POVESTEA AŞEZĂRILOR SUCEVENE | Dragusanul.ro - Part 8

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Piedecăuţi

 

Găniceri români la Ceremuş – Biblioteca Naţională a României

 

PIEDECĂUŢI. Satul neamului de  boieri care a întinat şi trădat statutul de ţinut românesc al nordului Moldovei, justificându-l drept „teritoriu polon”. Dovada: „În același an (1773), nu a fost încă posibilă cartografierea întregii zone, deoarece vremea nefavorabilă și îmbolnăvirea unui ofițer cartograf au împiedicat acest lucru. Dar Mieg a înțeles perfect cum să profite de acest răgaz în interesul țării sale. El a întrebat pe cei mai respectați oameni din țară dacă linia naturală de frontieră, pe care a găsit-o, nu a fost vreodată granița dintre Polonia și Moldova. Acest lucru nu a fost confirmat doar verbal de către ei, dar un nobil, pe nume Striska (Strâșca, Strişca sau Străşca – n. n.) a fost de acord să-i ofere un uric de donație, din secolul al XVII-lea, care confirma granița, pentru o recompensă și promisiunea nedezvăluirii numelui său rușilor sau turcilor. / Încântat de această descoperire neașteptată, Mieg a trimis un al doilea raport superiorului său, în care a făcut o serioasă analiză, atașând și uricul menționat[1]. Cu acest uric, Stephan Holubowski a primit întăritură pentru satul Piedecăuși, datorită serviciilor sale în favoarea regelui Johann Sobieski, la 20 decembrie 1691. Acest uric a fost, fără îndoială, de o mare valoare pentru Kaunitz, fiind deosebit de util în promovarea și realizarea planului său” (Werenka, Dr. Daniel, Bukowinas entstehen und aufblühen (Apariţia şi înflorirea Bucovinei), în Archiv für österreichische Geschichte (Arhive pentru istoria austriacă), Wien, 1892, pp. 98-152). Şi în dicţionarul lui Grigorovitza, fără a se şti de trădarea lui Ilie Strişca, stă scris: „Piedecăuţi este menţionat într-un hrisov din 1691 al re­gelui polon Ioan al III-lea, care l-a dăruit unui general al său, numit Holubowski”, în ciuda faptului că exista, anterioară, hotarnica din 10 iunie 1667, prin care moşia Nepolocăuţi, din care făcea parte şi Piedecăuţi, exista şi în vremea lui Alexandru cel Bun, care o întărea, cu satele ei, în 12 mai 1425, lui Stroici. E drept că, până la convenirea hotarelor polono-moldave pe albia râurilor şi nu pe coline, malul drept aparţinuse Poloniei, dar numai până pe culme, nu până la Dorna, Gura Humorului şi Reuseni.

 

1667: Aflat de pe malul stâng al Prutului, între Nepolocăuţi şi Revacăuţi, satul Piedecăuţi este menţionat în 10 iunie 1667, când i se face hotarnica.

 

1746: În 12 decembrie 1746, Ştefan Strâşca armaş şi jupâneasa Ilinca dăruiau „a patra parte de Pedecăuţi, ce ne este nouă cumpărătură dreaptă (din 15 iulie 1742) de la (Aniţa) giupăneasa lui (Gavril) Dobrenschi, nepoatei mele, Gafiţei, fiica lui Mihalache, ruda mea”.

 

1747: În 15 iunie 1747, când s-au împărţit moşiile răposatului Gavril Miclescul, a patra parte din Pedecăuţi a revenit fiicei sale, Anesta (Anisia, în alte documente).

 

1759: În 2 decembrie 1759, o nouă ceartă pentru moşii s-a iscat la Călineşti şi la Pedecăuţi, între Ioniţă Strâşca mare căpitan şi, de cealaltă parte, Iordache Vlad şi Ilie Strâşca. Ioniţă Strâşca avea o carte de judecată, datată în 3 august 1750, din care rezulta că Ştefan Strâşca, tatăl lui Ioniţă, ar fi dat ginerelui său doar un sfert din Călineşti.

 

1774: În 1774, satul avea doar 12 familii ţărăneşti, numărul familiilor ajungând, până în 1784, la doar 18 familii.

 

1775: Conform unui izvod de moşii din 20 ianuarie 1775, Ilie Străşca, stăpânea, ca moştenire după părinţii lui, Mihalachi şi Maria Străşca, a opta parte din Piedecăuţi. Conform declaraţiei din faţa Comisiei cezaro-crăieşti de delimitare a proprietăţilor în Bucovina, dată de stăpânii Pedecăuţilor, în 2 mai 1782, Iuoniţă Strâşca stăpânea o jumătate de sat, pe care o moştenise, Vasile Vlad stăpânea un sfert de sat singur (moştenită de mama sa de la Ştefan armaş) şi o optime împreună cu rudele sale. Dumitraş Tăutul stăpânea o şaisprezecime din satul Pedecăuţi (partea mamei sale, Sandală, fata lui Gheorghiţă Curt), în vreme ce o altă şaisprezecime din sat fusese trasă la Nepolocăuţi.

 

1782: Nepolocăuţi cu Ţopenii. Pe malul Prutului, la graniţa Poloniei, cu gara de in­trare în ţară numită „Grigorie Ghica-Vodă”. În faţa satului se revarsă Ceremuşul în Prut. În secolul al XVII-lea, pro­prietatea postelnicului Drăgan (Tăutu). De la acesta, trece jumătatea din sat la familia Stroescu şi, de la Stroescu, la anul 1745, înapoi la Tăutuleni (Sandu Tăutu). Cealaltă ju­mătate o capătă, prin căsătorie, pe la anul 1650, postelnicul Mihai Ţopa (străbunicul meu în gradul 7 de ascendenţă, originar din judeţul Tutova). Din această ju­mătate posedă, la anul 1782, Iordaki Ghiţescu o doime şi Sandu Ţopa o doime. Înmulţindu-se neamul Ţopenilor, s-a numit partea lor din Nepolocăuţi Ţopeni. Mai târziu s-a ataşat acest cătun satului vecin, Piedecăuţi. Proprietarii satului, în anul 1782: Ioan Tăutu – două pătrimi, Iordachi Ghiţescu şi Sandu Ţopa – câte o pătrime”[2].

 

1788, Mărturie: „Noi care mai gios suntem iscăliţi, mărturisim cu această adevărată scrisoare a noastră, la mâna Dumnealor, tot neamul Ţopeni, de pe cât arată mai jos că se află trăitori şi cu şedere pe moşiile veşnice ale sale, în satul Nepolocăuţi, în districtul Vijniţei al Bucovinii. Precum Vasile, Alexandru, Nicolai, Dumitraş, feciorii lui Iuon Ţopa, nepoţi de feciori lui Sandul Ţopa, şi Vasile, Dumitru, feciorii lui Sandul Ţopa. Şi Iuon, Gligoraş, feciorii a Ştefan Ţopa, nepoţi de fecior ot Sandul Ţopa, şi acel moş al lor, Sandul Ţopa au avut doi fraţi, anume Ştefan şi Andrieş, feciorii lui Arsenie Ţopa, nepoţi de fecior lui Mihai Ţopa postelnic, ce îi arată pe toţi Ţopenii în cărţile lor, că se trag din postelnicii mari ot ţinutul Tutovei şi, la vremea bejeniilor de demult, s-au înstrăinat Arsenie Ţopa în ţara Leşilor şi la vremi de bătrâneţe şi-au scos feciorii în Moldova, la moşiile sale, şi păr acmu nu au fost nici la o rânduială necercându-se şi rămânând săraci, au trăit cine unde au putut. Dar acmu, văzând luminate porunci, că cine se află de neam bun şi mazilesc rămână în stare strămoşească; şi noi am apucat pe strămoşii acestora, pe Arsenie, cât şi pe Mihai Ţopa mazil, şi, la rânduială mazilească, şi spre mai mare încre­dinţare am pus iscăliturile şi peceţile noastre, ca să se creadă.  Dat 9 octombrie calendar vechi 1788. Iuon Strâjca, cap. Iordaki Perjul mazil, Grigoraş Tăutul mazil din Vilauce, Constantin Pervul cap.”[3] / În baza acestei mărturii au căpătat Iuon şi Grigoraş Ţopa, de la Oficiul Ocolului Bucovinean (Bukowinaer k. k. Kreisamt)” atestatul, în latină, de nobilitate ca mazili.

 

1794: În 12 aprilie 1794, Aniţa Jieniţa dăruia a şaisprezecea parte din satul Pedecăuţi copiilor ei, Ilinca, Dumitraş, Grigorie şi Paraschiva, în vreme ce monahul Dumitraşco dăruia, în 10 iunie 1795, o optime din Pedecăuţi nepotului său, Ion Strâşca.

 

1795: Gheorghe Tăutul, fiul lui Coste, vindea partea sa din Pedecăuţi, în 12 martie 1795, lui Ursachi Păunel, pentru 252 florini împărăteşti. „Limba oficială, întrebuinţată de către autorităţile centrale, în această regiune a fost sau numai românească sau germano-românească. Ca document, dau următoarea scrisoare, din anul 1795: // Cătră cinstit Dumia-lui Sandul Petraşcu, nobel din satul Piedecăuţi la Piedecăuţi. / Cinstit Dumia-ta Sandul! / Fiindcă mărturia Dumitale de Nobelaţie dela Leov astăzi la mine a venit; pentru aceia Dumneata fără în­târziere poftesc să vii aice la mine şi să-ţi iei mărturie de Nobelaţie cum şi rămăşiţă de bani să aduci cu sine când vei veni, şi cu aceasta rămân Dumitale de bine voitor. / Renei, actuariul Consistoriului Cernăuţi / 1 Mai 1795”[4].

 

1796: În 20 ianuarie 1796, şi Dumitraş Tăutul vindea partea lui de sat, pentru 100 florini împărăteşti, lui Gheorghe Chirilovici. În 4 februarie 1796, Vasile Borşan şi jupâneasa lui, Paraschiva, fata lui Sandul Pătraşco din Piedecăuţi, vindeau lui Condurachi Pătraşco din Piedecăuţi, moştenire de la mama Paraschivei, Aniţa, fata lui Mihalache Străjca, pentru 31 lei 30 creiţari.

 

1810: „În temeiul decretului a înaltului forum din 31 decembrie 1819, Nro 4181, cu aprobarea Curţii s-a dovedit că a stăpânit… Vasile Vlad parte din moşie din Piedecouţi[5]

 

1860: „Nu se mai poate tolera să se scrie, şi de acum, înainte, în actele stării civile (registrele parohiale), nume de familii în aşa fel: Isariuc, Isarciuc în loc de Isar; Teutulovici (la Piedecăuţi, în condica născuţilor din anul 1860) în loc de Tăutu; Brendzan în loc de Brânzan, Sirman în loc de Sărman, Frundza în loc de Frunză, Dragenycz în loc de Drăghinici, Babecz şi Babycz în loc de Babici; Sprincenat în loc de Sprâncenat; Mendrişoara în loc de Mândrişor; Chebici în loc de Chibici; Creciun în loc de Crăciun; Zenta în loc de Ţintă şi alte sute de aceste schimonosiri”[6].

 

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea raionului Coţman – Coţman (judecătorie de district), Berhomet pe Prut, Bordei sau Burdigeu, Davideşti, Dubăuţi, Havrileşti, Iujeniţa, Ivancăuţi, Clivodin, Laszkowka, Lujeni, Malatineţ, Mămăieştii Vechi, Mămăieştii Noi cu Cutul Strileţchi, Nepolocăuţi, Orăşeni, Oşehlib, Piedecăuţi cu Ţopeni, Revacăuţi, Revna, Şipeniţ, Şişcăuţi, Stăuceni, Suhoverca, Valeva, Viteleuca”[7].

 

1886: În primăvara anului 1886, străjerul de noapte din Piedecăuţi, Vartolomei Pişec, a descoperit, în vecinătatea casei mortuare, cadavrul unei fetiţe de o frumuseţe nespusă. Chemaţi de urgenţă, medicii din Coţman şi din Sniatin au constatat că fetiţa murise de foame, fiind fata unei mazurce din Galiţia, care pleca la muncă în Basarabia.

 

1887: Din 1887, avea să funcţioneze, la Piedecăuţi, o şcoală cu 2 clase[8].

 

1888: Biserica Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan din Piedecăuţi, reconstruită, în 1888, pe locul vechii bisericuţe a Sfântului Ioan cel Nou, avea, în 1843, 691 enoriaşi, patron bisericesc fiind Alexandru VLAD, dar postul de paroh nefiind ocupat. În 1876, patron bisericesc era Ştefan von MIKULI, cei 834 enoriaşi fiind păstoriţi de parohul Nicolai CĂRĂUŞ. În 1907, paroh era Vasile RUDEICIUC, născut în 1864, preot din 1893, paroh din 1900, cantor fiind, din 1900, Vasile SCRABA, născut în 1867.

 

1888: În 1888, la Piedecăuţi se finaliza construcţia bisericii noi, iar Împăratul Francisc Iosif oferea comunităţii locale suma de 200 florini, „menită a fi întrebuinţată pentru cumpărarea acaretelor trebuincioase pentru biserica nou clădită din loc”[9].

 

1890: În 1890, comuna Piedecăuţ avea 1.100 locuitori, în cea mai mare parte ucraineni, primar fiind Ioan Albota. Învăţător era Dimitrie Tarnowiecki, George Mandrig era paroh, iar cantor bisericesc – George Tyminski.

 

1891: O listă de subscripţie pentru zidirea bisericii orientale din Cacica, întocmită, în septembrie 1891, de „George MANDRIG, paroch în Piedecăuţi”, menţionează, printre familiile comunei, pe: Teodor GROMSCHI, răzeşul Ioan SOROCEAN, Ilie PRENCOVSCHI, Ileana PRENCOVSCHI, Ana ALBOTA, Eugenie ZOPA, Ileana VLAD, Vasilie MOSCALEC, Ilie BODNARIU, Teodor BODNARIU, Ştefan CHANCO, Teodor BODNARIU alui Ştefan, răzeşul Ioan ALBOTA, Mihail BODNARIU, Vasile alui Ştefan BODNARIU, Ilie alui Ştefan BODNARIU, Vasile ADAMCO, Necolai PRENCOVSCHI, Ioan MARDARI, Iuliana ALBOTA, Maria ZELINSCHI, Ioan BODNARIU, Achilina TEMINSCHI, Teodora PAORCIUC, Ileana STEFCA, Zenovia SEMACA, Zoiţa PRENCOVSCHI, Maria BODNARIU, Ilie PETRAŞCO, Maria LETVIN, Ileana ALBOTA, Necolai TARNOVIEŢCHI, Dimitrie ZAIŞLIUC, Ecaterina STRIŞCA şi Paraschiva BODNARIU[10].

 

1904: „După înfiinţarea Societăţii Mazililor şi Răzeşilor, au început din toate satele răzeşeşti a incurge petiţii pentru primirea în societate. Astfel, din Piedecăuţi, apoi din Stăneştii de Jos, Carapciu pe Ceremuş, Voloca etc… Câştigă un număr de membri sprijinitori şi ordinari, şi ţinu o adunare la Piedecăuţi”[11].

 

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Piedecăuţi (Piedykoutz) cu Ţopeni, comună rurală, districtul Coţman, aşezată, în masă com­pactă, pe malul stâng al Prutului şi Berhomet pe Prut. Suprafaţa: 10,27 kmp; po­pulaţia: 1.151 locuitori ruteni gr. or. şi puţini izraeliţi. Se compune din 2 sate; Piedecăuţi şi Ţopeni, precum şi dintr-un cătun, numit Izvoare. Prin bune drumuri comunale e legată cu Nepolocăuţi, Zeleneu, Berhomet pe Prut, pre­cum şi cu drumul principal Sniatin-Cernăuţi, ce trece prin apropiere. Are o şcoală populară, cu o clasă, şi o biserică parohială, cu hramul „Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan”, ambele în Piedecăuţi. La 1776, nu erau unite aceste 2 sate într-o singură comună şi, ca atare, fiecare are istoricul său aparte. Piedecăuţi este menţionat într-un hrisov din 1691 al re­gelui polon Ioan al III-lea, care l-a dăruit unui general al său, numit Holubowski (menţionarea este din 1667, când i se face hotarnica, dar hrisovul lui Sobiecki III, dat de Strişca, în secret austriecilor, a constituit pentru aceştia un argument, în faţa turcilor, în favoarea falsului statut de teritoriu polon al nordului Moldovei – n. n.). La 1776 era în posesia boierulul Ilie Strişca. Numele său, probabil, vine de la cuvântul românesc „piedică”. În această comună se află un fierăstrău circular şi o fa­brică de scânduri cu 2 gatere, o moară cu abur este în legă­tură cu această fabrică. Pe lângă acestea, mai funcţionează aci şi o fabrică de spirt. Populaţia se ocupă cu agri­cultura. Comuna posedă 631 hectare pământ arabil, 31 hectare fânaţuri, 21 hectare grădini, 21 hectare imaşuri, 10 hectare heleştee. Se găsesc 67 cai, 338 vite cornute, 607 oi, 225 porci şi 39 stupi de albine. Piedecăuţi-Ţopeni, moşie, cu administraţie particulară, districtul Coţman. Suprafaţa: 2,41 kmp; popu­laţia: 47 locuitori, în majori­tate izraeliţi, restul ruteni şi poloni”[12]. „Ţopeni (Zopeny), sat, alipit la comuna rurală Piedecăuţi, districtul Coţman. La 1776, făcea parte din comuna Nepolocăuţi, ca şi Piede­căuţi. Numele provine de la un vechi posesor al său (boier basarabean, în vremea lui Ştefan cel Mare – n. n.)”[13].

 

1911: „În satul Piedecăuţi, de la gura Ceremuşului, e o adunare românească răzăşească. Noul deputat în dieta Bucovinei, Iancu cav. de Cuparencu, a venit să-şi cerceteze alegătorii. Datorită „Societăţii Mazililor şi Răzeşilor bucovineni”, înfiinţată acum 10 ani şi susţinută, de atunci, încoace, de un bătrân preot muncitor, Dionisie cav. de Bejan, ajutat de Dr. Iancu Cuparencu, a început o luptă de redeşteptare naţională în părţile înstrăinate, mai ales între Mazili şi Răzeşi. Roadele acestei munci, îmbinată cu atâtea greutăţi, cu pericolul de a fi ucişi de către agitatorii ucraini, s-au văzut la facerea Cadastrului naţional din anul trecut. O mare, o foarte mare parte din aceşti înstrăinaţi s-au înscris în listele româneşti, deşi nu ştiu nici o vorbă românească. Iar când au venit alegerile pentru Dieta Bucovinei, mulţi din ei şi-au dat voturile pentru candidatul sărmanului partid naţional român. / Adunarea s-a ţinut la o casă din marginea satului. Nou alesul deputat a fost primit cu tradiţionala pâine şi sare, ce i s-au oferit, în numele alegătorilor, de părintele Vlad din Nepolocăneşti (Nepolocăuţi – n. n.). Emoţionat până la lacrămi, deputatul vorbeşte întâi româneşte şi apoi ruseşte, căci numai câţiva din mulţimea adunată ştiau moldoveneşte, mulţumindu-le pentru voturile date, asigurându-i că va ţine cont de toate cererile lor şi îndemnându-i să ţină cu tărie la neamul din care fac parte… Poporul începu să plângă… întâia oară în viaţa lor, ei, cei uitaţi, vedeau între dânşii un deputat român, care îi sfătuia şi îi încuraja, le vorbea că ei sunt un neam nobil, că ei au dreptul istoric al pământului lor înstrăinat… Cine putea să fie de faţa la o scenă aşa de zguduitoare şi să-şi fi ţinut lacrămile? Popor fără noroc! / Soarele se scobora spre munţii îndepărtaţi, Ceremuşul venea cu valuri de aur, din luncile Prutului se ridicau suspine şi un cuc începu să îngâne într-o dumbravă… La graniţa Pocuţiei, un deputat român vorbea fraţilor lui înstrăinaţi… Părintele Dimitrie cav. de Zopa, profesor în Cernăuţi, fiind originar din Piedecăuţi şi cunoscând mai bine decât oricare referinţele din sat, le-a vorbit în ruseşte, limpede şi cu căldură. Le-a arătat, pe scurt, istoricul mazililor şi răzeşilor bucovineni, le-a spus cum şi-au pierdut limba şi averea, cum o parte au început să se întoarcă iarăşi la matca lor şi cum încă o foarte mare parte sunt în stăpânirea slavismului… / Mă uitam la ochii lor înlăcrămaţi, în care se răsfrângeau razele asfinţitului… Ascultau pe unul de-ai lor, care nu-i uitase… Dr. Iancu Cuparencu îi îndeamnă să-şi trimită copii la şcoli româneşti, unde cei sărmani vor fi ajutoraţi cu bani şi face un apel către ştiutorii de carte să aboneze „Revista Mazililor şi Răzeşilor bucovineni”, pe care omul acesta o scoate, pentru luminarea lor, cu mari sacrificii. / Vasile Albotă, moşneag bătrân, cu „esma vieţii în plete”, răspunde „domnilor” care au venit la ei în limba moldovenească… Îi tremură buza de jos, în ochii albaştri i se văd lacrămi şi parcă i se stânge glasul… La graniţa Pocuţiei, soarele a asfinţit; de la munţi, vin umbrele înserării… dar văd că răsare o nouă viaţă românească… / Alexandru Isăceanu[14].

 

1918: Olexa a lui Petru Storoşciuc, născut în Piedecăuţi, la 26 februarie 1885, a plecat, în toamna anului 1914, la război şi, îmbolnăvindu-se grav, ar fi murit într-un spital de lângă frontul italian, în toamna anului 1918. De atunci şi până în prezent n-a sosit nici o ştire despre el. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Ionenei Storoşciuc, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[15].

 

1919: „În judeţele Coţmani şi Zastavna, recolta e foarte bună, mai ales fân este foarte mult. Numai în comunele Berhomet, Cliveşti şi Piedecăuţi toată recolta a fost stricată cu totul de grindină (piatră), astfel că bieţii oameni din acele părţi au rămas lipiţi pământalui”[16].

 

 

[1] Beil. IV, VII, VIII, IX. Originalul a fost scris în poloneză, copia în latină.

[2] Ţopa, Preotul Dimitrie, Românismul în regiunea dintre Prut şi Nistru din fosta Bucovină, Cernăuţi 1927, Bucureşti 1928, p. 119

[3] Ţopa, Preotul Dimitrie, Românismul în regiunea dintre Prut şi Nistru din fosta Bucovină, Cernăuţi 1927, Bucureşti 1928, pp. 25, 26

[4] Ţopa, Preotul Dimitrie, Românismul în regiunea dintre Prut şi Nistru din fosta Bucovină, Cernăuţi 1927, Bucureşti 1928, p. 32

[5] Gazeta Mazililor şi Răzeşilor Bucovineni, Nr. 11, Anul I, 5 mai 1911, p. 105

[6] Ţopa, Preotul Dimitrie, Românismul în regiunea dintre Prut şi Nistru din fosta Bucovină, Cernăuţi 1927, Bucureşti 1928, p. 8

[7] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[8] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 24, 1876 p. 79, 1907 p. 109

[9] REVISTA POLITICĂ, Anul III, nr. 15, 15 august 1888, p. 6

[10] GAZETA BUCOVINEI, Nr. 51/1891, p. 4

[11] Gazeta Mazililor şi Răzeşilor Bucovineni, Nr. 8 şi 9, Anul II, 10 septembrie 1912, pp. 123-128

[12] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 162

[13] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 229

[14] Isăceanu, Alexandru, Viaţa în Bucovina, în Tribuna, Nr. 95, Anul XV, 1/14 mai 1911, pp. 6, 7

[15] Monitorul Bucovinei, Fascicula 19, Cernăuţi, 1 iulie nou 1921, pp. 244-254

[16] Unirea Poporului, Nr. 30/175, Anul XXIX, joi 21 august 1919 p. 2


Povestea aşezărilor sucevene: Burdujeni

 

 

 

BURDUJENI. Un boier evlavios, care făcuse multe şi însemnate danii mănăstirilor, pentru a se înveşnici drept ctitor, postelnicul Toader Movilă, chibzuise, pe la anul 1600 că ar fi bine dacă şi-ar dura o mănăstire în apropierea curţii domneşti a fratelui său, Irimia, de la Suceava. Vodă i-a oferit, în Ocolul Domnesc, o geană de poiană de sub o râpă, în care încăpeau doar mănăstirea şi câteva colibe ale „robilor lui Dumnezeu” ţigani (partea care se va numi şi mai târziu „Mahalaua”), dar nu şi moşii, pentru întestrarea ei, pentru că pământurile Ocolului Sucevei nu aparţineau unui voievod sau altul, ci instituţiei voievodale, şi serveau, prin slujitori mireni, intereselor imediate ale Cetăţii, inclusiv pentru nutrirea cailor corpurilor de călăreţi adăpostiţi în cetate. În câţiva ani, mănăstirea a fost zidită şi înzestrată cu satul cititorului Nahoreni, din părţile Hotinului, apoi şi cu o parte din satul şi moşia Pomârla, dăruită de Onciul, fiului lui Moţoc, dar vândută urgent de mănăstire. Mănăstirea, numită „Pantocrator”, după închinarea ei grecească, dar şi Todireni sau Teodoreni, în amintirea ctitorului ei, dar şi ca poziţionare geografică, râvneşte, de-a lungul timpului, după ciosvârte din bunurile altora, inclusiv cele la fel de divine, dar onest obţinute, ale mănăstirii Dragomirna şi, desigur, după pământurile mirene ale Ocolului Domnesc al Sucevei, pe care le ciuguleşte, firimitură cu firimitură ba de la un voievod, ba de la altul, fără să aibă înscrisuri vechi, care să-i probeze proprietatea. Vrea, de pildă, bătătura slujitorilor mireni ai Cetăţii – „tot locul de treabă Domniei, fiind Scaunul Dom­niei la Suceava”, „şi altă bucată de loc, ce se cheamă Ciiriul, când era Domnie la Suceava, era acea bucată de loc ciir gospod, pentru treaba Domniei”, deci păscătoarea pentru cai, plină de rogozuri şi de ierburi tari. Ciugulind din stânga şi din dreapta, falsificând hrisoave din vremea lui Alexandru cel Bun („pentru acel meş­teşug, au mărturisit însuşi popa Ioan, egumenul de Pantocrator, pre­cum el cu mâna lui au ros locul unei moşii a lor dintr-un ispisoc de la Alexandru Vodă cel Bătrân şi în pizmă au scris moşia Napadova”), Teodorenii rămân fără de nimic şi cu o pustie pustietate în jur, care se hotărniceşte drept moşia mirenilor, în 31 ianuarie 1738, locul domnesc urcând domol, de pe malul stâng al Sucevei, până în hotarul Zvoriştei. Între timp, adică de pe la sfârşitul anului 1671, când negocierile negustorilor bistriţeni de vite cu Mitropolia Sucevei, pentru arendarea unor dealuri, în care să adune cirezile ce se vor vinde prin Europa, dau greş mănăstirea Todirenilor le închiriază acelor negustor, reprezentaţi de fraţii Petria şi Gheorghe Burduja, râpele dinspre pădure (actualul Burdujeni-Sat), care construiesc saivane şi colibe pentru argaţi, Petria Burduja devenind, prin legendare populară, păstorul mioritic, pentru că, la un popor lipsit de memorie, numele satului „se crede a fi luat de la nu­mele unui cioban, numit Burdujo” (Dicţionarul lui Lahovari). Chiar şi Nicolae Iorga avea să cadă în acest păcat, pentru că-i scăpase din vedere povestea negustorilor de vite bistriţeni, ba mai confundă „burduja”, adică umflătura de pe pulpa vacii muşcată de tăun, cu „burtos”, când în româna veche, „burtos, pântecos” se numea „fultic”.

 

Satul lui Petria Burduja (Gheorghe rămăsese la Câmpulung, unde s-a însurat, ca să asigure securitatea drumului comercial – amănunte în documentele lui Stefanelli) nu a întrecut nevoile negoţului respectiv, care avea să dureze în timp, ardelenilor (ungurienilor) alăturându-li-se, mai ales după 1766, cum probează Ion Nistor, galiţieni fugiţi de aspra iobăgie polonă şi de obligaţiile militare din Galiţia (Siminiuc, Onofriciuc etc.). Dar afacerea adevărată pentru mănăstire avea să se producă după 1830, când, fără ordine domneşti ca în cazul întemeierii Fălticenilor, vin în satul lui Petria Burduja o mulţime de negustori şi meseriaşi evrei, care anticipaseră lucid perspectivele economice pe care le ofereau aceste dealuri de la graniţa Turciei cu Austria (aş prefera să spun a Moldovei cu Bucovina, dar ar fi o trufie patriotardă, dacă aş face-o) – dovadă fiind şi faptul că urmaşii lor din anii 1850-1860 nu puteau fi recrutaţi în armata română, ci abia fiii acestora, care urmau să se nască, după 1880, ca români naturalizaţi. Mănăstirea, la fel de ciudată şi în acele vremuri (vedeţi povestea hotarnicei necinstite făcută de egumenul Teodorenilor Anania Savastian pentru moşiile mănăstirilor Moldoviţa şi Voroneţ, în 1776), avea să fie transformată, în perioada interbelică, în cazarmă de dorobanţi, fără să-şi mai afle, vreodată, în peste 400 de ani de existenţă, vreun loc rezonabil în istorie. Dar, oricum, la Burdujeni avea să se ivească, din 1866, o instituţie care a făcut istorie: gara. Cât despre numele de Burdujeni, care se substituie celui de Teodoreni, acesta începe să fie folosit de prin anul 1775, fiind preluat şi de egumenul de la „Pantocrator”,  „Anania, episcop de Burdujeni[1], în Consiliul Aulic de Război din Viena propunându-se „soluţii pentru reglementarea conflictului dintre mănăstirea Dragomirna şi mănăstirea Pantocrator sau Burdujeni, ivit la delimitarea satului Dragomireşti, pentru o moară aflată în hotar, la unirea pârâului Rusciori şi Dragomireşti”[2], conflic rezolvat prin împărţirea satului Mitoc în două, Mitocul Bucovinei şi Mitocul Moldovei, din comuna Adâncata – locul în care familia „Petria” există şi astăzi, ba drept Apetri, ba Apetroaie, dar fără să aibă habar de ultimul export de vide cu mare anvergură, pe care îl mai făcea Moldova. Dar iată povestea burdujenilor de pe moşia domnească a mirenilor, aşa cum o consemnează mărturiile vremurilor:

*

1604, martie 20: „Teodor Movilă postelnic” sau „Toader fiul lui Movilă logofăt, fratele lui Ieremia Movilă Voievod” dăruieşte ctitoriei sale, mănăstirea Pantocrator sau Todireni, „satul Nahoreni, ţinutul Hotin, cu două mori pe pârâul Şurşa”, convingându-l, două zile mai târziu, în 22 martie 1604, şi pe „Onciul din Cândeşti, fiul lui Moţoc vornicul, nepotul lui Boldor din Herţa” să dăruiască, cu zapis, mănăstirii „partea unchiului său din satul Pomârla, ţinutul Dorohoi, fapt pentru care au fost trecuţi în rândul ctitorilor. Mănăstirea Pantocrator a vândut apoi lui Grigorie Bătrânul din Măgura acea parte din satul Pomârla, cu 180 taleri bătuţi, cu care a ferecat (aurit bine) un tetraevanghel, ca să fie ctitorilor de mai sus pomenire din an în an”[3].

 

1620: „7128 (1620) aprilie 21. Io Gospodar Woivoda (Iliaş Voievod – n.n.). din mila lui Dumnezeu domn al ţării Moldovei Iată, Domnia mea ne-am milostivit şi am miluit sfânta noastră mănăstire Pantocrator, unde este hramul „Sfânta Înălţare”, cu o silişte, anume Merenii, în ţinutul Sucevei, pe apa Suceava, ca să fie de la domnia mea sfintei mănăstiri danie şi miluire şi dreaptă ocină cu tot venitul. Şi altul să nu se amestece. / La Iaşi, anul 7128 (1620) aprilie 21”[4]. Nicolae Iorga descrie documentul: „Iaşi, 21 April 7128 (1620). Gaşpar Vodă dă mănăstirii Pantocratorului (Burdujeni) siliştea Mereanii”[5].

 

1621: „7129 (1621) ianuarie 11. Ion Alexandru Voevod, fiul lui Iliaş Voevod, din mila lui Dumnezeu domn al ţării Moldovei. Iată, domnia mea am dat şi am întărit sfânta mănăstire Pantocrator, unde este hramul „Sfânta Înălţare” a Domnului Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, o silişte, anume Merenii, care acea silişte a fost ascultătoare către ocolul Sucevei, aproape de târgul Suceava, pe râul Suceava, dinspre răsărit, cum am avut cărţi de danie şi miluire şi întărire şi de la domnii de mai înainte. Pentru aceasta să fie şi sfintei mănăstiri dreaptă ocină (ruptură în text – n.n.) şi întărire de la Domnia mea, acea silişte mai sus scrisă, anume Merenii, lângă târgul Suceava, pe râul Suceava, dinspre răsărit, şi cu tot hotarul de unde s-a folosit în veac (formulă hotarnică specifică satelor anterioare Descălecatului – n.n.). Şi altul să nu se amestece”[6].

 

1622: „7130(1622) ianuarie 14. Io Ştefan Tomşa, din mila lui Dumnezeu domn al ţării Moldovei. Iată, Domnia mea m-am milostivit, am dat şi am înnoit şi am întărit sfintei mănăstiri Pantocrator, unde este hramul „Sfânta Înălţare” a lui Dumnezeu Mântuitorul nostru Iisus Hristos, cu o selişte, anume Merenii, în ţinutul Sucevei, pe apa Sucevei, ca să fie de la Domnia mea danie şi miluire şi întărire şi dreaptă ocină şi dedină cu tot venitul. Şi altul să nu se amestece. / La Iaşi, în anul 7130 (1622) ianuarie 14”[7].

 

1638, mai 12: „Ioan, egumenul mănăstirii Pantocrator, după pâra ce-a avut înaintea domnului cu mănăstirea Dragomirna pentru satul Năpadova, pe Nistru, ţinutul Soroca, văzând că Toader Movilă, ctitorul, este înscris în pomelnicul cel mic şi cel mare al mănăstirii Dragomirna, dă zapis de mărturie, prin care lasă de veci satul Năpadova mănăstirii Dragomirna”[8].

 

1640, ianuarie 31 (Roman): „Mitrofan, episcopul Ro­manului, dă mărturie că satul Napadova din ţinutul Soroca este al mănăstirii Dragomirna, deoarece a fost de faţă când mitropolitul Anastasie Crimca a dat lui Alexandru Voevod şi doamnei Elisabeta 500 de galbeni roşii şi lui Constantin Voevod alţi bani, de a împlinit 2.500 de galbeni, primind în schimb satul Napadova pe Nistru, dreaptă ocină a lui Ieremia Voevod. De asemenea, arată că a fost de faţă când s-a pârât vlădica Anastasie cu călugării de la mănăstirea Teodoreni, ctitoria lui Toader, pentru satul Napadova şi i-a rămas. A iscălit Mitrofan şi a pus pecetea”[9].

 

1642, aprilie 16: „Varlaam, mitropolitul Moldovei, îm­preună cu toţi episcopii, dau zapis de mărturie că, după pâra ce-au avut Ioan, egumenul mănăstirii Pantocrator, cu Iorest, egumenul mănăstirii Dragomirna, la Vasile Voievod, pentru satul Napadova, s-au împăcat şi a rămas satul de veci al mănăstirii Dragomirna, după cum se arată în zapisul dat de călugării de la mănăstirea Pantocrator”[10].

 

1642, iunie 25: „Vasile Lupu, domnul Moldovei, văzând zapisul de mărturie de la Varlaam, mitropolitul Moldovei, şi de la episcopi, prezentat de călugării mănăstirii Dragomirna, care au avut pâră cu Ioan, egumenul de la mănăstirea Pantocrator, pentru satul Napadova, ţinutul Soroca, în care se arată că, la cercetarea făcută „pentru acel meş­teşug, au mărturisit însuşi popa Ioan, egumenul de Pantocrator, pre­cum el cu mâna lui au ros locul unei moşii a lor dintr-un ispisoc de la Alexandru Vodă cel Bătrân şi în pizmă au scris moşia Napadova” (de unde ispisoc de Alexandru cel Bun, când mănăstirea din Burdujeni a fost făcută pe la anul 1600? – n. n.), dresele de danie şi cumpărătură de la doamna Safta, cât şi împăcarea cărţilor, care şi-au dat una alteia şi zapis, întăreşte mănăstirii Dragomirna stăpânirea asupra satului Napadova”[11].

 

1671, decembrie 29: În ajunul răscoalei lui Hâncu şi Durac împotriva lui Duca Vodă, vornicul Nacu de Câmpulung scrie bistriţenilor despre sosirea la Câmpulung a bistriţenilor Petria şi Gheorghe Burduja, cărora „le-au dat seama” şi care „se vor însura în Câmpulung”. După câţiva ani, fraţii Burduja, care încercaseră fără succes să arendeze dealul Tătăraşi al Mitropoliei Sucevei, vor obţine, de la mănăstirea Teodoreni, cu un preţ bun, râpele în care îşi vor întinde îngrăditurile, iar slujitorii lor îşi vor săpa bordeie. Ca negustor bistriţean de vite, Petria Burduja, rămâne, în folclorul local, prin aceea că satul de mai târziu „se crede a fi luat de la nu­mele unui cioban, numit Burdujo”, explicaţie pe care o găsim şi La Iorga („urmaşii lui Burdujea”), şi în dicţionarul lui Lahovari, şi în monografia din 1936 a Elenei Costache Găinariu.

 

1709: „Iaşi, 12 Mai 7217 (1709). Mihai Racoviţă-Vodă către episcopul de Rădăuţi, Calist, pentru Mihail egumenul de la Todeareni (Burdujeni), în ceartă cu Ion Balş Stolnic pen­tru satul Mireani. Pomeniţi: „Deadiul Curălariul, care a fost la Vlădica la Nichea (Grigore, Mitropolit de Nicea şi egumen de Burdujeni – nota lui Iorga)…, Vasilie Ropotă şi Lămăşanul şi Anton şi alţii din târgul Sucevei [rupt]… Antohie Jora Vel Logofăt”[12].

 

1723: „7231 (1723) iulie 8. O carte de gospod de la domnul Mihai Racoviţă, întru care scrie către boierul Domniei sale, Şerban Cantacuzino postelnic, cum că egumenul de la Burdujeni s-ar fi jeluit pentru împresurarea moşiei Mereni ot Suceava despre moşia Plopeni a unui loc ce se cheamă Rotundiile şi se porunceşte numitului boier să meargă să hotărască”[13].

 

1738: „31 Ianuar 7246 (1738). Grigore Ghica Vodă, pentru Hristofor egumenul de Todireni. Citată hotarnica din 7244 (1735), 28 Octombrie, cu chemare de „târgoveţi din Suceava, moldoveni şi armeni, anume Ioniţă Necşoiu şi Dimo Săoleş, şi Costandin Olariu, şoltuz, şi Grigoraş Chele-Albă, arman, şi Toma Ciomag, arman, şi Stănislav, şi Ion Ciubotariu, şi Vasali Păduri, şi alţi mulţi”. Carte de blestem de la Mitropolitul Antonie. Hotare: „de la crucea Armanului, până la Fân­tâna Băcului, tot locul de treabă Domniei, fiind Scaunul Dom­niei la Suceava, dar el nu ştiu cui s-a dat danie, ci dumnealor, hotarnicii, au întrebat şi pe dichiu Isaiia de Suceava, dacă are niscaiva scrisori pentru un loc ce se cheamă Păscărie şi Colacu Bălţii. Dichiul a zis că n-are nici o scrisoare. Iar egumenul Hristofor ne-a arătat un uric de Ia Irimia Moghilă Voevod şi trei ispisoace de la răposatul Alexandru-Vodă şi de la Gaşpar-Vodă, şi de la Ştefan Tomşa-Vodă; osebit a mai arătat un ispisoc de la Ştefan Petru-Vodă, pentru Colacul Bălţii, anume că este danie şi miluire mănăstirii Todirenilor. Şi, văzând scrisori ca acestea, s-au sculat şi au luat şi pe alţi boieri, care s-au întâmplat acolo, anume Gheorghe Turculeţ, postelnicul, şi Ilie Şeptilici, stolnicul, şi Vasile Balş, şi Isaiia dichiul din Suceava, şi Toader Bădiliţă, pârcălab, şi Toader Dămiian, vornicul de Suceava, şi alţi oameni bătrâni megieşi, şi au văzut hotarele, şi au dovedit pentru acel loc, ce se cheamă Păscărie, că sunt în hotarul Mirenilor. Numai au dat seamă Hristofor că, în vremile vechi, au fost venit un Mitropolit (lipsă), om străin de la Nichie, şi au fost egumen la Todireni, trimis de la Sfânta Agură, şi pe numele aceluia le zic Păscării Mitropolitului, şi acum fac că este locul Mitropoliei, măcar că au şi stăpânit dichiii de la Mitropolie, de mulţi ori, pe acel nume ce s-au numit Păscărie Mitropolitului, schimbându-se numele şi numindu-se osebit, Păscărie şi Colacul Bălţii, iar sălişte nu este, hotar n-are… Osebit şi altă bucată de loc, ce se cheamă Ciiriul, când era Domnie la Suceava, era acea bucată de loc ciir gospod, pentru treaba Domniei, dar este din hotarul Todirenilor”. Hotarele le înseamnă, acum, Bădiliţă, Dămiian, „Grigori rotar din Todireni, Toader Mişca, Mihăilă ficior Todosiei şi Chele-Albă, arman de Su­ceava… Un stejar cu cruci vechi într-însul… Drumul cel mare, ce merge, de la Suceava, la Botoşani, până într-o poieniţă, ce se cheamă Poiana Puţului, şi este şi un puţ vechi părăsit, lângă drumul cel mare…  Pe unde au fost şi arături, se cunosc hotarele, să cheamă Priloagile, şi de acolo loveşte la Fântâna Putreda, şi apoi la Trestioara, apoi la Fântâna Roş (sic)… Vale-Mare şi Racovile… Pă la un stejar mare, însemnat roate… Pe din sus de lunca lui MarcuVadul lui CiuşcuCuibul HulturuluiCapul Domnului, şi de acolo, opcina, cu hotar Zvoriştea, până în hotarul Dragomirnei… împotriva altui părău, ce se pogoară de la Pleş… Şi de acolo, drept prin lozii, şesul… S-au pus o piatră în dâlma dealului”. / Sandu Sturza Vel Logofăt – Copie”[14].

 

1742: „Iaşi, 31 August 7250 (1742). Constantin Nicolae-Vodă, pentru „chir Ioasaf, egumenul de la sfânta mănăstire Teodorenii”, pentru dijma Merenilor”[15]. „7250 (1742) august 13. Io Constantin Nicolae Voevod, din mila lui Dumnezeu domn al ţarii Moldovei. Dat-am cartea domniei mele rugătorului nostru chir Ioasaf, egumenul de la sfânta mănăstire Todireni, ce este în ţinutul Sucevei, să fíe volnic a stăpâni hotarele Todirenii şi Merenii, ce sunt prin prejurul acelei mănăstiri şi să aibă a lua venitul acelor moşii, dijma pe obicei din ţarini cu pâine, din grădini cu legume, din prisăci cu stupi, din fâneţe şi din alte venituri. Până la semnele ce arată la ispisocul domniei sale lui Grigore Vodă, din văleat 7246 (1738), ce este făcut de întăritură mănăstirii, pe hotărâtura acelor moşii, ce le-au hotărât stolnicul Şerban Cantacuzino şi şetrarul Solomon, din poruncă domnească. Aşijderea şi oamenii ce vor fi trăitori pe acele moşii, şi Merenii, şi Todirenii, să aibă a face posiuşaniile mănăstirii după hotărârea ce s-au făcut de la domnia mea şi să nu fie volnici a se muta pe alte hotare. Şi nimeni să nu cuteze a sta împotriva cărţii gospod, iar având cineva a răspunde pentru hotar să meargă la dregătorul ţinutului să le ia semn şi să facă ştire aice, la dumnealui vel logofăt. / Iaşi, let 7250 (1742) august 3”[16].

 

1766: „Emigrarea muncitorilor ruteni în Moldova a început pe la 1766, urmând să fie chiar încurajaţi de agenţii boierilor moldoveni, care duceau nevoie de braţe de muncă pe numeroasele şi întinsele lor moşii. Este deci lesne de înţeles că colonii ruteni nu se aşe­zară numai pe pământurile Bucovinei de mai târziu, ci deopotrivă ei pătrunseră şi mai adânc în Moldova. Aşa s-a putut întâmpla că, la tragerea cordonului între Buco­vina şi Moldova, mulţi fugari ruteni să rămână dincolo de cordon, în Moldova. Mai ştim încă din istoria ocupării că stabilirea definitivă a fruntariilor Bucovinei spre Moldova se făcu numai la 1776. Între anii 1774 şi 1776, pajurile împărăteşti urmară să fie de mai multe ori mutate, când încolo, când încoace, până ce se înfipseră definitiv de-a lungul hotarului de azi. La aşezarea definitivă a hotarului, pe temeiul convenţiunii de la Balamutca, rămaseră dincolo de cordon 64 sate şi 10 cătune, cu o populaţie de vreo 12.000 de suflete. Sunt satele de la frontiera Bucovinei, ca Hreaţca, Molniţa, Godineşti, Mogoşeşti, Turiatca, Balileştii Ru­seşti şi ai lui Ciomortan, Adâncată, Burdujeni, Plopeni, Salcea, Horodniceni, Mihăeşti, Rotopăneşti, Dolheşti, Onceşti, Zamostea, Dumbrăveni, Fântânele, Şerbăneşti, Honceşti, Baloşeni, ş. a. În satele acestea se adăpostiră mulţi fugari ruteni, care, după aşezarea hotarului, n-aveau nici un motiv să se mute în Bucovina, ci, din contra, pri­begii adăpostiţi în Bucovina năzuiau mereu spre hotarul Moldovei şi anume mai ales din momentul în care ei ur­mară să fie reclamaţi de stăpânii lor din Galiţia şi de când administraţia Bucovinei se învoi să-i extrădeze. Aceasta o ştiau fugarii ruteni prea bine şi, de aceea, cei cari mai reuşeau să se furişeze peste hotar în Bucovina, grijiau să se adăpostească în satele de la hotar, pentru ca, în momentul când ar fi ameninţaţi cu extrădarea, la Galiţia şi darea din nou pe mâinile vechilor lor stăpâni, ei să poată fugi imediat, peste cordon, în Moldova. La 1779, Enzenberg raportează consiliului aulic de război din Viena că, cu prilejul călătoriei sale de-a lungul fruntariilor, de la Nistru, până la hotarul Transilvaniei, nimerise foarte mulţi fugari din Galiţia, care, înainte cu câţiva ani, se aşezaseră drept la hotar şi-şi clădeau acolo case. Se putea observa foarte bine că ei numai de teamă de a nu fi prinşi şi trimişi înapoi la Galiţia se sălăşluiau la hotar, pentru a-l putea trece la caz de nevoie”[17].

 

1772, iulie 7: „Dosoftei (Herescu – n. n.), episcop de Rădăuţi şi Hotin, confirmă prin scrisoare că s-au învoit Ananie, arhiereul de la mănăstirea Todireni, cu Ghiurie, egumenul mănăstirii Suceviţa, ca să rămână moşia Nahoreni, ţinutul Hotin, mănăstirii Todireni, iar moşia Noscova, ţinutul Soroca, să fie a mănăstirii Suceviţa”[18].

 

1774, iulie 12: „Divanul Cnejiei Moldovei, în urma jeluirii egumenului mănăstirii Suceviţa pentru moşiile Lencăuţi şi Hruşovăţul din ţinutul Hotin, între care se află şi moşia Nahoreni a mănăstirii Todireni, care i-ar fi luat moara făcută în pârâul Şurşei, în malul moşiei Lencăuţi, dă carte, prin care se porunceşte ispravnicilor de Hotin ca să cerceteze pricina morii şi împresurarea moşiei Hruşovăţul”[19].

 

1775: Recensământul făcut de Spleny, în 1775, un recensământ asupra unei suprafeţe geografice mult mai largă decât cea ulterior consacrată drept Bucovina, împărţită pe ocoalele care, cu corecţiile de frontieră de mai târziu, vor deveni tradiţionale, nota, pentru Burdujeni, 3 popi, 57 ţărani. Drept comparaţie pentru popularea Burdujenilor, menţionăm că Plopenii aveau 148 de ţărani, Rus-Plavalar 90, Bosanci 161, Udeşti 84.

 

1776, august 18: O comisie instituită de primul guvernator al Bucovinei, generalul Spleny, pentru a cerceta pricina hotarelor moşiilor Moldoviţa şi Voroneţ, constată falsul şi ordonă „să se anuleze prin poruncă hotarnica făcută de Anania Savastian, egumenul mănăstirii Pantocrator”[20].

 

1782, martie 4: În raportul Comisiei imperiale de delimitare a proprietăţilor  din Bucovina apare şi „Anania, episcop de Burdujeni[21].

 

1784, iulie 24, Viena: „Consiliul Aulic de Război din Viena dă Comandamentului general al Galiţiei instrucţiuni şi îndrumări în legătură cu lucrările Comisie de delimitare a proprietăţilor din Bucovina… /  Se propun soluţii pentru reglementarea conflictului dintre mănăstirea Dragomirna şi mănăstirea Pantocrator sau Burdujeni, ivit la delimitarea satului Dragomireşti, pentru o moară aflată în hotar, la unirea pârâului Rusciori şi Dragomireşti”[22].

 

1785: Mănăstirea Teodoreni şi, deci, Burdujenii se aflau în stăpânirea grecului Anania de Sivas[23].

 

1786, octombrie 10: „Petre Cheşco şetrar scrie Consistoriului Bucovinei că Ghenadie, egumen la mănăstirea Dragomirna, i-a arătat scrisoarea prin care este acuzat de consistoriu că ar fi împresurat moşia Ruşciori a mănăstirii. Verificând împreună hotarul, după hotarnica lui Iordache Cantacuzino mare vornic, au constatat că nu se împresoară moşia mănăstirii de către el şi alţi răzeşi, ci numai de Anania Savastie vechilul mănăstirii Todireni, care fără judecată şi hotarnică a împresurat şi moşiile răzeşilor. Informează că în urma jalbei răzeşilor către domn s-au rânduit hotarnici, care să rezolve toate pricinile după hotarnicele moşiilor”[24].

 

1791, Vince Batthyany: „Numaidecât, afară de Suceava, este staţiunea de poştă moldovenească, Burdujeni. Grajduri de pământ şi paie, colibe mizerabile şi câţiva vlăjgani, pe jumătate goi, care zăceau lungiţi pe pământ, este tot ce am găsit acolo. Ei au sărit, numaidecât, în picioare, ca să aducă, după cum spuneau ei, caii. Dar s-au întins, iarăşi, la pământ şi am fost nevoiţi să facem gălăgie şi să ameninţăm, pentru a putea să ne urnim din loc”[25].

 

1818, februarie 27, Burdujeni: „Grigore, arhimandritul mănăstirii Burdujeni, scrie Judecătoriei târgului Şiret că, la 7 februarie 1818, s-au furat patru boi din satul Adâncata, acum aflaţi în pripas prin târgul Sucevei; după mărturia sătenilor, doi boi aparţineau lui Irimie Ţurcan, iar doi, lui Tănase Albu, ambii săteni săraci şi nevoiaşi”[26].

 

1826, februarie 21: „Enache Marţele scrie lui Dimitriţă Neculai, vameşul din Burdujeni, să plătească lui Petruni, negustor din târgul Suceava-Bucovina, 15 galbeni, cu dobânda lor, din banii ce-i are el, să ia un izvod şi să-i trimită argintăria şi sipetul puse zălog pentru aceşti bani”[27].

 

1834: În „Tabla satelor din Principatul Moldovei, după împărţirea administrativă din 1934”, Burdujeni  era unul dintre cele „7 târguri” ale ţinutului Botoşani, alături de Botoşani, Ştefăneşti, Suliţa, Frumuşica, Hârlău şi Buceceea[28].

 

1851: „O broşură, lucrată de Franz Raffelsberger şi publicată în 1851, la Viena, cuprindea „Itinerariile sau directorul tuturor rutelor poștale din k. k. Statele austriece“, consemnează că, „De la Suceava, trecând râul Suceava, apoi continuând prin Burdujeni, Salcea (Saltsche), hanul de pe râul Siret, se ajungea la Botoşani, cale de 2 poşte şi jumătate”[29].

 

1856: S-a înfiinţat şcoala de băieţi din târgul Burdujeni, „în localul hără­zit de Ilie Morariu, român tran­silvănean”, bunicul viitorului primar al Burdujenilor, din perioada războiului, Costachi Morariu.

 

1871-1872: „Cartea unui scriitor evreu din Viena, Karl Emil Franzos (mort în 1894), Aus Halb-Asien, Culturbilder aus Galizien, der Bukowina, Südrussland und Rumänien (a 3-a ediţie, Stuttgart 1889), despre care autorul spune că a fost tradusă în multe limbi, e opera cuiva care, fiu de medic în Podolia, trăit în Bucovina ca tânăr, a mai fost în România şi înainte de 1871-1872 şi ştie limba. Ea prezintă pe români ca însuşitorii civilizaţiei franceze, fără a o înţelege, pe când dedesubt e lene şi barbarie. Franzos pretinde a nu fi văzut, în ţara în care a intrat pe la Burdujeni, decât câmpii nelucrate, bordeie şi fiinţe omeneşti iremediabil de trândave. Ţăranii n-ar avea şcoală decât pe hârtie. Clasa de sus nu le poartă grija (el citează pe un fost ministru de Instrucţie, care, la Bucureşti, ar fi râs cinic, după ce-l asigurase că avem un învăţământ primar ca acela din Elveţia). De preoţii săteşti îşi bate joc: unul, lângă Burdujeni, l-ar fi întrebat dacă în Germania, ţară păgână, nu e împărat Bismarck. În lumea bogată, el are puţină preţuire pentru femeia emancipată, aşa de deosebită de vechea gospo­dină din casa boierească; creşterea în pensioane, unde se dispreţuieşte limba naţiei, îi e bine cunoscută. / Ce se cuprinde în nuvele: ţărance otrăvitoare, proprietari care-şi comandă din străinătate fete de familie, pentru a le face întreţinutele lor şi pentru a le trece caselor de plăcere, funcţionari care vând certificate de moarte criminalilor din alte ţări, e o continuă jignire, voită. / Dar în ţăranca gătită i se pare scriitorului înveninat că recunoaşte pe străbuna ei italică, din vremea lui Cicerone; la munca grea ea cântă şi sufletul ei e încă plin de poezie, mai mult decât la un „poet de modă franceză”. Aşa scapă ea de a cădea, subt osteneli, în stare animalică. Abia dacă mai e vreo poezie populară ca aceasta. E simţitoare şi pioasă (un caz de lângă Dragomirna), cinstită faţă de soţ. Franzos vor­beşte de beţia femeii, dar aşa-ceva n-a putut să vadă decât în unele părţi ale Bucovinei şi Moldovei de Sus”[30].

 

1880: „Vama de la Iţcani, deşi s-a strămutat, încă din toamna trecută, la Vereşti şi deşi se luase dispoziţii urgente pentru construirea necesarelor localuri la Burdujeni, totuşi, în urma unor ordine date, totul stă pe loc. Ştim că Austro-Ungaria, prin permutarea vămii române de la Iţcani, a suferit mari pierderi; ştim că sucevenii au intervenit, cu mari forţe, pe lângă guvernul lor, pentru a face ca vama română să fie întoarsă la Iţcani; cu toate acestea, nu ne putem da voie a crede că se va mai realiza dorinta lor, ce, în adevăr, le umplea punga, pe când ţara noastră o deşerta. Astăzi, însă, vedem, cu destul regret, că guvernul este pe cale de a ceda şi a ne întoarce iarăşi pe pământul unde umilinţa funcţionarilor români de la vamă va trebui iarăşi să reînceapă”[31].

 

1881, Dezbateri parlamentare: „D. A. Teriachiu: Domnule preşedinte, am onoarea de a propune un articol final la legea de faţă. Vă aduceti aminte că, atunci când s-a votat legea docurilor, s-a hotărât să se înfiinţeze antrepozite nu numai la cinci puncte, arătate în acea lege, dar oriunde se va găsi de cuviinţă de către guvern. Ei bine, dumneavoastră cunoaşteţi că, la Burdujeni, punct situat aproape de frontiera austriacă, s-a fäcut o clădire foarte mare, pentru care s-au cheltuit sume însemnate, care clădire era destinată să servească de gară frontieră, în urmă însă s-a hotărât a rămânea la Iţcani, pentru zece ani; acea clădire va deveni o ruină şi, prin urmare, cred că ar fi foarte folositor a se autoriza guvernul ca să transforme acea clădire în magazie de antrepozit, astfel s-ar putea utiliza şi conserva acele clădiri şi totodată s-ar pune imediat în aplicaţiune legea docurilor, a cărei necesitate este simţită de toţi şi ale cărei foloase sunt incontestabile. / C. N. Nicorescu: Domnilor, vă rog să nu primiţi amendamentul acesta, fiindcă nu este la locul lui în această lege. Legea docurilor s-a votat de mult şi legea care ne preocupă acum este legea care regulamentează administraţiunea magazinelor şi antrepozitelor; prin urmare, ce loc poate să aibă în această lege, prin care se regulează administraţiunea docurilor, amendamentul domnului Teriakiu ? Lasă, că s-ar putea discuta, dacă la punctul Burdujeni se poate înfiinţa cu folos un magazin de docuri; dar, încă o dată repet, amendamentul dlui Teriakiu nu-şi are locul aci. Cel mult poate să fie o propunere din iniţiativă parlamentară, care să se trimit la secţiuni sau, dacă vrea dl Teriakiu, să roage pe guvern ca zidirile de la Burdujeni să nu le lase să se părăsească, să se transforme în magazine de docuri, şi pentru aceasta să se facă o anume lege. De aceea, cer să respingeţi acest amendament. / Domnul preşedinte al consiliului: Domnilor, partea întâi a argumentaţiunii dlui Nicorescu o înţeleg, că nu ar fi locul aci pentru acest amendament. Dar partea a doua nu o înţeleg; căci dacă la Burdujeni este sau nu un punct de acelea, unde poate să se facă un antrepozit, cestiunea este discutabilă numai din punctul de vedere al cheltuielii. Dacă am putea să facem cât mai multe depozite în România, atât ar fi mai bine, dar dacă nu putem executa astăzi această dorinţă, cauza este că nu avem bani, şi pentru ca să nu se zică că facem cheltuială acolo unde nu este o absolută necesitate. Aci însă, îndată ce există localul, nu mai este cestiunea nici de cheltuială, şi de aceea cred că la Burdujeni poate să fie un local de antrepozit, şi socotesc că nu poate fi o Cameră aşa de răuvoitoare pentru partea acea a ţării, care ar respinge un asemenea proiect de lege. De aceea, eu cer să se ia de urgenţă în dezbatere propunerea dlui Teriakiu, pentru ca Adunarea să se pronunţe în privinţa ei şi pentru ca şi guvernul să poată lua măsuri ca să transforme acele localuri în docuri. / Dl Teriakiu: Atunci retrag amendamentul şi-l dau ca propunere. / Dl vicepreşedinte: Se trimite la secţiuni de urgenţă”[32].

 

1882: „Subsemnatul Moise Vevicu, născut în comuna Târgu-Burdujeni. Părinte al dlui Sloim Vevicu, născut în anul 1860, noiembrie 20, declar că acest tânăr este fiu de străin nenaturalizat, în consecinţă cer să nu fie spus la obligaţiunile de recrutare în România. Făcut în Târgul Burdugeni, la 9 februarie 1882”. Cereri identice au făcut şi „Toba Calman, domiciliată în comuna Târgu-Burdujeni, muma dlui David Calman, născut la anul 1857, luna şi ziua necunoscută”, şi „Avram Cohn Nadel, domiciliat în comuna Târgu-Burdujeni, părinte al dlui Haim Cohn Nadel, născut la anul 1860, martie 16”, şi „Altar Rabinovici, domiciliat în comuna Târgu-Burdujeni, părinte al dlui Litman Rabinovici, născut la 1857, mai 6”, şi „Naftuli Herţu Goldinberg sin Leib, domiciliat în comuna Târgu-Burdujeni, tatăl dlui Iţic Naftuli, născut la anul 1861”, şi „Moisi Vivicu, domiciliat în comuna Târgu-Burdujeni, părinte al dlui Iancu Moisi Vivicu, născut la anul 1860, august 16”, şi „Haim Ruchinstain, domiciliat în comuna Târgu-Burdujeni, părinte al dlui Moisi Ruchinstain, născut la anul 1860, aprilie 5”, şi „Altar Caţu, domiciliat în comuna Târgu-Burdujeni, părintele dlui Iţic Altar Caţu, născut la 1860, decembrie 15”, şi „I. Iosub Leib Steigman, domiciliat în comuna Târgu-Burdujeni, născut la anul 1857, luna şi ziua necunoscute”[33].

 

1885: „Camera a dezbătut şi votat, ieri, proiectul de lege pentru înfiinţarea a trei târguri permanente de vite. Acest proiect cuprinde în substanţă înfiintarea a câte unui târg pentru vânzarea vitelor de consumaţiune şi de muncă la Severin, la Constanţa şi la Burdujeni, înzestrat fiecare cu toate instalaţiunile necesare pentru adăpostirea vitelor şi privigherea lor sanitară, prscum şi cu toate productele trebuitoare pentru hrana lor şi îngrăşarea râmătorilor”[34].

 

1886: „Trenul cu abur ne duce, în două ore, de la Botoșani, la Verești, un nod de cale ferată care în sine este complet inutil. De aici, trecem printre câmpuri mediocre până în satul Dumbrăveni, unde obținem tot felul de informații despre țară și oamenii ei, din partea unei frumoase familii, venită din Polonia. Domnul este directorul administrator al bunurilor celebrei familii moldovenești Balş. Moşiile sunt nu mai puțin de treisprezece, arendate la trei armeni, unui evreu și unui român. În jurul prânzului, suntem conduși în Bucovina. Trecem prin pădure, peste pajiști și câmpuri. În dreapta, se află Suceava, fosta reședință a domnitorilor moldoveni, situată pe o creastă blândă. Turnurile sale ies în evidență, înconjurate de verdele copacilor, casele sale albe strălucesc în lumina soarelui și peste întreaga imagine se înalţă un surâzător cer albastru. În această parte a crestei, treci prin Burdujeni, un oraș evreiesc precum Unghenii, la fel de original și de mizerabil, doar că mult mai mare, deoarece locul nu constă dintr-o singură stradă, ci din patru sau cinci. Astăzi verandele sunt neînsuflețite și obloanele trase, astăzi e o sărbătoare pe care izraeliților le place să o petreacă închişi în case, cu ușile încuiate. Drumul coboară spre graniță. Soldații români, în uniforme albastre cu vipuşti albe şi cu arme pe umeri, ne întâmpină aici, iar vameşii austrieci, dincolo. Se distrează formal, verificând pașapoartele și lipind nasurile de geamurile mașini”[35].

 

1890: „Grecoteiul Leon Sinescu, primarul Târgului Burdujeni, care, pe lângă meseria lucrativă de primar, exercită şi profesia de cârciumar, trăgând diferite foloase ilicite: / 1). Sub egida şi protecţiunea sa de primar-cârciumar şi angrosist licenţiat în Burdujeni, neamurile concubinei sale, evreica, duduca Maria (odinioară Marim Bercovici) face speculă en-gros cu vin în judeţele Botoşani şi Dorohoi, fără a plăti fiscului vreo taxă. / 2). Sinescu ţine deschisă o cârciumă în marginea târguşorului dinspre frontiera Austriei. În acest cuib se adăpostesc numeroşi contrabandişti şi făcători de rele de peste graniţă cu tovarăşii lor de aici, care îşi exercită afacerile nopturne în dauna vamei şi a proprietarilor de vite; ei sunt obligaţi fireşte de a plăti cu preţuri oficiale mâncările şi băuturile ce li se servesc de reprezentanta bizantinului primar. / Cu conducerea acestui stabiliment greco-evreiesc este onorată duduca Maria, a cărei calitate şi condiţiune constituţională este cunoscută natural şefului plasei Siret şi lui Sinescu însuşi, care, investiţi cu executarea legilor, permit unei evreice de-a vinde băuturi spirtoase într-o comună rurala şi în apropriere de frontiera. / 3). Numita cârciumă, fiind deschisă pe teritoriul comunei satului Burdujeni, Sinescu introduce prin ea, şi alăturea cu ea, cantităţi mari de băuturi, fără a plăti acciza comunală acestei sărmane comune ţărăneşti în suferinţă, ameninţând pe fricosul primar al acestel comune cu destituirea, dacă va îndrăzni să cârcnească. / Deşteptăm pe acei în drept de a lua măsuri de îndreptare, iar noi adăugăm încă o pagină la activul acestei cinstite administraţiuni din plasa Siret. / Balin[36].

 

1890, Spitalul din Burdujeni: „În judeţul Botoşani funcţionează, făcând excepţie de oraşul Botoşani, 3 farmacii: una în urbea Hârlău, una în Ştefăneşti şi o filială în Burdujeni; toate sunt, luând în consideraţie veniturile lor foarte mici, destul de bine aprovizionate şi întreţinute. Farmaciile portative ale comunelor sunt, în comparaţie cu alocaţiunea bugetară, care în majoritate de cazuri este cu totul insuficientă. Afară de spitalele dependente de epitropia generală a casei Sfântul Spiridon în Botoşani şi Hârlău au funcţionat două spitale judeţene, anume unul în Burdujeni şi altul în Ştefăneşti. Spitalul din Burdujeni, cu 10 paturi; s-au căutat în spital, în cursul anului, bolnavi 149, din care aflaţi la începutul anului 9, intraţi în cursul anului 140, ieşiţi vindecaţi 141, rămaşi în cura spitalului, la finele anului, 8. Pentru întreţinerea spitalului s-a cheltuit, de judeţ, cu hrana bolnavilor lei 1.500, combustibilul lei 780, salariul medicului lei 3.960, salariile personalului inferior 1.700”[37]. „Acest stabiliment de binefacere funcţionează, după cum cunoaşteţi, cu 10 crivate şi administraţia lui este încredinţată unui medic, secondat de un intendent si sub privegherea a doi epitropi, numiţi din localitate, după votul consiliului anterior. Din datele ce mi se prezintă de domnul medic al spitalului, rezultă că, de la 1 ianuarie şi până la jumătatea lunii septembrie 1890, acest mic stabiliment a fost vizitat de 138 suferinzi, şi anume, 8 s-au aflat în căutare, la 1 ianuarie, 130 au intrat în cursul anului; din aceştia, 102 au ieşit vindecaţi, 11 amelioraţi, 12 nevindecaţi, 4 morţi şi 9 rămaşi în spital, bolnavi; cei ce au ieşit amelioraţi şi nevindecaţi au fost atinşi de boli cronice, iar morţii – de tuberculoză şi scrofuloză. Comparând numărul bolnavilor căutaţi în spital, anul acesta, cu acel din anul trecut, găsim un plus de 31 peste acel din an. Consideraţi după sex şi religiune, găsim că bolnavii căutaţi se împart astfel: 71 bărbaţi, 49 femei şi 14 copii, aparţinând toţi religiunii ortodoxe, afară de un catolic, iar după profesiune toţi aparţin clasei agricole şi un număr mic clasei meseriaşilor. Bolile dominante, de care au suferit au fost sifilisul, pelagra şi boli aparţinând operaţiunilor chirurgicale. Medicul, apoi, aplicând dispoziţiunile generale, a dat consultaţiuni zilnice şi ordonanţe gratuite, în afară de spital, la 659 bolnavi”[38].

 

1891: „Convenția pentru reglementarea relațiilor care decurg din conexiunea căilor ferate în punctele Suceava-Iţcani și Burdujeni; / semnată la Viena, la 14/26 februarie 1891… / Majestatea Sa Regele României și Majestatea Sa Împăratul Austriei, regele Boemiei etc. și Regele apostolic al Ungariei, dorind să se stabilească, din nou, în urma denunțării de către Guvernul regal al României a Convenției din 10/22 februarie 1878, relațiile derivate din conectarea căilor ferate ale lor, prin punctele Suceava-Iţcani și Burdujeni, au decis să încheie, în acest scop, o convenție…”, prin care, printre altele, conorm Articolului XI, „Căile ferate dintre Suceava-Iţcani și Burdujeni vor fi considerate ca o rută vamală, iar călătorilor și mărfurilor li se va acorda dreptul de a trece frontiera, atât noaptea, cât și în timpul zilei, și duminicile, și de sărbători”[39].

 

1892: „Licitaţia pentru aprovizionarea lemnelor pe exerciţiul financiar 1892, ţinută în ziua de 14 Ianuarie 1892, amânându-se din cauza lipsei de concurenţi şi conform ordinului Corpului IV de Armată No. 1.337, se publică din nou, spre cunoştinţa amatorilor că, în ziua de 7 Februarie 1892, orele 2 p. m., se va ţine licitaţie publică în localul Diviziei VIII Infanterie (garnizoana Botoşani). Cantitatea de lemne necesară aproximativă este următoarea: 67.000 kilograme pentru Compania VIII teritorială Burdujeni, împreună cu pichetele, şi anume: trecătoarea Burdujeni, Suceava, Prisaca, Tişăuţi, Prelipca, Rusu, Vereşti, Cotul-Dobei”[40]. / „Se aduce la cunoştinţa celor interesaţi că, în ziua de 20 Martie 1892, orele 11 dimineaţa, se va ţine licitaţiune publică, conform art. 6, 24 şi următoarele din legea înstrăinării bunurilor Statului din 6 Aprilie 1889, în localul prefecturii judeţului Botoşani, pentru vânzarea bunurilor arătate mai jos: / Lotul No. 16 cu moară, cu accesoriile ei, cu iazul, locul de cultură şi cu balta cu stuf, indicat în planul parcelar al moşiei Burdujeni, în întindere suprafaţa totală ca de un hectar, 3.800 mp, situat în comuna Burdujeni, plasa Siretul, fost pendinte de monastirea Teodoreni; învecinându-se, la Nord, cu lotul No. 15, la Sud, cu No. 18 şi 39, la Est cu pădurea locală şi la Vest cu lotul No. 17 şi 15; arendat, pe perioada 1892-1897; garanţia: lei 204. Concurenţa începe de la valoarea bunului, în sumă de lei 2.040. / Lotul No. 54 (zis şi Cotul Ţiganului), cu o lozie de răchită, în partea prundului, în vârstă ca de doi ani, indicat în planul parcelar al moşiei Burdujeni, în întindere suprafaţa totală ca de 2.083 mp, situat în comuna Burdujeni, plasa Siretul, fost pendinte de monastirea Teodoreni; învecinându-se, la Nord, cu pământul clăcaşilor şi pământul Bucovinei, la Sud cu râul Suceava, la Est cu delimitarea locuitorilor şi la Vest cu Suceava; arendat, pe perioada 1892-1897; garanţia lei 5. Concurenţa începe de la valoarea bunului, în sumă de lei 55”[41].

 

1892, Duelul de la Burdujeni: „Luni dimineaţă, pădurarii Statului auziră mai multe împuşcături în pă­dure; mergând unul dintr-înşii, peste zi, în inspectarea lor obişnuită, găsi, într-o poiană din pădurea Burdujeni, un om mort. Autorităţile locale, informate, au pus imediat doi străjeri spre pază. Culegând informaţiuni asupra aces­tei întâmplări tragice, am aflat că, du­minică, au sosit mai mulţi străini la Iţcani şi că, luni, au trecut la Burdujeni, sub pretext că merg în târg, la dejun. Asupra numărului persoanelor asis­tente la această dramă se păstrează, ca totdeauna în asemenea chestiuni de onoare, o tăcere absolută, cunos­cut este numai că cel rămas pe câm­pul de onoare e un proprietar mare din Galiţia, numit Eugen Maryan Brodski, în vârstă de 29 ani. / Pe cât se vede, duelul a fost după toate regulile codului de onoare, însă în condiţiuni foarte aspre. S-a găsit o barieră, făcută cu câte doi ţăruşi şi o sfoară, la distanţă cam de 10 metri una de alta, ceea ce presupune că condiţiunile duelului au fost pis­tolul, la 20 paşi, cu avansare de cinci paşi, până la avansare. S-au schimbat mai multe focuri şi rezultatul a fost funest, primind dl Brodski o lovitură ce a pătruns bra­ţul drept şi pieptul, aşa că moartea a trebuit să fie instantanee. Se afirmă, cu multă siguranţă, că între martori a figurat şi domnul dr. Baroni din Bacău. / Autorităţile din Bucovina, care par a cunoaşte toate detaliile, ascund numele celor implicaţi în această afacere. Cât priveşte cauza acestui duel cu sfârşit atât de tragic, nu trebuie să căutăm mult, căci e destul să rea­mintim dictonul francez: Cherchez la femme şi totul va fi lămurit. Dar ceea ce e mai trist şi mai dureros e că tocmai cel ofensat, soţul ultragiat, a căzut victimă, cel puţin atât a putut transpira până azi. / Un unchi al defunctului a sosit, a doua zi, la Burdujeni şi a solicitat extrădarea corpului, ceea ce nu s-a putut face decât după terminarea cercetării parchetului şi în urma autorizării speciale a prefecturii judeţului. Defunctul lasă o avere de 2 milioane”[42].

 

1893: „În urma izbucnirii holerei în Galiţia, consiliul sanitar superior a luat hotărârea ca trenurile austriece, care circulă între Burdujeni şi Suceava, să fie interzise de a mai intra pe teritoriul românesc. Transportul călătorilor, de la Burdujeni, la Suceava, şi viceversa, se va face cu un tren special”[43]. / La balul „Clubului Român” din Suceava, „unde s-a adunat tot ce are mai de seamă acest oraş… din România au luat parte domnii Constantin Vasiliu şi Stihi din Burdujeni şi domnii Porfireanu, Cracalescu şi Roiu din Bucureşti, care, din întâmplare fiind la Burdujeni şi auzind de această petrecere românească, s-au grăbit a se duce la Suceava, unde au fost poftiţi şi foarte bine primiţi”[44].

 

1895: „Azi dimineaţă au plecat din Gara de Nord următoarele trenuri: Trenul de Virciorova, la orele 8, şi trenul de Burdujeni, la orele 7 şi jumătate, împreună cu poşta din Moldova, care nu s-a putut expedia aseară, neplecând nici un tren. Trenul de Burdujeni se opreşte la Ploieşti şi va aştepta destuparea liniei pentru a putea pleca mai departe. Se speră că, până diseară, circulaţia spre Moldova se va putea restabili”[45].

 

1898: „Gara Burdujeni a fost frumos decorată, peronul înţesat de lume încă de dimineaţă. A sosit foarte multă lume din Botoşani, Dorohoi, Fălticeni, aparţinând tuturor claselor societăţei şi foarte mulţi ţărani din comune îndepărtate, de la 40-60 kilometri, pentru ca să vadă pe Suveran. În jurul gării, iară nici o exagerare, mulţimea se poate evalua de la 5.000-7.000 de oameni. În 26 Iulie stil vechi pe peronul gării aşteptau, încă de la 10 ore şi jumătate, prefectul judeţului, dl senator Dr. Bucşenescu, domnii deputaţi Vasiliu şi Eneşescu, consulul rus din Iaşi, dl de Giers, mai mulţi magistraţi, doamna de onoare ( Elise – n. n.) Greceanu, precum şi un foarte mare număr de persoane de distincţiune. La oarele 10 şi trei sferturi, sosesc, cu un tren special, în gara Burdujeni domnii miniştri Pherekyde, Pallade, Berendei, Haret şi Brătianu. Trenul regal a întrat în gară la orele 12, în mijlocul uralelor entuziaste ale mulţimii. M. S. Regele, Principele Ferdinand şi dl Dimitrie Sturdza, preşedinte al consiliului, coborându-se pe peron, s-au întreţinut, mai mult de un sfert de oră, cu persoanele prezente. La 12 şi un sfert, trenul regal, în care au luat loc şi domnii miniştri, a pornit în mijlocul aceloraşi manifestaţiuni ca şi la sosire”[46].

 

1899: „În seara zilei de 20 februarie 1899, în gara Burdujeni, s-a dat un concert, cu bal, în folosul cantinelor şcolare, cu ajutorul domnilor Zira şi Saul, absolvenţi ai Conservatorului din Iaşi, ajutaţi de 24 elevi şi eleve ai şcolii din Burdujeni, dirijaţi de către doamna Olimpia Călinescu, învăţătoare. Concertul s-a început prin o cuvântare de ocazie, vorbită de către dirigintele şcolii, C. Călinescu scoţând în relief importanţa şi foloasele cantinelor şcolare. Foloasele obţinute au fost de 400 lei, plus de vreo 200 colectaţi cu o listă de către domnii C. Călinescu şi C. Zambra, şeful gării. Balul s-a urmat până la ora 6, cu o animaţie de nedescris. Cu această ocazie, ca întotdeauna, s-a remarcat o îmbrăţişare adevărat colegială a funcţionarilor gării, datorită, în parte, şi domnilor Zambra, Frăsinescu şi Iordăchescu. Pentru care frumoasă îmbrăţişare s-au adus mulţumirile cuvenite, în numele elevilor şcolii, de către dirigintele Călinescu. Mai mult, domnul Zambra, şeful gării, a luat hotărârea ca, la orice petrecere care se va da în gară,  1/2 să fie în folosul cantinelor şcolare”[47].

 

1899: Prefectura judeţului Botoşani publică, în Monitorul Oficial, un „Tablou de tinerii din judeţul Botoşani care urmează a fi înscrişi pe tabelele de recensământ ale clasei anului 1901 şi care sunt dispăruţi de prin comunele unde s-au născut”. Din aşezările judeţului Suceava de astăzi, lipseau de la domicilii: Sapsa sin Iosub, fiul lui Iosub si al Periţei, Herşcu Henic, fiul lui Iosub si al Reizei, Froim Herlet Cheni, fiul lui Herluţ şi al Rozei, Aurelian Bendu, fiul Ion şi al Soltanel, Morlha sin Zanvel, fiul lui Zanvel al Haiei, Ion Dascălu, fiul lui Gheorghe şi al Domnicăi, Haim Perit sin Moisă şi al Seniei, Moidel sin Strul, fiul lui Strul şi al Golidei, Iţic sin Strul, fiul lui Strul şi al Leiei, Avram sin Altar, fiul lui Altar şi al Hindei, Zisu Aninu, fiul lui Marcu şi al Şeinei, Şaia Iser, fiul lui Benditu şi al Estrei, Avram Herş Meidel, fiul lui Mehal al Tobei (toţi „din comuna Târgu-Burdujeni”), Ciornei Ion, fiul lui Costache şi al Catrinei, Curcă Vasile, fiul lui Gheorghe şi al Anei, Sandu Gheorghe, fiul lui Neculai şi al Catrinei, Ciobanu Gheorghe, fiul lui Neculai şi al Galofiei, Palaghian Manole, fiul lui Ion şi al Galofiei, Paiu Costache, fiul lui Neculai şi al Marandei, Popa Mihaiu, fiul lui Costache şi al Catrinei, Popa Gavril, fiul lui Costache şi al Catrinei, Anuşca Dumitru, fiul lui Neculai şi al Paraschivei, Bidu Ioan, fiul lui Vasile şi al Domnicăi, Bobu Vasile, fiul Mariei, Paroh Neculai, fiul lui Ioan şi al Zamfirei, Manchiţă loan, fiul lui Gheorghe şi al Elenei, Pricop Ioan, fiul lui Gheorghe şi al Elenei, Bobu Iordache, fiul lui Tudor şi al Aniţăi, Ciobanu Vasile, fiul lui Lupu şi al Saftei, Spătariu Dumitru, fiul lui Alexe şi al Catincăi, Ionescu Victor, fiul lui Vasile şi al Mariei, Gavriliu Vasile, fiul lui Emanoil şi al Mariei, Spacu Vasile, fiul lui Ion şi al Zoiţei (din satul Burdujeni)[48].

 

1899: Burdujeni-Sat, comună rurală, situată în partea de Vest a pla­sei Siretul, judeţul Botoşani. Se în­tinde pe şesul Sucevei şi dea­lurile ce mărginesc acest râu, în stânga. E formată din satele: Burdujeni, Feteşti, Mereni, Plopeni, Prilipca şi Tişăuţi (e vorba de Ratuş, cătunul cu ratuş, adică han,de peste apă – n. n.). Are o suprafaţă de 1.859 hectare şi o po­pulaţie de 939 familii sau 3.001 suflete. Pământul comunei e argilo-nisipos şi parte calcaros; este productiv. Sunt 118 hectare păduri, care se exploatează sistematic. Vite sunt: 574 boi şi vaci, 48 cai, 400 porci şi 1.104 oi. Co­muna e străbătută de calea ferată Paşcani-Iţcani şi de şoseaua judeţeană Botoşani-Burdujeni. Bugetul comunei are, la ve­nituri, 8.430 lei şi 79 bani şi, la cheltuieli, 6.506 lei. Sunt 3 biserici, cu 4 preoţi şi 6 cântăreţi; 1 şcoală de băieţi, cu 1 învăţător şi 96 şcolari; 1 şcoală de fete, cu 1 învăţă­toare şi 54 şcolăriţe, ambele întreţinute de judeţ. Burdujeni-Târg, târguşor, situat în partea de Vest a plasei Sire­tul, judeţul Botoşani, pe vale, în stânga râului Suceava, la mar­ginea ţării dinspre Bucovina, la 470 40′ 40″ latitudine boreală şi la 230 58′ 00″ longitudine estică. Teritoriul târgului are o su­prafaţă de 984 hectare, din care vreo 809 hectare moşia statului şi 175 hectare imaşul şi locul târ­gului. Are o populaţie de 486 familii sau 1.960 suflete, din care 939 bărbaţi şi 1.021 femei, lo­cuind în 340 case. După naţionalităţi, sunt 456 români şi 1.477 evrei (!). Târgul este proprietatea locui­torilor, răscumpărat de la stat, conform legii; în vechime, se crede a fi fost proprietate a Movileştilor. Depărtarea târgului de Bo­toşani e de 58 km, pe calea fe­rată. E străbătut de o şosea pietru­ită, întreţinută de judeţ, care pune comuna în legătură cu oraşul Botoşani şi celelalte co­mune vecine şi de calea ferată Paşcani-Iţcani. Locuitorii se ocupă: Evreii mai cu seamă cu comerţul şi meşteşugurile, iar românii, cu lucrarea pământului. Vite sunt: 146 boi, 135 vaci, 166 cai, 118 porci şi 60 oi. Sunt în Burdujeni 108 comercianţi şi 137 meseriaşi; 200 cârciumi. Este 1 moară de apă şi 1 de abur, 1 fabrică de rachiu de drojdii, 1 fabrică pe pâslărie, 1 fabrică de lumânări de seu şi 1 fabrică de lumânări de ceară. Se face târg săptămânal, în fie­care Duminică. Este 1 biserică, deservită de 2 preoţi şi 3 cântăreţi. Această biserică a fost mănăstire de că­lugări; astăzi este transformată în biserică de mir. S-a zidit de Theodor Movilă, de unde şi nu­mele mănăstirii, de Teodoreni, în prima jumătate a secolului al XVII-lea. Sunt 2 şcoli, una de băieţi şi una de fete, cu 2 învăţători şi 2 învăţătoare, având 105 elevi şi 90 eleve. Şcoala de băieţi este înteme­iată de la 1856, în localul hără­zit de Ilie Morariu, român tran­silvănean. Budgetul comunei, în 1889/90, avea, la venituri, 24.050 lei şi, la cheltuieli, 23.920 lei. În acelaşi an, erau 412 contribuabili. Numele târgului, după legendă, se crede a fi luat de la nu­mele unui cioban, numit Burdujo (în realitate, de la un negustor bistriţean de vite, Petria Burduja, care a arendat dealurile, de la mănăstirea Teodoreni, fratele său, Gheorhe Burduja, stabilindu-se la Câmpulung, pentru a veghea drumul comercial; „burduja” este umflătura care se face pe pulpa vacii, atunci când o muşcă tăunul – n. n.). Despre locul Burdujenilor, ia­răşi se povesteşte că satul era situat mai spre Vest, însă din pri­cina unui război, locuitorii spe­riaţi s-au retras în pădurea ce era pe locul târgului şi al satului, împrejurul mănăstirii Teodo­reni şi s-au stabilit acolo. Des­pre locul vechi se spune că acolo a existat un sat mare, cu biserică şi curţi, şi că, dacă s-ar săpa în pământ, s-ar găsi beciuri; pietre multe se văd şi astăzi. Ca dovadă, se zice că s-a găsit pe acel loc un sigiliu şi o pia­tră cu inscripţii, care s-au în­credinţat fostului egumen al mă­năstirii, anume Sofronie; dar nu se ştie ce a făcut acesta cu ele. Burdujeni, sat, în comuna Burdujeni-Sat, jud. Botoşani, formând mahalaua Târgului-Burdujeni; e situat pe moşia statului Burdujeni. Are o suprafaţă de 809 hectare şi o populaţie de 1385 suflete, toţi locuitori români, sau 404 familii, cu 212 contri­buabili. Are o biserică, deser­vită de 2 preoţi şi 2 dascăli. Este reşedinţa primăriei din comună. Are 3 meseriaşi, 6 co­mercianţi, 2 fabrici şi 4 câr­ciumi. Vite sunt: 196 vite cornute, 8 cai mari şi mici, 498 oi, 50 mascuri şi 90 stupi cu albine. Burdujeni, staţie de drum de fier, jud. Botoşani, plasa Siretul, Burdujeni-Sat, comună pe linia Paşcani-Burdujeni. Se află între staţiile Vereşti (14,8 km) şi Iţcani (1,6 km). Înălţimea deasupra nivelului mării de 268,40 m. Venitul acestei staţii, pe anul 1896, a fost de 1.311.928 lei 58 bani. Burdujeni, pârâu, trece pe lângă Târgul-Burdujeni, jud. Botoşani; izvorăşte din pădurea Burdu­jeni şi se varsă în râul Suceava, după ce formează un mic iaz, pe care se află o moară de apă”[49].

 

1904: „Două spinări de dealuri, pe o câmpie strălucind la soarele de iulie în verde, în aur, în toate colorile florilor verii. O apă îngustă, șuviță mișcătoare de argint, lunecă repede între ele, pe un pat de pietriș. În apropierea ei, se văd câteva căsuțe albe, vite albe, ce pasc supt paza unui băiețandru. Linia trenului taie, ceva mai departe, valea, mergând alături cu vesela apă de munte. Pe unul din dealuri[50], care se ridică, deodată, într-o singură undă moale, se urmează, aproape drept și se mântuie prin scrijelituri ciudate, sticlesc în rând turnuri, și mai vechi, și mai noi, șapte la număr. Lângă acela care strânge asupră-i mai multă lumină se pitulează un meterez de cete, o movilă gălbuie de țărnă răscolită și de pietre clădite, unele dintr-însele în înălțime, iar altele revărsate în neorânduială. Doi colți negri se ivesc deasupra. / Așa, pe coastele și culmile de dealuri, s-au clădit, totdeauna, târgurile și orașele românilor. Recunoști semănarea capricioasă a caselor, belșugul arborilor, mândria turnurilor sfințite. E, desigur, o așezare de-a noastră, și zidurile acelea de pe movilă arată silințele ce s-au cheltuit, odată, pentru păstrarea acestui oraș. / Cele șapte biserici, între care a Sfântului Gheorghe, a Sfântului Dumitru, a Învierii, a Sfântului Ioan, a Mirăuților, sunt biseridile Sucevei, și cetatea de lângă dânsele e aceea care a văzut plecând, fără nădejde, pe ostașii cei mulți și bine înarmați ai lui Ioan Albert, regele Poloniei. E unul din cele mai mândre sfinte locuri ale neamului nostru, dar apa aceea a Sucevei, care curge devale, limpede și senină, parcă ar despărți două grădini, e hotarul vamal și taie Suceava vechii Moldove de trupul României. / A noastră e întinsa gară de jos[51], cu coperămintele ei de table roșie, măreața clădire de folos și de parade, cu pereții de cărămidă aparentă și sălile multe și largi. Și a noastră e așezarea din fața Sucevei, unde iarăși se înalță turnuri de biserică din verdeața bogată a livezilor. Aici sunt Burdujenii: satul și târgul. / Odată era, în aceste locuri, numai o mănăstire, a Todirenilor, pe care o întemeie, pe la 1600, un frate, după tată, al voievozilor Ieremia și Simion și al Mitropolitului Gheorghe, Movileștii: Toader Movilă. Satul urmașilor lui Burdujea[52], ai „Burduhosului”[53], prin urmare: Burdujenii duceau, în preajma zidurilor încunjurătoare ale mănăstirii aproape domnești, o viață sărăcăcioasă. / Ruperea Bucovinei[54], nenorocirea țării aduse fericirea acestui umil colțişor de viață țărănească și, mai mult decât fericirea, întinderea și îmbogățirea lui. Putința câștigului cu mărfuri strecurate supt ochii vameșului și supt baioneta jandarmului, ademeni pe evrei, care veniră, crescură și se înmulțiră. Mai târziu, în vremea lui Mihai Sturza, se făcu un târg pentru acești oaspeți fără iubire, al căror număr se ridică, în zilele noastre, la cinci sute de capete de familie, românii, cu funcționari, cu tot, fiind, pe lângă ei, vreo nouăzeci de gospodari. / Apoi marele proprietar de pământ, al cărui grâu găsea tot mai multă trecere pe piețele lumii, de la 1830, încoace, avu nevoie de brațe și el le căută aiurea. Astfel veniră și rămăseseră țărani ruși din Bucovina apropiată. Satul păstră numele său vechi, dar urmașii lui Burdujea se adăugiră prin muncitorii de pământ, sosiți din nou. Limba noastră sluji drept mijloc de înțelegere între rutenii din sat și evreii din târg. / De la gara uriașă, drumul duce, întâi, printre cochetele vile, pe care statul le-a clădit pentru funcționarii gării și vămii. Apoi, de-a lungul șoselei se ivesc curatele căsuțe ale fruntașilor târgului, pe lângă înjghebări țărănești, cu scheletul de lemn solid și coperământul de șindrilă sau de draniță. O primărie de cărămidă aparentă, o școală cu geamurile sparte. Evreii desfășoară, apoi, în mijlocul îngustului trotuar de piatră, mărfurile lor ieftine și rele: în liniștea unei seri obișnuite, când nu se fac afaceri, negustorii în caftane se primblă alene sau privesc, din pragul locuințelor murdare, pe când femeile își strâng copiii, care scheaună ascuțit. / Curtea mare a bisericii e încinsă încă de zidurile, acum în ruină, ale mănăstirii de odinioară. Un turn greoi apără intrarea. În dreapta, se înalță altul, mai mic și mai nou, lângă o intrare astupată. Biserica, schimonosită astăzi printr-un urât pridvor jos, e croită în liniile nobile ale arhitecturii religioase din veacul al XVI-lea, mai ales din zilele lui Petru Rareș. Pereții se sprijină pe patru puternice contraforturi; un altul, ca o masă de piatră dintr-o singură bucată, poartă, în litere latine, însemnarea „Kos. 1596 Bt.”, ceea ce pare a cuprinde numele lui Constantin Batiște (Baptista) Vevelli, cunoscut boier grec al domnilor Moldovei, poate în însușirea de ispravnic al clădirii. Zugrăveala e mai nouă: ea a fost făcută de un Veniamin din Troada, la 1785, când clădirea s-a reparat, supt egumenia grecului Anania, mitropolit de Sivas. / Biserica din sat, la care mă duce preotul vechii mănăstiri, priceput și harnic pictor și săpător de icoane, e un dar al arhiereului Filaret Scriban, cleric cărturar și sprijinitor al unirii. Tot el a făcut și spitalul. În biserică e îngropat fratele lui Filaret, Neofit, episcop titular de Edesa. / Satul e bine împrejmuit cu garduri de răchită. Casele sunt în mare parte acoperite cu șindrilă; odaia de oaspeți, cu grinzile ei încrucișate deasupra, cu fereștile destul de mari, dar care nu se deschid, cu scoarțe frumoase, care acopăr lavița ce urmează de jur-împrejur pereții, e foarte cuviincioasă. Grădinile, în care se pun toate felurile de legume, sunt minunat lucrate. Adăugându-se lucrul lemnelor și scoaterea pietrei, sătenii au cu ce-și petrece, câștigând, vremea care nu li se cere la câmp. Banca populară merge binișor. / „Auzi cum cântă copila românește”, îmi spune un țăran, la izbucnirea veselă a unui glas argintiu. Oamenii sunt veseli, vioi, fără sfială; ei nu se apleacă, să sărute mâna „boierului”, ci dau „bună ziua”, fără multă mirare. Sfaturile ce le împarți le ascultă și par a se gândi să le urmeze. Amintirile lor din oaste cuprind ideile „politice” trebuitoare pentru starea lor: unul ar dori să aibă în casă icoane românești, în locul celor polone și rutene, și chipurile regelui și reginei, în locul acelor ale suveranilor Germaniei, dar nici unele, nici altele nu se pot cumpăra, fiindcă nu e nimeni să le vândă”[55].

 

1906: „Onorata primărie din Iaşi a intervenit la minister pentru liber parcurs pentru 300 persoane bucovinene, pe linia Burdujeni-Iaşi. La caz de aprobare şi dacă societatea „Junimea” va veni in corpore, comitetul a delegat pe istoricul A. D. Xenopol ca să facă oaspeţilor o impozantă primire la gară, iar cunoscutul publicist, dl Şt. Goraş, profesor în Iaşi, va îngriji de a plasa pe oaspeţi pe la case particulare şi oteluri. Onorata primărie din Iaşi va oferi o masă vizitatorilor din Bucovina… / Comitetul aranjator, în fruntea căruia stau istoricul A. D. Xenopol şi cunoscutul publicist Ştefan Goraş, a grijit ca bucovinenilor să li se acorde parcurs liber, de la Burdujeni, la Iaşi, şi înapoi, precum şi întreţinerea, în decursul serbărilor. / Români bucovineni! Având în vedere serbările cu caracter curat naţional cultural, precum şi rolul însemnat ce l-a jucat, în viaţa noastră, poetul laureat al „gintei latine” şi bardul „veselei grădini” de odinioară, ne adresăm cătră Dumneavoastră toţi, îndemnându-vă să nu întrelăsaţi, plecând împreună cu noi, junimenii, la Iaşi, pentru a depune omagiile Dumneavoastră la statuia lui Vasile Alecsandri, care se va dezveli în 15 Octomvrie stil vechi. Serbările din Iaşi sunt serbările întregului neam românesc. / Plecarea din Cernăuţi, cu trenul accelerat, sâmbătă, la orele 7 şi 30 minute, dimineaţa. Întâlnirea participanţilor, în Burdujeni, la orele 10, dimineaţa. Toţi cei ce voiesc să participe binevoiască a se adresa direct „Junimii”. / Vicepreşedintele Societăţii Academice „Junimea” / George Iacubovici de Boldişor”[56].

 

1907: Burdujeni. Târgul este complet distrus; n-a rămas nici o casă sau magazie nedevastate. Mai toţi evreii de acolo au fugit la Suceava. Un evreu, numit Sloim Marian Leib, negustor, a fost ucis. / Cernăuţi. Ministrul de externe a fost înştiinţat că ţăranii din Bucovina sunt foarte agitaţi şi par a avea intenţia de a trece graniţa, pentru a veni în ajutorul ţăranilor; din această cauză s-a dat ordin de concentrare a trupelor din Bucovina”[57].

 

1908, „la Moldova, la lucru”: „De-abia află omul vreme să-şi ia rămas bun de la nevastă şi copii, de la mamă şi surori, să-şi ia uneltele şi schimburile necesare şi se trezeşte, condus de juraţii satului, încărcat într-o haraba mare, dimpreună cu tovarăşii săi, şi pornit spre proxima staţiune a căii ferate, unde e învagonat în vagoane menite pentru transportul vitelor şi unde, ameţit de larma produsă prin întrebări şi suspinuri de-ale tovarăşilor şi de huruitul vagoanelor, se trezeşte abia la Burdujeni, pe pământ românesc, în ţara liberă românească, dar unde libertatea sa individuală e redusă la zero, începând de aici, pentru el, sărmanul, un şir de nevoi, la care nicicând nu s-a gîndit. Iar satul său a rămas, pentru întreaga vară, lipsit de flăcăi şi bărbaţi şi plin de tânguiri de ale nevestelor şi mamelor şi copiilor, în ale căror seamă a rămas lucrarea puţinului pământ ce-l au. / În Burdujeni, după ce li s-au îndeplinit formalităţile vamale, sunt împărţiţi bieţii oameni în cete şi conduşi spre moşiile boiereşti, unde într-o muncă continuă o duc până spre toamnă, la strânsul păpuşoilor, cu toate că numai vreo 24 florini primise pe mână astă-iarnă şi cu toate că deja sunt aproape cinci luni, de când a pornit de acasă. Dar bietul muncitor nu ştiuse, că „la lucrul din Moldova” luna, nu are 30 zile a 24 ore, ci 30 zile de lucru şi că fiecare sărbătoare, fiecare zi ploioasă, ba până şi fiecare zi, în care nu este lucru, nu se calculează. Nevoile ce le înfruntă ei aici sunt atât de cumplite, încât ţi se urcă părul când le asculţi. Ajunge să vezi numai starea în care se întorc aceşti nenorociţi de la „lucrul din Moldova”, fără îmbrăcăminte, slăbiţi, ofiliţi şi fără un ban, blăstămându-şi soarta care i-a dus încolo. Şi au drept bieţii oameni să blasteme, căci, pentru 24 florini, au robit toată vara, îmbogăţind pe proprietarul sau arendaşul acelei moşii, iar singuri rămânând fără un pic de cîştig. Dar ei, cu toate acestea, sunt bucuroşi măcar că sosesc acasă şi, de bucurie că au aflat tot ce au lăsat în stare bună şi pe ai săi sănătoşi, uită în curând de toate mizeriile îndurate, pe când cei ce, din cauză de boală sau din altă cauză, nu au fost în stare să meargă la muncă, înainte de ce au sosit tovarăşii săi de la lucru, se trezesc că sunt şcoşi din gospodăria lor, în care de regulă intră un străin”[58].

 

1910: „După cum se ştie, convenţia de comerţ dintre România şi Austro-Ungaria a fost pusă în aplicare. De asemenea, se ştie că, în vede­rea aplicării acestei convenţii, se vor con­strui două abatoare la graniţa dintre Ro­mânia şi Ungaria, şi anume unul la Turnu Severin, iar altul la Burdujeni, în care se vor tăia vitele destinate pentru export. Abatorul de la Turnu Severin a fost complect stu­diat de comisiunile mixte respective şi planurile definitiv întocmite… Abatorul de la Burdujeni se află încă în studiul comisiunii mixte”[59].

 

1914: „S-a detaşat, pe 1 septembrie, dl Mihai Simionescu de la şcoala mixtă Târgu Burdujeni, la şcoala de aplicaţie de pe lângă şcoala normală „Vasile Lupu” Iaşi. / S-a detaşat, pe 1 septembrie, domnişoara Aglaia Pandele, conducător grădinii de copii de la Casapchiol-Constanţa, la grădina de copii a CFR din Târgu Burdujeni”[60].

 

1914: „Ruşii, după ce au înconjurat Cernăuţii, pe care austriecii îl părăsiseră, cu două zile mai înainte, au început o mişcare de înconjurare. Obiectivul este Suceava şi Hadikfalva”[61], dar au răzbit doar până la Dărmăneşti, unde au şi ajuns în noaptea de  3 spre 4 septembrie[62], zi în care prefectul Sucevei, Tarangul, mergea la Burdujeni, ca să solicite „un mijloc de aprovizionare a oraşului cu combustibilul necesar luminii electrice, iar Inspectoratul căilor ferate din Iţcani solicita omologilor români găzduirea, în staţia Burdujeni, „a unui număr de aproape 400 de vagoane cu grâu şi porumb, care se găsesc prin staţiile austriece, aceasta ca vagoanele să nu cadă în mâna ruşilor”[63]. Ceea ce s-a şi aprobat imediat. / La Burdujeni au sosit, „în ziua de 8 septembrie, un număr de 450 vagoane, iar în 9 septembrie, autorităţile austriece au transportat îndărăt 30 vagoane, care au fost încărcate cu cereale şi înaintate spre Dorna Vatra şi Câmpulung. Vineri, au mai sosit aici 9 locomotive şi 47 de vagoane, de astă dată încărcate cu cereale… În cursul săptămânii trecute, au trecut, prin Noua Suliţă, 40.000 ruşi, în Galiţia, iar de la 12 septembrie, au sosit în Cernăuţi peste 10.000 soldaţi ruşi. Ei au ocupat, afară de Cernăuţi, staţiunile Volksgarden, Molodia, Derelin şi Cuciurmare, în interiorul Bucovinei, unde a fost proclamată, peste tot, dictatura militară. Trei soldaţi ruşi au fost ieri (12 septembrie 1914) prinşi lângă satul Hliboca, unde făceau recunoaştere. Ei au fost aduşi la Suceava”[64]. / „În dimineaţa zilei de 6 octombrie 1914, odată cu năvala ruşilor în Bucovina, un tren cu funcţionari austrieci a sosit, la ora 11, în gara Burdujeni, iar la prezentarea paşapoartelor, aceştia au cerut autorităţilor române permisiunea de a călători spre Viena, prin Predeal, iar cererea le-a fost acceptată. De la refugiaţi s-a aflat că grosul armatei ruseşti cantonase în pădurea Terebleşti, o patrulă rusească ajungând până la Hatna (Dărmăneşti). La Cernăuţi, debarcaseră trei regimente de voluntari ruşi, întâmpinate cu fanfară militară. / În seara zilei de 8 octombrie, soseau, în Burdujeni, 350 refugiaţi din Bucovina, dar toţi şi-au continuat drumul spre Ploieşti, iar de acolo, prin Predeal, spre Viena. Alţi 400 de refugiaţi erau aşteptaţi la Burdujeni, din clipă în clipă, „cu destinaţia pentru Predeal”[65]. / În 11 octombrie 1914, ziarele aduc vestea tristă a morţii, peste noapte (9 spre 10 octombrie), a regelui Carol I, la Castelul Peleş din Sinaia, iar în 30 septembrie, cea a încoronării lui Ferdinand I, care a depus jurământul în 12 octombrie, ambele evenimente fiind însoţite de corul laudativ tradiţional românesc al cultului personalităţii. / Între timp, pentru că ruşii ajunseseră la Hatna (Dărmăneşti), la gara Burdujeni debarcă „mari bogătaşi şi comercianţi, cu familiile lor” şi se cazează pe la oamenii din sat, iar primarul Burdujenilor, I. Vasiliu, ordona brutarilor „să facă mai multă pâine decât de obicei”, pentru că alte trenuri cu refugiaţi aşteptau la Iţcani, apoi soseau la Burdujeni, „din cea în ceas”[66]. // „Pe la sfârşitul lunii lui decembrie (stil vechi n. n.), ruşii începuseră a înainta peste apa Siretului… Vineri, în ziua anului nou a bisericii apusene, pe la 12 ore din amiază, străbătu ca un fulger prin populaţiunea îngrozită a Sucevei vestea că drumul ce vine de la Iţcani este negru de căzăcime rusească. Era spaima care sporise şi însutise numărul. Nu erau decât 22 cazaci călări, care intrară, venind dinspre Hatna, în gara Iţcani. Un detaşament mic de patru oameni pătrunse pe strada Burdujenilor, până la bariera frontierei române, şi unul dintre ei, cu glas brusc şi semeţ, se răsti la ostaşul român ce stătea de sentinelă la barieră, somându-1 să nu lese populaţiunea austriacă să se refugieze pe teritoriul românesc. / Ostaşul român, un fecior zdravăn şi isteţ, ridică puşca şi-l invită pe rusul îngâmfat, cu un gest hotărât, să-şi caute de treabă şi să-şi păzească frontiera dacă poate. Ruşii, cam zăpăciţi de această întâmpinare puţin prietenoasă, n-au mai lungit vorba şi s-au cam dus. / Patrula întreagă de 22 cazaci se concentra, peste scurt (timp), la capătul podului ce duce la Suceava, făcând pregătirile de precauţiune pentru a putea trece fără primejdie. Ei trimiseră înainte, mai întâi, pe un lipovan şi, după ce acesta trecuse fără primejdie, urmară şi ei şi o luară, cotind la dreapta din strada principală, pe drumuşorul ce duce spre Şcheia, pe sub poalele dealului pe care este clădită Zamca”[67].

 

1915: Un document interesant. Nu odată a răsunat în ţară ecoul deznădăjduirii populaţiei româneşti din Bucovina, pe timpul ocupaţiunii ruseşti. Străduinţele ruşilor de a mai invada încă o dată ţărişoara mult încercată a deşteptat teama ţăranilor că vremea de groază se va putea reîntoarce şi, împinşi de această teamă neliniştitoare, s-au decis la un pas care va rămâne istoric: Au cerut guvernului român permisiunea de a trece, în masă, peste frontiera României, spre a se pune la adăpostul procedeelor ruseşti. O delegaţiune de ţărani români s-a prezentat la Burdujeni şi a predat o petiţiune, în numele multor sute de ţărani. Această petiţiune este oglinda jalei unui popor întreg. Ea merită a fi reprodusă ca un document interesant. Iată petiţiunea: // „Către Înalt Domnul Ministru-Prezident Bucureşti, / la mâna domnului Poliţai, în Burdujeni. / Cumpăna grea care a trecut peste biata noastră ţară, Bucovina, cu urgia moscălească, ne-a lăsat în urmă gospodării arse cu desăvârşire, bărbaţi schilodiţi, femei necinstite de moscali şi copii duşi la robie moscălească. Zeci de sate au fost distruse şi zeci de mii de locuitori români au rămas fără adăpost, fără hrană, despoiaţi de tot ce alcătuieşte traiul zilnic. / Nu ne-a rămas alta decât să bejănărim din această ţară. Noi, jos iscăliţii ţărani din multe sate româneşti din Bucovina, am înţeles că moscalii au de gând să vie din nou în această ţară. Neputând noi să mai stăm atunci aici, chinderea ce am văzut cu ochii noştri cum moscalii şi-au bătut joc de noi şi ne-au răpit tot ce am avut mai scump, ne-am pus de gând să ne părăsim vetrele noastre. Ne-am socotit că mai uşor am putea face aceasta, trecând hotarele spre Moldova şi, de acolo, să mergem unde vom putea. / Noi, ţăranii din Bucovina, îndrăznim să întrebăm pe Măria Sa domnul Ministru ori de ne-ar îngădui, dacă din nenorocire ar veni moscalii iar pe aici, să trecem graniţa românească, cu tot ce avem, ca să ne aşezăm acolo unde stăpânirea noastră ar porunci-o. Rugăm răspuns grabnic la mâna primarului Costachi Morariu, în gara Burdujeni, şi sărutăm mâinile Măriei Voastre”[68]. // „În după-amiaza zilei de 1 ianuarie 1915, după două lupte, în 31 decembrie, la Storojineţ şi la Rădăuţi, „primele patrule ruseşti şi-au făcut intrarea în Suceava, venind din direcţia Hatna şi luând drumul spre satele Costâna şi Mihoveni. În urma patrulelor, trupele ruseşti au cantonat în pădurea Costâna”, iar sucevenii şi iţcănenii s-au refugiat în Burdujeni. În 2 ianuarie, pe la orele 14, 300 de ruşi au intrat în Suceava, ocupând oraşul. La pichetele de grăniceri ruse au fost instalaţi soldaţi basarabeni, care, „aflând că este teritoriul românesc, au salutat, retrăgându-se… Pentru că Burdujenii erau sufocaţi de refugiaţi, Direcţia Căilor Ferate nu a mai aşteptat aprobările de la Bucureşti, ci a permis formarea unor trenuri speciale pentru Palanca, primul dintre ele, format din şase vagoane de călători şi din şapte vagoane de marfă, plecând din gara Burdujeni la ora 20[69]. / „În ziua de 2 Ianuarie stil nou 1915, o patrulă îşi face apariţia pe dealul Sucevei[70], care duce la Şcheia. Populaţia Sucevei, cunoscând „nobilele” sentimente ale armatei lui Nicolaie II, a început a fugi, în mase mari, spre Burdujeni, pentru a lua, prin România, drumul spre Austro-Ungaria[71]. Tabloul exodului populaţiei nu-l poate descrie cea mai măiastră pană. Oamenii şi copiii plângeau, aproape goi, cu feţele desfigurate de groază, se scurgeau la vale, aruncându-şi în toate părţile privirile, ca nu cumva să fie atacaţi de duşmanul înfricoşător. / La Burdujeni se adunaseră, trei zile de-a rândul, vreo 5.000 de refugiaţi. Trebuie menţionată purtarea mai mult decât umană a organelor de la frontiera Burdujeni, care, în faţa marii nenorociri, au deschis porţile României, desfiinţând, pentru un moment, rigorile controlului paşapoartelor. Pe la 4, după-amiază, vine vestea alarmantă că o patrulă de cazaci a luat drumul, pe linia ferată ce duce, de la Iţcani, la Burdujeni, ajungând pe teritoriul român. Autorităţile româneşti au somat patrula să se retragă, ceea ce s-a şi întâmplat imediat”[72]. / „În gara Burdujeni s-a întrunit, într-o conferinţă, o comisiune mixtă, compusă din delegaţi ai c. f. r. şi ai căilor ferate austriece. A luat parte, din partea c. f. r., dl Danielescu, şeful serviciului mişcării din Bucureşti, împreună cu alţi funcţionari, iar din partea c. f. austriece directorul c. f. din Bucovina. Cu acest prilej, s-au stabilit următoarele: Se vor expedia, prin Burdujeni, câte 80 vagoane. Partea interesantă este că 40 din aceste vagoane vor fi transbordate în vagoane austriece chiar în gara Burdujeni, iar 40 vor fi trecute pentru transbordare, la Iţcani. Marea lipsă de porumb, în special, de care suferă populaţiunea din Bucovina îndreptăţeşte credinţa că, de astă dată, căile ferate austriece vor trimite vagoanele necesare şi că lucrurile vor putea merge mult mai bine ca în trecut. De altfel, delegaţii c. f. austriece, cu care s-a semnat un proces verbal asupra acordului stabilit pentru exportul prin Burdujeni, au insistat să se mărească chiar numărul de vagoane ce vom trimite, bineînţeles dacă mijloacele noastre de transport ne vor permite. O altă chestiune, care a fost supusă de către delegaţii c. f. austriece, cu rugămintea de a fi satisfăcută, a fost să li se înapoieze 11 din cele 13 maşini, care se găsesc reţinute în România încă din timpul ocupaţiunii Bucovinei de ruşi, pentru ca, în schimb, să se expedieze c. f. r, 11 locomotive „Pacific”, care se găsesc în Austria. Cererea delegaţilor austrieci trebuind să aibă aprobarea ministeriului de finanţe şi a celui de lucrări publice, rămâne ca ea să fie discutată”[73]. // „Acceleratul de Bucureşti intră, pufnind, cu o oră întârziere, în gara Burdujeni. Înaintea mea, pe colina din faţă, se desfăşoară Suceava. Deasupra caselor de rând, se ridică turlele bisericilor şi ale edificiilor publice. Ajuns în Burdujeni, deşi nu eşti încă pe câmpul de luptă, ai intrat în zone de operaţiuni. Pe aici s-a scurs, de la jumătatea lui octombrie 1914, când cu prima ofensivă a ruşilor spre sudul Bucovinei, miile de refugiaţi spre Ungaria şi oraşele din Austria. Îmi aduc aminte de lagărul de refugiaţi, ce se formase la Burdujeni, în drama evacuării pripite a Bucovinei de sud, când o mare parte a populaţiei din Galiţia şi din nordul Bucovinei, îngrămădită în Vatra Dornei, Câmpulung, Humor şi Suceava, a fost silită să treacă frontiera de la Burdujeni. / Când, mai târziu, ruşii, în urma ofensivei germanilor la Varşovia, s-au retras din Bucovina, părăsind şi Cernăuţii, aceeaşi mulţime a alergat, prin Burdujeni, spre căminele lor, pentru ca, în urma bombardării Cernăuţilor de către ruşi, după o şedere de câteva zile, să fugă, iarăşi, peste graniţă. Cu ocazia înaintării ruşilor spre sudul Bucovinei, Burdujenii au devenit, iarăşi, ţinta către care s-au îndreptat miile de refugiaţi. În curs de o săptămână şi mai bine, s-au scurs, prin gara Burdujeni, mii de refugiaţi, care, în vagoane speciale, au fost trimişi spre Palanca. Pe timpul ultimei evacuări a Bucovinei, se stabiliseră în Burdujeni mii de oameni, în mare parte evrei, care aşteptau desfăşurarea evenimentelor, în speranţa de a se putea înapoia pe la vetrele lor. Poliţia, în urma ordinelor primite de la centru, a silit populaţia refugiată la Burdujeni sau să continue călătoria spre graniţa austriacă, sau să treacă înapoi, peste graniţă. Cei mai mulţi s-au îndreptat spre Palanca, o parte mică s-a întors la Suceava, Iţcani şi alte localităţi din apropiere, de unde se refugiaseră. / În prezent, nu se află în Burdujeni decât familii române din comunele învecinate, care s-au stabilit aici. Burdujenii mai au încă un fel de muşterii, nostimi în felul lor: sunt o seamă de locuitori din Suceava şi Iţcani, care dorm în Burdujeni, iar peste zi se duc acasă… / În ziua Anului Nou, în restaurantul gării din Burdujeni, funcţionarii gării serbau înnoirea anului, la un pahar de vin. Între ei, şi câţiva funcţionari austrieci, refugiaţi. La un moment dat, un funcţionar ridică un inimos toast pentru unirea tuturor românilor şi pentru cucerirea Transilvaniei. Toţi ridicară paharele şi ciocniră, între cei dintâi, austriecii!”[74].

 

1916: În Suceava, ruşii au ajuns, din nou, în dimineaţa zilei de 22 iunie 1916. Gara Burdujeni era blocată cu sute de vagoane austriece şi germane, aduse din Iţcani. „În aceste vagoane, austriecii şi-au adus tot materialul lor rulant de Căi Ferate, cât şi depozitele de cereale şi provizii. Alte sute de vagoane aşteaptă îmbarcarea nenorociţilor refugiaţi”. Trenurile dinspre România, pentru Burdujeni, erau nevoite să oprească în câmp, în vecinătatea Merenilor, pentru că exodul refugiaţilor, care începuse de luni, 19 iunie, se soldase cu blocarea gării cu şapte mii de pribegi. „Avansarea vertiginoasă a ruşilor a surprins nu numai populaţia, dar chiar autorităţile au fost înşelate asupra apropierii ruşilor. De la Rădăuţi, de la Hatna, în special de la Suceava – unde prefectul judeţului, Dr. Robert Korn, a liniştit populaţia, zicând că ruşii sunt departe şi nu nevoie de refugiu –, la apropierea neaşteptată a ruşilor, populaţia înspăimântată a fugit, năvălind pe teritoriul nostru. Aici, din ordinul superiorilor, întreaga populaţie a fost primită cu bunăvoinţă şi autorităţile, în frunte cu inspectorul Siguranţei Cămărăşescu, poliţaiul Aurel Ghenea, comisarul special Zdrafcu, căpitanul Topor, şeful jandarmilor din Botoşani, şi-au dat toată osteneala ca refugiaţii să fie adăpostiţi şi, făcând la populaţia din Burdujeni, să vină cu ce va putea. Sărmanii nenorociţi au fost adânc mişcaţi de purtarea autorităţilor noastre, cât şi de mărinimoasa primire a populaţiei din Burdujeni. În acelaşi timp, un comitet din oraşul Botoşani a trimis ajutoare şi alimente, pentru a putea îndestula atâtea guri flămânde şi însetate. Transportul acestor nenorociţi s-a început în prima zi, trimiţându-se 31 de vagoane numai cu funcţionari austrieci. În urmă, au plecat alte transporturi, în 60, 70 şi 90 de vagoane austriece şi române, îngrămădindu-se tot ce putea în vagoane, începând cu cele de la clasa I, până la vagoanele de marfă, închise sau deschise. Plecau nenorociţii, îngrămădiţi ca sardelele, spre Palanca, neştiind ce soartă îi aşteaptă acolo. / Miercuri, 21 iunie 1916, la amiază, mai întâi a fost zărit un aeroplan rus, survolând deasupra Sucevei, iar după o oră, „prima patrulă rusească, compusă din 24 de cazaci, şi-a făcut apariţia în faţa Burdujenilor, pe şoseaua Iţcani-Suceava; imediat, a urmat o altă patrulă, de 100 soldaţi din cavalerie, care, intrând în Suceava, au preluat oraşul din mâinile noului primar, preotul român Sârbu. În oraş, au făcut câteva cumpărături, după care s-au îndepărtat. Se aşteaptă grosul armatei de infanterie şi artilerie, care urmăreşte armata austriacă, retrasă toată în munţi”[75].

 

1917: „În tren. Sâmbătă 18 februarie / 3 martie 1917. Am pornit, la ora opt și jumătate, de la gara Verești și am făcut circuitul pe care Ballif mi-l desenase. În fiecare sat, regimentele erau aliniate într-un loc deschis și am mers să le văd, pe rând, bucurându-le. Trebuie să spun că ostaşii, în mare parte, arătau bine și erau bine îmbrăcați, majoritatea fiind bărbați foarte tineri. Toți erau pedeştri, caii neputând să se recupereze la fel de bine ca bărbații. În fiecare sat, școlile şi primăriile au fost rechiziţionate pentru a fi transformate în spitale. Oriunde m-am dus, le-am găsit într-o stare satisfăcătoare, destul de curate, nu prea multe, dar desigur foarte sărace. / La Hânţeşti, Dumbrăveni și Salcea, am găsit o mulțime de bolnavi de tifos exantematic. Oriunde m-am dus, totul era decorat cu florile timpurii ale primăverii, în special ghioceii și ramuri de salcie, care erau foarte frumoase. Am fost atât de dornică de flori, încât această abundență a fost o adevărată bucurie. La Siminicea, au împodobit pământul pe care urma să trec cu crengi de salcie, într-un alt loc totul era decorat cu ghiocei. Întreaga populație s-a înghesuit în jurul meu, umplându-mi brațele cu flori, astfel încât am putut să dau buchete proaspete tuturor bolnavilor. Adăugate la dulciurile și țigările pe care le-am adus, le-a făcut ostaşilor o mare plăcere. Ziua a fost bună și Carol a fost alături de mine, ca şi dimineață, la Botoșani. Mi-a făcut bine inimii să fiu încă o dată înflăcărată de trupele noastre, iar când am ajuns, în sfârșit, la Dumbrăveni, spre ora prânzului, am fost mult emoționată de modul în care m-au primit. Să aud imnul nostru național a făcut ca lacrimile să-mi vină în ochi. Aici, la Dumbrăveni, era un spital mare, bine păstrat și încăpător, dar mulți bolnavi foarte grav. Am adus cantități de lucruri pentru toate trupele, dar nu le-am putut distribui singură, așa că le-am lăsat unor generali și colonei să le împartă, fiecărei divizii sau brigăzi. Am adus și multe lucruri pentru spitale. / La Dumbrăveni, am luat masa cu toți ofițerii mei, în casa lui Leon Ghyca. A fost plăcut să le văd din nou pe toate; mai multe fețe cunoscute desigur lipseau, altele erau noi. Leon Ghyca și fratele său au fost și ei acolo, dar am fost oaspetele roșiorului meu. A fost foarte frumos, dar fiind un prânz militar a durat prea mult. Carol, refuzând să accepte un loc de cinste, s-a așezat printre ofițerii destul de tineri de la capătul mesei, unde era multă distracție și glume. După prânz, am pornit din nou, pentru a vizita divizia lui Petre Grecianu; obișnuia să fie A.D.C. Ne-a întâlnit la Salcea, arătând extrem de tare și viguros, așa cum face întotdeauna. La Salcea era și un spital mare. Din păcate, pierdem mulți medici, din cauza acestui tifos îngrozitor. Până la urmă, toate par să se rezolve, chiar dacă este transmis prin viruşi împotriva cărora este foarte dificil să te aperi în perioadele de murdărie și dezordine. / Am terminat în Burdujeni, care este frontiera dintre România și Bucovina. Acolo am găsit-o pe Elise Grecianu, care m-a dus în micuța ei casă, pentru un moment de odihnă binevenit, când am reușit să mă spăl. Fețele noastre fuseseră acoperite de praf și noroi în rânduri groase”[76].

 

1918: „În dimineaţa de 23 octombrie – stil vechi (5 noiembrie nou – n. n.), venind la companie, mi s-a raportat că-n timpul nopţii sentinela austriacă, punându-şi capela în vârful baionetei, a început s-o fluture, adresându-se comandantului român, de la podul despărţitor de frontieră, care, din veselia şi mimica făcută, a înţeles că aceşti soldaţi austrieci (cum am văzut, croaţi) exercită „sloboda”, pe care ai noştri o mai văzuseră la „tovarăşii” noştri ruşi (în urmă cu un an, în 1917). Într-adevăr, frontiera nu mai era defel păzită. Singuri, jandarmii austrieci rămăseseră la posturile lor. Populaţia din Iţcani şi Suceava trecea printr-o mare nelinişte. Postul de jandarmi era neputincios pentru menţinerea ordinii. Populaţia avea nevoie de ocrotire, întrucât jefuitorii începuseră a se deda la prădăciuni. Trebuia profitat de această ocaziune pentru a intra în Bucovina. Dar cum? / Între România şi Austria se încheiase pacea de la Bucureşti, aşa că o trecere în Bucovina ar fi fost privită ca o încălcare de teritoriu, un „causus belli”, pe care nu eram autorizat a-l provoca. Dar, totuşi, simţeam că a sosit momentul să trecem în Bucovina. / În starea nervoasă şi neliniştitoare din preajma frontierei, am lăsat jandarmeriei (austriece – n.n.) să înţeleagă că pot interveni, dar să-mi facă o adresă scrisă, semnată de căpitanul Kucinski, comandantul jandarmeriei din Suceava. Acesta, din scrupule uşor de înţeles, n-a făcut nici o adresă, dar ar fi autorizat postul din Iţcani să ceară el, în scris, sprijinul grănicerilor de la Burdujeni. Această adresă mi-a fost suficientă să fiu acoperit în cele ce urmăream. / Raportând comandantului de la Iaşi de cele petrecute şi cerând autorizaţia de a trece în Bucovina, m-am adresat telefonic domnului general Zadik, comandantul Diviziei a 8-a de la Botoşani, sub ale cărei ordine operative eram, şi, raportându-i, pe la ora 7, seara, toate evenimentele zilei, îi solicitam autorizaţia să trec la Suceava. Situaţia nu era aşa uşoară. Guvernul român nu făcuse declaraţia de război Austro-Ungariei şi nici o instrucţiune cred că nu primise, aşa că nu-mi putea da un ordin categoric de a intra, dar am dedus că, după modul în care îmi acopeream operativ, în cel mai rău caz să fie privită ca un răspuns la un sprijin solicitat. / Compania de grăniceri Burdujeni avea trei plutoane: Burdujeni, Vereşti şi Buneşti. Trecerea în Bucovina trebuia efectuată chiar în cursul nopţii. Cum plutoanele nu erau informate de intenţiunile mele, iar oamenii plutoanelor împrăştiaţi prin pichetele de frontieră, trebuiau luate măsuri repezi ca oamenii să fie adunaţi de pe frontieră şi să treacă în Bucovina pe neaşteptate. / Luând toate măsurile necesare la plutonul de reşedinţă, trebuia să mă transport la Vereşti, de unde numai aşa aşi fi putut vorbi la telefon cu Fălticeni-Buneşti. Pentru ordine scrise nu mai era timpul necesar, iar ordine telefonice trebuiau date de mine personal. / Cum te transporţi mai repede la Vereşti, 17 km dus? M-am adresat şefului staţiei Burdujeni, răposatului Georoceanu, care-n patriotismul său a înţeles că regulamentele nu-şi au aplicaţie când e vorba de interese grabnice, aşa că mi-a pus la dispoziţie o locomotivă. / La Vereşti, dând ordine telefonice locotenentului Alexandrescu, de la Buneşti, şi locotenentului Borş Gheorghe, de la Vereşti, care era lângă mine, ca plutoanele respec­tive, în dimineaţa zilei de 24 octombrie – stil vechi (6 noiembrie – stil nou), să intre în Suceava, fiecare pe câte o şosea, în direcţia respectivă. / Înapoiat la Burdujeni, supraveghez personal executarea şi-mi pregătesc o „ordonanţă”, ce trebuia adresată populaţiei bucovinene şi pe care, în prealabil, trebuia să o supun atenţiei domnului profesor Eusebie Popovici, care luase conducerea Primăriei Suceava. / Lăsând în pichete câte 2 soldaţi pentru pază, plutonul din Burdujeni avea gata echipaţi de război pe locotenentul Chiujdea I, plutonier Răducan şi 48 grade inferioare. / Era spre ziuă, întuneric însă, plutonul încolonat, cu o patrulă ce-l preceda, trecea frontiera şi se îndrepta, urcând pe drumul Iţcanilor, spre Suceava. Peste sentimentul răspunderii, ne copleşise un sentiment de măreţie că ne-a fost dat să păşim noi, grănicerii, cei dintâi în cetatea lui Ştefan cel Mare şi sentimentul datoriei că ne este dat nouă să marcăm repararea actului de nedreptate făcut de turci, în 1777, când au cedat Bucovina Austriei, decapitând pe Grigore Ghica Vodă”. / La Suceava, intrarea grănicerilor români este consemnată lapidar, dar dens: „În sfârşit, în dimineaţa zilei de 6 noiembrie 1918, intră în Suceava grănicerii maiorului Anton Ionescu”[77].

 

1930, august 18: „O delegaţie a evreilor din Burdujeni s-a prezentat la domnul prefect Miloteanu, exprimându-şi teama ca agitaţiile să nu se întindă şi în târgul lor. Prefectul a dat formale asigurări. Şeful poliţiei din Solca, dl Costică Popovici, împreună cu pretorul Reuţ, au căutat, de asemeni, să liniştească pe viligiaturişti, convingându-i să nu părăsească localitatea, deoarece, în urma măsurilor luate, nu se vor produce nici un fel de tulburări”[78].

 

1936: Elena Costache Găinariu publică, la Bucureşti, Monografia comunei Burdujeni, plasa Bosancea, judeţul Suceava, lucrare monografică de 132 pagini.

 

1947: Constituiri de societăţi cooperative[79]: Banca populară „Energia C. F. R.”, comuna Burdujeni, jud. Suceava”.

 

1947: „Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947[80], următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Achim Magdalena, de la Orfelinatul C. F. R. Burdujeni, la Soloneţul de Jos”; „Nepit Lucia, de la Burdujeni, Şc. nr. 1, la Suceava, Şc. nr. 2, post XI, soţ învăţător; Horodniceanu Mihail, de la Burdujeni, la Suceava, Şc. nr. 3, post IV, interese materiale; Iţcou Elena, de la Stânca-Zvoriştea-Dorohoi, la Burdujeni, Orfelinatul C. F. R., post IV, interese materiale, cu agrementul C. R. R; Filip Elena, de la Adâncata, la Burdujeni, Şc. nr. 1, post X, soţ învăţător; Buţincu Ioan, de la Salcea-Botoşani, la Burdujeni, Şc. nr. 2, post III, soţie învăţătoare”[81].

 

1948: „Tablou de întreprinderile naţionalizate trecute în administrarea comunelor, potrivit dispoziţiunilor art. 1, aliniatul penultim, din legea N. 119 din 1948, şi pentru care urmează să se ia deciziuni în cauză de către Preşedinţia Consiliului de Miniştri: Moara fostă proprietate a lui Ogrodnic Petru şi Păjoreanu Genoveva din comuna Burdujeni”[82].

*

La Burdujeni s-a născut pictorul Gheorghe Panaiteanu Bardasare (22 aprilie 1917), prozatorul Jean Bart (Eugeniu P. Botez, 28 noiembrie 1874), artistul fotograf Iosif Berman (17 ianuarie 1892) şi pictorii Vasile Angel Siminiuc şi Constantin Ungureanu-BOX.

 

 

[1] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean / Catalog de documente 1393-1849, Bucureşti 1983, Doc. 1362, p. 452

[2] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean / Catalog de documente 1393-1849, Bucureşti 1983, Doc. 1442, p. 476

[3] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean / Catalog de documente 1393-1849, Bucureşti 1983, Doc. 140 şi 141, p. 85

[4] Academia Română, Documente privind Istoria Românilor, A. Moldova, sec. XVII, vol. IV, p. 465

[5] Iorga, N., Documente amestecate, p. 49

[6] Academia Română, Documente privind Istoria Românilor, A. Moldova, sec. XVII, vol. V – 1621-1625.doc. 6 Academia Română, Documente privind Istoria Românilor, A. Moldova, sec. XVII, vol. V – 1621-1625.doc. 6

[7] Academia Română, Documente privind Istoria Românilor, A. Moldova, sec. XVII, vol. V, doc. 138

[8] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean / Catalog de documente 1393-1849, Bucureşti 1983, Doc. 378, p. 147

[9] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean / Catalog de documente 1393-1849, Bucureşti 1983, Doc. 387, p. 149

[10] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean / Catalog de documente 1393-1849, Bucureşti 1983, Doc. 400, p. 152

[11] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean / Catalog de documente 1393-1849, Bucureşti 1983, Doc. 4, p. 152

[12] Iorga, op. cit., p. 55

[13] Theodor Codrescu, Uricariul, vol. XV

[14] Iorga, op. cit., pp. 56-58

[15] Iorga, op. cit., p. 59

[16] Academia Română, Documente privind relaţiile agrare în veacul XVIII, Editura Academiei, 1966, p. 252

[17] Nistor, I., Românii şi rutenii în Bucovina, Bucureşti 1915, pp. 56, 57

[18] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean / Catalog de documente 1393-1849, Bucureşti 1983, Doc. 1226, p. 410

[19] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean / Catalog de documente 1393-1849, Bucureşti 1983, Doc. 1258, pp. 419, 420

[20] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean / Catalog de documente 1393-1849, Bucureşti 1983, Doc. 1276, p. 425

[21] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean / Catalog de documente 1393-1849, Bucureşti 1983, Doc. 1362, p. 452

[22] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean / Catalog de documente 1393-1849, Bucureşti 1983, Doc. 1442, p. 476

[23] Iorga, Nicolae, Istoria Bisericii Româneşti şi a vieţii religioase a Românilor, Vol. I, Vălenii de Munte 1908, p. 261

[24] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean / Catalog de documente 1393-1849, Bucureşti 1983, Doc. 1481, p. 487

[25] Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea, I, Bucureşti 2004, pp. 99, 100

[26] DGAS Suceava, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 1762, p. 561

[27] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean / Catalog de documente 1393-1849, Bucureşti 1983, Doc. 1846, p. 583

[28] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean / Catalog de documente 1393-1849, Bucureşti 1983, Doc. 1895, pp. 597, 598

[29] Raffelsperger, Franz, Itinerär oder Verzeichniss aller Postrouten in den k. k. österreichischen Staaten, Wien 1851, pp. 53, 54

[30] Iorga, N., Opinia publică germană şi România lui Carol I, înainte şi după Războiul de Independenţă, Bucureşti 1933, p. 10

[31] România Liberă, No. 902, Anul IV, joi 5 iunie 1880, p. 2

[32] Monitorul Oficial, No. 56, 12/24 iunie 1881, p. 1822

[33] Monitorul Oficial, No. 1, 1/13 aprilie 1882, pp. 20, 21

[34] România Liberă, Nr. 2261, Anul IX, duminică 27 ianuarie 1885, p. 1

[35] Bergner, Rudolf, Rumänien / Eina Darstellung des Landes und der Leute, Breslau 1887, pp. 81-93

[36] Adevărul, No. 605, anul III, joi 30 august 1890, p. 1

[37] Monitorul Oficial, No. 179, 10/22 noiembrie 1890, p. 4160

[38] Monitorul Oficial, No. 209, Marţi 18/30 decembrie 1890, p. 4956

[39] Martens, G. Fr. De, Nouveau recueil général de Traités et autres actes relatifs aux rapports de droit international, Tome XVIII, Goettingue 1898, p. 119

[40] Monitorul Oficial, No. 237, 29 ianuarie / 10 februarie 1892, pp. 6360, 6361

[41] Monitorul Oficial, No. 253, 16/28 februarie 1892, p. 6787

[42] Voinţa Naţională, No. 2234, Anul IX, 1/13 aprilie 1892, p. 2

[43] Adevărul, No. 1480, Anul VI, miercuri 31 martie 1893, p. 2

[44] Adevărul, No. 1654, Anul VI, vineri 1 octombrie 1893, p. 2

[45] Epoca, No. 15, Anul I, duminică 19 noiembrie 1895, p. 3

[46] Tribuna Poporului, Nr. 144, Anul II, joi 30 iulie / 11 august 1898, p. 1

[47] Albina, Anul II, nr. 27, Duminică 4 aprilie 1899, pp. 857, 858

[48] Monitorul Oficial, No. 165, Sâmbătă 23 octombrie / 4 noiembrie 1899, pp. 5649, 5650

[49] Lahovari, George Ioan, Marele Dicţionar Geografic al României, volumul II 1899, pp. 78, 79

[50] Suceava, văzută din tren, pe ruta Verești-Burdujeni – n. n.

[51] Gara Burdujeni a fost construită de o companie poloneză, condusă de contele Sapieha – n. n.

[52] Doi frați din Bistrița, negustori de vite, Petria şi Gheorghe Burduja, care au închiriat dealurile nelocuite ale mănăstirii Teodrenilor (încercaseră, mai întâi, cu dealurile Mitropoliei Sucevei, dar li s-a cerut prea mult), au construit saivane și bordeie pentru văcari, întemeind, astfel, prin veacul al XVIII-lea, viitorul sat. Unul dintre ei, Gheorghe Burduja, s-a însurat, ulterior, cu o câmpulungeancă, stabilindu-se pe „drumul vitelor” – n. n.

[53] Nicolae Iorga s-a înșelat: în româna veche „burduhos” se numea „fultic”, iar „burduja” definea umflătura de pe pulpa vacilor, care se ivea după înțepături de tăun – n. n.

[54] La 7 mai 1775, Bucovina a fost anexată samavolnic de către Austria, datorită slăbiciunii Turciei și corupției unei părți a boierimii ( n. ed.).

[55] Iorga, Nicolae, România cum era până la 1918, volumul II, Moldova și Dobrogea, București 1972, pp. 27-33

[56] Apărarea Naţională, Nr. 6, Anul I, Cernăuţi, joi 25 octombrie stil nou 1906, p. 2

[57] Tribuna, Nr. 56, Anul XI, sâmbătă 10/23 martie 1907, p. 3

[58] Apărarea Naţională, Nr. 27, Anul III, joi 9 aprilie stil nou 1908, p. 1

[59] Gazeta Transilvaniei, Nr. 183, Anul LXXIII, duminică 22 august / 4 septembrie 1910, p. 3

[60] Opinia, No. 7261, Anul XI, joi 28 august 1914, p. 1

[61] Ruşii spre Suceava – în „Adevărul” din 22 august 1914

[62] Ruşii la Suceava – în „Adevărul” din 23 august 1914

[63] Bucovina fără proviziuni – în „Adevărul” din 24 august 1914

[64] Ce se petrece la graniţă, „Adevărul” din 2 septembrie 1914

[65] Exodul din Bucovina, „Adevărul” din 26 septembrie 1914

[66] Exodul populaţiei din Bucovina, „Adevărul” din 30 septembrie 1914

[67] Viaţa nouă, anul III, nr. 153, 30 mai 1915, pp. 1-4

[68] Unirea, Nr. 64, Anul XXV, Blaj, marţi 29 iunie 1915, pp. 2, 3

[69] Adevărul, 27, nr. 9980 din 22 decembrie 1914, p. 2

[70] Amănunte despre ocuparea Sucevei de către ruşi, datorate altor autori, dar şi notiţelor de presă a vremii, puteţi găsi în cartea „Bucovina şi suferinţele ei / 1914-1918”, pe care am publicat-o în urmă cu vreo câţiva ani; nu mai ştiu când, dar probabil că prin 2016 – n. n.

[71] Peste câteva luni, românii bucovineni, care se pripăşiseră prin Moldova, au fost capturaţi de autorităţile româneşti şi „deportaţi” în Transilvania – n. n.

[72] Actualul Palat Administrativ – n. n.

[73] Unirea, Nr. 82, Anul XXV, Blaj, marţi 17 august 1915, p. 4

[74] Adevărul, 28, nr. 9994, 8 ianuarie 1915, p. 3

[75] Adevărul, 29, nr. 10506, 10 iunie 1916, p. 4

[76] Marie, Queen of Roumania, The story of my Life, London, Toronto, Melbourne and Sydney 1935, pp. 159, 160

[77] Morariu, Pavelescu, p. 60

[78] Adevărul, Anul 43, nr. 14280, vineri 18 iulie 1930, p. 3

[79] Monitorul Oficial, Nr. 268, 19 noiembrie 1947, p. 10261

[80] Monitorul Oficial, Nr. 250, 29 octombrie 1947, pp. 9652-9657

[81] Monitorul Oficial, Nr. 135, 17 iulie 1947, p. 4912

[82] Monitorul Oficial, Nr. 229, 2 octombrie 1948, p. 7974

 

 


Povestea aşezărilor sucevene: Bogdăneşti

 

 

 

BOGDĂNEŞTI: Povestea acestei aşezări, lesne de întrezărit din uricele care confirmă proprietăţi şi privilegiile lor, începe practic, de la tatăl lui Bogdan I Descălecătorul, Mic Crai, care vine în Moldova cu mult înaintea fiului său, unde se şi căsătoreşte cu o fată a lui Dragoş, stăpânitorul ţinutului de la Bacău până la Fălticeni, numit Câmpul lui Dragoş, şi de la legendarul Iaţco de la Voitin, care era armean, nu rutean, şi pe care îl întâlneşte legendarul Dragoş Vodă, în 1335, căpetenia maramureşeană din oastea comitelui secuilor Andrei Lackffy, care va răpune „Bourul Norocos” (Kutlu-Buga), cu trei stele (tuiuri) în frunte. De fapt, Dragoş l-a ucis pe Athalamos sau Atlamîş sau Abdallah, cumnatul lui Kutlu-Buga şi mârzac al tătarilor dobrogeni, „Bourul Norocos”, aflându-se atunci, împreună cu Bogdan din Cuhea („Fierarul”, „cuhe” însemnând „fierărie), în Lituania, pentru a susţine, în interesul veneţienilor, câteva bătălii cu cei care periclitau drumul comercial al nordului, inclusiv cea definitivă de la Sinie Vody[1].

 

Mic Crai a avut, în Moldova, trei feciori, pe Nicula, Mihail şi Toader, liderul neamului fiind Nicula, a cărui fată, Cerna, se va mărita cu Ivul Solca, iar fata lor, Stana, cu nepotul legendarului Iaţco din Voitin, Bogdan, fiul lui Hărman, celălalt fiu al lui Iaţco fiind Iaţco, negustorul armean din Suceava, care avea două biserici noi, la Iţcani şi la Suceava, pe care le va oferi Patriarhului Antonie, în schimbul sprijinului pentru recunoaşterea unei episcopii armene la Suceava.

 

Înrudirile acestea primare vor însemna dacă nu vinovăţia, măcar justificarea suspiciunii lui Ştefăniţă Vodă că Luca Arbure şi unchiul său, Isac vistiernicul, şi-ar putea dori domnia, din moment ce prin mama lui, Nastasia, sora lui Ivul Solca, Luca Arbure era os domnesc, cu rădăcină genealogică în Mic Crai, ca şi Bogdan I Descălecătorul. Proba că Bogdan Hărman era nepotul legendarului Iaţco din Voitin (Voitinel) am făcut-o în povestea Iţacanilor, dar trebuie să o reiau şi aici, cu precizarea că voi folosi pentru acele înscrisuri datarea, care este mereu aceeaşi, indiferent dacă apar în colecţiile de documente ale Academiei, în Costăchescu, Ghibănescu, Codrescu, Iorga la pagini diferite. De regulă, am folosit, în documentările mele, volumele din colecţiile Documenta Romaniae Historica şi Documente privind Istoria României, şi pentru că, chiar şi în aceste colecţii (prima, cu mai puţine documente incerte) paginile diferă, am luat ca reper data emiterii fiecărui act în parte de către cancelaria voievodală.

 

„Scrie la letopiseţul cel moldovenescu, la predoslovie, de zice că deaca au ucis acei vânători acel buor, întorcându-se înapoi, văzând locuri desfătate, au luat pre câmpi într-o parte şi au nemerit la locul unde acum târgul Sucevei. Acolo aminosindu-le fum de foc şi fiind locul despre apă, cu pădure mănuntă, au pogorât pre mirodeniia fumului la locul unde este acum mănăstirea Eţcanei. Acolea pre acelaş loc au găsit o priseacă cu stupi şi un moşneag bătrân, de prisăcăriia stupii, de seminţie au fost rus şi l-au chiemat Eţco. Pre carele deaca l-au întrebat vânătorii, ce omu-i şi den ce ţară este, el au spus că este rus den Ţara Leşască. Aşijderea şi pentru loc l-au întrebat, ce loc este acesta şi de ce stăpân ascultă ? Eţco au zis: este un loc pustiiu şi fără stăpân, de-l domnescu fierile şi pasările şi să tinde locul în gios, păn’ în Dunăre, iar în sus păn’ în Nistru, de să hotăraşte cu Ţara Leşască, şi este loc foarte bun de hrană. Înţelegând vânătorii acest cuvânt, au sârguit la Maramorăş, de ş-au tras oamenii săi într-această parte şi pre alţii au îndemnat, de au descălecat întăi supt munte şi s-au lăţit pre Moldova în gios. Iar Iaţco prisecariul, deaca au înţeles de descălecarea maramorăşenilor, îndată s-au dus şi el în Ţara Leşască, de au dus ruşi mulţi şi i-au descălecat pre apa Sucevei în sus şi pre Siretiu despre Botoşiani. Şi aşa de sârgu s-au lăţit rumănii în gios şi ruşii în sus” (Ureche, Letopiseţul…). Mănăstirea Iţcanilor, cu hramul Adormirea Maicii Domnului (Panaghia), exista în mai 1395, când Iaţco o închina, împreună cu biserica Sfântului Dumitru din Suceava (cea veche, din lemn), patriarhului Constantinopolului, Antonie al IV-lea. Dar cine este acest Iaţco şi dacă există vreo legătură între el şi celălalt Iaţco, întâlnit de Dragoş Vodă, pe când mergea spre Volovăţ (pe plaiurile sucevene nu a fost niciodată)? Ne lămureşte un document din vremea lui Ştefan cel Mare. Patriarhul ecumenic Antonie este cel care, în mai 1395, primea de la Iaţco (Iaskos din Mavrovlachia) „micile mănăstiri care-i aparţin în Mavrovlachia, cea a Maicii Domnului (Panaghia)[2] şi cea a lui Sfântul Dumitru[3]. Şi a rugat pe Sfinţia sa să le accepte în calitate de ctitor”[4]. Acest Iaţco, după cum aflăm dintr-un document din 18 august 1427[5], era fratele lui Herman din Voitin[6], unde Herman şi Iaţco moşteneau, de la tatăl lor, Iaţco, după cum rezultă din uricul din 16 martie 1490[7], şi o mănăstire, pe care avea să o cumpere, împreună cu întreaga moşie şi cu satul[8], Ştefan cel Mare, pentru înzestrarea mănăstirii Putna. Cele două urice probează că legendarul Iaţco, care l-ar fi întâmpinat pe Dragoş Vodă, pe la anul 1335, nu era Iaţco de la Iţcani, cum greşit sugerează legenda, ci cel de la Votinel, tatăl lui Iaţco din Iţcani, cel care închina, în mai 1395, două mănăstiri Patriarhului Antonie. Există câteva argumente, în afară de cele deja enumerate, care conduc spre ipoteza că Iaţco din Voitin, care îl putea întâmpina pe Dragoş, în călătoria lui spre Volovăţ (spre Suceava nu a călătorit), era armean, nu rusin, numele în sine aparţinând şi armenilor[9]. Cel mai important argument ar fi reprezentat de faptul că Patriarhul Antonie avea să intervină, la Alexandru cel Bun, în favoarea întemeierii unei episcopii armeneşti în Moldova: / „1401 (6909) iulie 30, Suceava Din mila lui Dumnezeu, noi, Olecsandru voievod, domn al Ţării Moldovei, cu fratele meu, Bogdan, facem cunoscut, cu această carte a noastră, tuturor bunilor pani care vor vedea această carte sau o vor auzi, că acest adevărat Ohanes, episcop armenesc, a venit la noi, la scaunul nostru, al Moldovei, şi ni s-a înfăţişat cu cărţi drepte ale patriarhului ecumenic Antonie de Constantinopol, pentru că pe patriarhul lui armenesc nu l-a cunoscut încă, ca să se ridice această episcopie, cu ajutorul domnului nostru, marele cneaz Vitovt. De asemenea, a jurat domniei noastre să primească şi să întocmească toată rânduiala bisericească. De aceea, noi am dat episcopului armenesc Ohanes bisericile armeneşti şi pe popii lor; în întreaga noastră ţară va fi volnic asupra armenilor cu dreptul său episcopal; i-am dat scaun în Suceava, în cetatea noastră. Care dintre armeni îl veţi cinsti va fi ca şi cum aţi face-o nouă, în ţara noastră, în Moldova; care nu îl va asculta noi îl vom pedepsi cu mâna lui. Iar la aceasta este credinţa mea, a mai sus scrisului Olecsandru voievod, şi credinţa fratelui domniei mele, Bogdan, şi credinţa tuturor boierilor moldoveni, şi mici, şi mari. Şi s-a scris la Suceava, sub pecetea noastră, la anul 6909 (1401) iulie, în 30, cu mâna Bratei”[10].

 

Acestea fiind spuse, să încercăm să trecem în revistă principalele repere documentare ale Bogdăneştilor, cu comentariile de care m-am folosit atunci când am scris cartea Bogdăneştii (2006), dar şi cu altele, care mi-au ieşit în cale între timp. Un material complet despre primii stăpânitori băştinaşi şi maramureşeni din zorii statalităţii moldave ar trebui scris, cândva şi fără excesul de temeri, turnat în limbajul sec „ştiinţific”, cu care ne-am obişnuit din literatura de specialitate. Oricum, eu, aşa cum scriam şi în prima carte cu tematică istorică[11], prefer să mă înşel singur, decât să mă mai las minţit de alţii, iar ceea ce trăiesc pe deplin, din îndelungata noastră poveste, este „istoria măruntă, care face istoria mare”, cum fericit formula Iorga într-o prefaţă a cărţii cu însemnări vechi, pe cărţi bisericeşti, a lui Corfus.

 

Cel mai vechi document, care are legătură cu povestea Bogdăneştilor este cel din 4 august 1400, care întăreşte şi delimitează o uriaşă moşie a „miculeştilor” (urmaşii lui Mic Crai), fraţii Nicula, Mihai şi Toader:

*

1400, august 4: Alexandru cel Bun întăreşte „boierului nostru Nicula”, care „a slujit sfânt-răposaţilor noştri părinţi (Roman I, 30 martie 1392 – decembrie 1934, şi Anastasia – n. n.) cu dreaptă şi credincioasă slujbă”, „lui şi fratelui lui, Mihail, şi fratelui lui, Toader, apoi şi copiilor lui, şi nepoţilor lui, şi strănepoţilor” etc. „un sat Berevo”, „iar hotarul lui este la movila care este la Ciungi, din câmp drept în Moldova, de la movila care este la Ciungi, pe drum, la altă movilă, la capătul ţarinei drepte, de acolo drept peste deal, pe ceretei, apoi la movila cea veche care este la drum, de acolo drept la Pârâul Negru, apoi pe pârâu în sus, până la podul lui Dragomir Brănişteriul; de la acest pod drept la movilă, la marginea dumbrăvii de sus, apoi pe margine, până la altă movilă; de acolo, drept peste vale până la o movilă, deasupra dealului, şi de acolo drept Moldova, la vale, până în dreptul movilei care este la Ciungi, la Margine. Acesta le este hotarul”.

 

Formula „această adevărată slugă şi boier al nostru, Nicula, a slujit sfânt-răposaţilor noştri părinţi cu dreaptă şi credincioasă slujbă, şi astăzi ne slujeşte nouă cu dreaptă şi credincioasă slujbă” cuprinde mult mai multe sensuri decât s-ar crede. Nicula era slugă şi boier, deci dregător domnesc (sluga, sinonim cu „ministru”) şi cavaler (boier sau boliarin, adică un călăreţ care slujea în oastea ţării împreună cu minimum 4 suliţaşi), şi care, evidenţiindu-se în lupte, devine boiarin. Este de presupus că Nicula provine, prin bunică şi prin mamă, din rândul cnejilor locali, moşia lui grupând sate şi teritorii aparţinând unor obşti distincte, cea a Fulticilor şi cea a Drăguşanilor. Provenind din două obşti diferite, moştenind părţi şi dinspre bunică, şi dinspre mamă, Nicula grăbeşte alegerea părţilor şi întărirea prin uric. El devine, practic, prin recunoaşterea judeciei şi prin stabilirea hotarului, stăpânul unei obşti noi, formată din mai multe sate. Meritele lui sunt slujba şi credinţa, principiile de bază ale feudalismului, care îndreptăţeau la recunoştinţa domnului. Meritele lui s-au evidenţiat în timp, poate preluând şi meritele tatălui său, care, cu certitudine, dacă n-a fost, totuşi, tatăl Descălecătorului real, atunci măcar provine dintre căpeteniile lui Bogdan Cuhea, voievodul din Maramureş, descălecător de Tară Româneasca a Moldovei, şi este cert că a intrat într-o obşte locală prin căsătorie. Dacă Nicula ar fi provenit, şi prin tată, din rândurile localnicilor, în urice nu i s-ar fi precizat hotarul printr-o formulă de alegere a părţilor, ci s-ar fi folosit formula uzuală „pe unde din veac au folosit”. În plus, prin excluderea acestei ultime formule şi pentru un hotar limitrof („iar dinspre celelalte hotare, pe unde din veac au folosit”), se confirmă că alegerea părţilor pentru Nicula se face din două mari proprietăţi, cea a părintelui său şi cea a socrului, deci a două obşti săteşti în care este recunoscut ca răzeş, ca proprietar de pământ în devălmăşie şi care obţine delimitarea proprietăţii sale.

 

Teritoriul pomenit în document se află parţial pe Câmpul lui Dragoş, parţial pe Câmpul Perilor, adică pe proprietăţile vechi ale lui Dragoş Viteazul, străbunul Rotompăneştilor, Ghermăneştilor, Horaeţilor şi Drăguşanilor, şi pe cel al Fulticilor, descendenţi ai lui Giula cel Mare, Stan, Iuga şi Nan, care se vor mai încuscri cu Dragoş Viteazul, nepotul acestuia, Iliaş Horaeţ (sau Goraeţ), fiul lui Sima Drăguşanul, căsătorindu-se cu fiica lui Stan Fultic din Horodniceni şi Fulticeni. Cum în triunghiul teritorial cuprins între râurile Siret şi Moldova şi Subcarpaţii Neamţului se află şi locul „unde au fost Giula Fultic” (prezent în sfatul domnesc din 1384), adică viitorul sat Giuleşti, este de presupus că Nicula aparţine, prin mamă, neamului localnic al Drăguşanilor şi că s-a căsătorit cu o fiică a lui Giula cel Mare (Fultic = Pântece), caz în care alegerea părţilor de moşii se putea face, pentru constituirea unei noi moşii, fără pomenirea hotarelor străvechi, adică ale celor de dinainte de Descălecat.

 

Conform tradiţiei feudale, pe care o respectă chiar şi Alexandru cel Bun, când se căsătoreşte cu ruda sa de gradul trei, Maria-Rymgailla, pentru a se păstra moşiile în proprietatea aceluiaşi neam, şi boierii practică mezalianţe „de neam”. Deci e firesc să constatăm că fiica lui Nicula, Cerna, se căsătoreşte cu Ivul Solca, fiul lui Mihul din Solca, deci nepotul lui Iliaş Horaeţ (din spiţa lui Dragoş Viteazul, fratele lui Stanislav Rotompan) şi al fiicei lui Stan Fultic, deci strămătuşa Cernei dinspre mamă. Vom vedea că şi soţii Ivul şi Cerna Solca, părinţii Stanei, îşi vor alege drept ginere pe un alt descendent de-al celui mai vechi locuitor atestat al Moldovei, adică pe nepotul lui Iaţco de va Voitin, pe care îl întâlnise Dragoş Vodă, Bogdan, fiul lui Hărman (Herman, Gherman) din Voitin, tinerii soţi primind drept zestre teritoriul care înfrăţeşte două moşii din două mărci diferite, înfrăţind, de fapt, definitiv două neamuri.

 

Bogdan, fiul lui Herman, al acelui Herman, frate cu Iaţco, de la care cumpără Ştefan cel Mare Voitinul, primeşte doar a treia parte din vadul Moldovei şi cele trei sate din moşia lui Nicula, dintre care unul, Bogdăneştii, nenumit încă aşa, pentru că încă mai poartă numele lui Mic Crai, cel de Miculeşti. Dacă urmaşii lui n-ar fi vândut Solca Mică lui Luca Arbore (fiul Nastasiei, sora lui Ivul Solca şi, deci, fata lui Mihul din Solca), dacă acea „a treia parte din vadul Moldovei” n-ar fi fost revendicată, mai târziu, de ginerele Gavril Totruşan şi de fiica lui Luca Arbure, Ana, cneagina comisului Plaxia (Praxia, Plăieşu, de la care vine numele localităţii Praxia), demonstraţia de faţă ar fi însemnat un risc, mai ales că Bogdăneştii pe care îi revendică Ana nu sunt localizaţi în documente, iar elementele de toponimie minoră lipsesc.

 

Trebuie menţionat că, în documentele vechi, chiar şi pârâul Râşca s-a numit Bogdăneşti, iar formula „Bogdăneşti cu moară”, pe care o foloseşte Ana Placsoaie, se referă la moara de pe pârâul care străbate satul.

 

Este de presupus că Bogdan, fiul lui Herman, nepotul de soră al lui Şandru Gherman şi al lui Cărstea Horaiţ, ambii din Solca, a întărit economic şi a reuşit să-şi subordoneze în bună parte satul Miculeşti, primit drept zestre, strămutând din Solca familii întregi. După moartea sa, în 1502, văduva Stana şi copiii ei vând, cu acceptul rudelor apropiate, moşiile care le aparţin lui Luca Arbure. Fostul Portar de Suceava, fiul lui Ivan Arbure – fost diac domnesc ajuns pârcălab de Neamţ (1453-1476) şi martor în sfatul domnesc (1471-1476) – şi al Nastasiei, sfârşeşte tragic, în 1522, împreună cu feciorii săi; moşiile îi sunt confiscate, iar înscrisurile, în mare majoritate, rupte şi arse, cum era practica voievodală a vremii.

 

Urmaşii lui, cele opt fete şi ginerii, încearcă târziu să recupereze dreptul de folosinţă asupra moşiilor cumpărate sau moştenite de străbunul lor. Inclusiv asupra satului Bogdăneşti, care, deocamdată, adică în 1461, intră în posesia lui Bogdan Herman (Gherman), ginerele lui Ivul Solca. Iată documentul prin care ni se confirmă că Bogdan Herman devine, practic, al doilea cârmuitorul iniţial (al doilea, adică de la care începe o nouă istorie), cel care împrumută numele său Bogdăneştiior:

*

1461 (6969) Februarie 21, Suceava / Din mila lui Dumnezeu, noi, Ştefan voievod, domn al ţării Moldovei. / Facem cunoscut cu această carte a noastră tuturor celor ce o vor vedea sau o vor auzi cetindu-se, dacă va fi cuiva nevoie, că au venit înaintea noastră şi înaintea tuturor boierilor noştri mari şi mici pan Ivul Solca şi ginerele lui Bogdan, fiul lui Herman (Gherman), de bună voia lor şi nesiliţi de nimeni şi s-au tocmit asupra ocinii lor, şi a dat Ivul lui Bogdan şi nepoatei sale, Stana, un privilegiu de la Alexandru voievod cel Bătrân (privilegiul din 4 august 1400 – n. n.), care le era scris pe trei sate de la Moisie (Moişa) şi de la Solca, din partea lui Ivul, două case şi o slatină. / Iar Bogdan şi femeia lui, Stana, s-au lăsat înaintea noastră ca mai mult să nu pârască, nici să pomenească în veci lui Ivul pentru partea lui din sate şi nici copiilor lui, nici întregului lor neam, nici ei înşişi, nici copiii lor, nici altcineva din neamul lor, ci să aibă pace în veci. / Şi de asemenea au venit înaintea noastră şi înaintea boierilor noştri Grada (fata lui Nicula, sora Cernei – n.n.) şi nepoţii ei, iarăşi de bună voia lor, şi s-au învoit şi cu sora ei, Cerna, paniţa lui pan Ivul; şi a dat Grada şi nepoţii ei surorii sale Cerna, din visluşenia tatălui lor, un sat pe Pârâul Negru, anume Miculeşti, unde a fost casa tatălui lor, Nicula, şi a treia parte din vadul de pe Moldova. / Deci noi, văzând bună voia lor şi tocmeala cu toate părţile, iar noi de asemenea am dat şi de la noi şi am întărit lui pan Ivul şi cu tot venitul şi hotarele, pe care le-a folosit din veac, şi care ascultă de această parte a lui din sate şi Miculeşti, pe Pârâul Negru, şi a treia parte din vadul de pe Moldova. Toate acestea mai sus scrise sa-i fie lui uric şi cu tot venitul, lui şi femeii lui, Cerna, şi copiilor şi nepoţilor lor, şi strănepoţilor lor, şi răstrănepoţilor lor, şi întregului lor neam, nestrămutat în vecii vecilor. Iar hotarul Miculeştilor să fie pe unde l-au hotărnicit pan Albul şi pan Lazea şi pan Cozmiţa şi cu megiaşii… / A scris Şteful, la Suceava, în anul 6969 (1461) August 8”.

 

Satele „de la Moisie”, adică de pe pâraiele Moişa, amintesc, prin toponim, de probabila origine a străbunilor lui Nicula, adică de Moisei, unul dintre cele trei sate ale voievodului maramureşean Bogdan Cuhea. Bogdan întemeietorul se numea Cuhea pentru că avea casă şi biserică de piatră în Cuhea Maramureşului şi pentru că moşi-strămoşi lui au fost, cândva, fierari; din moment ce satul lor de baştină păstra numele vechii îndeletniciri, numindu-se, de fapt, Fierărie (cuhea = fierărie).

 

Bogdan Gherman şi obştenii numiţi mai târziu răzeşi stăpâneau un teritoriu obştesc apreciabil, care avea ca hotare râul Moldova, urma linia Subcarpaţilor Neamţului, intrând în munţi, până la obârşia Pârâului Negru, apoi cotea spre Răsărit, traversa izvoarele Pârâului Alb (cam prin Târzia, care era moşie răzeşească a bogdăneştilor) şi răzbătea iar spre Moldova, în dreptul Drăguşenilor, cuprinzând viitoarele sate Şoimăreşti şi Săveşti, de la gura Râşcăi. De-a lungul veacurilor care au urmat, prin alegerea părţilor între răzeşi, aveau să se individualizeze noi obşti, inclusiv cele ale urmaşilor lui Şoiman şi Savu, adică Şoimăreşti şi Săveşti. Plus boroienii, adică descendenţii lui Beria (numele nu vine, în mod cert, de la bour, cum insinuează unii), giuleştenii (urmaşii sărăciţi ai lui Giulea cel Mare) şi praxienii, adică oamenii lui Praxia (Plaxia, Plăieşul), ginerele lui Luca Arbore. Boroienii, care se trag din aceeaşi spiţă ca şi bogdăneştii, dar care aveau să fie defavorizaţi în alegerea părţilor, cu consecinţa deselor mutări ale vetrei de sat, aveau să se afle adesea, cu excepţia momentelor de cumpănă care i-au solidarizat, într-o permanentă dispută cu bogdăneştii, care şi-au ales sau au meritat mereu, de-a lungul vremilor, pământuri mai roditoare decât boroienii. Dar să nu anticipăm.

 

Intrat într-o obşte sătească prin căsătoria cu fata lui Ivul Solca, Bogdan Herman şi-a hotărnicit moşia în cadrul moşiei obşteşti. Partea lui avea să se numească mai târziu, adică după confiscarea averilor lui Luca Arbure, Domnia şi Mănăstirea, iar partea obştească –Răzeşia.

 

Bogdan şi Stana au avut doi copii, pe Sima şi Nastasia. Tatăl moare de tânăr, şi-atunci Stana şi copiii ei, conform principiului, jure vicinitas din dreptul valah, îşi anunţă rudele că vor să-şi vândă moşiile. În 1502, conform dreptului feudal, Stana vinde tot ce are „neamului ei cel mai apropiat”, dispus să-i cumpere moşiile, adică lui Luca Arbure, artizanul victoriei de la Codrii Cozminului, fiul fostului pârcălab de Neamţ, Ivan Arbore, şi al Nastasiei. Nastasia, fata lui Mihul din Solca, nepoata lui tandru Gherman, şi strănepoata lui Mic Crai, Dragoş Viteazul şi Stan Fultic, era sora lui Ivul Solca (tatăl Stanei) şi a lui Isac vistiernic, cel care avea să sfârşească sub securea călăului, în 1522, după ce complotase, alături de nepotul său, Luca Arbure, împotriva lui Ştefăniţă Vodă.

 

Ştefaniţă Vodă confiscă în favoarea domniei (de aici numele ulterior al moşiei bogdăneştene) averile „hiclenilor”, care „prin vicleşug” au vrut să-i ia tronul, le arde uricele de stăpânire, dar le iartă fiicele, lăsând, totuşi, moştenire urmaşilor săi la tron ura faţă de Arbureşti. Rând pe rând, Petru Rareş, unchiul lui Ştefăniţă (1527-1561, 1541-1546), Alexandru Lăpuşneanu, fratele lui Ştefaniţă (1552-1561,1564-1568), şi Bogdan Lăpuşneanu (1552-1572), fiul lui Alexandru, consideră moşiile confiscate drept „danie” de la Petru Rareş, deci moşie domnească. Ce-i drept, anumite părţi din sat aparţin încă, în virtutea dreptului obştesc nedesfiinţat de Bogdan Hărman (în fond, obştea a continuat să funcţioneze chiar şi după înrobirea ei), unor urmaşi de moşi-strămoşi, alţii decât cei veniţi din Solca pe vremea lui Bogdan Hărman, şi care şi-au individualizat teoretic dreptul de folosinţă asupra pământului, dar fără a li se face hotarnice de către domnie. în consecinţă, cei doi ctitori târzii ai Mănăstirii Râşca, Alexandru şi Bogdan Lăpuşneanu, admit pretenţiile de folosinţă şi de vânzare a drepturilor de folosinţă pentru descendenţii răzeşilor care, în trecute vremi, folosiseră în comun pământul.

 

Mănăstirea Râşca a fost ridicată pe teritoriul Bogdăneştilor de Sus (partea lui Bogdan Herman), începând din 1510, până în 6 iunie 1512, de către Bogdan-Vlad (Bogdan cel Orb), apoi reconstruită şi înzestrată cu 100 familii de ţigani, cu care s-a constituit satul Râşca pe aceeaşi vatră a Bogdăneştilor de Sus, de către Alexandru şi Bogdan Lăpuşneanu (cf. M. D. Matei, E.I. Emandi, op. cit, p.44).

 

Începând din 1510, Bogdăneştii de Sus s-au şi numit Râşca, iar pârâul Bogdăneşti a primit acelaşi nume. Mănăstirea, deşi a fost ridicată pe o parte a moşiei satului Bogdăneşti, cea a schitului de lemn din vechime şi cea a lui Bogdan, capătă drepturi răzeşeşti în cadrul obştii, adică i se alege partea care i se cuvine ca moştenitoare a schitului ridicat de un călugăr anonim, dar fără a-şi putea exercita dominaţia asupra Bogdăneştilor, care încă funcţionează ca obşte sătească pe domeniul Răzăşia, celelalte două domenii, deci părţi alese, fiind Domnia (partea cu moară pe pârâul Raşca şi care a fost confiscată de la „hicleanul” Luca Arbure) şi Mănăstirea, adică foştii Bogdăneşti de Sus, din susul schitului Bogoslov.

*

În 1560, Alexandru Lăpuşneanu întăreşte o primă vânzare a dreptului de folosinţă a pământului în Bogdăneşti din domeniul Răzăşia. Iată documentul:

 

1560 (7068), Huşi, Martie 13 / Din mila lui Dumnezeu, noi Alexandru voevod, domn al ţării Moldovei. / Facem cunoscut cu această carte a noastră tuturor celor ce o vor vedea sau auzi cetindu-se că au venit înaintea noastră şi înaintea tuturor boierilor noştri moldoveni sluga noastră Oancea şi sora lui Cătălina, fiii Sofiicăi, fiica lui Toader Popşorul, de bună voia lor, nesiliţi de nimeni, nici asupriţi, şi au vândut dreapta lor ocină şi dedină din privilegiul de întărire ce a avut bunicul lor, popa Oancea de la Petru Voevod, din a patra parte de sat din Bogdăneşti, din partea de sus jumătate, slugilor noastre Costin şi Gavrea şi Ilea şi Agafia pentru 110 zloţi tătărăşti. Şi slugile noastre Costin şi Gavrea şi Ilea şi Agafia au plătit deplin aceşti bani mai sus scrişi, 110 zloţi tătărăşti, în mâinile lui Oancea şi a surorii lui Cătălina, copiii Sofiicăi, fiica lui Toader Popşorul, înaintea noastră şi înaintea boierilor noştri. / De aceea, noi, văzând tocmeala lor de bunăvoie şi plata deplină, şi noi de asemenea şi de la noi am dat şi am întărit slugilor noastre Costin şi Gavrea şi Ilea şi Agafia această jumătate de sat din a patra parte de sat din Bogdăneşti, din partea de sus, ca să le fie şi de la noi uric cu tot venitul, lor şi copiilor lor, şi nepoţilor lor, şi strănepoţilor, şi răs-strănepoţilor şi întregului lor neam, cine li se va alege cel mai de aproape, neclintit niciodată, în veci. / Iar hotarul să fie din câmp şi din sat, iar dinspre alte părţi, după vechiul hotar, pe unde din veac au folosit”.

 

Voievodul nu stabileşte hotarul, acesta fiind convenit şi stabilit, pe cale orală, de către membrii obştii săteşti, funcţie de cine pe cine moşteneşte din postura de „cel mai de aproape” (conform principiului „jure vicinitas”). Vânzarea înseamnă vânzare a dreptului de folosinţă, domnitorul fiind, conform tradiţiei statului feudal, proprietarul real al pământului, care oferă uric, adică împuternicire, celor care îl vor folosi în veci.

 

Fiul lui Lăpuşneanu, Bogdan Încrucişatul, era ferm convins, în 1569, că satul Bogdăneşti aparţine aproape în totalitate domeniului voievodal, apartenenţă faptică pe care o putem justifica doar dacă vom accepta că Bogdăneştii lui Bogdan Herman au fost confiscaţi de la Luca Arbore.

 

În imediata apropiere a vetrei satului, înspre Raşca, se afla o moşioară, numită, pe atunci, Fântâna Pustie, pe care o revendică o altă „slugă” domnească, în baza unui înscris de danie de la Petru Rareş. Rareş nu putea dărui decât o moşie confiscată, pentru că pe cele două „Câmpuri” (ocoale, echivalent al mărcilor germane), al lui Dragoş şi al Perilor (Depresiunea Baia), ambele intens populate, nu se afla, încă de la întemeierea statului, nici o moşie aparţinătoare de braniştea domnească. Deci Fântâna Pustie şi gura pârâului Litva se aflau pe domeniul Domnia, cel constituit prin confiscarea moşiei lui Luca Arbure. Toponimele respective nu au dispărut total din memoria satului şi, mai ales, din cea a silvicultorilor. Încă mai există, înspre Raşca, Dealul Litvului, Poiana Pustie şi Poiana lui Ioan, amândouă pe malurile pârâului Râşcuţa, adică ale Litvului de odinioară. Pus în faţa mărturiilor, Bogdan Lăpuşneanul întăreşte vechea danie:

*

1569 (7077), Iaşi / Din mila lui Dumnezeu, noi Bogdan voievod, domn al ţării Moldovei. / Facem cunoscut cu această carte a noastră tuturor celor care o vor vedea sau o vor auzi cetindu-se că pe această slugă adevărată a noastră Măteiu al lui Vlaicu l-am miluit cu mila noastră deosebită şi i-am dat un loc de pustie, în gura Lidvului, în părău, în Fântână, care acest loc de pustie i-a fost danie de la bunicul domniei mele Petru voievod… noi am aflat cu tot sfatul domniei melc şi cu toţi boierii moldoveni că i-a fost ocină şi danie dreaptă de la bunicul domniei mele Petru voievod. / De aceea şi de la noi am dat şi am întărit lui şi fiilor lui, şi nepoţilor lui, şi întregului lor neam, cine i se va alege cel mai de aproape, neclintit niciodată, în veci. / Iar hotarul acestui mai sus scris loc în pustie… dinspre alte părţi după vechiul hotar, pe unde au fost din veac”.

 

Bogdan Încrucişatul, asemeni tuturor voievozilor Moldovei, nu tulbură dreptul de folosinţă al megieşilor (al celorlalte sate), dregătorul domnesc Măteiu al lui Vlaicu urmând să folosească doar locul delimitat în cadrul obştii săteşti din care provine sau în care a fost admis, pe baza înţelegerii orale cu reprezentanţii acelei obşti. Intrarea într-o obşte sătească se făcea doar prin legături de rudenie sau prin mezalianţe. În sat putea reveni o rubedenie care renunţa la dreptul de a locui într-un alt sat, în care avea şi alte proprietăţi, sau un străin care se căsătorea cu o localnică.

 

Rudă de-a bogdăneştilor sau fiul unui Vlaicu devenit membru al obştii prin căsnicie, Măteiu era slugă domnească, adică dregător domnesc şi, deci, boier. La fel ca şi Costin, Gavrea, Ilea şi Agafia, care se stabilesc în Bogdăneşti pe vremea lui Lăpuşneanul, în urmă cu nouă ani, plătind pentru practic a opta parte din sat 110 zloţi tătăreşti. Ceea ce înseamnă că Bogdăneştii valorau măcar 880 zloţi, adică cu 220 zloţi mai mult decât a plătit Luca Arbure pentru întreaga moşie Solca Mică (Arbore) şi jumătate din Solca. Preţul sugerează nu numai întinderea (deja cunoscută, de 20 kilometri pătraţi) a moşiei răzeşeşti a satului Bogdăneşti, ci şi eficienţa lui economică, drept rezultat al unei intense populări grupate sau răspândite (grupuri de case în locaţii diferite). Pentru că secolul al XVI-lea rupe tradiţia şi obligaţia satelor formate din 10-20 de gospodării, numărul acestora începând să fie determinat de suficienţa „locului de hrană”, adică a terenurilor fertile, care se găsesc din belşug la Bogdăneşti, chiar dacă mai funcţionează încă alternanţa ţarinilor vechi şi noi pentru cultură.

 

Demersurile urmaşelor lui Luca Arbure şi ale cneaghinei Iuliana (Sofiiţa, Nastasia, Stanca, Odochia, Marica călugăriţa, Tudosia, Ana Plăcsoaie şi Cheldoaei) pentru recuperarea moşiilor care li se cuvin din averea tatălui lor încep abia pe vremea Movileştilor, când ura domnească faţă de Arbureşti nu mai există. Ana, care nu are urmaşi („rudă stearpă” – conform terminologiei vremii), doreşte să recupereze, printre altele, satele Solca şi Bogdăneşti cu locuri de moară. În documente nu se precizează despre care sat Bogdăneşti este vorba şi în ce hotare se află acesta, aşa că istoricii ezită, considerând ba că ar fi vorba despre un sat din Basarabia, ba de unul din ţinutul Neamţului. Bogdăneştii din ţinutul Neamţului sunt, de fapt, Bogdăneştii Sucevei, care, după ruinarea târgului Baia, incendiat de Ştefan cel Mare, în 1467, când târgul era ocupat de Corvin, şi de Sultanul Mahomed al II-lea, în 1476, intră în aria de influenţă a Cetăţii Neamţului. În Neamţ, există un singur Bogdăneşti, cel de lângă Roman, dar cu documente care îl localizează bine în timp şi spaţiu.

 

Ipoteza că Bogdăneştii revendicaţi de Ana fac parte din a treia parte de moşie de pe cele două maluri ale vadului pe Moldova, parte primită drept zestre de Bogdan Herman, este susţinută şi de faptul că, de o parte şi de cealaltă a Moldovei, se află şi satele Praxia şi Dumbrăviţa, ultimul fiind revendicat de alt ginere al lui Luca Arbure, Gavril Totruşan.

*

Iată care sunt documentele care susţin revendicările urmaşelor lui Luca Arbure şi disputele dintre ele şi ginerii lor, documente care, în cele din urmă, demonstrează că Bogdăneştii au fost cumpăraţi de Arbureşti, că bogdăneştii (obştenii) îşi au, prin numele satului şi al lor, moş-strămoşul în persoana lui Bogdan Hărman, cel care s-a aflat, pentru o clipită din istorie, în postura de verigă pentru neamurile străvechi ale lui Mic Crai, Dragoş Viteazul, Giula cel Mare şi Stan Fultic, din care se trag, de fapt, toţi localnicii şi nu numai:

*

1585 (7093) Mai 2, Iaşi. / Petru voevod, din mila lui Dumnezeu domn al ţării Moldovei. Iată au venit înaintea noastră şi înaintea boierilor noştri slugile noastre, Onciul Herţa şi surorile lui, Olena şi Mariica, şi nepoţii lor de frate, copiii lui Coste, fiii Sofîiţei, fiica lui Luca Arbure, şi vara lor, Salomiia, fiica Nastasiei, nepoata lui Arbure, şi verii lor, Măriica şi fratele ei, Pătraşco, fiii Stancăi, fiica lui Arbure, şi mătuşile lor, Odochia şi sora lor Măriica, fiicele lui Arbure, şi, deasemeni, sora lor, Ana, fiica lui Luca Arbure, de bună voia lor şi nesiliţi de nimeni, nici asupriţi, şi au împărţit între dânşii dreptele lor ocine şi dedine din privilegiul de împărţeală ce a avut tatăl şi bunicul lor, Luca Arbure, de la Ştefan voievod cel Tânăr, şi din privilegiul de cumpărături ce a avut de la Bogdan voievod cel Bătrân şi din privilegiul de întărire ce a avut bunica lor, Nastasia, mama lui Arbure, de la acelaşi Bogdan voievod, satul Vorona cu moară, şi Svicicăuţi cu moară, şi Blişcencăuţi cu moară, şi Carapuşcenii cu moară, şi Bogdăneştii cu moară, şi Solca cu moară, şi Romancăuţi cu moară, şi Soloneţul cu moară, şi Botăşanii cu moară, şi Drăguşenii cu moară, şi Căjvenii, şi Hrinceştii cu moară, şi Măndăcăuţi cu moara, şi Culicenii cu moară, şi Trăbujenii, şi Ceplinţii cu moară, şi Iazlovăţ, şi Hilăuţii, şi Cozăreştii cu loc de moară. / Şi a căzut partea lui Onciul şi a fraţilor lui satul Măndăcăuţi cu moară, şi Culicenii cu moară, şi Trăbujenii. / Şi iarăşi, în partea Solomiei a căzut în partea ei satul Ciaplinţi cu moară, şi Iazlovăţul, şi Hilăuţii, şi Căzăreştii cu moară. / Iar în partea Mariiţăi şi a fratelui ei, Pătraşco, a căzut partea lor, satul Vorona cu moară, şi Svicicăuţii cu moară, şi Blişcenăuţii. / Iar în partea Udochiei a căzut în partea ei satul Soloneţ cu moară, şi Botăşanii, şi Romancăuţii cu moară. / Iar în partea Măriţii a căzut partea ei, satul Hrinceştii cu moară, şi Căjvenii, şi Drăguşenii cu mori. / Iar în partea Anei a căzut în partea ei satul Solca cu moară, şi Bogdăneştii, şi Carapuşcenii, cu moară. / De aceea, noi, văzând tocmeala lor, de bunăvoie şi împărţeala paşnică între dânşii, şi noi de asemeni şi de la noi am dat şi am întărit tuturor celor mai sus scrişi aceste sate, ca să le fie şi de la noi uric şi cu tot venitul, neclintit lor niciodată, în veci. / Şi ispisoacele ce a avut Solomoneasa de mai înainte vreme ei le-au rupt dinaintea noastră. Şi dacă se vor mai afla iar, ele să nu aibă credinţă niciodată, în faţa acestei cărţi a noastre. / Scris în Iaşi, în anul 7093 (1585) Mai 2. / Domnul a spus. / Marele logofăt a învăţat şi a iscălit. Dumitru a scris”.

*

1587 (7095) Mai 19, Iaşi. / Petru voievod, din mila lui Dumnezeu domn al ţării Moldovei. / Am dat şi am întărit slugilor noastre, lui Onciul Hearţea şi surorilor lui, Olena şi Măriica, şi nepoţilor lor de frate, copiii lui Coste, fiii Sofiiţei, fiica lui Luca Arbure, şi verei lor Solomia, fiica Nastasiei, nepoata lui Arbure, şi verilor lor Măriica şi Pătraşco, fiii Stancăi, fiica lui Arbure, şi mătuşilor lor Odochia şi Măriica, fiicele lui Arbure, şi, de asemeni, surorii lor Ana, fiica lui Luca Arbure, dreptele lor ocine şi dedine din privilegiul de împărţeală şi de cumpărătură şi de întărire ce a avut tatăl şi bunicul lor, Luca Arbure, şi Nastasia, mama lui Arbure, de la Bogdan cel Bătrân şi de la Ştefan voievod cel Tânăr, satul anume Vorona cu mori, şi Svicicăuţi cu mori, şi Blişcearăuţi cu moară, şi Carapuşceanii cu moară, şi Bogdăneştii cu moară, şi Solca cu moară, şi Romancăuţii cu moară, şi Soloneţul cu moară, şi Botăşanii, şi Drăguşanii cu moară, şi Căjveanii, şi Hrinceştii, şi Măndăcăuţii cu moară, şi Culiceanii cu moară, şi Tărbujeanii, şi Ciaplinţii cu moară, şi Iazlovăţul, şi Hilăuţii, şi Cozăreştii cu loc de moară, ca să ţină cum şi-au împărţit între dânşii, de mai înainte, înaintea domniei mele, de bună voia lor. / Şi a căzut în partea Onciului şi a fraţilor lui: satul Măndăcăuţii cu mori, şi Tărbujenii; în partea Solomiei: satul Ciaplinţi cu mori, şi Iazlovăţul, şi Hilăuţii, şi Cozăreştii cu mori; în partea Mariicăi şi a fratelui ei, Pătraşco: satul Vorona cu mori, şi Svicicăuţii cu moară, şi Blişcenăuţii; în partea Udochiei: satul Soloneţ cu mori, şi Botăşani, şi Romancăuţii cu mori; în partea Mariicăi, soacra lui Solomon logofăt: satul Hrinceştii cu mori, şi Căjvenii, şi Drăguşanii cu mori; iar în partea Anei: satul Solca cu moară şi Bogdăneştii, şi Carapuşcenii cu moară. Şi iarăşi din ispisocul de împărţeală ce au avut ei de la domnia mea, de mai înainte, de bună voia lor. De aceia, ca să le fie şi de la noi uric şi ocină, neclintit şi cu tot venitul. / Şi dacă, vreodată, se vor mai afla unele privilegii şi ispisoace făcute de Solomon logofăt fără ştirea lor, făcute cu înşelăciune, ele să nu se creadă niciodată în veci, înaintea acestei cărţi a noastre. / Scris în Iaşi, în anul 7095 (1587) Mai 19. / Domnul a spus. / Stroici mare logofăt a învăţat şi a iscălit. / Dumitru a scris”.

 

(Pe verso, contemporan, în slavoneşte: „S-a sculat Ana, fiica lui Luca, şi a dat nepoatei sale Parasca, cneaghina lui Grigorie Udrea, două sate, din partea ei, ce i-au căzut ei: satul Solca şi Bogdăneştii şi cu mori”). Deci, apropierea se face de Solca, nu de Carapuşceni, care se află în raionul Briceni din Basarabia. În curând, se va vedea şi din ce pricină, pricina aceasta constituind argumentul principal în a demonstra că „Bogdăneştii cu mori” sunt tocmai aceia care poartă numele ginerelui ginerelui lui Nicula (fiul moş-strămoşului anonim al satului de lângă Baia).

*

1588 (7096) Iunie 4, Suceava / Petru voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al ţării Moldovei. / Iată că au venit înaintea noastră şi înaintea boierilor noştri moldoveni Măriica călugăriţa, fiica lui Arbure, şi cu nepoţii ei, copiii lui Solomon logofăt, şi au pârât pe toţi verii lor pentru ocinele lor, ce au împreună cu nişte privilegii şi ispisoace ce a făcut mai înainte Solomon logofăt, cu înşelăciune, fără ştirea altor veri ai lor. De aceea, noi am cercetat cu sfatul nostru şi am aflat că toţi verii lor au avut alte ispisoace de împărţeală, făcute de bună voie între ei şi le-am dat tuturor, de asemeni, ca să aibă a stăpâni în părţi, cum li sc cuvine după dreptate, din dreptele lor privilegii, ce a avut tatăl şi bunicul lor Luca Arbure de la Bogdan voievod cel Bătrân şi de la Ştefan voievod cel Tânăr. Şi să aibă a stăpâni cum li s-a căzut: în partea lui Onciul şi a fraţilor lui, satul Măndăcăuţii cu mori, şi Culiceanii cu mori, şi Trăbujenii; în parte Solomiei, satul Ciplinţii cu moară, şi Iazlovăţul, şi Hilăuţii, şi Cozăreştii cu mori; în partea Maricăi şi a fratelui ei Pătraşco, fiii Stancăi, satul Vorona cu mori, şi Svicicăuţii cu mori, şi Blişcenăuţii; în partea Odochiei, satul Soloneţul cu mori, şi Botăşanii, şi Romancăuţii cu mori; în partea Mariicăi călugăriţa, satul Hrinceştii cu mori, şi Căjvenii, şi Drăguşenii cu mori; iar în partea Anei, satul Solca cu moară, şi Bogdăneştii cu moară, şi Carapuşcenii. / Şi să nu aibă mai mult a se pârî pentru această întocmire, căci au lăsat cu toţii de bună voie să fíe cum şi-au împărţit între ei înainte. / Şi acele ispisoace ale lui Solomon logofăt noi le-am rupt şi din privilegii încă s-au şters. Şi de acum înainte, dacă se vor afla unele privilegii, de asemeni să nu se creadă niciodată, în veci. Iar cine dintre dânşii ar vrea să răstoarne, să dea 50 boi. / Altul să nu se amestece înaintea acestei cărţi a noastre. / Scris în Suceava, în anul 7096 (1588) Iunie 4. / Domnul a spus. / Stroici mare logofăt au învăţat şi au iscălit. Dumitru a scris”.

*

1588 (7096) Iunie 4, Suceava. / Cu mila lui Dumnezeu domn ţării Moldaviei. / Iată că au venit înaintea noastră şi înaintea tuturor boierilor noştri ai Moldaviei Măriica călugăriţa, fata lui Arbure, cu nepoatele ei, fiii lui Solomon logofăt, şi s-au jeluit asupra tuturor nepoţilor lor pentru moşii ce au la un loc, după scrisori şi ispisoace ce au fost făcut mai înainte Solomon logofăt, cu vicleşug, fără să ştie alţi nepoţi ai lor. / Şi aşa, cercetând noi cu al nostru sfat, am aflat că toţi nepoţi lor au fost şi au avut alte ispisoace, făcute de bună voia, de împărţeală între sineşi, şi li s-au dat lor, fiştecăruia, asemeni cum să aibă a ţine, după cum li se cuvine cu dreptul părţile, în puterea privilegiilor ce au avut tatăl şi moşul lor Luca Arbure de la bătrânul Bogdan voievod şi de la tânărul Ştefan voievod, cum să aibă a stăpâni ceea ce li s-au venit. În partea lui Onciul şi fraţilor lui, satul Măndăcăuţăi cu moară, şi Culiceni cu moară, şi Trăbujenii; iar în partea Solomii satul Ciplineştăi cu moară, şi Iazluvăţul, şi Hiliuţăi, şi Cozăreştii cu moară; şi în partea Mariţăi cu fratele ei Pătraşco, ficiorii Stancăi, satul Vorona cu moară, şi Svicicăuţăi cu moară, şi Bluşcecăuţăi; iar în partea Odochii, satul Soloneţul cu moară, şi Botuşenii, şi Romancăuţăi cu moară; iar în partea Maricăi călugăriţăi, satul Hrinceşti cu moară, şi Căjveni, şi Drăguşenii, cu moară; iar în partea Anni, satul Solca cu moară, şi Bogdăneştii cu moară, şi Carapuşcenii. / Şi fiindcă aceasta, fata lui Luca Arbure, neavând copii, fiind stearpă şi până a nu se săvârşi din viaţă, a venit înaintea noastră şi a tot sfatul şi a dat slugii noastre Grigorii Udre şi soţiei sale, nepoatei Paraschiţăi, fata Odochiei, satul Solca cu moară şi Bogdăneşti cu moară ca să li fie lor şi să nu să amestece surorile ei, cum nici nepoţii ei. Iar după moartea ei, să aibă ei a o pomeni şi să facă lor, pe fiştecare an, pomenire, după obiceiul creştinesc. / Şi aşa văzând noi a lor de bună voia danie şi tocmeală despre toţi nepoţii săi, pentru aceia şi domnia noastră i-am dat şi i-am întărit slugii noastre Grigorii Udre şi soţiei lui, Parascăi, cum şi ginerelui său, slugii noastre, credinciosului Lazăr marele vătav de Suceava, şi soţii sale, Nastasii, ca să le fie şi lor cu tot venitul satul Solca şi Bogdăneştii cu moară. / Şi de astăzi înainte să n-aibă de a să judeca mai mult pentru această tocmeală, fiindcă toţi din bună voia lor au lăsat după cum s-au împărţit între sine. / Iar ispisoacele ce era făcute de către Solomon logofăt noi i le-am rupt şi altele privilegii s-au scris. / Şi de acum înainte, cine s-ar scula dintre aceşti nepoţi cu niscaiva scrisori, unele ca acelea să nu se creadă niciodată, în veci. / Şi care s-ar scula ca să întoarcă sau să strice această tocmeală, unii ca aceia să aibă a da 50 boi. Şi nimeni să nu se amestece înaintea acestei cărţi. / S-au scris la Suceava, la leat 7096 (1588) Iunie 4. / Domnul a poruncit. / Stroici mare logofăt a iscălit. / Blănduea a scris”.

 

De data aceasta, Carapuşcenii lipsesc cu totul din document, care este o traducere, datată în 1824, semn că satul respectiv reprezintă o pricină aparte, alta decât cea a satelor şi moşiilor Solca şi Bogdăneşti, care sunt revendicate împreună de urmaşii Anei Plăcsoaie. De ce s-a renunţat la pretenţiile faţă de Carapuşceni? Pentru că doar Carapuşcenii se află, la 1824, în Basarabia (raionul Briceni), nu şi Bogdăneştii, iar în anul 1824, când s-a tradus documentul „din limba sârbească”, Basarabia se afla, deja (din 1812), sub ocupaţie rusească. Pe verso-ul traducerii s-a adnotat: „Din limba sârbească, di pi cel adevărat ispisoc, întocmai am tălmăcit şi am iscălit. / 1824, Iunie 22. Vasilii Zotov, tălmaci Departamentului Pricinilor Străini. / Originalul iaste la neguţător Constantin Banteş din Eşi de pe care s-au luat acistă tălmăcire şi să să ciară ispisocu la neamu Arburesc, din care noi săntem, acum, Constandin Dimitrie Arbure sardar. 1824 luni 22”.

 

Documentul eliberat, în 1824, de Departamentul Pricinilor Străine (un fel de minister de externe) demonstrează că toată argumentaţia de până acum rezistă şi că, deci, cârmuitorul iniţial, cel care a dat numele satului Bogdăneşti, a fost Bogdan, fiul lui Herman din Voitin. Ceea ce înseamnă că prima atestare documentară a localităţii s-a făcut în ziua de 4 August 1400.

 

Ana, fiica lui Luca Arbure, cneaghina lui Plaxia comis, dăruieşte Solca şi Bogdăneşti cu mori nepoatei sale Parasca, fata Odochiei, soţia lui Gligore Udre. Parasca şi Gligore Udre vor lăsa aceste sate fetei lor, Nastasia, şi soţului ei, Lazăr, mare vătav de Suceava. Când moare Lazăr, Nastasia se căsătoreşte cu Toader Turcea, căruia i se mai spune şi Toader Murguleţ mare armaş, care moare „în viclenie în satul Stănileşti”, dar nu înainte de a pune bazele arborelui genealogic pentru viitorii stăpâni de pământuri în Bucovina, Murguleţ şi Turculeţ.

 

Demersurile urmaşelor lui Luca Arbure de a recupera Bodăneştii nu au nici o eficienţă, moşia satului încăpând, încetul cu încetul, în bună parte, pe mâinile călugărilor de la Mănăstirea Secu, iar în celelalte părţi. pe mâinile călugărilor de la Râşca. Satul se ruinează asemeni primului schit, numit Bogoslovul, şi, vreme de vreo trei sute de ani, după 1616, nu mai este un sat al oamenilor bogaţi, care-şi valorifică moştenirea străbună în tihnă şi cu o neasemuită cuminţenie. Cuminţenia aceasta pare, totuşi, să mai stăruie peste vremuri, moştenită atavic din străbunii de demult. Ruperea Bogdăneştilor în două, în ceea ce priveşte ascultarea, nu şi unitatea obştii, se produce în 1616, iulie 26, când suretul de la Radu vodă arată hotarul moşiilor Dumbrăviţa (revendicată în van de Gavril Trotuşanul, ginerele lui Luca Arbure) şi Moviliţa, suret prin care se delimitează, de fapt, proprietatea suceveana a Mănăstirii Secu. Iată hotarnica:

*

1616: „Hotarul acestor două moşii a mănăstirii Sacului (care este Dumbrăviţa), fiind atuncea în stăpânirea mănăstirii Sacului şi a Moldoviţei, începând din apa Râşcăi, printre luncuţe şi lac şi din lac într-un ulm, ci s-au făcut bour, fiind un plop cu bour căzut; din ulm, drept peste câmp, într-o moviliţi ce este în poiană, alăture cu hotarul Râşcăi, ce se cheamă Bogoslovul. / Din moviliţă, drept în topliţă, unde se împreună cu hotarul Moldoviţei, Blăgeştii, care topliţă se cheamă Praştia şi topliţa, în jos, până unde cade drumul ce treci peste Moldova, în iastă parte, unde se împreună cu hotarul Moldoviţei, cu Răciulenii, aflatu-s-au şi bour vechi, într-un plop ce au căzut. Dar s-au pus bour într-un plop, lângă acela; din bour, drept la câmpul de afară, la drumul cel mare, în capul dâlmei, tot alături cu hotarul Răciulenilor, şi tot dâlma, peste câmp, drept la Şomuz şi loveşte gura Erugii, ce este pe din jos de biserica Răciulenilor, în capul Erugii de sus, într-o moviliţă; de acolo, drept peste câmp, spre Spătăreşti, într-altă moviliţă, unde este un loc şi lozia lângă moviliţă; şi dintr-acea moviliţă, în costişa ce este hotarul Răciulenilor, a Moldoviţei; iar dintr-a Moldoviţei hotar, în jos, este hotarul Dumbrăviţa şi cu partea lui Ureche vornic de Răciuleni, care este a mănăstirii Secu; şi aşa se încheie hotarul acestor două mănăstiri”.

 

Faţă de călugării Mănăstirii Raşca, care numeau un vătav sau un arendaş la Bogdăneşti, sătenii (locuind în 42 de case, la 1774) aveau obligaţia să presteze boierescul „toate zilele pontului”, să dea dijmă din toate (la păsări, de exemplu, o găină şi doi pui de gospodărie), să lucreze câte 8 prăjini şi jumătate de cartofi pentru călugări, să are câte 20 de prăjini, să facă o curătură de lemne la Târgul Fălticenilor sau la velniţă, să efectueze zilele de meremet la acareturi şi la gardul bisericii şi să plătească câte 11 lei ziua pentru zilele nelucrate[12].

 

Începând cu vremea lui Alexandru şi Bogdan Lăpuşneanu, care refac mănăstirea Râşca şi o înzestrează cu o sută de familii de ţigani şi cu pământul din jurul mănăstirii, obştea bogdăneştilor este, de fapt, una înrobită, care se împacă destul de greu cu noul statut. Încetul cu încetul, autoritatea călugărilor de la Râşca se extinde nu numai asupra Bogdăneştilor, ci şi asupra satelor cu biserici închinate mănăstirii, inclusiv asupra Boroaiei şi a Moişei, sate care îşi interferează mereu destinul, ca şi la începuturi, cu cel al Bogdăneştilor. Proprietatea obştească asupra dreptului de a folosi pământul încă există, dar Râşca, prin egumen, are un cuvânt greu de spus, deşi a intrat în obşte cu drepturi egale, asemeni oricărui alt răzeş. Egumenul, interesat de prosperitate, încearcă o intensă exploatare a resurselor, subordonându-şi, cu nedisimulată perfidie, proprietatea obştească, pe care o şi extinde prin noi defrişări (curături, lăzuiri), pe care le populează cu „mişăi” (de la „miser”, adică sărac), mişăi care-şi caută un rost prin această parte din ţara Moldovei.

*

În 1783, „mişăii” din Moişa, aflaţi în relaţii tensionate cu egumenul Râşcăi, se plâng voievodului Mihail Şuţu „că egumenul nu le dă suficient pământ de hrană, în scopul de a-i face să plece să-şi caute aiurea cât le trebuie”[13]. Informat la timp, egumenul se prezintă în faţa voievodului şi se jeluieşte împotriva sătenilor care „cu obrăznicie în tăte (i)eu atât fânaţul mănăstirii şi-l ară, şi-l cosăsc, căt şi al nostru, curaturile, care cu multă muncă le-am deschis”.

1796: Mihail Şuţu, pentru că nu-şi prea imagina călugări făcând curături (defrişări), porunceşte o cercetare şi, când se concluzionează că moşiile Saca şi Târzia, aflate între Bogdăneşti şi Boroaia (pe atunci – dovadă că vatra actuală a Boroaiei este ulterioară), pe teritoriul Bogdăneştilor, se cuvin de drept sătenilor din Moişa (satul nenumit „de pe Moisie” de odinioară, dar aparţinând aceleiaşi obşti săteşti a miculeştilor-bogdăneştilor), porunceşte ca ei să se poată muta pe aceste moşii de pe Poiana Sacă, pe care îi „exilase” egumenul. Neavând de ales, egumenul pare să accepte noua strămutare, pe 9 ianuarie 1796, din moment ce se obligă în scris că, „într-un an nici cu dejma, nici cu zilele de lucru nu-i va supăra şi că le va plăti şi banii cifertului viitor a lunii lui Aprilie”[14]. Schimbarea domnului determină şi schimbarea atitudinii egumenului, care uită de vechea poruncă şi de angajamentul scris şi, în loc să mute 50 de familii de moişeni la Bogdăneşti, le mută la Boroaia. Sătenii se plâng şi noului voievod, iar Alexandru Callimachi obligă pe egumen, prin înscrisul din 5 iulie 1796, să le întoarcă moişenilor „curaturile lor”, cele din Bogdăneşti.

1798: Relaţiile dintre proprietarii de pământuri şi săteni fuseseră reglementate prin Aşezământul din 12 ianuarie 1742. În acelaşi an, înregistrăm, la Bogdăneşti, o primă tensionare între săteni şi vornicul numit de egumen pentru a apăra interesele călugărilor. Fiind numit în funcţie de egumen, nu de obşte, vornicul devine un fel de arendaş al proprietăţii ecleziaste, care-i nedreptăţeşte mereu pe sătenii din rândurile cărora provine. Abuzurile vornicului se repetă an de an, iar nemulţumirile cresc, locuitorii plângându-se autorităţilor administrative peste capul stăpânului, adică al egumenului. Conform „Aşezământului din 12 ianuarie 1742 pentru obligaţiile ţăranilor liberi de pe proprietatea bisericească”, era obligatoriu „ca tot omul ce-şi va isprăvi lucrul său să ia răvaş de la mâna vornicelului, în care să se arate că au lucrat deplin, şi vornicelul să dea seama la egumen”. Numai că vornicelul satului Bogdăneşti, Ioan Solcan (iată, deci, că Solcanii existau în Bogdăneşti cu mult înainte de ocuparea Bucovinei, confirmând ipoteza aducerii lor de la Solca în vremea lui Bogdan Herman şi infirmând ipoteza „refugiaţilor bucovineni” de după ocuparea Bucovinei, lansată de naţionaliştii de paradă românească), vornicelul Ioan Solcan, deci, exagera în a apăra interesele călugărilor în dauna ţăranilor liberi din rândurile cărora provenea (vorba proverbului care vorbeşte, de fapt, despre un obicei românesc: „Ţiganul, când a ajuns împărat, întâi pe tată-său l-a spânzurat”), aşa că reprezentanţii obştii l-au pârât la isprăvnicie. Ispravnicul de ţinut porunceşte o cercetare, care nu se mai finalizează, pentru că, după amar de vreme, la 22 aprilie 1798, la presiunea călugărilor, ţăranii liberi din Bogdăneşti dădeau zapis la mâna egumenului de la Râşca, recunoscându-şi „greşeala” de a fi reclamat isprăvniciei de Suceava pe vornicul satului, Ioan Solcanu, „pârându-l la cinstitul ispravnic fără de nici un cuvânt de dreptate”, şi se angajau că, în viitor, nu se vor mai „rădica cu răzvrătiri asupra vornicului”[15].

 

În anii în care vornicul Ioan Solcanu încă îşi mai nedreptăţea obştenii, în favoarea proprietarului ecleziast, un alt Solcanu, Vasile, care era dascăl la Bogdăneşti, a înfiinţat o „Şcoală catihetică”, şcoală care, cu un exces de naţionalism, ar putea fi considerată ca însemnând începuturi ale învăţământului la Bogdăneşti. Numai că şcoala aceea nu urmărea emanciparea obştii, ci punerea unui anumit număr de tineri catiheţi la dispoziţia proprietarului ecleziast de moşii şi de suflete.

 

În secolul care urmează, ţăranii liberi din Bogdăneşti, dar şi o parte dintre iobagii mănăstireşti, exploatează eficient vecinătatea cu noua provincie a imperiului cezaro-crăiesc, Bucovina. De altfel, toate satele de graniţă ale Moldovei profită activ de această vecinătate, integrându-se într-un circuit economic redutabil. Lider zonal devin Fălticenii, fostul sat al lui Stan, „satul unde a fost Stan Pântece”, boierul burtos, de la a cărui obezitate vine şi numele localităţii, foltic, fultic însemnând pântecos[16]. „Pe o parte a moşiei acestui sat şi pe o parte a moşiei satelor vecine, Şoldăneşti şi Tâmpcşti, s-a întemeiat, „pe loc de ţelină”, la 28 iunie 1779, o aşezare mai însemnată, cu dugheni şi case de locuit, aşezare ridicată prin hrisovul domnesc din 18 august 1780 la rangul de târg. La început, acest târg s-a numit când Şoldăneşti – numirea cea mai frecventă când Tâmpeşti, când Folticeni, după numele satelor pe a căror moşie se înfiinţase; cu timpul, şi anume de la 1826 înainte, a prevalat ultima denumire”[17]. Apariţia Fălticenilor se datorează schimbării traseelor drumurilor comerciale de pe teritoriul Moldovei şi dorinţei domnitorului Moldovei de a contracara ofensiva austriacă de acaparare a drumurilor comerciale din zonă. Moldova se păstrează în epicentrul unei activităţi comerciale intense prin negustorii armeni şi evrei din Fălticeni şi prin cei care împânzesc satele din vecinătatea graniţei, în mare majoritate tot evrei şi armeni.

 

Transformarea satelor de graniţă în verigi comerciale schimbă mentalităţi, creează noi activităţi economice şi pentru săteni. Ţăranii liberi din Bogdăneşti, profitând de apropierea cu zastavna (vama) de la Cornu Luncii încearcă şi activităţi comerciale, deşi fac faţă tot mai greu împovărătoarelor învoieli silnice cu arendaşul numit de călugării şi egumenul Râşcăi.

1816: Până în 1816, 119 săteni reuşesc să iasă de sub tutela egumenului mănăstirii, constituind bresle meşteşugăreşti şi comerciale, care plătesc dări doar isprăvniciei. În scurtă vreme, adică până în 1828, numărul caselor ajunge la 241, un număr care-i menţine satului statutul deja tradiţional de sat mare şi bogat. Ceilalţi locuitori ai satului trudesc încă pentru veniturile mănăstireşti. Arendaşul pământurilor acestora încheie, cu „grămada satului”, o învoială prin care se stabilesc obligaţii reciproce pe o perioadă de 8 ani.

 *

1849: În 1849, când satul are 270 de gospodării, patru pietre de moară şi o piuă de sumane, bogdăneştii (cărora li se zice, impropriu, şi bogdăneşteni) se împotrivesc încercării unui revizor al Departamentului Averilor Bisericeşti de a-i supune silnic la încheierea unor învoieli „cu totul împovărătoare şi, la a lor neplecare la aceiaşi învoială, i-a pârât de tulburări şi nesupuşi datoriei lor”. În acelaşi an 1849, egumenul Râşcăi solicita Visteriei izgonirea a 8 locuitori, 4 din Bogdăneşti şi 4 din Boroaia, consideraţi răzvrătitori, care „de ani trecuţi buntuluindu-să asupra posăsorilor s-au buntuluit şi acum”[18]. Excluderea din sat sau izgonirea ţăranilor răzvrătitori, pe care o încearcă egumenul Râşcăi reprezintă o tradiţie feudală, aplicată în cazul unor „oameni ci sunt oameni răi şi făcători de rele”[19]. Din punctul de vedere al proprietarului de pământ şi al arendaşului, împotrivirea faţă de unele învoieli, chiar şi silnice, reprezintă o răzvrătire, deci o faptă rea, comisă de oameni răi.

 *

1850: Ancheta care a urmat, finalizată cu raportul comisiei din 16 februarie 1850, concluzionează că locuitorii din cele două sate, Bogdăneşti şi Boroaia, nu se împotriviseră la efectuarea boierescului legal, ci doar încercării arendaşului de a-i supune silnic la o învoială nedreaptă şi cu adevărat împovărătoare, aceea de a lucra şi pentru rezerva proprietăţii. Conflictul durează până în 1853, când, pe 13 martie, comisia apreciază ca juste plângerile sătenilor din Bogdăneşti şi Boroaia şi propune despăgubirea acestora din averea arendaşului. Alţi ţărani liberi, dar săraci, din Bogdăneşti, sătui de învoielile cu egumenul Râşcăi, cu vornicul sau arendaşul, s-au învoit, încă din 10 mai 1842, cu Neculai Golescu serdar să le dea în folosinţă un suhat, ce-l avea boierul pe Dealul Bolovănosu, cu obligaţia ca sătenii (Ilie Solcan, Neculai Neamţu, Ion Pintilie şi alţii) „să-i are 4 falei de loc, să le prăşească, să culeagă recolta şi s-o pună în coşare şi fiecare locuitor să-i facă câte o zi de coasă, din răsăritul până în apusul soarelui, iar cei ce nu vor putea lucra cele arătate mai sus să dea câte 3 lei pe zi nelucrată”[20].

 *

1877: Pricinile şi necazurile cotidiene, aceleaşi în fiecare veac, au fost uitate pe durata anilor 1877-1878, când bogdăneştii pleacă să lupte pentru independenţa ţării, în al IV-lea Corp de Armată Român, Regimentul VII de linie. Li se promite împroprietărirea cu pământ şi o nouă lege a învoielilor agricole, aşa că ţăranii care devin ostaşi simt că au pentru ce lupta şi o fac atât de vitejeşte, încât constituie o pildă şi pentru cei care se vor jertfi şi în viitor, la fel de vitejeşte, dar şi la fel de inutil. Uricarul lui Codrescu nominalizează, printre cei căzuţi pentru gloria patriei, şi pe „Pastramă Vasile, soldat, comuna Bogdăneşti, plasa Suceava, district Suceava, 21 ani, compania 6”, erou cu numele înscris şi pe monumentul din Iaşi. În acelaşi război se sacrifică pentru patrie alţi unsprezece bogdăneşti, la fel de tineri şi de încrezători în promisiunile statului:

 

PASCARU V. CONSTANTIN

BUTNARU GHEORGHE

DIMITRIU CONSTANTIN

GĂINĂ CONSTANTIN

POIANĂ GHEORGHE

RADU P. VASILE

ŞOFRONARU V. CONSTANTIN

GĂLUŞCĂ VASILE

GOLOMEZ E.

MIHĂILĂ C. VASILE

HOLBAN C. ION

 

La vremea aceea, Bogdăneştii, recunoscuţi drept comună prin proiectul de lege din 1862, deveniseră un centru administrativ important, în care îşi avea reşedinţa instituţia subprefectului Plasei Moldova. Ţăranii liberi, purtători ai numelor eroice, cele mai vechi fiind cele de Şofronaru, Solcanu, Porcus şi Hisum sau Hisom, se obişnuiseră deja să ducă „cherestele de vândut pe la târguri” din toată ţara, precum şi mărfuri străine, procurate la „zastavna” din Cornu Luncii: „pălării, curele, pânză de Lipsca, sticlărie, pânză leşească, ahtarlic, blănuri, trăsuri şi altele”[21].

*

1878: „Toate autorităţile sunt rugate a lua măsuri ca să pună mână pe tânărul Marcu Alecu, din comuna Bogdăneşti, plasa Moldova, acest judeţ, înscris pe tabloul de recensământ a recrutaţiei clasei anului curent, la menţionata comună, a dispărut unde nu se ştie, mai înainte de a fi supus reviziunii consiliului de recrutaţie; signalmentele lui sunt: părul negru, ochii căprui, nasul potrivit, barba ovală, faţa brună, un semn de arsură la cotul mâinii drepte, sprâncenele negre, fruntea mică şi gura potrivită. / No. 3.156. / 1878 Mai 12”[22].

*

1889: „Femeia Domnica lui Vasile Dămian, din comuna Bogdăneşti, judeţul Suceava, care de mai mult timp suferea de aberaţiune mintală, în ziua de 18 Aprilie curent, s-a sinucis prin strangulare în o şură de lângă casă”[23].

*

1893: Bogdăneşti. Comună rurală, situată în partea de Sud-Vest a plasei Mol­dova de Jos, şi spre sud vest şi la o depărtare de 16.000 m de Fălticeni. Se mărgineşte, la Est, cu Fântâna Mare, la Vest cu comuna Mălini şi Pipirig din judeţul Neamţ, la Sud cu comuna Boroaia şi judeţul Neamţ, şi la Nor cu Baia şi Fântâna Mare. Are forma unui dreptunghi, înclinat spre est, începând din culmea Pleşului, până în şesul Moldovei, trei părţi fiind munte şi una câmp. Formată din  satele: Bogdăneşti, Râşca, Jahalea şi Slătioara, cu reşedinţa în satul de la care-şi trage numele. E populată cu 1.102 capi de familii, ce numără 3.758 suflete sau 1.882 băraţi şi 1.876 femei, din care 56 izraeliţi comersanţi. Contribuabili sunt 775. Are 3 biserici, în satele Bogdăneşti, Râşca şi Slătioara, cu 4 preoţi şi 5 cântă­reţi, şi o monastire, Râşca, cu 14 călugări; 2 şcoli rurale mixte, frecventate de 96 elevi. Bugetul comunei pe anul 1892-1893 are, la venit, 12.589,73 lei şi, la cheltuieli, 12.446,40 lei, al drumurilor, la venit, 3.642,50 şi, la cheltuieli, 2.460 lei. În toată comuna sunt 310 cai, 1.363 boi, 1.322 vaci, 3.041 oi, 38 capre şi 336 porci. Altitu­dinea comunei, de la nivelul mării, variază între 360-915 m. Traversată de pâraiele: Râşca, Râşcuţa. Slătioara, Buftea, Budăcelu, Strâmba, Bogdăneasa, Ţiganca, Bolohănosu, Pârâul Sla­tinei, Trăstioara, Pârâul Plopului şi Alunişul. Cel mai înalt munte e Pleşu. Moşia e proprietatea Statului, fostă a Mănăstirii Râşca, căreia îi fusese făcută danie de Petru Rareş. Trupul Bogdăneşti, însă, pe tim­pul lui Nicolae Mavrocordat, era al vistiernicului Nicolae Cantacuzino. Letopiseţul Moldovei ne spune  acesta: „Ilie Cantacuzino, neprieten Domnului Ţării nou numit (Nicolae Mavrocordat), din Ţara Leşească, pin ţară, deodată la satul lui, la Bogdăneşti, care sat stă sub munţi, apoi pe Oituz a trecut la Braşov” (Letop., II, p. 72). Suprafaţa teritorială a comu­nei e de 16.810 hectare din care, 13.928 hectare  pădure, 1.544,90 hectare loc de cultură, 333 hectare fâneţe şi 267 hectare netrebnic. Arenda anuală a moşiei e de 26.310 lei; iar pădurea de fag se vinde cu 170 lei hectarul. Anul acesta s-au cultivat 2 hectare 86 ari grâu, 456 hectare porumb, 2 hectare  43 ari orz, 171,60 hectare ovăz, 40,5 hectare  hrişcă, 13,50 hectare cânepă, 40 ari in, 39,69 hectare cartofi, 8,84 hectare fasole, 1,43 hectare mazăre şi 46,61 hectare trifoi. Locuitorii împroprietăriţi la 1864 sunt 58 fruntaşi, 235 mijlocaşi şi 281 codaşi, stăpânind 1961 fălci. / În toată comuna sunt 6 crâşme şi 5 dughene, 3 mori, cu câte 2 pietre, ale proprietăţii, şi 2 piue ale locuitorilor. Morile aduc venitul de 4.320 lei pe an. / Instalarea celor 2 fierăstraie, cu câte 2 juguri, din cătunul Slătioara, proprietatea dlui David Leib Zarafu , a costat 20.000 lei, întrebuinţându-se în serviciu 50 lucrători. Capitalul de exploatare e de 50.000 lei. Se taie câte 8.700 metri cubi anual, vânzându-se cu câte 28 lei metrul cub pe loc. / Sub poalele muntelui Pleşu se află două fântâni bogate de slatină, apa cărora, până mai anii trecuţi, o întrebuinţau lo­cuitorii în economia casnica, fìind foarte sărată ; dar, de când cu monopolul sării, Statul in­terzice această întrebuinţare. Cred că această apă ar fi foarte bună pentru băi. / În munţii comunei se găsesc: cerbi, căpriore, mistreţi, urşi, lupi, vulpi, dihori, bursuci şi iepuri. Dintre paseri: porumbei, găinuşe, ierunci şi, uneori, sitari. În apele pâraielor trăiesc: păs­trăvi, sglăvoci, grindele, boiştean,  mreană, porcuşori, svârlugi şi clean; iar în cele trei iazuri: caracudă (caras), lin, ochiană şi puţină ştiucă, în iazul Mănăstirii. / Locuri mai însemnate în comună sunt: / Mănăstirea Râşca, urmele unul schit numit Bogoslov; spre nordul satului Bogdăneşti, temelia pe care urma a se zidi un alt schit, pe la 1803, de Arhimandritul Nionel, ajutat de alţi călugări; la Cruce şt Huscărie. / „Bogdăneşti, Petrileşti şi Bogoslav, într-un hotar, ţinu­tul Sucevei, ocolul Moldovei, moşie a sfintei Mănăstiri Râşca, închi­nată sfintei Mitropolii starea I-a. Are sat cu o biserică, 3 preoţi, 3 diaconi, 2 dascăli, 20 nevol­nici, 19 vădane, un bejenar hrisovolit, 20 slujbaşi volnici, 2 jidovi; pe lângă moşiile Boroaia, Baia, Orţeşti, Poiana Pri­săcii şi altele, cu un număr de 324 locuitori” (Între 1843-1845, Buciumul Românesc, anul I, p. 339). / Bogdăneşti. Sat pe moşia şi în comuna cu acelaşi nume. Se crede că-şi trage numele de la Bogdan IV Încrucişatul (Lăpuşneanu, deşi numele satului este întrebuinţat în urice cu peste un secol înainte – n. n.), care ar fi fost proprietarul moşiei şi în timpul căruia s-ar fi început satul. Aşezat pe ambele ţăr­muri ale pârâului Râşca, numără 438 case, populate cu 546 capi de familii sau 1.904 suflete, din care 955 bărbaţi şi 949 femei; din aceştia, sunt 25 străini (izraeliţi) comersanţi. Are 378 con­tribuabili. Vatra satului ocupă suprafaţa de 298 fălci şi 26 prăjini. Împroprietăriţi, la 1864, sunt 35 fruntaşi, 46 mijlocaşi şi 104 codaşi, stăpânind 1.136 fălci şi 40 prăjini. Are o biserică  de lemn, cu patronul Sfinţii Voievozi, clădită de locuitorii satului, servită de 2 preoţi şi 2 cântăreţi, împro­prietărită cu 25 fălci teren de cultură. O şcoală rurală mixtă, înfiinţată de stat, la 1858, cu un învăţător, fiind frecventată de 56 şcolari. Pe la 1865, în satul Bogdăneşti se afla sub prefectura plasei Moldova”[24].

 

1899: „Se publică spre cunoştinţa generală că, în ziua de 18 Noiembrie 1899, orele 11 a. m., se va ţine, în localul primăriei comunelor respective de care depinde fiecare din bunurile notate mai jos, licitaţiune publică orală pentru arendarea terenurilor de arătură, de fâneţe şi a golurilor de munte pentru păşune, încorporate pădurilor prin perimetrarea lor, cu ocaziunea vinderii de veci a moşiilor respective: Bogdăneşti-Râşca: „391. Locurile de arătură, şi anume : Poiana pe Deal la Vărăreni (1 hectar, 7.000 mp), a lui N. G. Butnariu (1 hectar), la ocolul în Suhat (1 hectar), la ocolul nou în Suhat (3.500 mp), faţa Suhatului (7.000 mp) Vasile Curcă (4.000 mp), a lui Gheorghe Boboc (1 hectar), la Adăpători,(5 hectare, 7.200 mp), a lui Damian (1 hectar, 8.000 mp), a lui Barbă-Neagră (7.500 mp), Coada Văcăraşului (1 hectar, 6.000 mp), Gura Băţului (9.000 mp), Cotul Clipa (2.000 mp), Prisosul din capul locului a lui Theodor a lui Eftimie (2.000 mp), idem a lui Grigore a lui Eftimie (4.700 mp), Poiana lui N. a Mariei, lângă monastire (7.500 mp) Prisosul de lângă Moara lui Ion Ştefan (7.500 mp), dimpreună cu cele de fâneţe, şi anume: poienile denumite la Pustia (2 hectare, 13.600 mp), în ocol la Nastacă (5 hectare, 7.200 mp), a lui Nastacă (2 hectare, 8.600 mp), a lui Grigoraş (4 hectare, 2.000 mp), Ion Larion (1 hectar, 4.300 mp), Ion Ouă (7.000 mp), Gh. Holban (1 hectar, 4.300 mp), C. Gavril Bârgăoanu (1 hectar, 4.300 mp), la Fântâniţa (2 hectare, 1.400 mp), cosită de arendaş (1 hectar, 4.300 mp), Urşiuţului (1 hectar, 4.300 mp), Mitrofan (5 hectare, 7.200 mp), Ion Simion a Nichitei (7.000 mp), lui Gabură (4 hectare, 2.900 mp), Th. Solcanu (2 hectare, 8.600 mp), I. Tomega (4 hectare, 2.900 mp), Mihăileşti (8 hectare, 5.800 mp), a Popei (2 hectare, 8.600 mp), a Bârgăoanului (2 hectare, 8.600 mp), Huşanului (1 hectar, 2.500 mp), Rogojină (1 hectar, 2.500 mp), Berendei (1 hectar, 4.300 mp), Via a Păvăloaie (1 hectar, 2.500 mp), Doroftei (4 hectare, 2.900 mp), Pârâiala (2 hectare, 8.600 mp), Flămândului (8 hectare, 5.800 mp), Popa Petrei (2 hectare, 6.800 mp), Pârlitura lui Ilie Solcan (1 hectar, 1.300 mp), Dealul Slatinei (4 hectare, 2.900 mp), Schitului (2 hectare), Gheolului (1 hectar, 2.000 mp), Fântâna Slatinei (7.500 mp), Plopul (3 hectare, 8.600 mp), Bâtca Oului (2 hectare, 8.600 mp), Gura Pârâului Slatinei (7.500 mp), Gura Moişei (1 hectar, 4.300 mp), Lăzăroaei (1 hectar, 1.000 mp), Tânjală (1 hectar, 1.000 mp), Onofreu (1 hectar, 4.300 mp), Alecului (7.500 mp), Timoftei (2 hectare), Curătura lui I. Ştefan (2.800 mp), Poiana Camcăi (1 hectar), Coada Iazului (5 hectare), Tomei (7.500 mp), Handragel (2 hectare, 8.000 mp), Filip (1 hectar, 5.000 mp), a lacului (1 hectar, 7.000 mp), Cozile de la Hisum (1 hectar, 7.000 mp), Ion Pavăl (7.500 mp), Pârâul lui Ciocan (1 hectar), Hojdei (3.000 mp). Pârâul lui Ciocan (3 hectare, 2.000 mp), Lunca lui I. V. a Tomei Pavel Porcanu (2 hectare, 2.000 mp), la Ulmi, devale de podul Buftei (1 hectar, 4.300 mp), Lunca Ferestrăului de pe Râşca (6.000 mp), cum şi poienile în care se face parte cosire, parte arătură, şi anume: Runcului (10 hectare), Trestioara (2 hectare, 8.600 mp), Frasinul (4 hectare, 2.900 mp), Rachitna (2 hectare, 8.600 mp), Vatra Râşcuţei (8 hectare, 5.000 mp), Jidanului (2 hectare, 8.000 mp), lui Galomoţ (1 hectar, 1.000 mp), Grigoraş (1 hectar, 1.000 mp), Prisosul dintre Dumbrăvan şi V. Ţidula (7.500 mp), precum şi cu poienile în cart se face arătură, ca în trecut, sau se va cosi fânul, având drept arendaşul, numai în lunile Decembrie, până la 1 Martie, să introducă vite pentru a consuma fânul pe loc, anume: în locurile de la Rusu Râşcăi (25 hectare), Arşiţa Rusului (12 hectare), Brustura (2 hectare), Gruiului (22 hectare), Piciorul Crucii (7 hectare, 2.500 mp), Hîrjala (1 hectar, 4.300 mp), a lui Ion (35 hectare), Litvului cu Pârlea (22 hectare), Pădureţului (14 hectare), Dele-Leu (25 hectare), Arşiţa lui Isac (2.500 mp), Arşiţa Dele-Leu (2 hectare, 8.600 mp), Arşiţa Măgurei (2 hectare, 1.000 mp), Ulmul (22 hectare), Arşiţa Scutarului (8 hectare, 4.000 mp), Arşiţa Crâşmarului (8 hectare, 4.000 mp), Vadurile şi Rojorita (85 hectare), Izvornl Alb (5 hectare, 6.000 mp), Arşiţa Izvorului (2 hectare, 8.600 mp), Popasu (14 hectare, 3.000 mp), Petrosu (14 hectare, 3.000 mp), Runcu Bârnei (5 hectare, 2.900 mp), Ogarului (5 hectare, 2.900 mp), Piciorul Lupului (12 hectare), Trecătoarea Mică (1 hectar, 1.000 mp), Faţa Râşcăi (9 hectare, 9.600 mp), Râşca Mare (5 hectare, 2.000 mp), Mihai Rusu (2 hectare), Lunca Râşcăi (2 hectare), Sebastian (22 hectare, 8.000 mp) ; iar numai pentru păşune şi coasă: Lunca Râşcăi, dintre locuitorii împroprietăriţi în Bogdăneşti şi Râşca (286 hectare), Hăţaşul dintre Râşca şi Bogdăneşti ca 12 hectare, 6.800 mp, din această suprafaţă 1 hectar, 5.000 mp este bun pentru coasă, restul de suhat de vite. Hăţaşul prisosului de la Râşca (2 hectare); în total întindere 916 hectare, 2.460 mp, cuprinse în perimetrul pădurii Statului Bogdăneşti; garanţia provizorie lei 4.000” (Monitorul Oficial, Nr. 172, 2 noiembrie 1899, pp. 5938, 5939).

 

1912: În comuna Bogdăneşti existau, încă din 1912, „una moară cu benzină şi trei cu apă; o bancă populară, „Petru Rareş”. Dar care sunt cele trei mori din 1912? Una era proprietatea lui Toader Năstacă, fiul lui Grigore Năstacă, ce a construit moara la 1890. Pe acelaşi canal de aducţiune a apei, mai în aval, era moara proprietarului V. Rusu, transformată de el din velniţă (construită de Petrache Rusu). A treia moară era proprietatea Popei Bălan (Ioan Grigorescu). Aceeaşi instalaţie de apă purta moara lui Năstacă, o piuă de bătut sumani cu un singur găvan şi lăptoc, amenajată de fiul lui Grigore Năstacă, Toader Năstacă. Piua a funcţionat între 1861 şi 1945. Petrea, fiul lui Toader Năstacă, închide moara definitiv în 1962. Moara fraţilor Rusu a fost închisă în 1966. V. Rusu a mai construit o moară în satul Bogdăneasa, folosind apă din Raşca, care există şi azi.

 

În 1914, într-un raport al primăriei către Prefectură, se specifica „existenţa unei mori cu benzină în comuna Bogdăneşti” (Arhivele Statului Suceava, d. 47/1918, fila 16). Această moară a fost închisă în 1901, cazanul rămânând multă vreme în acel loc”[25].

*

1916-1919: Ţăranii din Bogdăneşti, ademeniţi din nou cu promisiunea împroprietăririi cu pământuri, au plecat să-şi verse sângele pe brazdele dragi ale patriei, care li se şi cuveneau de mult prea multe veacuri, adică de atunci când le-au fost luate prin aservirea obştilor săteşti. Au căzut pentru patrie, în 1916, în 1917, în 1918 şi în 1919 (anul anihilării comandourilor iredentiste), atâţia viteji din Bogdăneşti încât numele lor nici nu prea încap pe placa de marmură a monumentului ridicat în cinstea lor:

 

POPESCU GRIGORE – sergent

POPESCU GHEORGHE – sergent

OU GH. VASILE – sergent

SOLCANU ION – sergent

DAMIAN NECULAI – sergent LARION VASILE – sergent

MITOCARU ION – sergent

VACARU GHEORGHE – sergent

HERESCU VASILE – sergent

 

VACARU SIMION – caporal

BĂLAN GHEORGHE – caporal

CIOTU GHEORGHE – caporal

ŞUFARIU SIMION – caporal

BUHAT THEODOR – caporal

TĂNASĂ CONSTANTIN – caporal

LEŢ GHEORGHE – caporal

FASOLĂ GHEORGHE – caporal

BUCNARU DUMITRU – caporal

ALEXANDRESCU CONSTANTIN – caporal

 

LUNGU SIMION – soldat

LUNGU TOADER – soldat

GUŞĂTOAIA VASILE – soldat

SCRIPCARU CONSTANTIN – soldat

ŞOFRONARU VASILE – soldat

FASOLĂ ION – soldat

CHIRAP VASILE – soldat

VACARU VASILE – soldat

POPESCU GRIGORE – soldat

LARION GRIGORE – soldat

 

NECHITA NECULAI – soldat

SOPON CONSTANTIN – soldat

POPOVICI NECULAI – soldat

BÎRLIBA THEODOR – soldat

MOŞNEAGU TOADER – soldat

HISOM V. NICĂ – soldat

GRIGORAŞ SIMION – soldat

TUFĂ VASILE – soldat

NASTEA CONSTANTIN – soldat

 

DIACONIŢA THEODOR – soldat

GABUR ION – soldat

DIMITRIU CONSTANTIN – soldat

OU CONSTANTIN – soldat

LAZĂR VASILE – soldat

GRIMEASA VASILE – soldat

NICA GHEORGHE – soldat

ANICĂI PETRU – soldat

DĂNILĂ VASILE – soldat

DOROFTEI NECULAI – soldat

VACARU CONSTANTIN – soldat

 

OU THEODOR – soldat

LAZĂR GHEORGHE – soldat

DRILEA ION – soldat

RUSU SIMION – soldat

STRUGARIU NECULAI – soldat

CHIRILĂ NECULAI – soldat

SOLCANU BOGDAN – soldat

LUNGU THEODOR – soldat

GĂINA PÉTREA – soldat

 

CRISTINA ION – soldat

SOPON TOADER – soldat

CHIRILĂ COSTICĂ – soldat

SOPON NECULAI – soldat

TOMEGEA VASILE – soldat

TĂNĂSOAIA GRIGORE – soldat

MITOCARU GHEORGHE – soldat

TOMEGEA COSTICĂ – soldat

CIOTU VASILE – soldat

VACARU GRIGORE – soldat

AGAFIŢEI ION – soldat

 

NICHITA GHEORGHE – soldat

BĂIŞIŢA CONSTANTIN – soldat

NICUŢĂ ION – soldat

MOŞNEGUŢU GHEORGHE – soldat

BOROIANU COSTICĂ – soldat

UNGUREANU GHEORGHE – soldat

DOROFTEI COSTICĂ – soldat

OU NECULAI – soldat

COJOCARU PETREA – soldat

 

PAVĂL GHEORGHE – soldat

SOPON GHEORGHE – soldat

GULIAN GHEORGHE – soldat

POHAŢĂ NECULAI – soldat

TUDOSIE GHEORGHE – soldat

RUSU GHEORGHE – soldat

POHAŢĂ VASILE – soldat

JAPAILĂ VASILE – soldat

 

FASOLĂ COSTICĂ – soldat

CHIRAP TOADER – soldat

VASILOAIA ION – soldat

URSU VASILE – soldat

MILON CRISTEA – soldat

MUNTEANU ION – soldat

MITOCARU ION – soldat

 

Ultimele două nume n-au mai încăput în înghesuiala de nume de pe placa de marmură a Monumentului Eroilor, un monument ridicat târziu, abia în anul 1999, la iniţiativa profesorului-primar Corneliu Solcanu, executat fiind de Gheorghe Andrieş.

*

1918: O parte dintre bogdăneştii care au supravieţuit Războiului Reîntregirii Neamului, adică răniţii şi bolnavii, s-au întors în sat, la începutul lunii iunie a anului 1918. Păşeau greoi, sleiţi de trudă şi de răni, dar fericiţi că şi pe sângele lor şi pe sângele celor jertfiţi şi nemuriţi pentru gloria patriei se va clădi, pe parcursul aceluiaşi an, România Mare. Ajunşi acasă, eroii Marelui Război pentru Reîntregirea Neamului au împietrit de uimire, constatând că vetrele lor au fost deja pustiite prin abuzurile autorităţilor comunale. / Pe 10 iunie 1918, „ţăranii demobilizaţi erau revoltaţi împotriva autorităţilor locale, care folosiseră prilejul războiului pentru a se îmbogăţi cu preţul spoliaţiunilor şi jefuirii familiilor rămase acasă. În perioada 10-20 iunie, ţăranii din comuna Bogdăneşti, judeţul Suceava, au atacat şi bătut notarul şi primarul… / La 26 iunie 1918, ministrul de interne telefona prefectului de Suceava că era informat că în judeţul său existau numeroase cazuri de nemulţumiri şi răzvrătiri împotriva autorităţilor locale. Ţăranii din Bogdăneşti şi Boroaia, acolo unde avusese loc răscoala amintită, şi Târzia, se arăta într-o notă informativă, „sunt agitaţi contra notarilor că au comis abuzuri în timpul campaniei faţă de familiile rămase la vetre, contra preceptorilor că nu au plătit ajutoarele cuvenite”[26].

 

„În vechea Românie, încă din perioada neutralităţii, asupra ţărănimii a început să apese povara concentrărilor, a achiziţiilor de produse agricole, animale, căruţe. La efectuarea rechiziţiilor, autorităţile comunale favorizau pe moşieri. Pentru a le eluda, unii moşieri şi arendaşi şi-au vândut vitele chiar prin contrabandă, contând pe faptul că, la nevoie, cu sprijinul statului, vor putea folosi vitele de muncă lăsate ţăranilor. în timp ce zeci de mii de ţărani erau concentraţi, moşierii şi arendaşii erau lăsaţi în concediu agricol”[27]. Moşierul Bogdăneştilor se numea Cantacuzino-Paşcanu (administratorul moşiilor Mănăstirii Slatina), moşia lui revenind, mai târziu, lui Tache Slăvescu. În vremea asta, Brătenii îşi lucrau moşiile cu jumătate din efectivele Regimentului de obuziere grele, cum scria ziarul „Adevărul”, în numărul său din 19 iunie 1915. Ţăranii, mobilizaţi sau nu, vedeau torul şi, în semn de nemulţumire, au refuzat să mai lucreze pentru moşieri şi arendaşi, începând cu anii războiului. Apoi, după război, au tot sperat într-o lege urgentă, promisă de altfel de Rege, care să repare nedreptăţile şi să reîmproprietărească pe cei care au luptat pentru ţară. / În loc de lege, au dat cu ochii, după demobilizare, de nedreptăţi şi mai mari. După ce şi-au bătut şi izgonit autorităţile comunale (10-20 iunie 1918), fiind gata să moară şi pentru viitorul lor, din moment ce nu ezitaseră să moară pentru patrie, bogdăneştii par să se fi potolit. Dar, după alte zece zile, „o mişcare şi mai puternică a ţărănimii împotriva obligativităţii muncii agricole a fost răscoala din comuna Boroaia. / La 30 iunie 1918, ţăranii din această comună au fost înştiinţaţi de formarea unui comitet pentru aplicarea legii muncii agricole. Ca şi în 1907, un ţăran a străbătut călare uliţa comunei, chemând sătenii să se opună aplicării acesteia şi să treacă la desfiinţarea comitetului. / Peste 300 de ţărani s-au adunat în faţa primăriei, spunând că „nu mai primesc acea lege, preferă chiar moartea şi oricine din autorităţi va îndrăzni să-i scoată la muncă vor fi omorâţi”… În raportul şefului secţiei de jandarmi se arată că ţăranii adresau „cuvinte revoltătoare şi ameninţătoare contra tuturor funcţionarilor, autorităţilor şi chiar a Majestăţii Sale Regelui, care, în loc să puie în aplicare legea împroprietăririi, după cum li se spunea pe front, a pus asupra lor legea muncii obligatorii”… / Ţăranii din Boroaia au bătut şi au alungat pe reprezentanţii autorităţilor locale (primarul, notarul şi chiar pe preot), iar jandarmii au fost dezarmaţi şi alungaţi… Luând imediat măsuri, autorităţile au trimis un detaşament de jandarmi care a repus în funcţie pe jandarmi şi pe celelalte autorităţi”[28]. / Apoi, împotriva bogdăneştilor şi boroienilor care au luptat pentru Reîntregirea Neamului, care nu s-au temut să moară pentru ţară şi, cu atât mai puţin, pentru viitorul lor şi al familiilor lor, a fost deschisă o anchetă penală, dosarul fiind închis şi clasat înainte de a sc face vreo cercetare. Este de presupus ca, pe lângă teama autorităţilor de a-1 supăra pe Mareşalul Averescu, ajuns la guvernare, administratorii locali s-au sfiit să-i poarte prin tribunale pe ţăranii din Bogdăneşti şi Boroaia care, pe parcursul aceleiaşi luni a demobilizării (iunie 1918), n-au mai putut rezista în faţa neruşinatei nedreptăţi făptuite de cei care, rămânând acasă, în „concedii agricole”, s-au îmbogăţit pe seama luptătorilor pentru gloria ţării, urmând să se înfrupte şi din gloria aceea, ca patrioţi care, deşi martirizează şi jefuiesc pe eroi şi pe familiile lor, nu ratează prilejul de a construi monumente în cimitirele satelor, monumentele însemnând, în fond şi cel mai adesea, expresii ale demagogiei celor care, întotdeauna şi peste tot în lume, se substituie statelor.

*

1922: No. 4184. Procesul-verbal din 1 septembrie 1922.  Comisiunea, în majoritate, dispune: Declară expropriată suprafaţa de 59 ha 9.200 m. p., lângă pârâul Batu, pădure, proprietatea satului Bogdăneşti-Râşca; care va servi de islaz satului Râşca, şi suprafaţa de 12 ha 200 m. p. pădure, proprietatea satului Bogdăneşti-Râşca, lângă delimitarea locuitorilor, care va servi de islaz pentru satul Buda. Propune a se expropria 130 ha pădure, proprietatea Statului, în continuarea porţiunilor declarate expropriate mai sus, iar restul de 239 ha, necesar satului Bogdăneşti, propunem a se expropria din pădurea Statului „Coasta-Buzei”, începând din moşia Baia şi delimitarea sătenilor din Râşca, până la completare… Domnii Gheorghe Teodorescu, delegatul Casei Pădurilor, şi Alex. Cantacuzino-Paşcanu, delegatul supleant al proprietarilor, au făcut opinii separate”. „No. 4189. Procesul-verbal încheiat astăzi, 26 septembrie 1922. Comisiunea, în unanimitate, dispune: Declară expropriată suprafaţa pe 120 ha pădure, proprietatea Statului, pe terenul comunei Boroaia şi Bogdăneşti, formată din următoarele porţiuni: 89 ha, formând un triunghi, megieşit, pe două părţi, cu locuitorii din Boroaia şi Bogdăneşti, şi la Vest cu o linie dreaptă, ce desparte, de pădurea Statului „Bogdăneşti”, începând de la movila „Zăvoare”, până în pârâul Sârbului, în care se află mai multe poieni, însumând o suprafaţă totală de aproximativ 18 ha.  40 ha, între părţile Frăsiniş şi Săcuţa şi restul pădurii Statului „Boroaia”, în care se află mai multe poieni, însumând o suprafaţă totală de aproximativ 16 ha. Aceste porţiuni se atribuie comunei Moroaia, pentru satul Moişa. Propune a se expropria suprafaţa de 435 ha pădure, proprietatea Statului, de pe teritoriul comunei Boroaia, cuprinsă între delimitările locuitorilor din comuna Boroaia, pe trei părţi, iar pe cealaltă parte, despărţindu-se, printr-o linie convenţională, de restul pădurii Statului, pentru a se satisface nevoia de islaz a satului Boroaia, din comuna Boroaia”. No. 4191. Procesul-verbal încheiat în ziua de 28 septembrie 1922. Comisiunea, în unanimitate, dispune: Rezervă, pe seama Statului, poienile din pădurea Statului Boroaia şi Bogdăneşti, găsind că nu e loc a se mai proceda la exproprierea lor”[29].

*

1941-1945: În anii grei ai războiului, Bogdăneştii îşi sporesc dureros de lung răbojul victimelor, răbojul câştigătorilor care nu iau, niciodată, nimic. Ţăranii cad pe fronturi îndepărtate, cad răpuşi de obuze chiar sub dărâmăturile caselor lor, atunci când linia frontului se stabileşte, vremelnic, pe un aliniament marcat şi de satele Bogdăneşti şi Baia. / La Baia, un fost argat care îşi cumpărase, înainte de război, o sfoară de pământ, visând sa-şi ridice acolo casa pe care n-a avut-o niciodată, moare apărând de unul singur de sovietici sfoara aceea de pământ, care nu mai era a ţării proaspăt aliată cu ruşii, ci doar a lui şi, deci, era doar de datoria lui să o apere. / La Bogdăneşti, o femeie, Ştefana Vacaru, şi copiii ei sunt zdrobiţi de un obuz, iar numele ei este săpat printre cele ale eroilor, pe drept, pentru că eroism înseamnă să rămâi pe brazda străbunilor chiar şi în clipele primejdioase ale răfuielilor armate dintre state. Lung, cumplit de lung este şi acest al treilea răboj bogdănesc al eroismului:

 

ACATRINEI T. ŞTEFAN

ACATRTNEI P. CONSTANTIN

ALEXANDRESCU GHEORGHE

ANDRIOAIA GHEORGHE

APOPI GRIGORE

APOPI CONSTANTIN

APOPI VASILE

AGAFIŢEI M. CONSTANTIN

AGAFIŢEI M. ION

 

ANDREŞOAIA TOADER

AIOANI G. ION

AIOANI V. MIHAI

AIOANI PETREA

AIOANI G. ION

ATĂNĂSOAIE PETREA

APETRI VASILE

APOPI GHEORGHE

ALEXIU DUMITRU

AIRINII MIHAI

 

BĂIŞIŢA GHEORGHE

BĂLAN N. GHEORGHE

BÎRLIBA VASILE

BÎRLIBA GHEORGHE

BÎRLIBA V. TOADER

BÎRLIBA N. ŞTEFAN

BÎRLIBA V. NECULAI

BÎRLIBA G. CONSTANTIN

 

BĂIEŞU GRIGORE

BACIU NECULAI

BRONZICI ION

BROSCHI ION

BOROIANU GHEORGHE

BORDEIANU GHEORGHE

BONTU ION

BUHAT TOADER

 

CARP ION

CHIRAP GHEORGHE

CHIRILĂ NECULAI

CHIRILĂ VASILE

CHIRILĂ MIHAI

CHIRILĂ TOADER

CHELBAN CONSTANTIN

CIOTU GHEORGHE

 

COJOCARU VASILE

COJOCARU TOADER

COJOCARU VASILE

COTAIBĂ GHEORGHE

CUTINCU GHEORGHE

CHIRAP ION

 

CIOTU GRIGORE

CIOTU NECULAI

COTAIBĂ VASILE

COTIN ION

COTU PETREA

CHIRAP GHEORGHE

CUCO§ CONSTANTIN

CR§MARU V. GHEORGHE

 

DAMIAN NECULAI

DAMIAN SIMION

DAMIAN C. CONSTANTIN

DAMIAN P. CONSTANTIN

DAMIAN GHEORGHE

DAMIAN GRIGORE

DĂNILĂ VASILE

DĂNILĂ GHEORGHE

DĂNILUŢ ION

 

DOROFTEI ION

DOCHIA ION

DRILEA GHEORGHE

DRILEA ION

DOCHIA NECULAI

DOROFTEI NECULAI

DUMITRIU PETREA

DUMITRIU CONSTANTIN

DUMITRAŞCU NECULAI

 

FASOLĂ CONSTANTIN

FASOLĂ GHEORGHE

FASOLĂ PETREA

GUŞETOAIA VASILE

GRIGORAŞ ION

HOLBAN VASILE

HOLBAN GHEORGHE

HOLBAN NECULAI

HOLBAN CONSTANTIN

 

IRIMEASA DUMITRU

JECHEL ION

JITARU VASILE

LARION VASILE

LAZĂR GHEORGHE

LAZĂR VASILE

LAZĂR MIHAI

LEŢ CONSTANTIN

LEŢ ION

 

LEŢI MIHAI

LEŢI NECULAI

CRISTINA ION

LUNGU ION

LUNGU SIMION

LUNGU TOADER

LUNGU NECULAI

LUNGU PETREA

LEONTE DUMITRU

 

MATEI GHEORGHE

MATEI ALEXANDRU

MITOCARU CONSTANTIN

MITOCARU ION

MITOCARU GHEORGHE

MOLDOVEANU GHEORGHE

MOROŞANU NECULAI

MOROŞANU GHEORGHE

MOROŞANU VASILE

 

MOŞNEAGU NECULAI

MOŞNEAGU TOADER

MOŞNEGUŢU NECULAI

MUSTEA COSTICĂ

MUNTEAN HARALAMBIE

MUNTEAN MIHAI

NASTACA TOADER

NASTACA VASILE

NASTACA PETRU

 

NECHITA TOADER

NECHITA T. ION

NICA VASILE

NICA GHEORGHE

NICA CONSTANTIN

OL ARU VASILE

OPROAIA VASILE

OPROAIA N. VASILE

OU TOADER

 

PAVEL MIHAI

PAVEL PETREA

PAVEL ALEXANDRU

PASCARU TOADER

PASCARU DUMITRU

PASCARU PETREA

PASCARU GHEORGHE

 

PĂDURARU GHEORGHE

PORCOŞOAIA MIHAI

POPESCU GHEORGHE

POPESCU GRIGORE

POHAŢĂ COSTICĂ

POHAŢĂ NECULAI

POPOVICI NECULAI

PETIANU NECULAI

PURCARU DUMITRU

 

RUSU PETREA

RUSU VASILE

ROGOJINĂ VASILE

SOPON VASILE

SOPON NECULAI

SOPON ILARION

SOPON CONSTANTIN

SOPON ION

 

SCRIPCARU GHEORGHE

SCRIPCARU GRIGORE

SOLCANU ION

SOLCANU GHEORGHE

SOLCANU PETREA

SOLCANU DUMITRU

SOLCANU VASILE

SOLCANU CONSTANTIN

SOLCANU MIHAI

SOLCANU TOADER

SOLCANU VASILE

SOLCANU COSTICĂ

 

STEGĂRIŢA COSTICĂ

STRUGARU NECULAI

STRUGARU GHEORGHE

ŞTEFANA VACARU şi cu fiii

STRUJAN GHEORGHE

ŞOFRONARU COSTICĂ

ŞOFRONARU VASILE

ŞOFRONARU CONSTANTIN

 

TĂNĂSOAIA GHEORGHE

TĂNĂSOAIA GHEORGHE

TĂNĂSOAIA TOADER

TOMEGEA CONSTANTIN

TUDOSĂ GHEORGHE

TUDOSĂ ION

TUDOSĂ GHEORGHE

TURCU CONSTANTIN

URSU PETREA

VACARU N.VASILE

VACARU G. VASELE

VACARU GHEORGHE

VĂRĂREANU PETREA

VĂRĂREANU NECULAI

 

Dincolo de eroismul de acest gen, deja clasic şi care merită recunoştinţa urmaşilor şi veşnica pomenire a numelor eroilor, chiar dacă sacrificiul suprem, de-a lungul vremilor, nu a adus recunoştinţă din partea statului, există şi un altfel de eroism, unul paşnic, unul ziditor, adică eroismul dascălilor săteşti. La Bogdăneşti, prin voia obştii contemporane, dascălului rural i-a fost închinat un monument, denumit „Monumentul învăţătorului”.

1947: „Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947[30], următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Pungă Viorica, de la Bogdăneşti Nr. 2, la Bogata; Solcan Eleonora, de la Bogdăneşti Nr. 2, la Bogdăneşti Nr. 1; Manoliu Constantin, de la Boroaia Nr. 1, la Bogdăneşti Nr. 2; Huşeanu Iulia, de la Liteni fete, la Bogdăneşti Nr. 2”.

*

1947: „Deciziunea Nr. 46.035 din 4 Septemvrie 1947, se autoriză Parohia Bogdăneşti II din comuna Bogdăneşti, jud. Baia, să organizeze o colectă publică în jud. Baia, pentru strângerea sumei de lei 15.000, în bani şi în natură, prin liste de subscripţie şi chitanţiere, sumă necesară terminării bisericii. Termenul acestei autorizaţii este de o lună de la data publicării prezentei deciziuni în Monitorul Oficial. Termenul înăuntrul căruia se vor putea întrebuinţa banii şi bunurile colectate este de 6 luni de zile. Preotul Ion Alexandrescu şi comitetul parohial vor fi responsabili de administrarea şi gestiunea banilor colectaţi”[31].

*

MONUMENTUL ÎNVĂŢĂTORULUI: Gândit de regretata Ioana Nistor şi ridicat prin contribuţii obşteşti, monumentul marca, în 1998, 140 de ani de învăţământ la Bogdăneşti, prima şcoală, cea veche, funcţionând, din 1858, în clădirea care, astăzi ca şi atunci, adăposteşte instituţia primăriei. / Numele dascălilor, iniţiatori în demnitate şi viitorime, sunt trecute pe placa de marmură în ordinea sosirii lor la catedră. Avem de-a face, care va să zică, şi cu o adevărată dinastie a luminii, adesea continuată, calc de două-trei generaţii, de aceleaşi neamuri. / Primarul actual al Bogdăneştilor, profesorul de istorie-geografie Corneliu Solcanu, reprezintă o istorie vie a localităţii, iar pasiunea aceasta afectuoasă pentru trecutul obştii din care provine pare să se fi transformat în apa vie care aduce, lăuntric şi pe dinafară, numai tinereţe fără de bătrâneţe. // Primii dascăli ai şcolii celei vechi au fost Ion Florescu (1858) şi Constantin Nedelescu (1859-1861). Următorul, adică Neculai Cârlănescu, a fost primul învăţător şi director al şcolii (1861-1894), care s-a stabilit pentru totdeauna la Bogdăneşti, munca lui la catedră fiind preluată, mai târziu, de nepotul său, Gheorghe Cârlănescu, fiul preotului Mihai Cârlănescu, de soţia acestuia, Lucreţia Cârlănescu şi de ginerele său, Vasile Hudiţă (director al şcolii în perioada 1894-1933), tatăl politicianului interbelic şi al învăţătorului Gheorghe Hudiţă (director al şcolii, între anii 1933-1944) şi bunicul istoricului de mai târziu Ion Hudiţă. // Alt dascăl, Vasile Alexandrescu (director al Şcolii nr. 2, între anii 1921-1934), a urmat bunul obicei al stabilirii definitive în comună, predând ştafeta fiilor săi, Alexandru Alexandrescu (director al Şcolii nr. 3, în perioada 1963-1978), soţul profesoarei de istorie Ioana Alexandrescu, cei doi profesori fiind părinţii profesorului de istoric Liviu Alexandrescu. / Constantin Alexandrescu, dascăl cu simpatii pentru partidele istorice, avea să sfârşească, după calvarul detenţiei politice la Gherla, în colonia de muncă de la Bicaz. // Un alt caz de încredinţare a catedrei către urmaşi a fost cel al învăţătoarei Elena Teodoru, care a fost urmată la catedră de fiica sa, Măria Sucoverschi. // Primii copii de ţăran din Bogdăneşti care ajung, la rândul lor, învăţători şi luminători au fost soţii Ion şi Eleonora Solcanu, părinţii primarului mereu reales de obşte şi profesor de istorie-geografic Corneliu Solcanu, director de şcoală între anii ’70-’80, şi socrii profesoarei de română Dorina Solcanu. / Din acelaşi neam străvechi al Solcanilor descind şi soţii Elena (biologie) şi Mihai (română) Solcanu, cumnata şi, respectiv, fratele fostului senator PSD şi profesor universitar Ioan Solcanu, şi profesorul de matematici Vasile Solcanu. / Un alt localnic, Constantin Holban, s-a căsătorit cu învăţătoarea Măria Holban din Giuleşti, punând temelia altei „dinastii” de cadre didactice, fiul şi nora lor, Gheorghc şi Măria Holban, fiind şi iniţiatorii construirii monumentului dedicat iluminatorilor de neam. // Din Boroaia, satul rival cu Bogdăneştii doar în cele bune, au sosit dascălii Constantin Arsintescu, fratele viitorului inspector şcolar al judeţului Suceava, Gheorghe Arsintescu, unchii învăţătorului din Bogdăneşti Neculai Monoranu, apoi Vasile Bîrzu, Magdalena Pintilie, Elena Afîlipoae (viitor director de şcoală), profesorul de matematici Neculai Penescu, soţul învăţătoarei Valeria Penescu, şi Ruxanda, soţia învăţătorului Vasile Ursuţu de la Şcoala nr. 3 Plopi, aproape de Baia. Alţi doi dascăli, soţii Gheorghe şi Teodora Roşianu, au venit tocmai din Oltenia pentru a profesa la Şcoala nr. 2 Bogdăneşti, „peste apă”, iar profesorul de limba rusă Ioan Bălan, soţul profesoarei de limba română; Ana Bălan, a venit tocmai din Basarabia. Din vecinătate, adică din Praxia, a venit profesorul de matematici Virgil Teodosiu, urmaşul unui neam de gospodari cu renume. / Profesorul de română Ioan Maftei, devenit celebru şi datorită postului „Radio Iaşi”, soţii Toader (matematică) şi Alexandrina (învăţătoare) Alexiu, Maria Serba (născută Irimeasa, soţia cunoscutului doctor Serba din Fălticeni), directorul Şcolii nr. 3 Plopi, învăţătorii Mihai şi Ana Moşneagu, profesoara de desen Maria Chirilă, trăitoare la Tg. Ocna, localnica Maria Roman, profesoara de română Aurica Loghinoaia, învăţătorul Dumitru Rotaru, Angela Rotaru, învăţătoarea Elena Apopei (sora regretatei artiste Ioana Nistor), soţii Gabriel (sport) şi Mărioara (biologie, director de şcoală) Bcraru (o poetesă delicată, rafinată, pasăre piezişă între firul ierbii şi tălpile îngerilor, căreia i-am scris prefaţa la vreo trei plachete de versuri), educatoarea Rodica Nica, învăţătoarea Rodica Podoleanu (verişoara profesoarei de matematici din Suceava, originară din Bogdăneşti, Ileana Paranici, născută Păvăloaia) reprezintă doar câteva repere ale eroismului cinstit de monumentul gândit şi creat de regretata şi inegalabila Ioana Nistor. // Pe acelaşi răboj al eroismului civic sunt înscrise şi numele celorlalţi dascăli de astăzi ai şcolilor din Bogdăneşti: Cezarina Avădanei, Vlad şi Ghizela (originară din Şuncuiuş) Ştirbăţ, Gheorghe Apostol, Antonie Covaliu, Maria Covaliu, Elena Ursu, Maria Ursuţu, Paulina Holban, Maria şi Neculai Leţ, Maria Veleşcă, Georgeta Holban, Niculina Dumitriu, Marius, Aurel Chirilă, Elena Mandachi, Cristina Popovici, Mihaela Ţehichi şi Irina Loghinoaia. Şi, bineînţeles, numelor acestora li se vor adăuga altele, pentru că nobleţea existenţei umane nobleţe determină. / În anul 2003, profesoara Măria Holban şi preotul Florentin Loghinoaia au publicat lucrarea monografică „Bogdăneşti / Tărie ortodoxă şi învăţământ românesc” (Editura Fundaţiei creştine filantropice „Bogdan întemeietorul”), o carte remarcabilă, din care voi prelua câteva paragrafe şi din respect pentru acurateţea informaţiei. // În 1858, şcoala funcţiona în localul primăriei, „iar Mănăstirea Râşca, care ţinea în arendă moşia Bogdăneşti, se obliga a construi un local nou… / La 31 martie 1859, Teodor Râşcanu, fratele lui Iosif Râşcanu, egumenul Mănăstirii Râşca, se învoieşte cu Ion Mişălescu să facă „un local de şcoală în Bogdăneştii Râşcăi” cu 90 galbeni şi 5 merţe păpuşoi” (Gh. Ghibănescu, Surete şi izvoade, vol. X dac. CCLXIII, pag. 495)… / Primul învăţător al şcolii din Bogdăneşti a fost Ion Florescu (pentru câteva luni, în 1858). A urmat, apoi, C. Nedelcu, între anii 1859-1861. Apoi, timp de 32 ani (1861-1893), a slujit şcoala din Bogdăneşti, cu dăruire şi pasiune, Nicolae Cârlănescu… / De la 1893, până la 1894, a funcţionat ca suplinitor preotul Gheorghe Zăhărescu. / De la 1 septembrie 1894 şi până la 1933, peste 39 de ani, a funcţionat ca învăţător Vasile Hudiţă, absolvent al Şcolii Normale din Iaşi, institutor pe loc din 1913, gradul I din 1929. // Şcoala a funcţionat cu un singur post pentru întreaga comună şi satele din comuna Râşca până la 1899, când s-a înfiinţat şcoala din Râşca. La 1 septembrie 1904, s-a înfiinţat postul al II-lea, fiind numit suplinitor V. Alexandrescu. La 1 septembrie 1905, în postul al II-lea a fost numită domnişoara Olimpia Zăhărescu, ca ajutoare învăţătoare. La 1 septembrie 1906, a fost numită domnişoara Lucreţia Bălan, care a funcţionat în postul al II-lea până la 1907, când a fost transferată la Ruginoasa, iar în postul al II-lea a fost numit Minai Lupescu (celebrul folclorist, care se transferase de la Broşteni – n.n.), detaşat, apoi, la Orfelinatul Agricol Zorleni-Tutova. Postul lui Mihai Lupescu a fost suplinit de: V. Alexandrescu, Elena Teodoru şi Gheorghe Hudiţă, până la 1921, când a ieşit la pensie. / Pe 1 septembrie 1918 (când Bogdăneştii deja aparţineau Bucovinei, în urma Păcii de la Bucureşti, Bucovina primind „compensaţie de război” de la România un vast teritoriu, care începea la Ceahlău şi se încheia la Fălticeni, plus ţinutul Herţei – n.n.), se înfiinţează postul al III-lea, fiind numit ca suplinitor V. Alexandrescu. Pe 1 septembrie 1920, se înfiinţează şi al IV-lea post, fiind numită ca învăţătoare provizorie Aspazia Rafailă, care a funcţionat până la 1 septembrie 1921. De la 1 septembrie 1921, au funcţionat următorii patru învăţători: V. Hudiţă, Gh.V. Hudiţă, Elena Teodoru, învăţător suplinitor, Ruxandra Albu, învăţător provizor. / La 1 septembrie 1926, se înfiinţează al V-lea post şi e numită doamna Elena Teodoru, cu titlu provizor. În 1933, şcoala funcţionează tot cu 5 posturi, după cum reiese din documente” (op. cit., pp. 20-22).

*

În Bogdăneşti, în afară de cele trei Doamne, la care eu ţin foarte mult, Ioana Nistor, Ileana Paranici şi Geta Apopei, au văzut lumina zilei şi îngerul meu păzitor, Gheorghe David, şi actorul Stelian Nistor, şi omul om Petrea Fasolă, şi regretatul gazetar Sava Bejenariu, printre personalităţile care şi-au legat numele de acest sat numărându-se legendarul Spiru Haret, Ion Hudiţă, Mioara Beraru, Gheorghe Lazăr, Maria Holban, Florin şi Gheorghe Loghinoaia, Vasile Solcanu, Ionel Preotu, Costică Arteni, Vasile Pohoaţă, Petru Atănăsoaie, oamenii de afaceri Adrian Dragoş şi Sorin Pavăl – creatorii „republicii economice” DEDEMAN, Nicolae Chirap, Cezar Axinte şi Mihai Alexandrescu.

 

 

[1] Nicolae, Eugen, Monede de cupru bătute în Oraşul Nou (Şehr al-cedid), pp. 173 şi urm.

[2] Din Iţcani.

[3] Din Suceava.

[4] DGAS, Suceava / File de istorie / 1388-1918, I, Bucureşti, 1989, p. 82.

[5] AŞSP a RSR, Documenta Romaniae Historica / A. Moldova, I, Editura Academiei, Bucureşti, 1975, pp. 65, 66

[6] „Cu mila lui Dumnezeu, noi, Alexandru voievod, domnul Ţării Moldovei, facem cunoscut, cu această carte a noastră, tuturor celor care o vor vedea sau o vor auzi citindu-se, precum am miluit pe sluga noastră adevărată, pe Herman, şi pe fratele său, Iaţco, cu deosebita noastră milă şi le-am întărit ocina lor, şi le-am dat satul lor, unde este casa lor, la Voitinu, unde acesta iese din pădure şi din poiană, şi unde este mănăstirea lor şi vechiul lor loc de cosit, sub brădet, pentru ca toate acestea să le fie uric, cu tot venitul, lor, copiilor lor, nepoţilor lor, strănepoţilor şi răstrănepoţilor şi întregului neam al lor, nestricat niciodată, în veci. Iar hotarul acestui sat, cu toate vechile hotare, să fie pe unde din veac a existat”.

[7] AŞSP a RSR, Documenta Romaniae Historica / A. Moldova, III, Editura Academiei, Bucureşti, 1980, p. 151

[8] De la „Bogdan de la Voitin şi fratele lui, Ion Miciorna, şi surorile lui, Ilca şi Muşa, copiii lui Hărman, pe care l-a avut de la bunicul nostru, Alexandru voievod, un sat, anume Voitinul, unde a fost casa tatălui lor, Hărman, şi a bunicului lor, Iaţco, unde iese Voitinul din pădure şi din poieni, unde a fost mănăstirea lor şi fânaţul lor cel vechi, sub codru”.

[9] Într-o listă din 1476 a armenilor din Suceava, care au primit dreptul civil liovean, figurează şi „Iaţco armeanul din Suceava”, negustor de postav, cum aflăm dintr-un document de mai târziu.

[10] AŞSP a RSR, Documenta Romaniae Historica / A. Moldova, I, Editura Academiei, Bucureşti, 1975, p. 21.

[11] Drăguşanul, Ion, Identităţi deturnate. O istorie anecdotică a Bucovinei, Grupul editorial Muşatinii – Bucovina viitoare, Suceava, Anul Eminescu, p.

[12] Georgeta Crăciun, Moldova în vremea Domnitorului Grigore Alexandru Ghica, p. 182-183

[13] V. Mihordea, Relaţii agrare din secolul al XVIII-lea în Moldova, p. 184-186

[14] Mihordea, op.cit, p. 185

[15] Mihordea, op. cit., p.79

[16] I. Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, I, p.402

[17] C. C. Giurescu, Principatele române la începuturile secolului XIX

[18] Dr. Georgeta Crăciun, op. cit., p.82-83

[19] P.P.  Panaitescu, op. cit., p. 185

[20] Gh. Platon, Domeniul feudal din Moldova în preajma Revoluţiei de la 1848, pp. 15, 16

[21] Ibidem

[22] Monitorul Oficial, No. 152, miercuri 12/24 iulie 1878, p. 4098

[23] Epoca, No. 1034, Anul IV, sâmbătă 29 aprilie / 11 mai 1889, p. 2

[24] Ionescu, Serafim, Dicţionar geografic al judeţului Suceava, Bucureşti 1894, pp. 31-33

[25] Grigore Lazăr, Monografia geografică a comunei Bogdăneşti, judeţul Suceava, p. 107

[26] Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, Relaţii agrare şi mişcări ţărăneşti în România / 1908-1921, p. 235

[27] Institutul „Nicolae Iorga”, op. cit., p. 188

[28] Institutul „Nicolae Iorga”, op. cit., pp. 230-235

[29] Monitorul Oficial, nr. 52 din 8 martie 1924, pp. 2623-2627

[30] Monitorul Oficial, Nr. 250, 29 octombrie 1947, pp. 9652-9657

[31] Monitorul Oficial, Nr. 256, 5 noiembrie 1947, p. 9855


Povestea aşezărilor sucevene: Broşteni

 

 

 

BROŞTENI. În baza unui proces pentru moşii dintre mănăstirile Moldoviţa şi Voroneţ, desfăşurat în 16 mai 1739, în care ambii proprietari aveau urice din vremea lui Alexandru cel Bun, respectiv, Ştefan cel Mare, Nicolae Iorga s-a străduit să găsească o atestare străveche în „Documentele moşiilor M. S. Regelui”[1], deşi, după cum reiese din primul înscris de care se foloseşte, hotarnica din 26 octombrie 1630, oferea posibililor locuitori numai condiţiile ispăşirii şi umilinţei, care să asigure un loc în rai, lor, bieţilor munteni fiindu-le „oprit a cosi, nici a vâna fiare, nici a prinde peşte, nici a paşte dobitoace, fiece dobitoc vara; unde vor găsi  călugării, în braniştea sfintei mănăstiri, câmpulungeni sau vămeni, sau fiecine vor fi, cosind sau umblând după fiară, sau pe vale, după peşte, să aibă a le lua tot ce vor găsi la dânşii; aşijderi, de se vor găsi oi sau fie ce dobitoace vărând sau tomnând în hotarul sfintei mănăstiri, ce este mai sus scrisă, să aibă a le lua lor câte 12 berbeci, cum este obiceiul”[2]. Obiceiul acesta, din vremea lui Homer, până în anul 1800, se referea la răscumpărarea morţii de om, şi adevărată crimă însemna, prin vremuri, ca necăjitul credincios mirean să îndrăznească să guste o firimitură din „pomul cunoaşterii” de pe întinsul rai pământesc.

 

La hotarnica de care aminteam, din 16 mai 1739, împuternicitul domniei era stolnicul Şerban Cantacuzino, şi e de dorit să reţinem acest nume, ca şi cel al lui Dinul Cantacuzino, ispravnic de Câmpulung, care va hotărnici în 11 ianuarie 1756, pentru că afacerea din anul 1800, prin care domnitorul Alexandru Ipsilanti îşi va însuşi aceste moşii şi le va dărui fiului său se leagă, în fond, de faptele urmaşilor lor, care se vor trezi, la un moment dat, chiar stăpâni peste moşiile din Moldova ale Moldoviţei şi Voroneţului, pe care le vor „vinde” măreţului magnat regal Carol I. În 1877, când piereau ăia, de nu avea drept de hrană nici prin munţi, piereau prin Balcani, bunul nostru Rege, care cumpărase valea Prahovei şi valea Bistriţei, care ridicase Peleşului, dădea naţiunii române un exemplu de eficienţă economică a nesăţioasei hărnicii. Primele sate din zona Broştenilor de astăzi se numeau Gheorgiţeni – sat cu o tulburătoare poveste, Dorna, adică Dorna Areni, Şarul şi Păltiniş, iar documentele aflate de Nicolae Iorga le voi reproduce cu cât mai puţine comentarii. Dacă se poate, fără comentarii. Uricele despre „Broşteanii pe apa Moldovei” nu le voi reproduce, pentru că nu ţin de moşia şi de aşezările Broştenilor de astăzi.

 

 

1741, februarie 13: „Săteni din Dorna” dau măr­turie „la mâna Gherghiţenilor” pentru muntele Păltiniş şi dealul Omului, şi cel „dintre Negre”, faţă de mănăstirea Sla­tina, „şi valea neagră Săcuiască”. „Pentru să se ştie că aceste locuri sunt domneşti, şi în trecută vreme le stăpâneau ungurii, şi se făceau multe pricini şi morţi de om dintr-un ungur, anume Pătru Cotaţ, care pusese mâna pe aceste locuri şi, şezând un strămoş într-acea parte de loc, a Ghiorghiţenilor, s-au sculat şi au ucis pe acel ungur. Şi, după ce l-au ucis, înştiinţându-se pe lăcuitorii Ţării Ungureşti, pe la cei mai mari, au trimes cărţi şi la Domnul Moldovei pentru acea moarte de om. Şi, trimiţând Măria Sa, Domnul Moldovei, care s-au fost întâmplat Domn la acea vreme, ispravnici de ai Măriei Sale de au prins pe strămoşul acestor Ghiorghiţeni, şi ducându-l pe la Domnie, s-a dovedit că locurile acelea sunt ale Moldovei, şi domneşti, iar pentru moarte aceea de om a dat Ghiorghe Ghiorghiţanul, strămoşul acestor Ghiorghiţeni, trei sute de berbeci, şi a rămas moşia să o stăpânească Ghiorghiţan, împreună cu neamul lui. Dar noi, satul Dorna, ne-am le­pădat de acea moarte de om, şi nici la locurile acelea nu ne abatem a-i scoate. / Iscălesc trei oameni care ţinem minte de o sumă de ani: Costantin Ştefănel, Vasile Candre, Lupul Mălăeş, Nechita Nesutuş, Necolai Ursachi. / Face mărturie şi Vasile Başotă, medelnicer, că ştie de când a fost Vornic . / Tot aşa şi un Dumitraşco Medelnicer, „când am fost Vornic”. Pecetea Câmpulungului, deosebită de cea veche: „Această pecete Câmpulungului…, leat 7249 (1741)”[3].

 

 

1755, martie 12: „Câmpulung, 12 Mart 7263 (1755). Dinu Cantacuzino, pentru trei neamuri din Dorna: Gheorghiţenii, Tăriţenii şi Chilsoenii. Pomeneşte hotărnicia vornicului Costachi şi chel­tuiala, „afară de 100 lei c-au pus hatalm un Sămion Negre la Visterie gospod”. „Loc dezbătut de la Unguri”. Îl împart dornenii, adunându-se „în casă la preotul Mihail din Dorna”. Aici se face „împărţeala bătrânilor”. Arată ce se cuvine celor trei familii: „până în glodeţ, ci este în cotiştea Drăgoeştii cei mari”, „pe supt poala Bibiraucii, margine pădurii, până în Plaiul Voivodesei”, „Fântâna Vămanului”. Semnează: Costandin Cantacuzino Paharnic”[4].

 

 

1756, ianuarie 11: „Matei Ghica dă Voroneţului „moşie sfintei mănăstiri ce este împrejur”, după hotarnica din 7248 (1740) şi a Mitropolitului Iacob şi a lui Radul Ra­coviţă Vel Logofăt, din 2 August 7259 (1751). „Dinul Canta­cuzino, ispravnic Câmpului-Lung, să ia de la călugării de la Moldoviţa cărţile lui Matei şi a lui Constantin Racoviţă, de alt cuprins”[5].

 

 

1763, octombrie 1: „Manolachi Costachi Vel Lo­gofăt, Andronachi Vel Vornic, Enachi Costandachi Vel Spă­tar, Arg. Vel Ban, Andronic Vel Paharnic arată că s-a ju­decat, înaintea lor „Ioniţă Negre, câmpulungean de la Câmpulung, cu Neculai sin Tănase şi Alexandru, frate-său, Tărăţeştii, tot câmpulungeni”, ce aveau „fiştecare câte o hliză de moşii în păduri, şi pe hlîzăle lor au curături făcute din codru, de la moşii şi părinţii lor, şi sunt a fiştecăruia hlizi osebite, şi fiştecare să hrăneşte pe hliza lui”. Acum Tărăteştii „ş-au făcut osebite curături în capul hlizii lui Ioniţă Negre”, cuprinzându-i „locul cel de hrană”. Ei arată însă că „au tăiat pădure verde şi au destupat de şi-au făcut curătură”. Decizie: „că este cu dreptate fiştecare să-şi facă curătură în capul hlizăi sale, iar nu să-şi facă în capul hlizăi altora . Deci, să le facă Negre altă curătură, în capul hlizăi lor, de potriva curăturii lor, şi, până le-a găti Negre curătura, să fie deopotrivă cu a lor, ei tot să-şi stăpânească curătura”[6].

 

 

1800, august 6: „Hrisovul pre-înălţat Domnului nostru, Măria Sa Constantin Alexandru Ipsilant Voevoda, de danie prea-iubit fiului înălţimii Sale, luminatului beizade Alexandru Ipsilant, pe trei moşii, ce-au fost domneşti, la Ţinutul Sucevei, alăture una lângă alta, anume Dorna, Şarul şi Păltinişul, la marginea ţării Moldovei, ce să hotărăsc cu Transilvania şi cu Bucovina Nemţească; 1800, August 6 zile. / [Şi Domnii de înainte au dăruit nu numai la] biserici şi mănăstiri, ce mai ales către fiii şi rudeniile Domniilor Sale: adică, atât moşii din hotarele domneşti şi ţigani din ţiganii domneşti, cât şi alte mile din însuşi veniturile Domniei, volnici fiind, ca nişte Domni şi stăpânitori, cum mai pre larg do­vedesc aceleaşi hrisoave ce se văd pe toată ziua, care toate se păzesc ca un lucru lăudat, şi se urmează întocmai… Aflat-am că la Ţinutul Sucevei este o moşie domnească din cele vechi şi drepte hotare domneşti, nedată nimănui până acum, care este alături cu hotarul ţării ungureşti şi al Bucovinei; pe care moşie se află şi oameni locuitori, adică trei sate, anume Dorna, Şarul şi Păltiniş. Deci această moşie, cu tot hotarul cât este domnesc şi nedat nimănui de alţi luminaţi Domni, cu toţi munţii ce se află pe dânsa, cu locuri de fânaţe, de ţarini, cu locuri de mutări pentru păşunatul oilor, cu vaduri de mori şi de chiuă de sucmani şi de hirisăia, cu tot venitul din tot locul [o dă lui Alexandru, fiu-său], de pe care să ia vechilul Luminării Sale tot venitul, din tot locul, după obiceiul pământului şi după ponturile ce sunt în Visterie cu pecete gospod. Martori: fiii Alexandru, Dimitrie, Gheorghie, Necolai; şi boierii: Costandin Balş Vel Logofăt de Ţara de Jos, Iancul Razul Vel Logofăt de Ţara de Sus, Teodoraşco Balş Vel Vornic de Ţara de Jos, Manolachi Conache biv Vel Vornic de Ţara de Jos, „epistat Vornicii de aprozi”, Vasili Costache Vel Vornic de Ţara de Jos, Costandin Paladi Vel Vornic de Ţara de Sus, Dimitri Ralet Vel Vornic de Ţara de Sus, „Sandul Sturza Hatman şi pârcălab Sucevschii”, Iordache Rosăt Vel Vistier, Costache Caragea Vel Postelnic, Grigoraş Caliiarhi Vel Cămăraş, Iancul Negre Vel Agă, Costache Manu Vel Spătar, Iordache Milo Vel Ban, Teodorache Văcărescu Vel Comis, Petrache Ritoridi Vel Căminar, Toadir Jora Vel Pa­harnic, Dimitrie Jora Vel Sărdar, Constantin Cantacuzino Vel Stolnic. Scrie Şărban Botescu biv Vel Sulger. 6 August 1800”[7].

 

 

1800, septembrie 9. „Toţi lăcuitorii din Dorna”, către Domn. Îi chemase ispravnicul, pentru a le ceti „mila” dă­ruirii lor către „beizadea Alexandru Voevod”, „spre odihna şi ocrotire noastră”. Mulţămesc pentru „nemărginita bună­tate”: „acum am dobândit bună ocârmuire”. Semnează şi „Ion Cozan Vornic ot Dorna, Toader Ungurian, Chirilă Cărstei, Nechita Săminescul”. „Şi noi, tot satul Dorna şi Şaru şi Păltiniş, neştiind carte, am pus degetele”. Martori: boieri, popi, călugări. Parte din locuitori vin şi la Divan, de arată că aşa e[8].

 

 

1800, noiembrie 15: „Hotărnicia celor trei sate ale lui beizadea Alexandru. Se hotărăsc „cu munţii Voroneţului, a Clirosului, anume Horda şi Cruce”, „cu munţii mănăstirii Slatina, anume Grenţiiaşul”, „cu muntele Chetrosul, ce se stăpâneşte de dumnealui sulgerul Toma Balş”. Se înfăţişează ca vechili: „dumnealui dragomanul Toma Moldovanul”. Arată hotarele despre cei dintâi munţi, locuitorii „din Niagra Se­cuilor, pe Negrişoara în sus, până la Piatra Pinului, şi tot Negrişoara în sus, pâră în gura Toplişoarei, şi Toplişoara, la deal, până în obârşie ei, şi din obârşia ei, în deal, pin capul opcinii Raţei, în opcina Tunzării, şi opcina Tunzării, în sus, până la piatra Tunzării şi până în vârful Tunzării, şi, pe deasupra fântânii Ialovicioarei… Şi de acolo întoarce opcina Mihăileţului, la deal, până în vârful Şarului… Şi de acolo, opcina Bădii, până în vârful Bosuiucului… Şi de acolo, plaiul, la vale, pin Băda şi pe la fântâna Bădii… Şi de acolo, opcina Şandrului, pin vârful Stevii şi în prilog, unde să întâlneşte cu muntele Petrosul” (acestea, între Holda şi Dorna). Balş arată „că acest munte este după neamul Cantacuzineştilor şi că maica dumisale l-a avut zestre”. Oamenii Dornei înşiră hotarele: „din prislop şi drept prin Ciungi, şi în cracul Sunătoriului, şi de acolo, în dealul Călugă­rului, şi de acolo în buza Bagolicului, şi drept în apa Bistriţei, drept gura Colbului”. Ai lui Balş, „care au ţinut în cumpă­rătura de la dumnealui acel munte cu anul”, arată alte semne: pe la „gura Părăului Rău”, „bătca Palmeşului”. Chiril, arhimandritul Slatinei, e chemat apoi pentru Grenţiiaş: arată un act de la 9 Iulie 1795, întărit de ispravnicul Sucevei, Spătarul Dumitrachi Ghica. Hotare: „Glodul Omului, şi în vârful dealului dintre Negre, şi pogoară la vale, prin bătca cu Dărmocza, în buza dealului Bratului”. Pomenite „iadulurile ce sunt între Negre”. Se aduce şi o mărturie a dornenilor, din 13 Februar 7257 (1749), „cu pecetea Câmpulungului întărită, după obiceiul vremii de atunce, dar este adeverită şi cu iscăliturile a doi boieri: răposat Medelnicer Vasăli Başotă, Medelnicer Dumitraşco, care aceşti boieri au fost, în vremile trecute, Vor­nic la Câmpulung”. Altă mărturie, „de la răposatul boier Banul Dinu Cantacuzino, fiind, într-acea vreme, Paharnic şi Vor­nic de Câmpulung, din văleat 7263 (1755), Mai 12”: în acest act se pomeneşte o veche hotarnică, „ce ar fi făcut… un Costachi biv Vel Stolnic, ce era, în vremea de atunci, Vornic de Câmpulung, întâi scris: Botoşeni”. O hotărnicie n-o recunosc dornenii: ar fi făcut mărturia „din silă şi din în­chisoare”, plângându-se apoi lui Alexandru Vodă Calimah. O anulează acum, „pentru că ei sunt nişte lăcuitori ce şed pe moşie domnească şi nu aveau putere nici să dea moşie, nici să ia moşie”. „Nişte oameni ce numai din păscutul bucatelor zic că ştiu”. Despre partea Bucovinei, „Cordonului”, s-ar fi încălcat cinci case. Se împresura şi dinspre Ungaria. Nouă hotare, între care: „părăul Serişorul”, „lunca Vânătorului”, vârful Lucaciului, „tăietura ce este mai la vale de Pietrile Roşii”, „un picior din mijloc, din trei picioare ce se pogoară din dealul Bonbii”, „părăul tăieturii”, „părăul haitei”, „un părăuţ ce vine de la deal, din Ciriboc”, „un picior ce vine din mun­tele Căliman”, „părăul Călimanului, ce se numeşte şi a Bucinişului”, „Arsurile Omului”[9].

 

 

1801, ianuarie 28: „Condică de toate scrisurile moşiilor Dorna, Şarul şi Păltiniş, de la Ţinutul Sucevei, c-au dat danie prea înălţat Domnul nostru, Măria Sa Constandin Alexandru Ipsilant Voevoda, prea iubit fiului Înălţimii Sale, Alexandru Voevoda, prin luminat hrisovul Înălţimii Sale, şi apoi s-au hotărât de boieri hotarnici, a cărora mărturie hotarnică, cercetându-se de către Preosvinţie Sa părintele Mitropolit şi de către iubi­torii de Dumnezeu episcopi ai Scaunului, de cătră toată boierimea, s-au făcut carte de încredinţare, care s-a trecut aice asemine; 1801, Ghenarie 28.

 

 

1809, octombrie 13: „Divanul Cnejiei Moldovei. Costandin Balş biv Vel Logofăt ia cele trei moşii de la Hatmanul Sandul Sturza. Serdarul Gheorghi Tufeccibaşa nu dă alte acte decât condica; restul, până în două luni. Întărită stăpânirea lui Balş şi fără ele”[10].

 

 

1832, iulie 9: „Alecu Balş, către Logofeţia Dreptăţii. Pentru nişte turci, ce, fără voia lui, s-au suit la munţi, exploatează cheresteaua, nu vreau să dea „zeciuială pentru adetiul moşiei”, au bătut un vătav, „s-au aşezat acolo în sate, luând casă şi având ţiitoare, şi în silă gonind şi despărţind pe bărbaţi de femei”. Se plânge protopopul. Îl leagă şi-l dă Vornicul pe unul din ei, spre a-l trimete la isprăvnicie; se roagă ceilalţi turci a-i da drumul. Era ordin de la Iaşi a-i scoate de acolo”[11].

 

 

1882: „Prin deciziunea Dlui ministru de finanţe, cu No. 7.069, sunt confirmaţi debitanţi pentru a exercita vânzarea de tutun, următoarele persoane: Ion Cojocaru, comuna Şarul Dornei, plasa Muntele, judeţul Suceava; Ion Străilaş, comuna Broşteni, , plasa Muntele, judeţul Suceava; Teodor Muştea, comuna Broşteni, , plasa Muntele, judeţul Suceava; Iosif Cucinschi, comuna Broşteni, , plasa Muntele, judeţul Suceava; Vasile Moga, comuna Broşteni, , plasa Muntele, judeţul Suceava;, Vasile Gh. Marcu, comuna Broşteni, , plasa Muntele, judeţul Suceava; Neculae Grigorescu, comuna Broşteni, , plasa Muntele, judeţul Suceava; Vasile a Sandoiei, comuna Broşteni, , plasa Muntele, judeţul Suceava”[12].

 

 

1883: Unul dintre cei mai importanți fotografi ai Bucovinei, Julius Dutkiewicz, realiza, cu ocazia vizitei făcute de Carol I, în 1883, în vara anului 1883 la moșia Broșteni, și publica, în toamna aceluiași an, albumul de lux „Broșteni”, cu 44 de fotografii, dispuse, câte două, pe 22 de pagini.

 

 

1887: „Dl dr. în medicină B. Sandovici este numit în postul vacant de medic al plăşei Muntele, cu reşedinţa în comuna Broşteni, judeţul Suceava”[13].

 

 

1888: „Reproducem, după Resboiul, fără nici un comentariu, o corespondenţă ce zisul ziar a primit din Broşteni, proprietatea Regelui Carol, spre a se vedea cât de nedrepţi sunt aceia care găsesc de cuviinţă să zică că Regele Carol nu aduce fericire acolo unde calcă. / „Cei însărcinaţi cu administraţia acestei moşii fac mari nedreptăţi locuitorilor şi mai cu seamă vătafii Bolomey şi Vidrighi, ambii un fel de călăi, în faţa cărora bieţii săteni nu au nici o putere, siliţi fiind de a indura toate neajunsurile. Spre exemplu: Un om, deşi se mărgineşte cu locul de apa Bistriţei, este oprit de a pescui în acel loc, dacă nu plăteşte sau nu face câteva zile de muncă la curte. Oamenii de acolo plătesc câte 10 lei pentru o vită de păscut la munte şi 10 lei de luat uscături pentru foc, pe an; însă fiecare din aceşti locuitori mai este dator a face muncă 40 zile în timp de un an, a 50, 60, 80 sau 100 bani ziua, cu mâncarea lui, şi când omul nu poate fini aceste zile, prin vreo întâmplare, atunci restul de zile se scriu în seama lui, cu câte 2 lei ziua, pe anul viitor, aşa că un om, dacă are nefericirea a se mântui, anul dintâi, numai de 20 zile, pentru restul de celelalte 20 plăteşte 40 lei, şi astfel, din an, în an, aceşti săteni vor deveni un fel de robi. / Dacă omul nu voieşte a face cele 40 zile cu plată, liber este a-şi duce vitele pe altă moşie, ceea ce însă e cu neputinţă, căci patru poşte, în sus şi în jos, este numai moşia Regelui, aşa că oricare e nevoit a sta, cu avuţia lui, pe loc şi a răbda. / La Broşteni este un mare ferăstrău de tăiat scânduri; lucrătorii sunt mai toţi străini, mai ales unguri, cu 2 lei pe zi, subt cuvânt că sunt mai buni la lucru, pe când românii au câte un leu. Este drept că ungurii vor fi mai spornici, căci se hrănesc mal bine, deoarece câştigă mai mult, dar ceilalţi mănâncă mai prost, lucrează mai prost”. / Ungureni, Broşteni; rimează”[14].

 

 

1890: „Tablou de posturile vacante de medici de plăşi, oraşe ţi spitale: În judeţul Suceava, plasa Muntele, cu reşedinţa în comuna Broşteni”[15].

 

 

1890: „Întinderea ce a luat epidemia de angină difterică, din plasa Muntele, jud. Suceava, şi pustiirile ce le-a făcut, în câteva luni, trebuie să aibă un capăt. Persoanele care sunt în fruntea judeţului Suceava sunt atât de ignorante şi nepăsătoare că a se ocupa de cultura şi de sănătatea poporului de la ţară e un paradox. Consiliul judeţean şi comitetul permanent, alcătuit din nişte babalâci obscuri, ca să dea probă de iubirea lor pentru igiena judeţului şi sănătatea populaţiunii, a suprimat încă de mult postul de medic pentru plasa Muntele. Şi iată că o epidemie furioasă ucide tânăra generaţie din sate întregi, nimiceşte o parte din odraslele ţării şi un medic de plasă, care să dea primele ajutoare şi sfaturi nenorocitelor victime, lipseşte. Ruşine vouă, care vă îngrijişi numai de pungile voastre şi de intrigile mahalalelor! Cine-şi poate închipui ca o epidemie grozavă să fie combătută cu ştiinţa unui vaccinator şi cu arsenalul farmaceutic al primăriilor comunale? / Ei bine, cine nu-şi poate închipui aceasta, afle că tot corpul medical hotărât la viaţă ori la moarte în această epidemie este an vaccinator, Bută, şi tot cordonul sanitar, crâşmele inspectate de dânsul, care ar sta mai bine în altă parte, decât acolo unde stă acum. Oricine mai are simţământul de om şi n-a pierdut simţământul patriotismului, are dreptul să strige că această nepăsare bizantină a autorităţilor judeţene, a medicului de judeţ şi a guvernului actual e o crimă. Iar toţi aceşti stăpânitori de astăzi, care rămâneţi nepăsători la pierderea unei populaţiuni muncitoare, veţi fi blestemaţi de părinţii victimelor şi de generaţiile viitoare. / Dar să căutăm mijloacele de îndreptare, căci populaţia tânără a munţilor Sucevei se stinge: În cel mal scurt timp, trebuiesc oprite comunicaţiile de la o comună la alta, căci contagiunea anginei difterice se face şi de la om la om sau de la păsări atinse de difterită (?)./  În ziua de 8 Septembrie, în satul Pârâul Cârjei a fast hramul bisericii. S-au adunat atunci oameni şi copii din tot Muntele şi mai ales din comuna Broşteni, unde epidemia bântuia din primăvară. Peste câteva zile, Pârâul Cârjei era Pârâul morţii. În satul Mădeiu se ivise numai două cazuri mortale, la două case, pe marginea Bistriţei, şi, timp de 18 zile, nu s-a mai ivit nici unul. Dar părinţii victimelor au făcut praznic, unde s-au adunat oameni din tot satul, ca să bea pentru sufletul celor care nu mai sunt şi, în timp de o lună şi jumătate, copiii comunei Medeiu în adevăr că nu mai sunt. Au rămas, în toată comuna, poate 10 copii de ţâţă. Deşi casele din satele muntoase sunt depărtate unele de altele de o jumătate de kilometru, de un kilometru şi mai mult chiar, din cauză că se fac hramuri, praznice, petreceri la crâşmă etc., contagiunea merge cu aceiaşi furie ca şi în satele cu populaţie deasă. / Trebuie dar oprite şi praznicele, hramurile, întrunirile (crâşmele şi şcolile), înmormântările cu pompă etc. Trebuie făcute dezinfectări igienice ca pentru toate cazurile de epidemii. Toate aceste măsuri însă nu se pot lua decât de oameni care să nu aibă de pregătit alegeri, nici să facă intrigi de politică de gaşcă, nici să fie ocupaţi cu frecventarea crâşmelor, ci măsurile se pot lua de oameni devotaţi. / Guvernul şi consiliul sanitar trebuie să trimită o comisiune de câţiva doctori, pregătiţi cu toate ajutoarele terapeutice; iar autorităţile păcătoase ale nenorocitului judeţ Suceava să fie obligate, prin ordin special de guvern, să pună la dispoziţia comisiunii medicale toate mijloacele administrative şi ajutoarele materiale de care se va simţi nevoie. Un număr determinat de studenţi în medicină (doctoranzi) din Iaşi şi Bucureşti să fie plătiţi de stat pentru a forma personalul medical pe lângă doctorii şefi. Cu modul acesta li s-ar putea aplica mijloacele moderne de tratare a difteriei; cu modul acesta s-ar împiedica ruina familiilor; suferinţa părinţilor şi stingerea unei populaţiuni întregi; cu modal acesta ar folosi şi nenorociţilor locuitori, ţi studiilor medicale, şi ţării”[16].

 

 

1890: „Prin deciziunea Dlui ministru de finanţe cu No. 19.372 din 8 Octombrie 1890, s-au numit ca debitanţi de tutunuri, timbre, chibrituri şi cărţi de joc următoarele persoane: Ştrul Moise Opincaru, în comuna Brosceni, plasa Muntele, judeţul Suceava”[17].

 

 

1888: „Prin decretul regal cu No. 1.850 din 13 Iunie 1888, după propunerea făcută prin raport de dl ministru secretar de stat la departamentul de justiţie, sunt numiţi şi permutaţi: Dl N. S. Vlădoianu, actual judecător al ocolului Broşteni, judeţul Suceava, în aceiaşi calitate, la ocolul Snagov, judeţul Ilfov, în locul dlui Al. G. Nicolescu”[18].

 

 

1893:Broşteni, comună rurală, plasa Muntele, jud. Suceava, spre Vest şi la 76 km de Fălticeni. Se mărgineşte, la Est, cu comunele Mădeiul şi Mă­lini, hotărnicindu-se prin Bistriţa şi o linie ce porneşte din pârâul Căţeluşa şi trece peste munţii Comoara, Opcina Goei, Goia, pe lângă Muntele Lung şi până în Opcina Rea; la Vest, cu co­munele Dorna (Areni – n. n.), Şarul Dornei şi Neagra Şarului, despărţindu-se prin o linie ce porneşte de la Cheile Negrei Broştenilor, trece pe la Piatra lui Ciubuc, Piatra Albă, scoboară în pârâul Scoru­şul, apoi apucă pe Negrişoara, în sus, până la Gura Toplicioarei, urcă pe acest pârâu până în Opcina Raţei, Opcina Mihăileţului, Şarul, Bâtca Opcioarei, Opcina Bădei, pe la Prislop, Bogolin şi până ce scoboară în Bistriţa, după gâtul de la Colţul Acrei; la Sud, cu Mădeiul, Borca şi Tran­silvania, limitându-se prin Bis­triţa şi Neagra Broştenilor; la Nord, cu Bucovina, hotărnicită prin Bistriţa, până la gura Pârâului Arămei, urcând până sub vârful Rarăului, se întoarce, pe după Todicescu, pe la munţii Căpăţâna, Scoruşul, Tarniţele, Clifele, Alunişul, Grebenele şi până în Opcina Rea. Lungimea hotaru­lui e de 138 km. Are forma unui poligon destul de neregulat, înclinat de ambele părţi N-E şi S-V spre albia Bistriţei. E com­pusă din satele Cotârgaşul, cu Poiana Cotârgaşului, Lungeni cu Cotul Hăleasei, Broşteni cu Hărăoaia, Neagra cu Poiana Vinului, Holdiţa, Holda cu Barnar, Căboaia, Crucea, Lunga, Cojoci şi Chiril, cu reşedinţa în Broş­teni, care e şi reşedinţa sub-prefecturii plaiului.

 

E populată cu 680 capi de familie, cu 2.872 suflete (1432 bărbaţi şi 1440 femei), din care 145 izrae­liţi. Contribuabili sunt 677. Are un schit, Rarăul, şi 5 biserici deservite de 3 preoţi şi 12 cântăreţi; 1 şcoală rurală de băieţi, 1 de fete şi 1 mixtă, frecven­tate de 140 elevi şi eleve. Nu­mărul copiilor în vârstă de şcoală este de 159 băieţi şi 151  fete, însă e peste putinţă să frecventeze toţi şcolile, din cauza prea marii depărtări dintre sate şi a drumurilor cu totul rele şi ac­cidentate. Şcoala are 3 învăţă­tori, plătiţi de stat şi subvenţio­naţi din casa particulară a M. S. Regelui.

 

Budgetul comunei, pe anul 1892-1893, are la venituri 14.730 lei şi la cheltuieli, 14.689; iar al drumurilor 3.092 lei, 30 bani la venituri şi 2.900 lei la cheltuieli. În toată comuna sunt 648 cai, 744 boi, 1.242  vaci, 10.927 oi, 2 capre şi 602 porci. Caprele s-au nimicit, pentru că stricau pă­durea. Altitudinea comunei, la nivelul mării, ajunge, în vârful Pietrosului Bogolin, la 1.749 m. Vârful Rarăului, ce cade în Buco­vina, ceva mai sus de hotarul comunei, are 2.008 m. E udată de râul Bistriţa, cu afluenţii ei. Cei mai însemnaţi munţi ai co­munei sunt: Pietrosul Bogolin (1.749,4 m), Grinţieşul(1.739,5 m), Scăricica (1.716,5 m), Barnarul (1.704,3 m.), Pietrosul (1.704 m), Căboaia (1.638,8 m), Tunzăria (1.630,3 m.), Ialovjiţa (1.616,3 m), Tomnaticul (1.604 m), Gruiul (1.563,5 m),Bâtca Raţei (1.531 m), Muntele Verde (1.530 m), Pietrele Albe (1.488,9 m), Tarniţele (1.479,5 m), Vârful Buzei (1.411,3 m), Scoruşi (1.396,1 m), Căpăţâna (1.383,4 m), Grebenele (1370.5 m.), Clifele (1.367,1 m), Scoruşii Frontierei (1352.2 m.), Alunişul (1.347,3 m), Măzănariul (1.339,9 m), Vârful Goei (1298,4 m), Opcina Rea (1.295,7 m), Bâtca lui Tîrsînă (1.263 m), Pleşul-Broşteni (1.205.1 m) şi Bâtca Popii (608,2 m). Numai cul­mea munţilor e stâncoasă sau acoperită de păşuni; încolo sunt păduri şi codri nestrăbătuţi de brad şi molift.

 

De la 1877 moşia a devenit proprietatea M. S. Regelui, cum­părată de la familia A. Balş, pe preţul de 2.500.000 lei. Supra­faţa moşiei e de 44.000 hectare, din care 34.000 hectare pădure, 1.500 hectare fânaţ, 3.000 hectare pă­şuni şi 5.500 hectare sterpe. Veni­tul anual al moşiei e de 400.000 lei, iar cheltuielile de 225.000.

 

Cu diversele instalaţiuni fo­restiere s-au cheltuit, de la 1877, încoace, 300.000 lei. Cu şcoalele şi bisericile, a cheltuit M. S. Regele 400.000 lei. Moşia avea 7 fierăstraie, cu 17 juguri, care acum s-au desfiinţat, vânzându-se toată producţiunea. Din 200 hectare pădure, ce se taie anual, ies: 1.745 plute butuci şi 450 ghile mari sau 45.000 metri cubici, la care se mai adaogă 100 plute de cioplitură. În comună sunt trei schele: Hărăoaia, Lungeni şi Cotârgaşi.

 

Locuitorii împroprietăriţi la 1864 sunt: 57 fruntaşi, 168 mijlocaşi şi 163 codaşi, stăpânind 1.393 fălci; afară de care mai sunt 121 săteni ce au primit danie câte 10 prăjini loc de casă, 50-60 fălci de fiecare sat, de la fostul proprietar, ca despă­gubire pentru râpi, ponoare etc., care fac în total 1.910 fălci şi 52 prăjini.

 

Locuitorii se ocupă puţin cu plugăria şi mai mult cu lucrul lemnului şi creşterea vitelor. Să­teanul harnic are ce munci şi ce câştiga, plătindu-i-se ziua cu braţele de la 1,50-2 lei, iar cu carul, 2-3 lei. De lucru gă­sesc oricând, vara ca şi iarna.

 

Principala unealtă de muncă e toporul, de care săteanul nu se desparte niciodată, servindu-i la vreme de nevoie şi ca armă de apărare, contra fiarelor. Sunt, în toată comuna, numai 40 care şi vreo 50 pluguri primi­tive.

 

În comună sunt 11 morişti, în care se macină aproximativ 7.780 hectolitri porumb. Făina de grâu se cumpără, numai pe la zile mari, de pe la dughene. Pe pârâul Barnarul se fabrică varul necesar pentru întreaga comu­nă. Unii săteni însă îşi spoiesc casele cu un fel de lut albicios şi luciu, numit mal. Mai sunt în comună: 3 fabrici de caş­caval, 6 fierării, 4 brutării, 2 căsăpii, în care se taie anual pană la 250 vaci şi 500 miei, un cizmar, un croitor şi 2 boiangii izraeliţi, 6 cârciumi, 4 dughene, 5 debite de tutun.

 

Pădurile comunei, care altădată gemeau de vânat, acum sunt cutreierate mai mult de sălbătăciuni ca urşi, lupi şi vulpi. Se mai găsesc însă că­prioare, iepuri, dar cerbi nu, pentru că, vânatul fiind interzis, s-au înmulţit carnivorele, iar vânatul celălalt s-a retras pe alte mo­şii. Apele conţin peşte: păs­trăvi, lostriţe, mrene, boişteni, behliţi, cleni, svârlugi, grindele, sglăvoci, lipani şi midhai. Se găsesc, în comună, 192 stupi, ce produc anual pană la 400 kg miere şi 294 kg ceară.

 

Munţii conţin, în sânul lor, mi­nerale, ca: pucioasă, fier, aramă, piatră de var; dar aceste produse au rămas încă ne-exploatate.

 

Sunt în comună 4 izvoare de pucioasă: unul lângă Lungeni, altul pe pârâul Holdiţa, al 3-a pe pârâul Pusdra şi al 4-a pe pârâul Cotârgaşul. Se mai găsesc 2 izvoare de burcut (borviz): unul pe Negrişoara, la Mîrcă, şi secundul pe Neagra, la Poia­na-Vinului.

 

Ca localităţi demne de vizitat sunt: Rarăul, cu Pietrele Doam­nei, Cheile Bistriţei, instalaţiile forestiere de la Barnari, Văcă­ria, cu însemnatele fabricaţiuni de brânzeturi, Vârful Barnarului, al Grinţieşului şi Tarniţele, Pia­tra Zimbrului şi Groapa Volintirilor. La Pietrele Doamnei şi la Tarniţă se găseşte în abun­denţă frumoasa floare numită de noi floarea Reginei şi floare albă de munte (Edelweiss)

 

Pe pârâul Negrişoara, la 17 km depărtare de Broşteni, se ob­servă urmele unei fabrici de fier, fostă, se zice, a unui bogătaş, Conache.

 

Pe la 1850, „Broşteni, Holda, Holdiţa, la ţinutul Sucevei, Ocolul-Muntelui, moşie a dumisale Lo­gofătului Alecu Balş. Are sat cu 2 preoţi, 4 dascăli, un privilegiat, 11 bejenari hrisovoliţi, 16 ne­volnici, 12 vădane, 12 slujbaşi volnici, 5 jidovi; pe lângă mo­şiile Păltinişul, Cotârgaşi şi al­tele, cu un număr de 230 lo­cuitori” (Buciumul Românesc, An. I, p. 476)”[19].

 

 

Broşteni, sat, pe moşia şi în co­muna cu acelaşi nume, jud. Su­ceava, numit, în partea Est, dinspre primărie, şi Hărăoaia. Aşe­zat pe ţărmul stâng al Bistriţei, la 47° 14’ 20’’ latitudine bo­reală şi la 23° 21’ 10’’ longi­tudine or. Are 100 case, cu 100 capi de familie sau 407 suflete, 200 bărbaţi şi 207 femei. Din aceştia, 40 sunt străini, şi anume: 8 elveţieni, 8 austrieci, 4 unguri şi restul izraeliţi. Are 100 contribuabili. În acest sat este 1 cârciumă, 2 dughene, 1 cafenea, 1 stoler şi 1 cojocar.

 

Vatra satului ocupă o suprafaţă aproximativă de 18 fălci. Îm­proprietăriţi la 1864 sunt: 4 fruntaşi, 14 mijlocaşi şi 18 co­daşi, stăpânind 123 fălci, afară de cei cu câte 10 prăjini. Aşezările locuitorilor sunt bune. În Broş­teni sunt 2 biserici: 1 veche, cu hramul „Sfântul Nicolae”, clădită cu vreo 100 ani în urmă, din lemnul de pe loc, de cine nu se ştie, în care nu se mai ofi­ciază, şi alta nouă, având acelaşi hram, zidită la 1865, de fostul proprietar Alecu Balş, ajutat de lo­cuitori, şi restaurată la 1886, de către M. S. Regele, care a în­zestrat-o cu odăjdii şi toate cele necesare. E deservită de 1 preot şi 2 cântăreţi şi împroprietărită cu 8 fălci. Are 1 şcoală ru­rală de băieţi, cu 1 învăţător plă­tit de stat, frecventată de 70 elevi, şi 1 şcoală rurală de fete, înfiinţată la anul 1892, cu o în­văţătoare, plătită tot de stat. Şcoala de băieţi a fost înfiinţată la 1865, funcţionând până acum ca şcoală mixtă. Ambii învăţă­tori sunt subvenţionaţi şi din caseta particulară a M. S. Re­gelui. Şcoalele au localuri pro­prii din cele mai frumoase, cons­truite tot cu spesele M. S. Re­gelui. Şcoala de fete e frecventată de 40 eleve. În sat, sunt în vârstă de şcoală 85 băieţi şi 84 fete.

 

În Broşteni e reşedinţa sub-prefecturii plasei Muntele, a ju­decătoriei ocolului, a unei com­panii de infanterie, a medicului şi moaşei de plasă. Are un oficiu telegrafo-poştal.

 

Drumurile principale sunt: la Mădeiu, 8 km; la Dârmoxa, 17 km; la Holda, 3 km. În dreptul Broştenilor este un pod stătă­tor, construit de administraţia moşiei M. S. Regelui.

 

La 1803, „Broşteni-Holda, a clirosului din Bucovina aveau 80 liuzi plătind 1.404 lei bir pe an” (Uricariul, de Th. Codrescu, vol. VII, p. 255)”[20]. Textele din Dicţionarul lui Lahovari provin, de fapt, din Dicţionarul revizorului şcolar Serafim Ionescu[21].

 

 

1899: „Depozitul de recrutare Suceava: A Paraschivei Petre, soldat, contingentul 1898, din comuna Broşteni, plasa Muntele, judeţul Suceava; dezertor de la 23 Iulie 1898”[22].

 

 

1914-1918: Johann a lui Carol Koczynschi, născut în Broşteni, la 17 februarie 1873, chemat la arme, în anul 1914, a ajuns, în anul 1915, în captivitate la ruşi, unde, îmbolnăvindu-se, ar fi murit la finea anului 1917, în Turchestan, lipsind, până în prezent, orice ştire despre el. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Emiliei Koczynski, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[23].

 

 

1922: „Astăzi, 29 iulie 1922. / Comisiunea de ocol instituită pe lângă judecătoria Broşteni, judeţul Suceava, pentru revizuirea împroprietăririlor precedente şi exproprierea terenurilor pentru completarea izlazurilor necesare comunelor: Broşteni, Borca, Crucea, Fărcaşa şi Mădei, ce compun acel ocol, a ales şi determinat următoarele terenuri:

 

Moşii regale expropriate, pe Bistriţa Aurie: / La Broşteni: Giungătul (55 ha), Muntele Verde (160), Căboiele (50), versantul drept al pârâului Paltinul (10), Ciotenii şi Runculeţ (427 ha); Pârâul Ursului (291 ha), izlazul Piciorul Văcăria (33), Muntele Hagingosu (135 ha); / La Crucea: Dealul Omului (20 ha), Toancele şi Arama (120), Hupăineşti şi Căpăţâna (80), Livezile de la Cojoci (25), Livezile Crucea (65), Şesu (40 ha).

 

Moşii ale statului expropriate, pe Bistriţa Aurie: / La Broşteni: Capul Dealului (102 ha); / La Borca: golul muntelui Stânişoara (150 ha), Fundul Farcaşa (390), Golul deasupra pârâului Pântea (25), Fundoaia (90 ha); Piciorul Scurt (170), Smida Ilieşti (40), Jufa (22), Pârâul Corenţi (150), Sub piatra Găina (120), La Secu (10), Pârâul Ungurului (10), La Văcărie (12), Pârâul Băltita (16); / La Mădei: Runcul Frasinului (90 ha), Faţa Petroasa (70), Gura şi fundul Puciosului şi pârâul Gărjei (273), Slopăţul şi bâtca Ortoaia din Budacu (310), Coada muntelui Arşiţa Ştirbului (40), Cristişorul cu parte din Budacu (300 ha); Măguricea (82), Arşiţa Rea (38), Între câmpuri (4), Piciorul Lat (70), Golurile muntelui Lacurile (60), Arşiţa Cerbului (20), Dosul Haliasa (165), Arşiţa lui Macovei (22); / La Fărcaşa: Arşiţa Sasului cu faţa şi dosul Scorului (350 ha), Bursune (3,172), Ostrovul Bistriţei din faţa Fărcaşa (3), Pădurea cu sign (200), Celarul (45), Marginele Tarniţelor (35), Ciungii Mănăstirei (25), Ciungii Bâtcei (2), Lacul Fabricei (3), La Stâncă (0,5 ha).

Terenuri expropriate din Domeniul Coroanei, prin procesul-verbal de la 9 iulie 1922: Pentru comuna Crucea; 20 hectare Dealul Omului; 120 hectare Toancele şi Arama; 80 hectare

Hupăineşti şi Căpăţâna; 25 hectare Livezile de la Cojoci; 65 hectare Livezile Crucea; 40 hectare Seşu. / Pentru comuna Broşteni: 391 hectare Pârâul Ursului; 33 hectare din izlazul Piciorul Văcăria; 135 hectare Muntele Hagiogosu.

Terenuri  expropriate din domeniul regal Broşteni, prin procesul-verbal dre­sat la 3 Iulie 1922. / Drept care am dresat acest proces-ver­bal, care se va trimite Monitorului Ofi­cial, spre publicare. / Preşedinte, C. Sava. / Secretar, P. Erhan”[24].

 

 

1948: „Consiliul de Miniştri în şedinţa sa de la 18 Iunie 1948, / Văzând raportul d-lui ministru al Justiţiei cu Nr. 58.402 din 18 Iunie 1948, / Decide: / Art. 1. În baza dispoziţiunilor decretului Nr. 38 din 27 Mai 1948, referitor la intrarea în proprietatea Statului a bunurilor fostului rege Mihai I şi a membrilor fostei familii regale, bunurile enumerate în prezentul articol se trec în administraţia şi folosinţa autorităţilor şi instituţiunilor arătate în dreptul fiecăruia, precum urmează: / I. Terenuri agricole: 39.885,38 ha, în comuna Broşteni, judeţul Neamţ, foste proprietatea Nicolae”[25].

 

 

[1] Iorga, N., Studii şi documente cu privire la Istoria Românilor, volumul VI, Partea II, Bucureşti, 1904, pp. 3-10

[2] Iorga, op. cit., p. 3

[3] Ibidem, p. 5

[4] Ibidem

[5] Ibidem

[6] Ibidem, p. 6

[7] Ibidem, pp. 6-8

[8] Ibidem, p. 8

[9] Ibidem, p. 9

[10] Ibidem, p. 10

[11] Ibidem

[12] Monitorul Oficial, No. 126, 1/13 septembrie 1882, p. 2170

[13] Epoca, No. 416, Anul II, joi 16/28 aprilie 1887, p. 3

[14] Adevărul, No. 28, Anul I, vineri 16 septembrie 1888, p. 3

[15] Monitorul Oficial; nr. 176, 6/18 noiembrie 1890, p. 4110

[16] Adevărul, No, 638, Anul III, duminică 7 octombrie 1890, pp. 1, 2

[17] Monitorul Oficial; Nr., 23 octombrie 1890, p. 3868

[18] Epoca, No. 773, Anul III, duminică 19 iunie / 1 iulie 1888, p. 3

[19] Lahovari, George Ioan, Marele Dicţionar Geografic al României, Volumul I, Bucureşti 1898, pp. 655, 656

[20] Ibidem, pp. 657, 658

[21] Ionescu, Serafim, Dicţionar Geografic al Judeţului Suceava, Bucureşti 1894, pp. 49-54

[22] Monitorul Oficial, Nr. 173, 3/15 noiembrie 1899, p. 5985

[23] Monitorul Bucovinei, Fascicula 6, Cernăuţi 21 februarie nou 1921, pp. 61-64

[24] Monitorul Oficial, 7 octombrie 1922, p. 6781

[25] Monitorul Oficial, CXVI, Nr. 140, sâmbătă 19 iunie 1948, pp. 5219-5226

 

 

Alte mărturii iconografice:

 

George Antoniu: Broşteni

Alexandru Vlahuţă: Broşteni

Casă moldovenească, în munţii Bistriţei, prin zona Dorna Arini – Broşteni

George Antoniu: Pe Rarău

 


Povestea aşezărilor sucevene: Mereni şi Plopeni

 

 

 

MERENI şi PLOPENI. În satul acesta am văzut lumina zilei şi l-am întâlnit pe Dumnezeu. Mă lămurise tata cum arată: e înalt, frumos şi cu capul alb. L-am identificat uşor, tocmai sorbea tacticos dintr-o cinzeacă, rezemat de tejgheaua magazinului sătesc, deschis în casa lungă a lui Nicolae Gâză, de către fiul său, Petrache. M-am dus la el şi l-am salutat fără sfială: „Bună ziua, Dumnezelea! Dacă ai şti de când te caut!”. Aveam vreo trei anişori, lumea a râs cu lacrimi, iar după aceea lui Vasile Flocan nu i s-a mai zis decât „Dumnezelea”. Oricum, trăia în raiul pământesc, asupra identităţii căruia eu nu aveam nici o îndoială. Mai ales râpele, care vegheau pâraiele repezi, încă spuzite cu tufari de pădure, îmi întăreau această convingere. În capătul de jos al satului, se afla un pod de piatră, făcut de Ştefan cel Mare, după cum avea să-mi confirme, după amar de ani, Romstorfer, arhitectul vienez care ne-a dezgropat Cetatea Sucevei. Mai sus de podul lui Ştefan, după un huceag plin de farmec, era Coada Iazului, odinioară iaz domnesc, care ţinea până aproape de livezile Cetăţii, din care nu mai rămăseseră decât Cioatele, un deal de arătură şi de timoteiuri care atingea cerul cu creştetul, mai ales atunci când lanurile întinse de grâu vălureau din spice, din maci şi din cicori într-un impresionant dans astral. Şi mai aveam şi Cerul pământesc, lângă o baltă doldora de peşte, unde păşteam vitele şi nimeni nu ştia de unde şi din ce pricină îi venea numele, pentru că bătrânii uitaseră că „cier” înseamnă imaş pentru caii Cetăţii Sucevei, bogat în rogoz şi în ierburi tari, şi că, în vremuri cărunte, „cerul” nostru ţinea până în malul apei Sucevei, unde, acum, împărţeam pământurile cu lisăurenii şi cu burdujenenii. Exista o legendă în sat, care spunea că, la întoarcerea de după bătălia de la Codrii Cozminului, în octombrie 1497, Ştefan cel Mare, care îşi dăruise vitejii, şi-ar fi amintit, pe dealul livezilor domneşti, de un Ion Mireanul, căruia i-a fi dat locurile acestea pentru că, pe cale, Mireanul refuzase toate darurile care l-ar fi îndepărtat de Cetatea în care, cu slujbă credincioasă, îşi venera Domnul. Ei, dar legendele şi impresiile nevinovate ale copilăriei fiecăruia dintre noi nu înseamnă mare lucru, dacă nu sunt întărite de mărturii vechi, atât de rare şi de seci la români, menite parcă pentru a încenuşa viitorul, nu pentru a-l scoate la lumină. În fond, din cenuşa trecutului izvorăşte lumina viitorului, cum ar zice Grigorovitza.

 

 

 

1620: „7128 (1620) aprilie 21. Io Gospodar Woivoda (Ilieş Voievod – n.n.). din mila lui Dumnezeu domn al ţării Moldovei Iată, Domnia mea ne-am milostivit şi am miluit sfânta noastră mănăstire Pantocrator, unde este hramul „Sfânta Înălţare”, cu o silişte, anume Merenii, în ţinutul Sucevei, pe apa Suceava, ca să fie de la domnia mea sfintei mănăstiri danie şi miluire şi dreaptă ocină cu tot venitul. Şi altul să nu se amestece. / La Iaşi, anul 7128 (1620) aprilie 21”[1]. Nicolae Iorga descrie documentul: „Iaşi, 21 April 7128 (1620). Gaşpar Vodă dă mănăstirii Pantocratorului (Burdujeni) siliştea Mereanii. Iscălitura e semi-cirilică, cu duct dalmatin, şi sfârşitul latin: „Io Gaşpar Voevoda, m. pp.” Pecete roşie cu formă rotundă, bour mare, li­tere foarte fine, cu totul şterse. Iscăleşte pisarul Lupul (în colţ)[2].

 

1621: „7129 (1621) ianuarie 11. Ion Alexandru Voevod, fiul lui Ilieş Voevod, din mila lui Dumnezeu domn al ţării Moldovei. Iată, domnia mea am dat şi am întărit sfânta mănăstire Pantocrator, unde este hramul „Sfânta Înălţare” a Domnului Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, o silişte, anume Merenii, care acea silişte a fost ascultătoare către ocolul Sucevei, aproape de târgul Suceava, pe râul Suceava, dinspre răsărit, cum am avut cărţi de danie şi miluire şi întărire şi de la domnii de mai înainte. Pentru aceasta să fie şi sfintei mănăstiri dreaptă ocină (ruptură în text – n.n.) şi întărire de la Domnia mea, acea silişte mai sus scrisă, anume Merenii, lângă târgul Suceava, pe râul Suceava, dinspre răsărit, şi cu tot hotarul de unde s-a folosit în veac (formulă hotarnică specifică satelor anterioare Descălecatului – n.n.). Şi altul să nu se amestece”[3].

 

1622: „7130(1622) ianuarie 14. Io Ştefan Tomşa, din mila lui Dumnezeu domn al ţării Moldovei. Iată, Domnia mea m-am milostivit, am dat şi am înnoit şi am întărit sfintei mănăstiri Pantocrator, unde este hramul „Sfânta Înălţare” a lui Dumnezeu Mântuitorul nostru Iisus Hristos, cu o selişte, anume Merenii, în ţinutul Sucevei, pe apa Sucevei, ca să fie de la Domnia mea danie şi miluire şi întărire şi dreaptă ocină şi dedină cu tot venitul. Şi altul să nu se amestece. / La Iaşi, în anul 7130 (1622) ianuarie 14”[4].

 

1646: „7 iulie 1646. Io Vasilie Voevod, cu mila lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei, facem ştire că au venit înaintea noastră şi înaintea boierilor noştri mari şi mici Marica, cneaghina lui Toader Bosnici, fostul stolnic, şi cu fiul ei, Alexa Diacul, după a lor bună voie şi de nimeni nevoiţi, nici siliţi, şi au vândut a lor dreaptă ocină şi danie ce au avut de la vechii domnitori – a patra parte din satul Plopeni, ce este pe râul Sucevei şi cu vecinii, anume Săuca şi Gherman şi cu fiul său Micul şi cu tot venitul. Aceia o au vândut credinciosului şi cinstitului nostru boier Panului Iorga, marelui postelnic, pentru o sută şi treizeci ughi, bani buni. Şi s-au sculat graţia lui de au plătit toţi deplin acei bani susscrişi, o sută treizeci de unghi, bani buni, în mâna Maricăi, cneaghina lui Bosnici, fostul stolnic, şi a fiului ei, Alexa Diacul, dinaintea noastră şi dinaintea boierilor noştri. Deci, noi văzând a lor de bună voie tocmeală şi deplină plată, încă şi de la noi am dat şi am întărit credinciosului şi cinstitului nostru boier, Panului Iorga, marelui postelnic, cea mai sus zisă a patra parte din satul Plopeni, cu loc de iaz şi moară pe râul Suceava şi cu vecini şi cu tot venitul ca să fie graţiei sale dreaptă ocină şi cumpărătură cu tot venitul, nestricată niciodată, în veci. Şi documentele ce le-au avut pe acel sat Plopeni încă le-au dat în mâna graţiei lui. Altul să nu se amestece înaintea acestei cărţi a Domniei mele./ Scris la Sevşte, în anul 7154 (1646), luna iulie, în 7 zile. / Însuşi domnul a poruncit. / Toderaşco vel Logofăt Dumitraşco”[5].

 

1664: „7173 (1664) decembrie 12, Iaşi. Eustatie Dabija Voevod întăreşte uric lui Gheorghe Ursache, mare clucer, pentru satul Plopenii, din ocolul Târgului Suceava, cu vatră de sat şi vecini, însă toţi vecinii care vor fi în sat şi care vor fi fugit încă să aibă a-i strânge boierul nostru, cu pământuri în ţarină, locuri de fânaţ, câmp şi vad de moară pe apa Sucevei, cumpărat de la jupâneasa Alexandra, sora răposatului Iorga, fost postelnic, şi de la fiul ei, Toderaşcu, cu 500 lei bătuţi, bani gata. / Neculai Buhuş mare logofăt / scrie Tiron”[6]. Marele clucer Gheorghe Ursache, adică responsabilul cu aprovizionarea curţii domneşti, beneficiază de un „portret vorbit”, făcut de Ion Neculce: „Era un boier, anume Ursache, bogat în această ţară a noastră, ce, când vine birul de la împărăţie, de multe ori, când era în grabă, îl încărca pe la casa lui şi-l pornea la Poartă şi, mai pe urmă, îşi lua de la ţară”. Pe acest Ursache, care îl pârâse la turci, Duca Vodă „l-au închis în temniţă cu tâlharii şi-l scoate în toate zilele şi-l bate la tălpi, până i s-au zgârcit vinele şi-au rămas olog până la moartea lui”, petrecută în 1681, când Plopenii şi Tătăraşii au fost dăruiţi, drept zestre a nepoatei sale Catinca (fiica marelui spătar Iordache Cantacuzino), ginerelui Iuon (Ion) Balş.

 

1709: „Iaşi, 12 Mai 7217 (1709). Mihai Racoviţă-Vodă către episcopul de Rădăuţi, Calist, pentru Mihail egumenul de la Todeareni (Burdujeni), în ceartă cu Ion Balş Stolnic pen­tru satul Mireani. Pomeniţi: „Deadiul Curălariul, care a fost la Vlădica la Nichea (Grigore, Mitropolit de Nicea şi egumen de Burdujeni – nota lui Iorga)…, Vasilie Ropotă şi Lămăşanul şi Anton şi alţii din târgul Sucevei [rupt]… Antohie Jora Vel Logofăt”[7].

 

1723: „7231 (1723) iulie 8. O carte de gospod de la domnul Mihai Racoviţă, întru care scrie către boierul Domniei sale, Şerban Cantacuzino postelnic, cum că egumenul de la Burdujeni s-ar fi jeluit pentru împresurarea moşiei Mereni ot Suceava despre moşia Plopeni a unui loc ce se cheamă Rotundiile şi se porunceşte numitului boier să meargă să hotărască”[8].

 

1724: În 17 august 1724, când face un schimb de moşii cu Mitropolia Sucevei, Iuon Balş dăruieşte Mitropoliei pe iobagul Simion Pojol, din neamul care, până aproape de zilele noastre, avea să se numească nu Pojol, ci Pârjoală: „1724, august 17. Noi, preaplecatul Gheorghe, arhiepiscop şi mitropolit de Suceava, facem ştire cu acest zapis al nostru că, având jupâneasa Maria, văduva răposatului Dumitraşcu, fost mare medelnicer, jumătate din satul Rus, ţinutul Sucevei, ce-o are zestre de la Catinca Bălşoaia, au dăruit-o amândouă pentru sufletul părinţilor lor sfintei mitropolii; şi dumnealui Ion Balş stăpâneşte o parte din Tătăraşi, lângă târgul Sucevei, care parte de moşie a fost dat-o Ilieş Voevod lui Ursache, mare vistier, iar Ursache i-a dat-o lui Ion Balş ca zestre, cu vad de moară pe apa Sucevei. Şi am făcut un schimb cu dumnealui Ion Balş, învoindu-ne, şi i-am dat acea parte de sat de la Rus ca să-i fie lui şi copiilor lui moşie în veci, iar dumnealui ne-a dat nouă mai sus numita parte din Tătăraşi, care parte de moşie începe de la valea Ipoteştilor în sus, şi de la drumul ce vine dw la Tătăraşi, în jos, şi până la apa Sucevei, cu vad de moară pe apa Sucevei; şi ne-a mai dat pe un vecin a lui de la Plopeni, anume Simion Pojol, şi noi i-am dat zapis de danie şi ispisoc domnesc al nepoatelor sale, Safta şi Maria, şi la această tocmeală au fost de faţă boierii care au iscălit, oameni buni şi, pentru mai mare credinţă, am iscălit şi am pus pecetea mitropoliei”[9]. Ion şi Catinca Balş n-au avut copii, iar după moarte boierului, văduva a dăruit satul Plopeni nepotului ei, Iordache Balş.

 

1738: „31 Ianuar 7246 (1738). Grigore Ghica Vodă, pentru Hristofor egumenul de Todireni. Citată hotarnica din 7244 (1735), 28 Octombrie, cu chemare de „târgoveţi din Suceava, moldoveni şi armeni, anume Ioniţă Necşoiu şi Dimo Săoleş, şi Costandin Olariu, şoltuz, şi Grigoraş Chele-Albă, arman, şi Toma Ciomag, arman, şi Stănislav, şi Ion Ciubotariu, şi Vasali Păduri, şi alţi mulţi”. Carte de blestem de la Mitropolitul Antonie. Hotare: „de la crucea Armanului, până la Fân­tâna Băcului, tot locul de treabă Domniei, fiind Scaunul Dom­niei la Suceava, dar el nu ştiu cui s-a dat danie, ci dumnealor, hotarnicii, au întrebat şi pe dichiu Isaiia de Suceava, dacă are niscaiva scrisori pentru un loc ce se cheamă Păscărie şi Colacu Bălţii. Dichiul a zis că n-are nici o scrisoare. Iar egumenul Hristofor ne-a arătat un uric de Ia Irimia Moghilă Voevod şi trei ispisoace de la răposatul Alexandru-Vodă şi de la Gaşpar-Vodă, şi de la Ştefan Tomşa-Vodă; osebit a mai arătat un ispisoc de la Ştefan Petru-Vodă, pentru Colacul Bălţii, anume că este danie şi miluire mănăstirii Todirenilor. Şi, văzând scrisori ca acestea, s-au sculat şi au luat şi pe alţi boieri, care s-au întâmplat acolo, anume Gheorghe Turculeţ, postelnicul, şi Ilie Şeptilici, stolnicul, şi Vasile Balş, şi Isaiia dichiul din Suceava, şi Toader Bădiliţă, pârcălab, şi Toader Dămiian, vornicul de Suceava, şi alţi oameni bătrâni megieşi, şi au văzut hotarele, şi au dovedit pentru acel loc, ce se cheamă Păscărie, că sunt în hotarul Mirenilor. Numai au dat seamă Hristofor că, în vremile vechi, au fost venit un Mitropolit (lipsă), om străin de la Nichie, şi au fost egumen la Todireni, trimis de la Sfânta Agură, şi pe numele aceluia le zic Păscării Mitropolitului, şi acum fac că este locul Mitropoliei, măcar că au şi stăpânit dichiii de la Mitropolie, de mulţi ori, pe acel nume ce s-au numit Păscărie Mitropolitului, schimbându-se numele şi numindu-se osebit, Păscărie şi Colacul Bălţii, iar sălişte nu este, hotar n-are… Osebit şi altă bucată de loc, ce se cheamă Ciiriul, când era Domnie la Suceava, era acea bucată de loc ciir gospod, pentru treaba Domniei, dar este din hotarul Todirenilor”. Hotarele le înseamnă, acum, Bădiliţă, Dămiian, „Grigori rotar din Todireni, Toader Mişca, Mihăilă ficior Todosiei şi Chele-Albă, arman de Su­ceava… Un stejar cu cruci vechi într-însul… Drumul cel mare, ce merge, de la Suceava, la Botoşani, până într-o poieniţă, ce se cheamă Poiana Puţului, şi este şi un puţ vechi părăsit, lângă drumul cel mare…  Pe unde au fost şi arături, se cunosc hotarele, să cheamă Priloagile, şi de acolo loveşte la Fântâna Putreda, şi apoi la Trestioara, apoi la Fântâna Roş (sic)… Vale-Mare şi Racovile… Pă la un stejar mare, însemnat roate… Pe din sus de lunca lui MarcuVadul lui CiuşcuCuibul HulturuluiCapul Domnului, şi de acolo, opcina, cu hotar Zvoriştea, până în hotarul Dragomirnei… împotriva altui părău, ce se pogoară de la Pleş… Şi de acolo, drept prin lozii, şesul… S-au pus o piatră în dâlma dealului”. / Sandu Sturza Vel Logofăt – Copie”[10].

 

1742: „Iaşi, 31 August 7250 (1742). Constantin Nicolae-Vodă, pentru „chir Ioasaf, egumenul de la sfânta mănăstire Teodorenii”, pentru dijma Merenilor”[11]. „7250 (1742) august 13. Io Constantin Nicolae Voevod, din mila lui Dumnezeu domn al ţarii Moldovei. Dat-am cartea domniei mele rugătorului nostru chir Ioasaf, egumenul de la sfânta mănăstire Todireni, ce este în ţinutul Sucevei, să fíe volnic a stăpâni hotarele Todirenii şi Merenii, ce sunt prin prejurul acelei mănăstiri şi să aibă a lua venitul acelor moşii, dijma pe obicei din ţarini cu pâine, din grădini cu legume, din prisăci cu stupi, din fâneţe şi din alte venituri. Până la semnele ce arată la ispisocul domniei sale lui Grigore Vodă, din văleat 7246 (1738), ce este făcut de întăritură mănăstirii, pe hotărâtura acelor moşii, ce le-au hotărât stolnicul Şerban Cantacuzino şi şetrarul Solomon, din poruncă domnească. Aşijderea şi oamenii ce vor fi trăitori pe acele moşii, şi Merenii, şi Todirenii, să aibă a face posiuşaniile mănăstirii după hotărârea ce s-au făcut de la domnia mea şi să nu fie volnici a se muta pe alte hotare. Şi nimeni să nu cuteze a sta împotriva cărţii gospod, iar având cineva a răspunde pentru hotar să meargă la dregătorul ţinutului să le ia semn şi să facă ştire aice, la dumnealui vel logofăt. / Iaşi, let 7250 (1742) august 3”[12].

 

1742: În 26 octombrie 1742, Iordache Balş face un schimb de moşii cu fratele său, Lupu Balş, cel care va zidi frumoasa biserică de piatră din sat, drept consecinţă a eficientizării moşiei, prin înmulţirea numărului clăcaşilor: „Adică eu, Iordache Balş, biv vel jitnicer, făcut-am scrisoarea mea la mâna dumisale fratele meu, Lupu Balş, ce au fost medelnicer mare, precum ne-am învoit noi, de i-am dat satul Plopeni, în ţinutul Sucevii, şi cu tot hotarul cel vechi, după cum scriu zapisele, care acel sat îmi este mic danie de la domnia ei, Catinca Ursăchioaia, şi domnia sa mi-au dat satul Vlădina, în ţinutul Hotinului, atârnător de ocolul târgului, şi jumătate din satul Mărşininţii, iar în ţinutul Hotinului, pe apa Prutului, şi cu tot hotarul. Iar vecinii de Noua Suliţa, şi de Mărşiniţii, şi de Vlădina, să-i împărţim în două părţi[13], frăţeşte, iar cu moşia de Noua Suliţa eu să nu aib treabă, ci numai cu vecinii să se împartă, când va milui Dumnezeu, şi să aibă a da toate zapisele cele vechi de Plopeni. Şi la această tocmeală s-au întâmplat mulţi boieri şi oameni buni, care mai jos s-au iscălit şi pentru credinţă m-am iscălit ca să ne creadă. / 7251 (1742) octombrie 26. / Cozma Balş vel paharnic / Iordache Balş biv vel jitnicer / Lupu Balş vel medelnicer / Vasile Balş. / Şi eu, Toader Bădilă, m-am întâmplat şi am scris cu zisa domniei-sale”[14].

 

Sigiliul roşu al Plopenilor

 

1753: Anul sfinţirii ctitoriei lui Lupu şi Safta Balş, Biserica „Sfânta Maria” din Plopeni. Odată devenit stăpân al Plopenilor, în 1742, Lupu Balş a început să-şi gospodărească noua moşie, strămutând iobagi din ţinutul Hotinului, construindu-şi casă de piatră, care avea să fie distrusă de eterişti în 1821, şi, în vecinătatea casei, spre răsărit, o frumoasă biserică, „cu hramul „Adormirea Curatei Născătoare de Dumnezeu”, sfinţită în 10 iulie 1753, „în timpul voievodului Ion Kantacuzino-Racoviţă”, „de chir Iacob Mitropolit”, fost stareţ al Putnei, cu numele de Iacob Putneanu, şi pângăritor, din lăcomie lumească, în 1756, al mormântului lui Ştefan cel Marc, din care mormânt au fost luate pietrele preţioase şi aurăria (citatele sunt din opera deja citată a lui Nicolae Iorga). Biserica ctitorită de Lupu şi Safta Balş a fost slujită, de-a lungul timpului, de preoţi remarcabili, precum Iordachi sin (fiul) Ilisăi, Constantin sin preot Leonti, Andrii sin preot Vasili, Manolachc Zaharia, Manolache Vasiliu (adică fiul lui Vasili), Costache zet preot Constantin (sec. XIX), Dumitru Neagu, inegalabilul părinte Predeanu, dinamicul părinte Ciornei sau contemporanul nostru Daniel Pascal (secolul XX). Safta Balş a murit în 1778 şi a fost îngropată în curtea bisericii, sub această inscripţie, cioplită în piatră cu litere chirilice: „Sub această piatră se odihneşte roaba lui Dumnezeu Safta, soţia Lupului Balş, mare logofăt, care au fost fiica prea fericitului întru pomenire Iordache Cantacuzino, marele spătar, şi soţia sa Catinca. S-a săvârşit şi s-a mutat în veşnică vieţuire la anul de la Mântuitorul 1778”. / Pentru cheltuielile de întreţinere a bisericii se foloseau, anual, câte 80-100 lei (cf. Răfuielile hatmanului Răducanu Roset cu vechilii săi[15]). După moartea lui Lupu Balş şi al Saftei Bălşoaia, moşia şi satul Plopeni au revenit fiului lor, Manolache Balş, care, în anul următor, 1779, s-a mutat în Rusia, dobândind gradul de polcovnic (colonel) şi primind danie de la ţarina Ecaterina cinci sate. Înainte de plecare şi-a vândut moştenirea părintească, inclusiv Plopenii şi Merenii, lui Răducanu Roset.

 

Ştampilele parohiei şi a satului Plopeni

 

1764: „8 Septembrie 1764. „Lupu Balş Vel (mare – n. n.) Vornic” se învoieşte, înaintea „Sfinţiei Sale, părintelui Gligorie arhimandritul cheschiofilaxi tis ieras chcvasilichis monis tu Aghiu Pavlu, de la sfânta mănăstire Sfetagora, ce estw hramul Sfeti Ghiorghi”, şi cu Timoftei, egumenul de la Tudoreni, pentru moşia Morenii, în hotar cu satul său Plopenii. Balş avea şi Vălcăneştii, Feteştii. Se face schimb, „măcar că Merenii sunt oarece mai laţi, dar este moşiei mai scurtă”. Balş cheltuise peste o mie de lei cu morile. „Şi o cârciumă, ce este lângă moară”. Martori: „părinţii sfetagoreţ de la sfintele mănăstiri de la Iaşi, şi alţi boieri mari, care s-au iscălit… Care s-au întâmplat şi Sfinţia Sa, părintele Gligorie, arhimandritul de la sfânta mănăstire Sfeti Pavlu de la Sfetagora, unde este închinată sfânta mănăstire Tudoreni, viind aice cu sfânta cruce”. Pecete cu cerneală, cu blazon neînţeles”[16].

 

1766: „8 septembrie 1766. „Grigorie arhimandritul cheschiofilaxi tis eras che vasilichis monis tu  Agiu Pavlu de la sfânta mănăstire Sfăntagura” şi egumenul Timoftei de la Todireni dau zapis lui Lupu Balş pentru schimbul pomenit. Iscălitură grecească. Pecetea mănăstirii Sf. Pavel”[17]. Odată cu stăpânirea lui Lupu Balş, Merenii devin, practic, o componentă a Plopenilor, şi ca teritoriu, şi ca istorie – în măsura în care putem numi istorie firimiturile existenţiale, cu care s-au nutrit, de-a lungul vremii, generaţiile. Vâlceaua îngustă a vetrei Merenilor a rămas cum a fost chiar şi în ziua de astăzi, cam cu acelaşi număr de gospodării, dar cu case făloase în urâţenia lor arhitecturală şi cu mult mai puţini pomi fructiferi. În 1912, sătucul avea 35 de gospodării şi 132 suflete (69 bărbaţi, 63 femei); în 1930, 42 de gospodării şi 224 de suflete (112 bărbaţi, 112 femei); în 1941, 49 de gospodării şi 238 suflete (121 bărbaţi, 117 femei); în 1948, 54 gospodării şi 233 suflete (113 bărbaţi şi 120 femei); în 1956, 69 gospodării şi 222 de suflete – unul era al meu, dar nu se mai pune la socoteală (p4 bărbaţi, 128 femei); în 1966, 85 gospodării şi 274 suflete (136 bărbaţi, 138 femei), iar în 1971, 85 gospodării, cu 274 suflete (136 bărbaţi, 138 femei)[18]. Boierul Lupu Balş, ctitorul bisericii din Plopeni, în vecinătatea căreia şi-a săpat leagănul veşniciei, a adus mână de lucru de pe toate moşiile sale bucovinene şi basarabene, acesta fiind motivul dispariţiilor datinilor încă de atunci, pentru că, în absenţa unui nucleu puternic, prin care să se continue o tradiţie, însăşi identitatea dispare, cea a satelor copilăriei mele fiind mai curând târgoveaţă, decât rurală, inclusiv prin port. Iar eterogenitatea asta se desluşeşte limpede în listele de împroprietăriri din 1864, când, ca să dau un exemplu, dintr-un „Ivan, rusul”, se ivesc două neamuri diferite, Ivan şi Rusu.

 

Mereni şi Plopeni, în 1774

 

1772: În hărţile austriece, care pregăteau logistic ocuparea nordului moldav, Merenii aveau  doar 9 case, din care 2 pe deal, Pe partea stângă a drumului erau casele familiilor Gâză şi Hartup, iar pe dreapta, cele ale neamurilor Climincu, Papuc, Gâză, Şutac şi Neagu. În Plopeni erau mai multe case, 13 doar în Palagheni, 5 pe Dobroaia şi câteva zeci pe drumul nare spre Botoşani.

 

1775, martie 1: „O scrisoare iscălită de dumnealui logofătul Mihai Sturza, fiind atunci clucer, prin care arată că, pentru moşia Vlădiceni, sat întreg din ţinutul Hotinului, ce au fost dat-o răposatul logofăt Lupu Balş schimb fratelui dumisale, răposatului Iordache Balş, pentru moşia Plopeni şi, la urmă, s-a aflat a mănăstirii Ocnii; s-au învoit răposatul Lupu Balş cu logofătul Mihai Sturza şi i-au dat altă moşie, Novi Suliţa, tot din ţinutul Hotinului, şi au rămas Plopenii tot la stăpânirea logofătului Lupu Balş”[19].

 

1782: În 11 noiembrie 1782, când Georg Lauterer, venind dinspre Iaşi, prin Botoşani, „pe nişte drumuri proaste”, şi trece, prin Salcea şi Plopeni, sat „aşezat pe deal, într-un ţinut păduros”, vama austriacă spre Suceava se afla la Tişăuţi, râul Suceava fiind traversat de „un pod construit pe trei piloţi”, iar de la Suceava a „mers, pe un timp foarte rău şi căi rele”, spre Cernăuţi, iar de acolo, prin Lvov, spre Kracovia[20]. Podul de la Tişăuţi, de atunci, avea să determine apariţia unui nou sat, Ratuş, format din câteva gospodării, adunate în jurul hanului respectiv.

 

1798-1808: Între anii 1798-1808, hatmanul Răducanu Roset a cheltuit cu leafa (hacul – în Răfuieli) preoţilor, dascălilor, chelarului, argaţilor, grădinarilor şi plugarilor care deserveau biserica din Plopeni câte 132 lei pe an. Pe moşia Plopeni a lui Răducanu Roset trudeau 150 de clăcaşi, plătiţi cu câte 70 parale de falce cosită. Hatmanul avea, numai în Plopeni, 1.800 de fălci de fânaţe, încasând sume uriaşe din vânzarea fânului. De la săteni, moşierul încasa dijma de la imaş şi fânaţ, „răfuielile” (deci evidenţele contabile) consemnând următoarele venituri anuale: 1799-1800: 125 lei şi 108 bani / 1800-1801: 127 lei şi 84 bani / 1801-1802: 407 lei şi 21 bani / 1802-1803: 346 lei şi 39 bani / 1803-1804: 215 lei şi 9 bani / 1804-1805: 416 lei şi 36 bani. Cu trecerea vremii, pretenţiile boierului sporesc, el încasând de la ţărani, în 1807-1808, 27 iei şi 26 bani pentru păşunatul celor 553 de oi ale sătenilor, 113 lei şi 34 bani dijmă la 2.281 stânjeni fân, 1.764 lei şi 20 bani din vânzarea fânului cosit de plopanari şi 719 lei şi 23 bani din vânzarea ierbii de coasă. În anul agricol următor, 1808-1809, Răducanu Roset încasează 32 lei şi 10 bani pentru 645 oi scoase la imaş, 127 lei şi 24 bani dijmă pentru 2.552 stânjeni fân, 1.622 lei şi 22 bani pentru 109 fălci şi 40 prăjini iarbă, folosite de bucovinenii de peste apa Sucevei şi din munţi, pentru cirezi şi pentru iarbă de coasă, 129 lei pentru imaşul sătesc şi 729 lei din vânzarea fânului cosit.

 

1809: Un testament din 21 martie 1809, diata lui Iordachi Balş, menţionează „biserica din Plopeni, unde să află îngropată răposata maica mea”, cerând „să se facă, pe tot anul, o dată, pomenire, cu toată rânduiala cuviincioasă, la biserica din Plopeni, unde să află îngropată răposata maica mea”[21].

 

Condica parohială din Plopeni

 

1848: O pagină din condica de căsătorii, datată, inclusiv prin sigiliu, în 1848, precum şi următoarele, pe care nu am prea avut când să le descifrez, fiind scrise cu buchii chirilice de mână, diferite de la preot la preot, vehiculează nume precum: Dumitru şi Margareta PALAGHEAN, Nicu PALAGEANUL, Ioniţă şi Maria PAIU, Costache PAIU, Vasile MIHALACHE, Nastasia şi Costache a lui Nichita RUSSU, Costachi şi Safta PRICOP, Niculai IVAN, Costache SAVA, Anastasia şi Vasile sin (fiul) Pavel RUSU, Elena şi George sin Pavel RUSU, Nicolai IVAN, Vasile CIUBOTARU, Iancu TILIUŢĂ, Nastasia şi Costache JERCĂLĂU, Nastasia şi George BÂRZU, Elisaveta şi Costache PALAGHIA, Alecu MANCIU, Elena şi Alecu al lui Ion PALAGEAN, Costachi TILIUŢĂ, Casandra şi Manoli PALAGIAN, Costachi SAVEN, Panaite MUNTEANU, Safta şi George ZAHARIA, Elena şi Nichita PĂDURARUL, Saveta şi Alecu ASLAM, Costachi SAVIN, Ştefan SAVIN, Iordachi PRICOP, Ştefan ŢÂNŢARI, Nicolai GÂZĂ etc

 

1855: Corespondenţă de lângă apa Sucevei, 22 octombrie. Salcea şi Plopenii, de unde scriu, sunt situate pe graniţa Moldovei, către Bucovina, dar în Moldova, vis-á-vis cu urbea Suceava, de care se despart prin fluviul cu acest nume, Suceava. Noutăţile noastre de aici sunt demne de toată compătimirea şi întristarea. Scumpetea ce ni se însemna mai nu-şi are perechea în istoria acestui Principat, aceea creşte şi se măreşte văzând cu ochii. Chila de grâu se vinde, aice, la graniţă, pe loc, de la 7 până la 7 galbeni şi jumătate, la Iaşi, de la 7, până la 8 galbeni. Guvernul începu a trimite oamenii săi prin ţinuturi, spre a cumpăra o sumă însemnată de grâu, cu scop, se pare pentru a preveni o carenţă de pâine neprevăzută, dar posibilă. Celelalte soiuri de cereale sunt încă foarte ridicate în preţuri, din care cauză se înţelege că manufacturile încă se scumpiră peste toată aşteptarea. Proprietarii şi posesorii, văzând nişte atari mişcări în preţuri, începură a cere, pe produsele lor, preţuri aşa de mari ca cumpărătorii să nu se apropia de ei, şi poate fi că aceasta încă e una dintre cauzele urcării preţurilor peste aşteptare. Toamna întreagă o petrecurăm în secetă, din care cauză arăturile şi semănăturile de toamnă nu ne promit vreo fertilitate favorabilă a pământului pentru anul viitor”[22].

 

1864: „În Mereni şi Plopeni existau, în 14 august 1864, şase familii de clăcaşi, care, pentru că aveau câte 4 boi, au fost împroprietărite cu câte 5 fălci şi 40 prăjini pământ arabil: Vasile MIHALACHE,  Niţă a lui Pavel PALAGHIANU,  Mihalache MUNTEANU, Vasile IVAN, Panaite PALAGHIANU, Simion MURARU: / Împroprietăriţi cu câte 4 fălci de pământ arabil, pentru că aveau numai câte o pereche de boi, au fost, în Plopeni şi Mereni, 66 de capi de familie: Alexandru POPII, Andrei BUTNARAŞU, Vasile JĂRCĂLĂU, Vasile CURCĂ, Vasile ANUŞCĂ, Ion NEAGU, Vasile CURCĂ, Profira Gh. GODROMAN, Gheorghe DASCĂLU, Gheorghe LAZĂR, Gheorghe PAIU, Ileana lui Dumitru MOŞU, Ileana lui Inacachi MUNTEANU, Alecu MANCIÙ, Vasile BÂRZU, Vasile COCIORVEI, Vasile al lui Niculai IVAN, Vasile PALAGHIANU, Gheorghe FANDACHE, Maranda lui Gheorghe BUTNARAŞU, Gheorghe sin ANDREI, Gheorghe a lui Alecu MANCIU, Gavril ICHIM, Dumitraş CLIMINCU, Dumitru BOGDANU, Ion BOBU, Iordache MACOVEI, Iordache CAZACA, Ioniţă PAIU, Iordache BOBU, Costache BÎRZU, Costache APORCĂRIŢII, Catrina MOAŞA, Costache MUNTEANU, Costache NEAGU, Manolache ROBILĂ, Neculai GÎZĂ, Neculai ICHIM, Niţă a PALAGHII, Niţă a NIŢULUI, Pricopie CAZACU, Simion a ZAMFIREI, Tudorache GĂINARU, Fotache GUGU, Vasile MUNTEANU, Gheorghe a lui Iordache PAIU, Iordache zet OLARIU, Iordache PRICOP, Ilaş DULGHERIU, Costache a lui Zoiţa DASCĂLU, Costache PAIU (document rupt), Costache PRICOB, Costache SAVA, Manolache Gh. PAIU, Manolache PALAGHEANU, Neculai IVAN, Nică a lui Gheorghe PAIU, Niţă ANUŞCĂ, Niculai ANUŞCĂ, Scarlat sin ANDREI, Simion PASCAL, Toader a lui Panaite MUNTEANU, Costache a lui Alexandru POPII, Costache a lui Nichita RUSU, Costache MIHALACHE. / Alţi săteni, 132 la număr, care nu aveau animale de povară, fiind „clăcaşi cu palmele”, au fost împroprietăriţi cu câte 2 fălci şi 40 de prăjini: Alecu ASLAM, Vasile a lui TOADER, Catrina GĂINARU, Vasile Gh. NEAGU, Vasile HALAT, Vasile CÎRLAN, Safta VRABIE, Gheorghe a lui Ancuţa DAN, Gheorghe a lui Manolache LUNGU, Gheorghe sin CAZACA, Gheorghe GĂINARIU, Vasile MACOVEI, Vasile sin CAZACU, Vasile a lui Niţă BOBU, Vasile TUŢĂ, Vasile a MOŞULUI, Vasile a Paraschivei URSULUI, Gheorghe MEHEREA, Gheorghe PRISACARIU, Gheorghe DAN, Gheorghe ZAHARIA, Gavril a SANDULUI, Gheorghe JĂRCĂLĂU, Gheorghe sin NEAMŢU, Gheorghe a SANDULUI, Gheorghe a lui Panaite RUSU, Dumitru PALAGHEANU, Dumitru DASCĂLU, Ianacachi BÎRZU, Ion SAVA, Iordache LAZĂR, Saveta a lui Iordache GHILAN, Ioniţă GODROMAN, Ileana SANDII, Iordachi a lui Niţă BOBU, Iordachi a lui Constantin PAIU, Constantin BÎRSAN, Constantin DAN, Costache MANCIU, Costache a lui Iordache PALAGHEANU, Costache CAZACU, Costache TUDUR, Manolache SPOIALĂ, Mihalache FANDACHE, Niculai HALAT, Panaite NEAGU, Sava ŢÎNŢAR, Tudor DASCĂLU, Tudur MUNTEANU, Toader CERCEL, Toader CĂLIAN, Alecu JĂRCĂLĂU, Vasile zet CAZACU, Niţă sin NEAMŢU, Gheorghe BOLOHAN, Gheorghe FLOREA, Gavril zet BÎRZU, Gheorghe zet NEAMŢU, Gheorghe SPATARIU, Gheorghe sin MACA, Dumitru BUCŞĂ, Dumitru TILIUŢĂ, Zoiţa a lui Dumitru a SANDEI, Iancu TILIUŢĂ, Ion zet BITERI, Iordache SAVIN, Iordache sin OLARIU, Iacob ŢÎNŢAR, Iordachi Alecu MANCIU, Ion a SANDULUI, Iordache PINTILEI, Costache GĂINARU, Costache COCIORVĂ, Costache IR1MIA, Costache TILIUŢĂ, Costache a lui Lupu GRĂSAN, Costache a lui Manole PAIU, Zoiţa a lui Manolache DAN, Neculai ŢURŢU, Neculai SPOIALĂ, Postolache SAVIN, Toader ADAM, Toader LIONTE, Toader DAN, Filip VIERIU, Ancuţa SAVIN, Vasile ZAHARIA, Maria lui Vasile MARIA, Vasile CIOBANU, Gheorghe MURGU, Gheorghe de la POPA, Safta CHIHĂIŢA, Gheorghe C. PĂDURARU, Gheorghe a lui Dumitru BOGDAN, Iordache PALAGHEANU, Iordache VULPE, Iordache a lui TOADER, Costache PANŢIRU, Niţă a MOAŞEI, Panaite MUNTEANU, Savin BUCŞĂ, Toader a lui Andrei CAZACU, Soltan a lui Timofti SAVIN, Gheorghe a lui Alexandru POPII, Ion PALAGHIANU, Costache JĂRCĂLĂU, Maranda a lui Petru IVAN, Alecu a lui Niţă BOBU, Axinia PETRIŞOR, Profira a lui Vasile IFTIME, Zoiţa a lui Ivan RUSU, Alecu VOL1NTIRU, Gheorghe ŢURTU, Dumitru HARTUP, Ilinca CAZACU, Iordache BÎRDĂHANU, Iordache CĂLIAN, Niţă ZAHARIA, Nică CAZACU, Safta lui Ion PALAGHIANU, Sofia RUSU, Toader a PORCĂRIŢII, Gheorghe RADU, Manole al Ancuţa IVAN, Dumitru FLOREA, David PINTILEI, Alexa PĂDURARU, Ştefanache a POPII, Simion PETRIŞOR, Costache BALAN, Neculai a lui Constantin PAIU, Gheorghe a lui Manole SPATARU. Au mai primit câte 12 prăjini şi loc de casă: pădurarul Alecu CIOBANU, jitarul Vasile Alecu MANCIU, nevolnicul Gheorghe CAZACA, văduva Paraschiva MARCHITAN, nevolnicul Iacob ŢURŢU, nevolnicul Ştefan ŢÂNŢAR, pietrarul Alecu CHETRARU, meseriaşul Gheorghe CORCOLAN, văduva Maria PERSAN, preotul Manolache ZAHARIA, văduva Casandra lui Gheorghe PAIU, pădurarul Lupu CIOBANU, văcarul Dan ŢIGÂNAŞU, văduva Zoiţa MURGULEASA, fierarul Vasile GRUMEZA, servitorul Dumitru lui Ivan RUSU, nevolnicul Niţă a BABII, văduva Bălaşa DIACONIŢA, dascălul Gheorghe DASCĂLU, preotul Manolache VASILIU”[23].

 

1901:Mereni, sat, în preajma comunei Burdujeni, plasa Siretul, jud. Bo­toşani, cu o populaţie de 76 familii sau 108 suflete, din care 68 contribuabili. Locuitorii  posedă: 28 vite mari cornute, 2 cai şi 5 mascuri”[24]. „Plopeni, sat, jud. Botoşani, plasa Siretul, situat pe o coastă de deal, în stânga râului Suceava şi în partea de sud-estică a comunei Burdujeni Sat. Are o populaţie de 325 familii sau 766 suflete, din care 175 contribuabili; o biserică, zidită înainte de anul 1778, de Lupu Balş, Mare Vornic în Ţara de Jos, şi de Safta, soţia sa şi fiica lui Iordache Cantacuzino-Deleanul, Mare Spătar, deser­vită de 1 preot şi 1 cântăreţ; o şcoală mixtă, condusă de un învăţător şi frecventată de 30 copii. Locuitorii posedă 206 boi şi vaci, 13 cai, 205 oi, 49 porci; 45 stupi cu albine. În comună sunt 4 comercianţi şi 3 meseriaşi”[25].

 

1904: Nicolae Iorga, călătorind de la Burdujeni spre Botoşani, scria despre Plopeni: „De la Burdujeni, spre Botoșani, în trăsura bunișoară, cu cai focoși, a unui birjar evreu, rapt în coate, care a slujit în oaste și vorbește destul de înțeles românește. De o parte, apa Sucevei, cu vederea orașului numit de la dânsa. De alta, valuri blânde de pământ foarte roditor, pe care grâne înalte așteaptă încă secerișul, și porumbul cu foile largi și grele își 1eagă rodul supt spicul auriu, pe când pășunile sunt smălțate de o nemărginire de flori galbene, de lumânărele înalte și drepte, de busuioc vânăt, de cicori ca niște picături de cer senin, de coada-șoarecului albă, cu floricelele adunate strâns în mănunchi. Pe drumul uscat, vântul rece înalță nori de praf, prin care răzbat care încete, cu boii cuminți, privind dulce cu ochii mari, negri și umezi, căruțe cu calul înhămat supt arcul de lemn, care se obișnuiește și în toată Rusia, săteni frumoși, în cămăși foarte curate, purtând pălăria de pâslă, cu margini mari, peste pletele ce fâlfâie, țărance mai mult ofilite, îmbrăcate urât, în polcuțe și rochii de cit din oraș, cu cosițele tuflite supt barizul negru, tot de cumpărătură. O trăsurică încărcată cu sifoane poartă numele domnului fabricant Șmilovici, al cărui vizitiu botos duce marfa, de la un crâșmar de sat, la altul. Dintru întâi, satele au încă înfățișarea bună: case cu șindrilă stau lângă acelea pe care le acoperă stuful, așezat frumos, în pături sau căzând în mițe putrede; fereștile sunt, chiar și la acestea din urmă, mărișoare, ferești de târg, prin care poate veni lumina. Plopenii arată o foarte frumoasă biserică, din a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, întemeiată de marele boier Lupu Balș, a cărui soție se odihnește lângă lăcaș, supt o piatră cu armele Cantacuzinilor, familia ei. Preotul și poporenii au reparat, deunăzi, marea clădire, care ar împodobi și un oraș”[26]. „Multe răzbunări mişeleşti s-au mai făcut prin sate. Până şi preoţi şi învăţători au fost bă­tuţi, după cerinţa unor favoriţi ai celor trimişi „să liniştească spiritele”… Orori inutile! E un nonsens acesta, căci nu-mi pot închi­pui orori utile. Un gazetar a comis această ex­presie barocă şi o lume întreagă o repetă, fără să-şi dea seamă că nu are nici un înţeles. Dacă în veacul al douăzecilea, într-o ţară pe care ne străduim să o trecem în ochii lumii drept o ţară civilizată, se găsesc oameni care ţipă în contra ororilor inutile, asta înseamnă că ororile utile sunt cel puţin scu­zabile. Şi atunci trebuie să se atârne decoraţii pe pieptul tuturor zbirilor, fie jandarmi rurali, fie poliţişti din Bucureşti, care pun ouă răs­coapte subsuoară, care bat cu vâna de bou, care întrebuinţează torturi rafinate, într-un scop util, de pildă pentru a descoperi un cri­minal. Ororile acestea, fiind făcute într-un scop util, sunt şi ele utile, după teoria celor cu ororile inutile”[27].

 

1907, martie 6: Ţăranii din Siminicea, Adâncata, Mereni, Plopeni şi Salcea au intrat şi devastat târgul Burdujeni, în ciuda împotrivirii companiei conduse de maiorul Văscan (100 de soldaţi, care păzeau gara, primăria, oficiul poştal, farmacia Lang şi depozitele de pulbere) din Regimentul 15 Războieni. Răsculaţii „fiind beţi, se dedau la adevărate acte de sălbăticie, fără să comită însă omoruri”[28].

 

1916-1918: Cu statut de plopanari, ceea ce şi sunt în fond, au murit pentru Neam şi Ţară tinerii din Plopeni şi din Mereni care s-au numit: Toader ANDRIEŞ, Vasile ANDREI, Ion BÂRZU, Savel BOBU, Gheorghe BOLOHAN, Petru BUDEANU, Octav DASCĂLU, Nică FLOREA, Gheorghe GODROMAN, Constantin GÎZĂ, Lazăr IREMIA, Vasile LAZĂR, Vasile MANCIU, Gheorghe MUNTEANU, Costică NEAGU, Costache PALAGHEANU, Petru PALAGHEANU, Constantin PĂTRAŞCU, Leon PAIU, Gheorghe RUSU, Vasile RUSU, Dan STOICA, Dumitru TANASĂ, Neculai ZAMFIR, Gheorghe ANDREI, Dumitru BÂRZU, Ion BITERE, Leon BOBU, Gheorghe BURSUC, Gheorghe CLIMINCU, Gheorghe FLOREA, Samuel FĂGĂDĂU, Ivan GODROMAN, Dinu ICHIM, Alexandru HRIŢUC, Ion MACOVEI, Constantin MANCIU, Săvel MUNTEANU, Leon NEAGU, Dumitru PALAGHEANU, Vasile PALAGHEANU, Constantin PINTILIE, Mihai RADU, Leon RUSU, Petru SANDU, Vasile STOIAN, Octav TODIRAŞ[29].

 

Un “izmănar” de la Mărăşeşti: Leon Bîrzu din Plopeni

 

1930: O ştire de ziar, referitoare la cele „trei luni de când Suceava a trăit o zi de spaimă în năvala sătenilor din Bosanci”[30], m-a făcut să sper că voi putea afla mai multe despre un tăinuit, mai recent doar din ignoranţă, episod al istoriei sucevene, soldat cu uciderea bunicului meu, Mihai Gâză din Mereni. Aflasem câte ceva, în copilărie, de la bunica Adela sau „Mămucuţa”, cum îi ziceam noi, nepoţii, dar şi Mămucuţa îşi amintea tot mai greu amănuntele episodului care a lăsat-o singură, cu şapte copii de crescut: Maria, Ioan, Eugenia, Petru, Ilie – tatăl meu, Gheorghe şi Ileana. Din fericire, fetele erau harnice şi gospodăroase, iar băieţii au tot aflat de muncă prin sat (tata, ca cioban al dragului nostru Petruţă Tihaniuc, căruia i se spunea Ţâbulea), iar casa frumoasă, cu ferestre şi camere luminoase spre răsărit şi cu cerdac lung, dar iscusit ferestruit, spre vest, spre grădina cu pomet bogat, pe care o durase tot bunicul, şi din care ne înfruptam cu răsfăţ noi, nepoţii care nu l-au cunoscut niciodată. Ştiam, de la naşul de botez al mamei mele, Viorica, Leonache Bârzu, om care ţinea cu mândrie, în „casa cea mare”, titlul împroprietăririi regale şi brevetul decoraţiei prin care i se recunoşteau meritele de „izmănar” la Mărăşeşti (documente pe care le păstrează cu sfinţenie verii mei, Mihai Gîză şi Marcela Cantea), că şi bunicul luptase lângă el, umăr la umăr, pe toată durata războiului, dar după el nu se păstrase nimic. „Le-au luat jandarii, când l-au adus acasă pe ţol”, îmi zicea bunica, fără a lăcrima, fără a se încrunta, ci doar căutând cu ochii Sfântul Soare, pe care îl cinstea cu trei cruci, în largul văilor, mutând cârja în mâna stângă, pe care avea, jucând sub piele, o sferă cât o nucă, moale la pipăit, dar zvâcnind din pricina unei vinişoare în jurul căreia se adunase. Bunica a murit târziu, la vreo 90 de ani, prin 1967 – dacă nu mă înşel. Căzuse într-un somn adânc şi, în vreme ce copiii, ginerii şi nurorile sfătuiau afară, eu, care rămăsesem în odaia ei, am văzut că a deschis cu uimire ochii mari şi, privind într-o depărtare neştiută celorlalţi, a şoptit uşor înciudată: „Doamne, pentru ce am trăit eu viaţa asta?”. Apoi a oftat a uşurarea şi a plecat pentru totdeauna, lăsându-ne moştenire o incredibilă seninătate a chipului mărturisitor de suflet. Nu înţelegeam şi încă nu înţeleg: fusese fericită, iubită, răsfăţată. Era o zână bună pentru toţi urmaşii ei şi, totuşi, se întreba, în ultima clipă, pentru ce a trăit viaţa asta. Putea trăi şi altceva? Urma să trăiască altceva? În privinţa bunicului, cred că Mămucuţa preluase câte ceva şi din legendele satului. Cică într-o duminică de vară, bunicul, însoţit de alţi camarazi de război şi de tineri călări, au mers la Ratuşul lui Ţînţar, mai sus de podul de lemn vechi, care venea dinspre Bosanci, îndreptându-se spre Botoşani. Erau, acolo, pe ambele maluri, câte o barcă, legată cu lanţ de cablul care traversa râul Suceava. Pe celălalt mal au sosit, tot călări, bosâncenii, dar numai unul dintre ei a urcat în barcă („Oniu şi nu mai ştiu cum”, zicea bunica – cred că David Oniu[31] şi nu Gheorghe Oniu[32], cel judecat şi achitat, la Suceava, în procesul din 16 iulie 1930, care era mult mai tânăr decât bunicul), iar bunicul, în ceastălaltă, îndreptându-se spre mijlocul vadului. Obiceiul era vechi, îmi spunea Mămuţica, de pe vremea în care apa Sucevei despărţea Moldova de partea ei voievodală, când bărbaţii se întâlneau în mijlocul apei pentru a pune la cale acte de contrabandă, tolerate şi de austrieci, şi de moldoveni. În vremea războiului, bosâncenii au luptat sub steagul austriac, iar plopanarii – sub cel românesc, şi nu se ştiu alte cazuri de bucovineni, în afară de cele ale udeştenilor Gherasim Nicoară şi Dumitru Catană, care să fi ales să-şi sape singuri mormintele, decât să tragă în fraţii lor, românii. Şi tare-i mai doare-n lungul zării pe românii de astăzi de memoria acestor tineri care, aidoma lui Iisus, au luat păcatele neamului asupra lor, Nicoară şi Catană fiind executaţi de colonelul Pop, la Satu-Lung, lângă Săcele. În mijlocul apei, Oniu şi bunicul au pus la cale cum vor protesta satele lor, în joia de târg, la Suceava împotriva nedreptăţilor vieţii. A ieşit, cică, mare zavistie atunci, s-au spart dughene şi ferestre, apoi la vreo cinzeci de oameni de prin mai multe sate au fost arestaţi, anchetaţi, judecaţi şi eliberaţi după câteva zile. Nu ştia Mămuţica dacă toţi au avut parte de „ancheta” lui bunicul: „L-au întins pe o masă, au pus în lungul trupului o blană de brad şi au bătut în ea cu maiul; n-au rămas urme, dar i-au sfărâmat totul pe dinăuntru. Mi l-au adus în pătură şi s-a prăpădit după vreo doi ani de suferinţă şi neputinţă”. „Bine, dar îşi vărsase sângele pentru ţară!”, i-a strigat copilul din mine, îmbătat de lecturile eroice obligatorii la şcoală. Şi?

 

1941-1945: S-au jertfit pentru Neam şi Ţară: Ion ASLAM, Vasile BÂRZU, Vasile BOLOHAN, Ion BOBU, Dumitru CĂLIAN, Leon CLIMINCU, Ion CHIRIAC, Constantin DAN, Ion FANDACHI, Ioniţă GALAN, Alexandru GĂINARU, Mircea MELINTE, Ilie MORARU, Petru MAGAZIN, Leon NEAGU, Constantin OLARU, Gheorghe PALAGHEANU, Mihai PALAGHEANU, Zamfir PALAGHEANU, Ion PRICOP, Ion RUSU, Ilie SANDU, Gheorghe SAVA, Manole SAVIN, Ion BÂRZU, Toader BELŢIC, Vasile BUDEANU, Alexandru BUTNĂRAŞU, Gheorghe CIOBANU, Constantin CURCĂ, Gheorghe CAZACU, Constantin DIACONU, Mihai C. GÎZĂ, Filaret GALAN, Mihai ICHIM, Gheorghe MIHALACHE, Ilie MORUZ, Petru MUNTEANU, Dumitru OLARU, Ioan Ghe. PAIU, Dumitru PALAGHEANU, Vasile PALAGHEANU, Mihai PINTILIE, Vasile POPA, Dumitru RUSU, Constantin SAVA, Constantin SAVIN[33].

 

1945: „Următorii învăţători se transferă, pe ziua ie 1 Septemvrie 1945, la şcolile primare din oraşul şi judeţul Botoşani, trecute în dreptul fiecăruia:  Marţonea Mihai, de la Salcea, la Plopeni, Salcea – judeţul Botoşani, V b., art. 177”[34].

 

1946: „Ministerul Cooperaţiei / Buletinul Cooperaţiei Române Nr. 40 din 5 Octomvrie 1946 – Constituiri de societăţi cooperative: Cooperativa „Energia”, comuna Salcea, satul Plopeni, judeţul Botoşani”[35].

 

1947: „Se rectifică deciziunea Nr. 45.554 din 1947, publicată în Monitorul Oficial Nr. 210 din 12 Septemvrie 1947, în sensul că se revine asupra licenţierii din serviciu făcută pe data de 1 Septemvrie 1947, a următorului personal clerical: Ion Teodorescu, cântăreţ, parohia Plopeni, Botoşani”[36].

 

 

[1] Academia Română, Documente privind Istoria Românilor, A. Moldova, sec. XVII, vol. IV, p. 465

[2] Iorga, N., Documente amestecate, p. 49

[3] Academia Română, Documente privind Istoria Românilor, A. Moldova, sec. XVII, vol. V – 1621-1625.doc. 6 Academia Română, Documente privind Istoria Românilor, A. Moldova, sec. XVII, vol. V – 1621-1625.doc. 6

[4] Academia Română, Documente privind Istoria Românilor, A. Moldova, sec. XVII, vol. V, doc. 138

[5] Theodor Codrescu, Uricarul, Iaşi 1892, vol. XX, pp. 132-133

[6] Arhiva Istorică Centrală a Statului, Catalogul documentelor moldoveneşti, vol. III, doc. 1099

[7] Iorga, op. cit., p. 55

[8] Theodor Codrescu, Uricariul, vol. XV

[9] Teodor Bălan, Documente bucovinene, vol. IV, pp. 40-42

[10] Iorga, op. cit., pp. 56-58

[11] Iorga, op. cit., p. 59

[12] Academia Română, Documente privind relaţiile agrare în veacul XVIII, Editura Academiei, 1966, p. 252

[13] O parte dintre străbunii obşteşti ai plopanarilor provin, deci, din ţinutul Hotinului, adică din întinsa localitate Noua Suliţă, din Mărşininţi şi din Vlădina. Unii pot fi identificaţi, prin urmaşi, după nume, alţii, deşi n-au mai lăsat vreun nume prin vreme, s-au continuat, prin contribuţia maternă, pentru continuitatea altor nume şi neamuri. Satul Vlădina (Vlădiceni), pentru care Lupu Balş obţinea Plopenii, nu-i mai aparţinea, la data efectuării schimbului, dar problemele se rezolvă ulterior, aşa cum rezultă dintr-un document din 1 martie 1775 şi din hotărnicia din 1803-1804.

[14] Academia Română, Documente privind relaţiile agrare în veacul XVIII, vol. II Moldova, p. 260

[15] Analele Academiei Române, secţia istorică, vol. XXXI, 1908-1909, pp. 17-351

[16] Iorga, op. cit., p. 61

[17] Iorga, op. cit., p. 62

[18] Stanciu, Aurel, Pagini monografice – manuscris

[19] Th. Codrescu, Uricarul, vol. VI, Iassii 1875, p. 336

[20] Călători, X, partea I, p. 333

[21] Copie legalizată de Comisia hotăriturilor ţinutului Hotin de pe Diata răposatului Iordachi Balş, ce este din 1809, Mart 21, către care s-au alăturat şi tălmăcirea ei în dialectul rusesc. Şi întru asemenea s-a alăturat şi copia diatei Logofătului Constantin Balş, din 1822, Genarie 30, cu adaosul în urmă din acel an Iunie 5

[22] Gazeta Transilvaniei, nr. 90, 9 noiembrie 1855, p. 349

[23] Manuscrisul regretatului învăţător Aurel Stanciu.

[24] Lahovari, George Ioan, Marele Dicţionar Geografic al României, Volumul IV, Bucureşti 1901, p. 315

[25] Lahovari, George Ioan, Marele Dicţionar Geografic al României, Volumul IV, Bucureşti 1901, p. 770

[26] Iorga, Nicolae, România cum era până la 1918, volumul II, Moldova și Dobrogea, București 1972, pp. 27-33

[27] Gorovei, Artur, Cruzimi, Iaşi, Editura Viaţa Românească, 1921, pp. 235-242

[28] Roller, Mihail, Răscoalele  ţăranilor din 1907 – documente, Bucureşti 1958

[29] Stanciu, Aurel, manuscrisul citat.

[30] Adevărul, Anul 43, nr. 14351, 1930 octombrie 9

[31] Înfrățirea românească, anul V, nr. 1, 1 noiembrie 1928, p. 16

[32] Adevărul, Anul 43, nr. 14279, joi 17 iulie 1930, p. 3

[33] Stanciu, Aurel, manuscrisul citat.

[34] Monitorul Oficial, Nr. 246, 27 octombrie 1945, p. 9500

[35] Monitorul Oficial, Nr. 268, 19 noiembrie 1947, p. 10251

[36] Monitorul Oficial, Nr. 248, 27 octombrie 1947, p. 9601


Pagina 8 din 9« Prima...56789