob Moţoc cu fraţii săi pe Mierla, jupâneasa lui Steţco, de această pâră nici odinioară peste cartea domniei mele”[13].

1627: Conflictul continuă, în faţa aceluiaşi Radu Vodă şi a boierilor săi, în 2 iulie 1627, când iarăşi au venit „Iacob Motoc şi cu fraţii săi şi au pârât, de faţă, înaintea domniei mele, pe Mierla, jupâneasa lui Steţco ce au fost vornic, pentru nişte părţi de ocină din sat din Liteni, din jumătate de sat, cinci jirebii, şi iarăşi, din sus, din jumătate, a treia parte, cu loc de cinci case din vatra satului şi cu locuri de moară, şi jirebii în ţarină şi cu fânaţ, şi aşa au zis că le este a lor direaptă moşie; iar jupâneasa Mierla a zis că este a ei direaptă cumpărătură acele părţi de ocină, cu moară şi cu loc de curţi, de la Lucoci, fecior lui Vărlan, şi Ştefan, şi Gheorghe, şi Toader, şi sora lor Tudosia, şi de la Marica, jupâneasa lui Lucoci, şi de la Nechita, iarăşi fecior lui Simeon Moţoc, şi de la alţi fraţi şi nepoţi ai lui Moţoc, cum s-au arătat zapise şi mărturii de la dânşii. Deci domnia mea şi cu tot sfatul judecatu-i-am giudeţ dirept, după obicei, şi pe acele zapise de mărturie, şi le-am făcut lor lege ca să-şi ţie jupâneasa Mierla acele părţi de ocină, cu loc de curţi şi cu moară, şi cu tot venitul, iară Iacob Moţoc şi cu fraţii săi au rămas din toată legea domniei mele, dar jupâneasa Mierla s-a îndreptat şi s-au pus fierăe 12 florini în visteria domniei mele. Şi de acum, îna­inte, să nu mai pârască iară Moţoc şi cu fraţii săi pe jupâneasa Mierla de această pâră nici odinioară în veci înaintea curţii domniei mele, iar Iacob Moţoc şi cu fraţii săi, de va fi avut vreo parte acolo, să-şi întrebe cu fraţii săi”[14].

1867: „La 21 iunie, Măria Sa Domnitorul (Carol I – n. n.) a plecat din Iaşi, la orele 7 de dimineaţă spre a merge să viziteze mai multe părţi ale ţării de sus… Sâmbătă, 24 iunie, pornind spre Liteni (de la Burdujeni – n. n.) a urmat cursul Suceava şi a fost întâmpinat de Prefectul Sucevei, dl Cosadini, de dl Vârnav Liteanu, tânărul, şi de dl Silion, şi s-a oprit la case dlui Liteanu, unde a prânzit. La 7 ore plecând din Liteni, a sosit, la 9 ore (seara – n. n.) în Fălticeni”[15].

1882, aprilie: „Soldații mai jos notați, dezertând, sunt rugate toate autoritățile din țară a-i prinde și înainta la corp: Ilie Gheorghe, din comuna Liteni, plasa Șomuz, județul Suceava, părul închis, fața smeadă, sprâncenele castanii, ochii verzi, nasul mic, fruntea și gura potrivite, barba rotundă”[16].

1885: „În ziua de 31 Iulie 1885, Ion Cavaşă din comuna Liteni, judeţul Suceava, ducându-se la râul Siret, ca să prindă peşte, a găsit, la locul numit Cotul Turcului, unde se varsă apa Şomuzului în Siret, un săculeţ de pânză, legat la gură, în care, scoţându-l pe mal şi dezlegându-l a aflat un băiat mic mort”[17].

1885: „La întâia privire, staţiunea (gara – n. n.) Liteni, ca clădire, nu se deosebeşte de celelalte staţiuni similare ei, dar ca îngrijire se distinge, căci faţada ce priveşte spre drumul de fier este îmbrăcată în un soi de verdeaţă, mi se pare rădăcină de vie sălbatică, ceea ce face ca să pară grădină în aer. Staţiunea se află tocmai lângă satul cu acelaşi nume, comună care, pe lângă frumuseţile ei naturale: păduri, la spate, şi apele Suceava şi Siretul, la picioare, dar apoi mai are încă şi linie ferată cu staţiune. Ieşind din staţiune, pe partea ce priveşte mai mult spre Apus, deodată, pe deal, ochii sunt izbiţi de nişte înalţi plopi, care ascund, la spatele lor, frumoasa clădire în 2 etaje, cu zid înconjurată, casa proprietăţii, veche locuinţă a uneia din cele mai strălucite familii boiereşti din partea de sus a Moldovei, vreau a zice familiei Vârnav-Liteanu, aşa de cunoscută bunilor români. Dar, pe lângă acestea, în comună se mai vede o velniţă şi mai multe case particulare şi dughene destul de frumuşele. Ceea ce m-a mirat aici este numeroasa populaţiune evreiască, care, după cum m-au asigurat localnicii, este ca la 30 familii, toate venite de pe aiurea, mai ales din judeţul Botoşani, şi, găsind loc mănos, s-au aciuat aici, trăind desigur tot din spinarea sătenilor. În primul loc am fost izbit de evreimea numeroasă, în al doilea loc îmi plăcu a cerceta despre biserică şi şcoală. Şi cu mare satisfacţiune auzii cuvinte înveselitoare de bunăstare şi prosperitate. Dar, afară de îngrijirea părintească ce prosperitatea o pune în ceea ce priveşte cultura religioasă-morală şi intelectuală, în comună se află oameni cuprinşi, gospodării frumoase, grădini întinse, precum ţi livezi. Apoi o regulă mare, tradusă prin uliţe în cea mai mare parte acoperite cu prund, luat de pe râuleţul Suceava. Această apă izvorăşte din Carpaţii Bucovinei, trece pe lângă târgul Suceava, vechea capitală a Moldovei, şi, după ce şerpuieşte şesul comunei Liteni, cam până în dreptul staţiunii ferate, apoi se varsă în Siret. Însemnez şi aceasta că în direcţiunea îmbucăturii Sucevei cu Siretul, spre Răsărit, se află, în satul Vercicani, fântâna făcută din porunca Marelui Ştefan, ce şi până astăzi sătenii o numesc „fântâna lui Ştefan cel Mare”. / Plecat din Huşi, în luna lui cuptor, şi înfierbântat încă în trenuri, unde vara, mai ales după amiază, se poate lua în ele adevărată baie sudorifică, mi se impunea de la sine a mă răcori în apele ce le aveam la îndemână. Plecai, în acest scop, la Suceava. Deşi, lângă sat, cam la 500 de metri de la ultima căsuţă, totuşi n-am avut parte curând de a ajunge, căci călăuzul zise: „Îi închisă rampa la drumul de fier, să mai aşteptăm, că vine prundăriţa”, aşa numesc oamenii, în partea locului, maşinile ce târâie vagoane cu prund. Trecu şi prundăriţa, după care, trecând şi noi linia ferată, peste puţin sosirăm în şes şi iată şi Suceava. O apă, la vedere, scăzută, aproape limpede şi nu tocmai aşa repede, încât mi se păru un pârâu, poate chiar mâlos, un fel de Prut cu apa-i greoaie şi rece. Dar de câte ori ne înşeală ochii! Apa Sucevei se deosebeşte în totul de alte ape muntoase, ea este caldă, chiar în acel timp când oamenii zic că-i prânzul cel mic, când se ştie că toate apele, de regulă, sunt reci, dar cu deosebire pare ca clocotită seara. Într-un cuvânt, ea este caldă, uşoară, dulce la gust şi de o iuţeală necrezută, încât, la adâncime de 1 metru, curentul te duce, nu e chip a te împotrivi. Dar nu numai atât despre ea, ci cată a mai spune că nu e chip a sta mult în apă şi pentru revoluţia ce-ţi pricinuieşte şi despre care, în urmă, am aflat că chiar sătenilor, obişnuiţi cu ea, le face ameţeală, de câte ori se scaldă, cauza pentru care dânşii nu stau în ea mai mult decât 10, cel mult 15 minute. Eu însă nici atât n-am putut să stau. O împrejurare ca aceasta mă făcu să cercetez dacă această apă este sau nu cunoscută, în acele părţi, ca vindecătoare de ceva. Şi, spre marea mea satisfacţiune, auzii că persoane de o constituţie slabă, după 30 de feredeie, deveniră tari ca fierul, după expresiunea informatorului, ceea ce întăreşte credinţa, în partea locului, că această apă cuprinde, între alte substanţe, şi fier. Calităţile acestei ape şi mar ales căldura ce o posedă m-au pus în poziţiune a mă lăsa în vorbe cu oameni mai bătrâni, de la care am putut atâta prinde că, în vechime, nu ştiu ei cât de depărtată, o tânără domniţă, retrasă la munţi din timpii de restrişte, acolo ea plânge, vărsând şiroaiele de lacrimi, care astăzi le înfăţoşează apa Sucevei. Tânăra femeie n-a murit şi nici poate muri, căci se scaldă vecinic în lacrimi de vieţi prelungitoare. Şi, în adevăr, calităţile acestei ape te fac, şi fără să vrei, să vezi în ea o lacrimă arzătoare, ce fără încetare se varsă din gindura Carpaţilor pe pământul nostru, împrospătându-ne necontenit jalea nemângâiată pentru un trecut glorios. Sub aste impresiuni părăsii Litenii şi mă îndreptai spre mănăstiri. Vă voi mai scrie. / George Aramă”[18].

1886: „În ziua de 14 Mai curent, a plouat bine prin plase şi, în special, la plasa Şomuz-Moldova, judeţul Suceava; ploaia ce a căzut a fost însoţită cu grindină şi la comuna Liteni; din cauza ploii mari şi a furtunii ce a urmat, s-au rupt podeţe, îngrădiri, s-a întrerupt linia căii ferate în mersul de la Liteni spre Dolhasca, s-au mâlit şi distrus arături şi semănături, care se speră a se îndrepta”[19].

1887: „Brevetele de licenţă notate mai jos fiind declarate pierdute, se publică anularea tor, conform art. 11 din regulamentul legii licenţicelor: Brevetul No. 435 al debitantului Neculai Ionescu din comuna Liteni”[20].

1886: „Dl Vârnav-Liteanu, ministrul ţării la Berlin, sosit abia de două zile în Bucureşti, a primit ordinul să se întoarcă cât mai în grabă la postul său; guvernul abia i-a concedat ca, în drumul său, să se oprească, o zi, în Moldova, la Liteni”[21].

1888: „Sunt numiţi debitanţi de tutunuri, timbre, chibrituri şi cărţi de joc următoarele persoane: Dl Ion Neamţu în cătuna Corni, comuna Liteni, plasa Şomuzu, judeţul Suceava”[22].

1889: „Şedinţa Camerei de la 18 Februarie 1889: Dl C. Popovici prezintă o petiţie a 200 de ţărani din comuna Liteni, judeţul Suceava, care cer să li se schimbe pământurile date”[23].

1894: „Liteni, comună rurală, situată la Nord-Estul plasei Şomuzul şi la 37 km de Fălticeni. Se mărgineşte, la Est, cu comuna Fântânele (jud. Botoşani), de care se des­parte prin Suceva şi râul Siret, la Vest, cu comuna Dolheşti, la Sud, cu Dolhasca şi comuna Tudora din judeţul Botoşani, de care se desparte prin Siret, şi, la Nord, cu comuna Si­liştea. Are forma unui poligon neregulat, înclinat spre albia Si­retului. Se compune din satele Liteni, Rotunda şi Corni, cu reşedinţa în satul de la care îşi trage nu­mele. E populată de 652 capi de familie, ce numără 2.870 su­flete sau 1.444 bărbaţi şi 1.426 femei (185 izraeliţi). Contribua­bili sunt 598. Are trei biserici, servite de 3 preoţi şi 5 cântă­reţi, şi 2 şcoli rurale mixte, frecventate de 89 şcolari. În toată comuna sunt 187 băieţi şi 191 fete, cu etatea între 7-12 ani. Bugetul comunei, pe 1892-1893, are, la venit, 7.021,90 lei şi, la cheltuieli, 7.015,30 lei; iar al drumurilor, 1.864 lei venit şi 1.440 lei cheltuieli. În comună sunt 188 cai, 650 boi, 604 vaci, 1.931 oi, 14 capre şi 279 porci. Altitudinea comunei, de la nivelul mării, variază între 335-345 m. E udată de râul Siret şi de pâraiele Humăria, Liteni, Bucşa, Ciobăniţa, Şomuzul Mic, Ghi­dale, Tulburea, Re­cea, Pietrosu şi Maftiesei. Moşia e proprietatea domnilor Gheorghe şi Alecu Vârnav Liteanu şi are suprafaţa de 3.777 fălci, din care 2.390 cultivabile, 1.020 pădure, 159 fânaţ şi restul prundiş şi loc neproductiv. Anul din urmă, s-au cultivat 270 fălci grâu, 544 fălci porumb, 274 fălci orz, 275 fălci ovăz, 4 fălci hrişcă şi 3 pogoane şi jumătate vii. Împroprietăriţi la 1864 sunt 73 fruntaşi, 242 pălmaşi şi 68 codaşi, stăpânind 921 fălci. În comună sunt 2 mori de apă, una cu vapori, o căsăpie, o fa­brică de spirt, ce nu mai func­ţionează, un pod de fier al C. F., peste Suceava, şi altul de lemn, stătător peste Siret. Locuri mai însemnate în co­mună sunt: Vercicani, unde sunt urmele unui pod de piatră şi o fântână despre care tradiţia spune că ar fi făcute de Marele Ştefan.

Liteni, sat pe moşia şi în comuna cu acelaşi nume. Tăbărât pe spinările şi coastele dealurilor Liteni, Bucşa şi Humăria şi pe şesul drept al Siretului, numără 386 case, populate cu 414 capi de familie (190 izraeliţi). Are 369 contribuabili. Vatra satului ocupă 152 fălci, 64 prăjini. Împroprietăriţi, la 1864, sunt 38 fruntaşi, 152 pălmaşi şi 43 codaşi, stăpânind 565 fălci, 60 prăjini. Are o biserică, cu patronul „Sfântul Nicolae”, zidită de Teodor Vârnav Liteanu, în 1782, împroprietărită cu 8 fălci şi jumătate, servită de 2 preoţi şi 3 dascăli, şi o şcoală rurală mixtă, înfiinţată în 1865, cu un învăţător plătit de stat, frecventată de 50 şcolari. Drumuri principale sunt: la Valea Glodului (8 km), la Ro­tunda (3 km), la Corni (6 km) şi la Vorona (8 km). În 1803, „Liteni, a banului Iordache Vârnav, avea 74 liuzi, plătind 1.124 lei bir anual, fiind şi 18 liuzi de cei fără bir (Uricar. de T. C., voş. VII, p. 246)”[24].

„Rotunda, sat, pe moşia cu acelaşi nume din comuna Liteni. Tăbărât sub dealul cu acelaşi nume şi pe ţărmul drept al Şomuzului Mic, numără 114 case, în care trăiesc 120 capi de familie sau 515 suflete, din care 250 bărbaţi şi 265 femei (8 izraeliţi), fiind 111 contribuabili. Vatra  satului ocupă 44  fălci, iar locuitorii sunt bunişori gospodari. Moşia, proprietate a domnului A. Vârnav Liteanu, are 1.480 fălci, din care 741 cultivabile, 590 pădure, 81 fânaţ şi restul teren puţin pro­ductiv. Împroprietăriţi, în 1864, sunt 11 fruntaşi, 49 pălmaşi şi 9 codaşi, stăpânind 181 fălci Are o biserică, cu patronul „Adormirea Maicii Domnului”, clă­dită de V. Liteanu, în 1803, împroprietărită cu 8 fălci şi jumătate, ser­vită de preotul şi dascălul din Corni, cu care formează o paro­hie. Şcoala din Corni serveşte şi acestui sat. Drumuri princi­pale sunt: la Liteni (3 km), la Dolheşti (3.500 m) şi la Corni (2800 m)”[25].

„Corni, sat, numit şi Cornişori, pe moşia Corni-Rotunda din comuna Liteni. Aşezat pe coasta dealului cu acest nume. Numără 120 case, populate cu 118 capi de familie sau 533 suflete (272 bărbaţi şi 261 femei), din care 5 evrei. Contribuabili sunt 118. Locui­torii sunt bunişori gospodari. Vatra satului ocupă 46 fălci şi 54 prăjini. Moşia e proprietatea domnului Alecu Vârnav Liteanu. Dintre proprietarii vechi se ţin minte Zoiţa Lupu Balş şi Ion Canta, de la care, la 1848, trecu la fa­milia Liteanu. În întindere de 231 fălci 65 prăjini, din care 170 cultivabile, 40 fânaţ şi 21 fălci 65 prăjini nefolositor. În acesta nu intră şi pădurea, a căreia întindere n-o cunoaştem. Împroprietăriţi, la 1864, sunt 24 fruntaşi, 41 pălmaşi şi 16 codaşi, stăpânind 173 fălci şi 65 prăjini. Are o biserică, cu patronul „Sfinţii Voievozi”, zidită de Zoiţa Balş, la 1841, servită de un preot şi 2 cântăreţi şi împroprie­tărită cu 8 fălci şi jumătate. O şcoală ru­rală mixtă, cu un învăţător plătit de stat, înfiinţată la 1890 şi frecventată de 30 şcolari. La 1803, „Corni, moşia dumisale căminarului Iordache Balş, avea 36 liuzi, plătind bir 376 lei pe an. Ei lucrau pământul, având loc de mijloc” (Uricar., de T. C., vol. VII, p. 245).”[26].

1913: „Monstruosul viol din Liteni (Suceava). În ziua de 12 mai, flăcăul Toader Jurea, prinzând în câmp pe fata Aglaea Jurea, verişoara lui, în etate de 12 ani, a violat-o, maltratând-o oribil. Părinţii copilei, aflâd de nenorocirea fii­cei lor, n-au reclamat nimic autorităţilor, din cauza ruşinii ce cădea asupra lor. Văzând însă că boala copilei se agravează din ce în ce, înştiinţează pe agentul sanitar din Liteni, Gh. Baluţă, spunându-i că fata e bolnavă. Examinând-o, însă, agentul sanitar con­stată cauza bolii copilei şi înştiinţează parchetul de fapta descoperită. Autorităţile au dispus, în urmă, ca fata să fie transportată la spitalul din Lespezi, unde muri, însă, în ziua de 14 mai, după grele suferinţe. Parchetul a delegat pe medicul plasei cu facerea autopsiei cadavrului, dând man­dat de arestare contra lui Toader Jurea şi delegând, totodată, pe şeful postulai de jandarmi din Liteni, C. Diaconu, cu ares­tarea criminalului”[27].

1908: „Sunt numiţi debitanţi pentru vânzarea tutunurilor, timbrelor, cărţilor de joc, pulberilor, chibriturilor şi hârtiei pentru ţigarete, următoarele persoane, cărora li s-au liberat brevetele: Lupu Ilie a Paveloaiei, în comuna Liteni, jud. Suceava”[28].

1913: „La Liteni se construieşte, peste Siret, un pod de beton armat”[29].

1922: În 30 octombrie 1922, comisia condusă de judecătorul Ilie Cocea hotăra exproprierea, „pentru cauză de utilitate naţională, din pământul bisericii Liteni, comuna Liteni, plasa Dolhasca, judeţul Suceava, câtimea de 12 ha 34 ari teren arabil şi fânaţ, cu urătoarele megieşii: la nord, moşia Liteni, la sud, cu pădurea Liteni, la răsărit, cu moşia Liteni şi, la apus, cu partea rămasă neexpropriată a bisericii”[30].

1926: „În circumscripţia tribunalului Fălticeni. D. Dimitrie Chirică, judecător inamovibil la judecătoria Şarul-Dornei, din judeţul Fălticeni, se transferă, în aceeaşi calitate, la judecătoria Liteni, din acelaşi judeţ, în locul nou înfiinţat. D. Ioan Silivestru, ajutor de judecător la judecătoria Şarul-Dornei, din judeţul Fălticeni, se transferă, în aceeaşi calitate, la judecătoria Liteni, din acelaşi judeţ, în postul nou înfiinţat”[31].

1941: „Cercul de recrutare Baia / Itinerarul operaţiunilor Consiliului de recrutare clasa 1942, aprobat de Comandamentul 4 Teritorial, cu ordinul Nr. 2.732 din 31 Ianuarie 1941, / În ziua de Sâmbătă, 1 Martie 1941, Consiliul se transportă, cu trenul, de la Fălticeni-Liteni, şi recrutează tinerii din comunele: Hârtop şi Valea Glodului, din plasa Siret, în localul Primăriei comunei Liteni. / Siretul / În ziua de Duminică, 2 Martie 1941, se recrutează tinerii din comuna Pleşeşti, în localul Primăriei comunei Liteni. / În ziua de Luni, 3 Martie 1941, se recrutează tinerii din comuna Liteni şi transport cu trenul la Liteni-Dolhasca”[32].

1941: Se publică lista Nr. 9 de gradele inferioare (trupă) morţi pentru Patrie în actualul război, începând de la 22 Iunie 1941, ora 24: Iftodi Ilie, caporal, ctg. 1935, cu ultimul domiciliu cunoscut în com. Liteni, jud. Baia, mort la 7 iulie 1941; Zeamă Constantin, soldat, ctg. 1933, cu ultimul domiciliu cunoscut în com. Liteni, jud. Baia, mort la 14 iulie 1941; Onisei Teodor, caporal, ctg. 1932, cu ultimul domiciliu cunoscut în comuna Liteni, jud. Baia, mort la 14 iulie 1941; Iurea Teodor, soldat, ctg. 1941 cu ultimul domiciliu cunoscut în comuna Liteni, jud. Baia, mort la, soldat, ctg. 1941, cu ultimul domiciliu cunoscut în comuna Liteni, jud. Baia, mort la 17 iulie 1941; Mariniuc Vasile, soldat, ctg. 1941, cu ultimul domiciliu cunoscut în comuna Liteni, jud. Baia, mort la, soldat, ctg. 1941, cu ultimul domiciliu cunoscut în comuna Liteni, jud. Baia, mort la 17 iulie 1941; Popa Teodor, soldat, ctg. 1935, cu ultimul domiciliu cunoscut în comuna Liteni, jud. Baia, mort la, soldat, ctg. 1941, cu ultimul domiciliu cunoscut în comuna Liteni, jud. Baia, mort la 18 iulie 1941”[33].

1942, ianuarie 29: „Noi, general Victor Iliescu, subsecretar de Stat al Educaţiei Extraşcolare; / Având în vedere jurnalul Consiliului de Miniştri Nr. 21 din 14 Ianuarie 1942… / Decidem: Art. unic. Se angajează, pe data prezentării la serviciu, ca diurnişti la formaţiunile tineretului extraşcolar, următorul personal, plătibil cu îndemnizaţia de şedinţă respectivă: Sireteanu Vasile, învăţător, şeful Subcentrului Liteni; Belcic Gheorghe, învăţător, şeful Subcentrului Liteni; Irimescu Ana, învăţătoare, şefa Subcentrului Liteni; Belcic Eugenia, învăţătoare, şefa Subcentrului Liteni; Pătraşcu Teodora, învăţătoare, şefa Subcentrului Liteni”[34].

1942: „Noi, ministru secretar de Stat la Departamentul Culturii Naţionale şi al Cutelor, / Având în vedere adresele Sf. Mitropolii a Moldovei şi Sucevei Nr. 4.100 şi 5.060 din 1942, / Decidem: / Art. I. Se înfiinţează, fără spor bugetar, parohia Liteni II, jud. Baia, prin dezlipire de la parohia Liteni, acelaşi judeţ, pe data de 1 Iulie 1942. / Art. II. Preotul ajutător Mihai Herţug, de la parohia Sf. Voevozi din Tg. Pascani, este promovat paroh al Parohiei nou înfiinţată Liteni II, pe aceeaşi dată. / Art. III. Postul de preot ajutător de la Parohia Sf. Voevozi din Tg. Paşcani, deţinut de preotul Mihai Herţug, se desfiinţează pe data de 1 Iulie 1942. / Art. IV. D1 director al cultelor este însărcinat cu aducerea la îndeplinire a prezentei deciziuni. / p. Ministru, Prof. A. Popa / Nr. 35.642/942”[35].

1943: Soţii Nicolae şi Maria Lazăr, care aveau doi copii, Nicolae şi Maria, divorţau, la cererea soţului. „Soţia pârâtă posedă două case în com. Liteni, cu locul împrejmuitor, şi 2 ha, 9.714 mp teren arabil, în ţarina com. Liteni, toată această avere în valoare de 300.000 lei”[36].

1945: „Următorii învăţători se transferă, pe data de 1 Septemvrie 1945, la şcoalele primare din jud. Baia, arătate în dreptul fiecăruia: Grigore Vasile, gr. II, de la Rotunda-Liteni, la Corni-Liteni, post III, casă, teren, vechime în învăţământ; Sireteanu Napoleon, gr. II, de la Dihtineţ, la Liteni, post III, casă şi teren; Bonceag Maria-Luiza, de la Racova-Liteni, la Liteni, fete, post III, apropiere de soţ, funcţionar CFR; Anastasiu Eugenia, gr. def., de la Bogdăneşti, la Rotunda-Liteni, post V, prin încredinţare; Crăciun Gheorghe, gr. II, de la Berchişeşti, Suceava, la Rahova-Liteni, post I, singurul solicitant; Cămăruţ Vasile, gr. II, de la Slobozia-Siriţel, la Siliştea-Liteni, post III, teren;Zgardan Constantin, gr. def., de la Moţca, la Rotunda-Liteni, post IV, casă şi teren; Dimitriu Aurel, gr. def., de la Liteni, la Sârbi-Drăguşeni, post I, interese familiare; Tomescu Eugenia, gr. II, de la Liteni, fete, la Dolheşti M., fete, post IV, mamă văduvă şi casă; Diaconescu Valeria, gr. def., de la Liteni, fete, la Liteni, fete, post IV, interese familiare”[37].

1947: „Următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 Septemvrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia / Regiunea Suceava / Judeţul Baia: Huşeanu Iulia, de la Liteni, fete, la Bogdăneşti Nr. 2; Volosciuc Aldrina, de la Ipoteşti, Suceava, la Liteni, băieţi; Holban Eugen, de la Liteni, la Rotunda; Herescu Eugenia, de la Liteni, fete, la Cristeşti”[38].

1949: „Administraţia financiară a judeţului Baia (Fălticeni)” sesizase Tribunalul Baia asupra unei datorii de 57.741 lei şi solicita scoaterea la licitaţie a „imobilului proprietatea contribuabilului Florentina Ştefănescu din com. Liteni, jud. Baia, imobil aflat în com. Siriţel, satul Bereslogi, jud. Baia, compus din 25 ha teren”[39].

În satul Corni, din comuna Liteni, s-au născut marele pictor Ion GRIGORE şi nepotul lui, poli-instrumentistul Leonard ZAMĂ.

[1] Gonţa, Alexandru I., Indicele numelor de persoane, Bucureşti 1995, p. 161

[2] Ghibănescu, Gh., Surete şi Izvoade, vol. XXIV, Iaşi 1930, p. 206

[3] Petriceicu-Hasdeu, B., Etymologicum Magnum Romaniae, IV, Bucureşti 1898, p. CXIII

[4] Iorga, Nicolae, La cronologia vechii domni moldoveni, Academia Română, Memoriile Secțiunii Istorice, Seria III, Tomul XII, 1931,p. 39

[5] Forescu, V. A., Obiceiurile sătenilor şi Măriuţa din Rădăşeni, în Gazeta Transilvaniei, 9 iunie 1907

[6] Boldur, Alexandru V., Ştefan cel Mare (1457-1504), Madrid 1970, pp. 48, 49

[7] Ghibănescu, Gh., Ispisoace şi Zapise, Vol. I, Partea I, Iaşi 1906, p. 27

[8] Ureche, Grigorie, Letopiseţul Ţării Moldovei, ediţia Const. Giurescu, Bucureşti 1916, pp. 198, 199

[9] Petrescu, Ghenadie; Sturdza, Dimitrie A.; Sturdza, Dimitrie C., Acte şi documente relative la Istoria Renaşterii României, Vol. VII, Bucureşti 1892, p. 995

[10] Ghibănescu, Gh., Surete şi Izvoade, vol. XVIII, Iaşi 1927, p. 169

[11] Gligorcea Pisoţchi (Pischie), martor în 1625, tatăl Anei şi al Mierlei din Liteni (Ruşi), menţionat în 1617 – cf. Gonţa, p. 256

[12] Ghibănescu, Gh., Surete şi Izvoade, vol. V, Iaşi 1908, pp. 254, 255

[13] Ghibănescu, Gh., Surete şi Izvoade, vol. XXIV, Iaşi 1930, pp. 160, 161

[14] Ghibănescu, Gh., Surete şi Izvoade, vol. XXIV, Iaşi 1930, p. 206

[15] Romanulu, No. 1, Anul XI, joi 29 iunie 1867, p. 539

[16] Monitorul Oficial, No. 9, sâmbătă 10/22 aprilie 1882, pp. 207, 208

[17] România Liberă, Nr. 2415, Anul IX, duminică 11 august 1885, p. 1

[18] România Liberă, Nr. 2412, Abul IX, joi 8 august 1885, p. 2

[19] România Liberă, Nr. 2640, Anul X, 25 mai / 6 iunie 1886, p. 3

[20] Monitorul Oficial, No. 58, 14 iunie 1887, p. 1374

[21] Epoca, No. 262, Anul I, miercuri 8 / 20 octombrie 1886, p. 2

[22] Monitorul Oficial, No. 167, 29 octombrie / 10 noiembrie 1888, p. 3899

[23] România Liberă, Nr. 3429, Anul XIII, miercuri 22 februarie / 5 martie 1889, p. 2

[24] Ionescu, Serafim, Dicţionar geografic al Judeţului Suceava, Bucureşti 1894, pp. 186-188

[25] Ibidem, p. 287

[26] Ibidem, p. 81

[27] Opinia, No. 1883, Anul X, duminică 19 mai 1913, p. 3

[28] Monitorul Oficial, 16 februarie 1908, p. 9459

[29] Opinia, No. 1880, Anul X, joi 16 mai 1913, p. 2

[30] Monitorul Oficial, nr. 52 din 8 martie 1924, pp. 2627-2631

[31] Monitorul oficial al României, nr. 3, 3 ianuarie 1926, p. 29

[32] Monitorul Oficial, Nr. 49, 27 februarie 1941, p. 981

[33] Monitorul Oficial, Nr. 202, 27 august 1941, pp. 5043-5051

[34] Monitorul Oficial, Anul CX, Nr. 24, joi 29 ianuarie 1942, pp. 561, 565

[35] Monitorul Oficial, Nr. 159, 11 iulie 1942, p. 5731

[36] Monitorul Oficial, nr. 112, 15 mai 1943, p. 3183

[37] Monitorul Oficial, Nr. 248, 30 octombrie 1945, pp. 9578 şi următoarele

[38] Monitorul Oficial, Nr. 250, 29 octombrie 1947, pp. 9652-9654

[39] Monitorul Oficial, Nr. 17, 21 ianuarie 1949, p. 178