Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Piedecăuţi

Găniceri români la Ceremuş – Biblioteca Naţională a României

PIEDECĂUŢI. Satul neamului de boieri care a întinat şi trădat statutul de ţinut românesc al nordului Moldovei, justificându-l drept „teritoriu polon”. Dovada: „În același an (1773), nu a fost încă posibilă cartografierea întregii zone, deoarece vremea nefavorabilă și îmbolnăvirea unui ofițer cartograf au împiedicat acest lucru. Dar Mieg a înțeles perfect cum să profite de acest răgaz în interesul țării sale. El a întrebat pe cei mai respectați oameni din țară dacă linia naturală de frontieră, pe care a găsit-o, nu a fost vreodată granița dintre Polonia și Moldova. Acest lucru nu a fost confirmat doar verbal de către ei, dar un nobil, pe nume Striska (Strâșca, Strişca sau Străşca – n. n.) a fost de acord să-i ofere un uric de donație, din secolul al XVII-lea, care confirma granița, pentru o recompensă și promisiunea nedezvăluirii numelui său rușilor sau turcilor. / Încântat de această descoperire neașteptată, Mieg a trimis un al doilea raport superiorului său, în care a făcut o serioasă analiză, atașând și uricul menționat[1]. Cu acest uric, Stephan Holubowski a primit întăritură pentru satul Piedecăuși, datorită serviciilor sale în favoarea regelui Johann Sobieski, la 20 decembrie 1691. Acest uric a fost, fără îndoială, de o mare valoare pentru Kaunitz, fiind deosebit de util în promovarea și realizarea planului său” (Werenka, Dr. Daniel, Bukowinas entstehen und aufblühen (Apariţia şi înflorirea Bucovinei), în Archiv für österreichische Geschichte (Arhive pentru istoria austriacă), Wien, 1892, pp. 98-152). Şi în dicţionarul lui Grigorovitza, fără a se şti de trădarea lui Ilie Strişca, stă scris: „Piedecăuţi este menţionat într-un hrisov din 1691 al regelui polon Ioan al III-lea, care l-a dăruit unui general al său, numit Holubowski”, în ciuda faptului că exista, anterioară, hotarnica din 10 iunie 1667, prin care moşia Nepolocăuţi, din care făcea parte şi Piedecăuţi, exista şi în vremea lui Alexandru cel Bun, care o întărea, cu satele ei, în 12 mai 1425, lui Stroici. E drept că, până la convenirea hotarelor polono-moldave pe albia râurilor şi nu pe coline, malul drept aparţinuse Poloniei, dar numai până pe culme, nu până la Dorna, Gura Humorului şi Reuseni.

1667: Aflat de pe malul stâng al Prutului, între Nepolocăuţi şi Revacăuţi, satul Piedecăuţi este menţionat în 10 iunie 1667, când i se face hotarnica.

1746: În 12 decembrie 1746, Ştefan Strâşca armaş şi jupâneasa Ilinca dăruiau „a patra parte de Pedecăuţi, ce ne este nouă cumpărătură dreaptă (din 15 iulie 1742) de la (Aniţa) giupăneasa lui (Gavril) Dobrenschi, nepoatei mele, Gafiţei, fiica lui Mihalache, ruda mea”.

1747: În 15 iunie 1747, când s-au împărţit moşiile răposatului Gavril Miclescul, a patra parte din Pedecăuţi a revenit fiicei sale, Anesta (Anisia, în alte documente).

1759: În 2 decembrie 1759, o nouă ceartă pentru moşii s-a iscat la Călineşti şi la Pedecăuţi, între Ioniţă Strâşca mare căpitan şi, de cealaltă parte, Iordache Vlad şi Ilie Strâşca. Ioniţă Strâşca avea o carte de judecată, datată în 3 august 1750, din care rezulta că Ştefan Strâşca, tatăl lui Ioniţă, ar fi dat ginerelui său doar un sfert din Călineşti.

1774: În 1774, satul avea doar 12 familii ţărăneşti, numărul familiilor ajungând, până în 1784, la doar 18 familii.

1775: Conform unui izvod de moşii din 20 ianuarie 1775, Ilie Străşca, stăpânea, ca moştenire după părinţii lui, Mihalachi şi Maria Străşca, a opta parte din Piedecăuţi. Conform declaraţiei din faţa Comisiei cezaro-crăieşti de delimitare a proprietăţilor în Bucovina, dată de stăpânii Pedecăuţilor, în 2 mai 1782, Iuoniţă Strâşca stăpânea o jumătate de sat, pe care o moştenise, Vasile Vlad stăpânea un sfert de sat singur (moştenită de mama sa de la Ştefan armaş) şi o optime împreună cu rudele sale. Dumitraş Tăutul stăpânea o şaisprezecime din satul Pedecăuţi (partea mamei sale, Sandală, fata lui Gheorghiţă Curt), în vreme ce o altă şaisprezecime din sat fusese trasă la Nepolocăuţi.

1782: „Nepolocăuţi cu Ţopenii. Pe malul Prutului, la graniţa Poloniei, cu gara de intrare în ţară numită „Grigorie Ghica-Vodă”. În faţa satului se revarsă Ceremuşul în Prut. În secolul al XVII-lea, proprietatea postelnicului Drăgan (Tăutu). De la acesta, trece jumătatea din sat la familia Stroescu şi, de la Stroescu, la anul 1745, înapoi la Tăutuleni (Sandu Tăutu). Cealaltă jumătate o capătă, prin căsătorie, pe la anul 1650, postelnicul Mihai Ţopa (străbunicul meu în gradul 7 de ascendenţă, originar din judeţul Tutova). Din această jumătate posedă, la anul 1782, Iordaki Ghiţescu o doime şi Sandu Ţopa o doime. Înmulţindu-se neamul Ţopenilor, s-a numit partea lor din Nepolocăuţi Ţopeni. Mai târziu s-a ataşat acest cătun satului vecin, Piedecăuţi. Proprietarii satului, în anul 1782: Ioan Tăutu – două pătrimi, Iordachi Ghiţescu şi Sandu Ţopa – câte o pătrime”[2].

1788, Mărturie: „Noi care mai gios suntem iscăliţi, mărturisim cu această adevărată scrisoare a noastră, la mâna Dumnealor, tot neamul Ţopeni, de pe cât arată mai jos că se află trăitori şi cu şedere pe moşiile veşnice ale sale, în satul Nepolocăuţi, în districtul Vijniţei al Bucovinii. Precum Vasile, Alexandru, Nicolai, Dumitraş, feciorii lui Iuon Ţopa, nepoţi de feciori lui Sandul Ţopa, şi Vasile, Dumitru, feciorii lui Sandul Ţopa. Şi Iuon, Gligoraş, feciorii a Ştefan Ţopa, nepoţi de fecior ot Sandul Ţopa, şi acel moş al lor, Sandul Ţopa au avut doi fraţi, anume Ştefan şi Andrieş, feciorii lui Arsenie Ţopa, nepoţi de fecior lui Mihai Ţopa postelnic, ce îi arată pe toţi Ţopenii în cărţile lor, că se trag din postelnicii mari ot ţinutul Tutovei şi, la vremea bejeniilor de demult, s-au înstrăinat Arsenie Ţopa în ţara Leşilor şi la vremi de bătrâneţe şi-au scos feciorii în Moldova, la moşiile sale, şi păr acmu nu au fost nici la o rânduială necercându-se şi rămânând săraci, au trăit cine unde au putut. Dar acmu, văzând luminate porunci, că cine se află de neam bun şi mazilesc rămână în stare strămoşească; şi noi am apucat pe strămoşii acestora, pe Arsenie, cât şi pe Mihai Ţopa mazil, şi, la rânduială mazilească, şi spre mai mare încredinţare am pus iscăliturile şi peceţile noastre, ca să se creadă. Dat 9 octombrie calendar vechi 1788. Iuon Strâjca, cap. Iordaki Perjul mazil, Grigoraş Tăutul mazil din Vilauce, Constantin Pervul cap.”[3] / În baza acestei mărturii au căpătat Iuon şi Grigoraş Ţopa, de la Oficiul Ocolului Bucovinean (Bukowinaer k. k. Kreisamt)” atestatul, în latină, de nobilitate ca mazili.

1794: În 12 aprilie 1794, Aniţa Jieniţa dăruia a şaisprezecea parte din satul Pedecăuţi copiilor ei, Ilinca, Dumitraş, Grigorie şi Paraschiva, în vreme ce monahul Dumitraşco dăruia, în 10 iunie 1795, o optime din Pedecăuţi nepotului său, Ion Strâşca.

1795: Gheorghe Tăutul, fiul lui Coste, vindea partea sa din Pedecăuţi, în 12 martie 1795, lui Ursachi Păunel, pentru 252 florini împărăteşti. „Limba oficială, întrebuinţată de către autorităţile centrale, în această regiune a fost sau numai românească sau germano-românească. Ca document, dau următoarea scrisoare, din anul 1795: // Cătră cinstit Dumia-lui Sandul Petraşcu, nobel din satul Piedecăuţi la Piedecăuţi. / Cinstit Dumia-ta Sandul! / Fiindcă mărturia Dumitale de Nobelaţie dela Leov astăzi la mine a venit; pentru aceia Dumneata fără întârziere poftesc să vii aice la mine şi să-ţi iei mărturie de Nobelaţie cum şi rămăşiţă de bani să aduci cu sine când vei veni, şi cu aceasta rămân Dumitale de bine voitor. / Renei, actuariul Consistoriului Cernăuţi / 1 Mai 1795”[4].

1796: În 20 ianuarie 1796, şi Dumitraş Tăutul vindea partea lui de sat, pentru 100 florini împărăteşti, lui Gheorghe Chirilovici. În 4 februarie 1796, Vasile Borşan şi jupâneasa lui, Paraschiva, fata lui Sandul Pătraşco din Piedecăuţi, vindeau lui Condurachi Pătraşco din Piedecăuţi, moştenire de la mama Paraschivei, Aniţa, fata lui Mihalache Străjca, pentru 31 lei 30 creiţari.

1810: „În temeiul decretului a înaltului forum din 31 decembrie 1819, Nro 4181, cu aprobarea Curţii s-a dovedit că a stăpânit… Vasile Vlad parte din moşie din Piedecouţi[5]”

1860: „Nu se mai poate tolera să se scrie, şi de acum, înainte, în actele stării civile (registrele parohiale), nume de familii în aşa fel: Isariuc, Isarciuc în loc de Isar; Teutulovici (la Piedecăuţi, în condica născuţilor din anul 1860) în loc de Tăutu; Brendzan în loc de Brânzan, Sirman în loc de Sărman, Frundza în loc de Frunză, Dragenycz în loc de Drăghinici, Babecz şi Babycz în loc de Babici; Sprincenat în loc de Sprâncenat; Mendrişoara în loc de Mândrişor; Chebici în loc de Chibici; Creciun în loc de Crăciun; Zenta în loc de Ţintă şi alte sute de aceste schimonosiri”[6].

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea raionului Coţman – Coţman (judecătorie de district), Berhomet pe Prut, Bordei sau Burdigeu, Davideşti, Dubăuţi, Havrileşti, Iujeniţa, Ivancăuţi, Clivodin, Laszkowka, Lujeni, Malatineţ, Mămăieştii Vechi, Mămăieştii Noi cu Cutul Strileţchi, Nepolocăuţi, Orăşeni, Oşehlib, Piedecăuţi cu Ţopeni, Revacăuţi, Revna, Şipeniţ, Şişcăuţi, Stăuceni, Suhoverca, Valeva, Viteleuca”[7].

1886: În primăvara anului 1886, străjerul de noapte din Piedecăuţi, Vartolomei Pişec, a descoperit, în vecinătatea casei mortuare, cadavrul unei fetiţe de o frumuseţe nespusă. Chemaţi de urgenţă, medicii din Coţman şi din Sniatin au constatat că fetiţa murise de foame, fiind fata unei mazurce din Galiţia, care pleca la muncă în Basarabia.

1887: Din 1887, avea să funcţioneze, la Piedecăuţi, o şcoală cu 2 clase[8].

1888: Biserica Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan din Piedecăuţi, reconstruită, în 1888, pe locul vechii bisericuţe a Sfântului Ioan cel Nou, avea, în 1843, 691 enoriaşi, patron bisericesc fiind Alexandru VLAD, dar postul de paroh nefiind ocupat. În 1876, patron bisericesc era Ştefan von MIKULI, cei 834 enoriaşi fiind păstoriţi de parohul Nicolai CĂRĂUŞ. În 1907, paroh era Vasile RUDEICIUC, născut în 1864, preot din 1893, paroh din 1900, cantor fiind, din 1900, Vasile SCRABA, născut în 1867.

1888: În 1888, la Piedecăuţi se finaliza construcţia bisericii noi, iar Împăratul Francisc Iosif oferea comunităţii locale suma de 200 florini, „menită a fi întrebuinţată pentru cumpărarea acaretelor trebuincioase pentru biserica nou clădită din loc”[9].

1890: În 1890, comuna Piedecăuţ avea 1.100 locuitori, în cea mai mare parte ucraineni, primar fiind Ioan Albota. Învăţător era Dimitrie Tarnowiecki, George Mandrig era paroh, iar cantor bisericesc – George Tyminski.

1891: O listă de subscripţie pentru zidirea bisericii orientale din Cacica, întocmită, în septembrie 1891, de „George MANDRIG, paroch în Piedecăuţi”, menţionează, printre familiile comunei, pe: Teodor GROMSCHI, răzeşul Ioan SOROCEAN, Ilie PRENCOVSCHI, Ileana PRENCOVSCHI, Ana ALBOTA, Eugenie ZOPA, Ileana VLAD, Vasilie MOSCALEC, Ilie BODNARIU, Teodor BODNARIU, Ştefan CHANCO, Teodor BODNARIU alui Ştefan, răzeşul Ioan ALBOTA, Mihail BODNARIU, Vasile alui Ştefan BODNARIU, Ilie alui Ştefan BODNARIU, Vasile ADAMCO, Necolai PRENCOVSCHI, Ioan MARDARI, Iuliana ALBOTA, Maria ZELINSCHI, Ioan BODNARIU, Achilina TEMINSCHI, Teodora PAORCIUC, Ileana STEFCA, Zenovia SEMACA, Zoiţa PRENCOVSCHI, Maria BODNARIU, Ilie PETRAŞCO, Maria LETVIN, Ileana ALBOTA, Necolai TARNOVIEŢCHI, Dimitrie ZAIŞLIUC, Ecaterina STRIŞCA şi Paraschiva BODNARIU[10].

1904: „După înfiinţarea Societăţii Mazililor şi Răzeşilor, au început din toate satele răzeşeşti a incurge petiţii pentru primirea în societate. Astfel, din Piedecăuţi, apoi din Stăneştii de Jos, Carapciu pe Ceremuş, Voloca etc… Câştigă un număr de membri sprijinitori şi ordinari, şi ţinu o adunare la Piedecăuţi”[11].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Piedecăuţi (Piedykoutz) cu Ţopeni, comună rurală, districtul Coţman, aşezată, în masă compactă, pe malul stâng al Prutului şi Berhomet pe Prut. Suprafaţa: 10,27 kmp; populaţia: 1.151 locuitori ruteni gr. or. şi puţini izraeliţi. Se compune din 2 sate; Piedecăuţi şi Ţopeni, precum şi dintr-un cătun, numit Izvoare. Prin bune drumuri comunale e legată cu Nepolocăuţi, Zeleneu, Berhomet pe Prut, precum şi cu drumul principal Sniatin-Cernăuţi, ce trece prin apropiere. Are o şcoală populară, cu o clasă, şi o biserică parohială, cu hramul „Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan”, ambele în Piedecăuţi. La 1776, nu erau unite aceste 2 sate într-o singură comună şi, ca atare, fiecare are istoricul său aparte. Piedecăuţi este menţionat într-un hrisov din 1691 al regelui polon Ioan al III-lea, care l-a dăruit unui general al său, numit Holubowski (menţionarea este din 1667, când i se face hotarnica, dar hrisovul lui Sobiecki III, dat de Strişca, în secret austriecilor, a constituit pentru aceştia un argument, în faţa turcilor, în favoarea falsului statut de teritoriu polon al nordului Moldovei – n. n.). La 1776 era în posesia boierulul Ilie Strişca. Numele său, probabil, vine de la cuvântul românesc „piedică”. În această comună se află un fierăstrău circular şi o fabrică de scânduri cu 2 gatere, o moară cu abur este în legătură cu această fabrică. Pe lângă acestea, mai funcţionează aci şi o fabrică de spirt. Populaţia se ocupă cu agricultura. Comuna posedă 631 hectare pământ arabil, 31 hectare fânaţuri, 21 hectare grădini, 21 hectare imaşuri, 10 hectare heleştee. Se găsesc 67 cai, 338 vite cornute, 607 oi, 225 porci şi 39 stupi de albine. Piedecăuţi-Ţopeni, moşie, cu administraţie particulară, districtul Coţman. Suprafaţa: 2,41 kmp; populaţia: 47 locuitori, în majoritate izraeliţi, restul ruteni şi poloni”[12]. „Ţopeni (Zopeny), sat, alipit la comuna rurală Piedecăuţi, districtul Coţman. La 1776, făcea parte din comuna Nepolocăuţi, ca şi Piedecăuţi. Numele provine de la un vechi posesor al său (boier basarabean, în vremea lui Ştefan cel Mare – n. n.)”[13].

1911: „În satul Piedecăuţi, de la gura Ceremuşului, e o adunare românească răzăşească. Noul deputat în dieta Bucovinei, Iancu cav. de Cuparencu, a venit să-şi cerceteze alegătorii. Datorită „Societăţii Mazililor şi Răzeşilor bucovineni”, înfiinţată acum 10 ani şi susţinută, de atunci, încoace, de un bătrân preot muncitor, Dionisie cav. de Bejan, ajutat de Dr. Iancu Cuparencu, a început o luptă de redeşteptare naţională în părţile înstrăinate, mai ales între Mazili şi Răzeşi. Roadele acestei munci, îmbinată cu atâtea greutăţi, cu pericolul de a fi ucişi de către agitatorii ucraini, s-au văzut la facerea Cadastrului naţional din anul trecut. O mare, o foarte mare parte din aceşti înstrăinaţi s-au înscris în listele româneşti, deşi nu ştiu nici o vorbă românească. Iar când au venit alegerile pentru Dieta Bucovinei, mulţi din ei şi-au dat voturile pentru candidatul sărmanului partid naţional român. / Adunarea s-a ţinut la o casă din marginea satului. Nou alesul deputat a fost primit cu tradiţionala pâine şi sare, ce i s-au oferit, în numele alegătorilor, de părintele Vlad din Nepolocăneşti (Nepolocăuţi – n. n.). Emoţionat până la lacrămi, deputatul vorbeşte întâi româneşte şi apoi ruseşte, căci numai câţiva din mulţimea adunată ştiau moldoveneşte, mulţumindu-le pentru voturile date, asigurându-i că va ţine cont de toate cererile lor şi îndemnându-i să ţină cu tărie la neamul din care fac parte… Poporul începu să plângă… întâia oară în viaţa lor, ei, cei uitaţi, vedeau între dânşii un deputat român, care îi sfătuia şi îi încuraja, le vorbea că ei sunt un neam nobil, că ei au dreptul istoric al pământului lor înstrăinat… Cine putea să fie de faţa la o scenă aşa de zguduitoare şi să-şi fi ţinut lacrămile? Popor fără noroc! / Soarele se scobora spre munţii îndepărtaţi, Ceremuşul venea cu valuri de aur, din luncile Prutului se ridicau suspine şi un cuc începu să îngâne într-o dumbravă… La graniţa Pocuţiei, un deputat român vorbea fraţilor lui înstrăinaţi… Părintele Dimitrie cav. de Zopa, profesor în Cernăuţi, fiind originar din Piedecăuţi şi cunoscând mai bine decât oricare referinţele din sat, le-a vorbit în ruseşte, limpede şi cu căldură. Le-a arătat, pe scurt, istoricul mazililor şi răzeşilor bucovineni, le-a spus cum şi-au pierdut limba şi averea, cum o parte au început să se întoarcă iarăşi la matca lor şi cum încă o foarte mare parte sunt în stăpânirea slavismului… / Mă uitam la ochii lor înlăcrămaţi, în care se răsfrângeau razele asfinţitului… Ascultau pe unul de-ai lor, care nu-i uitase… Dr. Iancu Cuparencu îi îndeamnă să-şi trimită copii la şcoli româneşti, unde cei sărmani vor fi ajutoraţi cu bani şi face un apel către ştiutorii de carte să aboneze „Revista Mazililor şi Răzeşilor bucovineni”, pe care omul acesta o scoate, pentru luminarea lor, cu mari sacrificii. / Vasile Albotă, moşneag bătrân, cu „esma vieţii în plete”, răspunde „domnilor” care au venit la ei în limba moldovenească… Îi tremură buza de jos, în ochii albaştri i se văd lacrămi şi parcă i se stânge glasul… La graniţa Pocuţiei, soarele a asfinţit; de la munţi, vin umbrele înserării… dar văd că răsare o nouă viaţă românească… / Alexandru Isăceanu”[14].

1918: „Olexa a lui Petru Storoşciuc, născut în Piedecăuţi, la 26 februarie 1885, a plecat, în toamna anului 1914, la război şi, îmbolnăvindu-se grav, ar fi murit într-un spital de lângă frontul italian, în toamna anului 1918. De atunci şi până în prezent n-a sosit nici o ştire despre el. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Ionenei Storoşciuc, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[15].

1919: „În judeţele Coţmani şi Zastavna, recolta e foarte bună, mai ales fân este foarte mult. Numai în comunele Berhomet, Cliveşti şi Piedecăuţi toată recolta a fost stricată cu totul de grindină (piatră), astfel că bieţii oameni din acele părţi au rămas lipiţi pământalui”[16].