Povestea aşezărilor sucevene: Bogdăneşti

BOGDĂNEŞTI: Povestea acestei aşezări, lesne de întrezărit din uricele care confirmă proprietăţi şi privilegiile lor, începe practic, de la tatăl lui Bogdan I Descălecătorul, Mic Crai, care vine în Moldova cu mult înaintea fiului său, unde se şi căsătoreşte cu o fată a lui Dragoş, stăpânitorul ţinutului de la Bacău până la Fălticeni, numit Câmpul lui Dragoş, şi de la legendarul Iaţco de la Voitin, care era armean, nu rutean, şi pe care îl întâlneşte legendarul Dragoş Vodă, în 1335, căpetenia maramureşeană din oastea comitelui secuilor Andrei Lackffy, care va răpune „Bourul Norocos” (Kutlu-Buga), cu trei stele (tuiuri) în frunte. De fapt, Dragoş l-a ucis pe Athalamos sau Atlamîş sau Abdallah, cumnatul lui Kutlu-Buga şi mârzac al tătarilor dobrogeni, „Bourul Norocos”, aflându-se atunci, împreună cu Bogdan din Cuhea („Fierarul”, „cuhe” însemnând „fierărie), în Lituania, pentru a susţine, în interesul veneţienilor, câteva bătălii cu cei care periclitau drumul comercial al nordului, inclusiv cea definitivă de la Sinie Vody[1].

Mic Crai a avut, în Moldova, trei feciori, pe Nicula, Mihail şi Toader, liderul neamului fiind Nicula, a cărui fată, Cerna, se va mărita cu Ivul Solca, iar fata lor, Stana, cu nepotul legendarului Iaţco din Voitin, Bogdan, fiul lui Hărman, celălalt fiu al lui Iaţco fiind Iaţco, negustorul armean din Suceava, care avea două biserici noi, la Iţcani şi la Suceava, pe care le va oferi Patriarhului Antonie, în schimbul sprijinului pentru recunoaşterea unei episcopii armene la Suceava.

Înrudirile acestea primare vor însemna dacă nu vinovăţia, măcar justificarea suspiciunii lui Ştefăniţă Vodă că Luca Arbure şi unchiul său, Isac vistiernicul, şi-ar putea dori domnia, din moment ce prin mama lui, Nastasia, sora lui Ivul Solca, Luca Arbure era os domnesc, cu rădăcină genealogică în Mic Crai, ca şi Bogdan I Descălecătorul. Proba că Bogdan Hărman era nepotul legendarului Iaţco din Voitin (Voitinel) am făcut-o în povestea Iţacanilor, dar trebuie să o reiau şi aici, cu precizarea că voi folosi pentru acele înscrisuri datarea, care este mereu aceeaşi, indiferent dacă apar în colecţiile de documente ale Academiei, în Costăchescu, Ghibănescu, Codrescu, Iorga la pagini diferite. De regulă, am folosit, în documentările mele, volumele din colecţiile Documenta Romaniae Historica şi Documente privind Istoria României, şi pentru că, chiar şi în aceste colecţii (prima, cu mai puţine documente incerte) paginile diferă, am luat ca reper data emiterii fiecărui act în parte de către cancelaria voievodală.

„Scrie la letopiseţul cel moldovenescu, la predoslovie, de zice că deaca au ucis acei vânători acel buor, întorcându-se înapoi, văzând locuri desfătate, au luat pre câmpi într-o parte şi au nemerit la locul unde acum târgul Sucevei. Acolo aminosindu-le fum de foc şi fiind locul despre apă, cu pădure mănuntă, au pogorât pre mirodeniia fumului la locul unde este acum mănăstirea Eţcanei. Acolea pre acelaş loc au găsit o priseacă cu stupi şi un moşneag bătrân, de prisăcăriia stupii, de seminţie au fost rus şi l-au chiemat Eţco. Pre carele deaca l-au întrebat vânătorii, ce omu-i şi den ce ţară este, el au spus că este rus den Ţara Leşască. Aşijderea şi pentru loc l-au întrebat, ce loc este acesta şi de ce stăpân ascultă ? Eţco au zis: este un loc pustiiu şi fără stăpân, de-l domnescu fierile şi pasările şi să tinde locul în gios, păn’ în Dunăre, iar în sus păn’ în Nistru, de să hotăraşte cu Ţara Leşască, şi este loc foarte bun de hrană. Înţelegând vânătorii acest cuvânt, au sârguit la Maramorăş, de ş-au tras oamenii săi într-această parte şi pre alţii au îndemnat, de au descălecat întăi supt munte şi s-au lăţit pre Moldova în gios. Iar Iaţco prisecariul, deaca au înţeles de descălecarea maramorăşenilor, îndată s-au dus şi el în Ţara Leşască, de au dus ruşi mulţi şi i-au descălecat pre apa Sucevei în sus şi pre Siretiu despre Botoşiani. Şi aşa de sârgu s-au lăţit rumănii în gios şi ruşii în sus” (Ureche, Letopiseţul…). Mănăstirea Iţcanilor, cu hramul Adormirea Maicii Domnului (Panaghia), exista în mai 1395, când Iaţco o închina, împreună cu biserica Sfântului Dumitru din Suceava (cea veche, din lemn), patriarhului Constantinopolului, Antonie al IV-lea. Dar cine este acest Iaţco şi dacă există vreo legătură între el şi celălalt Iaţco, întâlnit de Dragoş Vodă, pe când mergea spre Volovăţ (pe plaiurile sucevene nu a fost niciodată)? Ne lămureşte un document din vremea lui Ştefan cel Mare. Patriarhul ecumenic Antonie este cel care, în mai 1395, primea de la Iaţco (Iaskos din Mavrovlachia) „micile mănăstiri care-i aparţin în Mavrovlachia, cea a Maicii Domnului (Panaghia)[2] şi cea a lui Sfântul Dumitru[3]. Şi a rugat pe Sfinţia sa să le accepte în calitate de ctitor”[4]. Acest Iaţco, după cum aflăm dintr-un document din 18 august 1427[5], era fratele lui Herman din Voitin[6], unde Herman şi Iaţco moşteneau, de la tatăl lor, Iaţco, după cum rezultă din uricul din 16 martie 1490[7], şi o mănăstire, pe care avea să o cumpere, împreună cu întreaga moşie şi cu satul[8], Ştefan cel Mare, pentru înzestrarea mănăstirii Putna. Cele două urice probează că legendarul Iaţco, care l-ar fi întâmpinat pe Dragoş Vodă, pe la anul 1335, nu era Iaţco de la Iţcani, cum greşit sugerează legenda, ci cel de la Votinel, tatăl lui Iaţco din Iţcani, cel care închina, în mai 1395, două mănăstiri Patriarhului Antonie. Există câteva argumente, în afară de cele deja enumerate, care conduc spre ipoteza că Iaţco din Voitin, care îl putea întâmpina pe Dragoş, în călătoria lui spre Volovăţ (spre Suceava nu a călătorit), era armean, nu rusin, numele în sine aparţinând şi armenilor[9]. Cel mai important argument ar fi reprezentat de faptul că Patriarhul Antonie avea să intervină, la Alexandru cel Bun, în favoarea întemeierii unei episcopii armeneşti în Moldova: / „1401 (6909) iulie 30, Suceava Din mila lui Dumnezeu, noi, Olecsandru voievod, domn al Ţării Moldovei, cu fratele meu, Bogdan, facem cunoscut, cu această carte a noastră, tuturor bunilor pani care vor vedea această carte sau o vor auzi, că acest adevărat Ohanes, episcop armenesc, a venit la noi, la scaunul nostru, al Moldovei, şi ni s-a înfăţişat cu cărţi drepte ale patriarhului ecumenic Antonie de Constantinopol, pentru că pe patriarhul lui armenesc nu l-a cunoscut încă, ca să se ridice această episcopie, cu ajutorul domnului nostru, marele cneaz Vitovt. De asemenea, a jurat domniei noastre să primească şi să întocmească toată rânduiala bisericească. De aceea, noi am dat episcopului armenesc Ohanes bisericile armeneşti şi pe popii lor; în întreaga noastră ţară va fi volnic asupra armenilor cu dreptul său episcopal; i-am dat scaun în Suceava, în cetatea noastră. Care dintre armeni îl veţi cinsti va fi ca şi cum aţi face-o nouă, în ţara noastră, în Moldova; care nu îl va asculta noi îl vom pedepsi cu mâna lui. Iar la aceasta este credinţa mea, a mai sus scrisului Olecsandru voievod, şi credinţa fratelui domniei mele, Bogdan, şi credinţa tuturor boierilor moldoveni, şi mici, şi mari. Şi s-a scris la Suceava, sub pecetea noastră, la anul 6909 (1401) iulie, în 30, cu mâna Bratei”[10].

Acestea fiind spuse, să încercăm să trecem în revistă principalele repere documentare ale Bogdăneştilor, cu comentariile de care m-am folosit atunci când am scris cartea Bogdăneştii (2006), dar şi cu altele, care mi-au ieşit în cale între timp. Un material complet despre primii stăpânitori băştinaşi şi maramureşeni din zorii statalităţii moldave ar trebui scris, cândva şi fără excesul de temeri, turnat în limbajul sec „ştiinţific”, cu care ne-am obişnuit din literatura de specialitate. Oricum, eu, aşa cum scriam şi în prima carte cu tematică istorică[11], prefer să mă înşel singur, decât să mă mai las minţit de alţii, iar ceea ce trăiesc pe deplin, din îndelungata noastră poveste, este „istoria măruntă, care face istoria mare”, cum fericit formula Iorga într-o prefaţă a cărţii cu însemnări vechi, pe cărţi bisericeşti, a lui Corfus.

Cel mai vechi document, care are legătură cu povestea Bogdăneştilor este cel din 4 august 1400, care întăreşte şi delimitează o uriaşă moşie a „miculeştilor” (urmaşii lui Mic Crai), fraţii Nicula, Mihai şi Toader:

*

1400, august 4: Alexandru cel Bun întăreşte „boierului nostru Nicula”, care „a slujit sfânt-răposaţilor noştri părinţi (Roman I, 30 martie 1392 – decembrie 1934, şi Anastasia – n. n.) cu dreaptă şi credincioasă slujbă”, „lui şi fratelui lui, Mihail, şi fratelui lui, Toader, apoi şi copiilor lui, şi nepoţilor lui, şi strănepoţilor” etc. „un sat Berevo”, „iar hotarul lui este la movila care este la Ciungi, din câmp drept în Moldova, de la movila care este la Ciungi, pe drum, la altă movilă, la capătul ţarinei drepte, de acolo drept peste deal, pe ceretei, apoi la movila cea veche care este la drum, de acolo drept la Pârâul Negru, apoi pe pârâu în sus, până la podul lui Dragomir Brănişteriul; de la acest pod drept la movilă, la marginea dumbrăvii de sus, apoi pe margine, până la altă movilă; de acolo, drept peste vale până la o movilă, deasupra dealului, şi de acolo drept Moldova, la vale, până în dreptul movilei care este la Ciungi, la Margine. Acesta le este hotarul”.

Formula „această adevărată slugă şi boier al nostru, Nicula, a slujit sfânt-răposaţilor noştri părinţi cu dreaptă şi credincioasă slujbă, şi astăzi ne slujeşte nouă cu dreaptă şi credincioasă slujbă” cuprinde mult mai multe sensuri decât s-ar crede. Nicula era slugă şi boier, deci dregător domnesc (sluga, sinonim cu „ministru”) şi cavaler (boier sau boliarin, adică un călăreţ care slujea în oastea ţării împreună cu minimum 4 suliţaşi), şi care, evidenţiindu-se în lupte, devine boiarin. Este de presupus că Nicula provine, prin bunică şi prin mamă, din rândul cnejilor locali, moşia lui grupând sate şi teritorii aparţinând unor obşti distincte, cea a Fulticilor şi cea a Drăguşanilor. Provenind din două obşti diferite, moştenind părţi şi dinspre bunică, şi dinspre mamă, Nicula grăbeşte alegerea părţilor şi întărirea prin uric. El devine, practic, prin recunoaşterea judeciei şi prin stabilirea hotarului, stăpânul unei obşti noi, formată din mai multe sate. Meritele lui sunt slujba şi credinţa, principiile de bază ale feudalismului, care îndreptăţeau la recunoştinţa domnului. Meritele lui s-au evidenţiat în timp, poate preluând şi meritele tatălui său, care, cu certitudine, dacă n-a fost, totuşi, tatăl Descălecătorului real, atunci măcar provine dintre căpeteniile lui Bogdan Cuhea, voievodul din Maramureş, descălecător de Tară Româneasca a Moldovei, şi este cert că a intrat într-o obşte locală prin căsătorie. Dacă Nicula ar fi provenit, şi prin tată, din rândurile localnicilor, în urice nu i s-ar fi precizat hotarul printr-o formulă de alegere a părţilor, ci s-ar fi folosit formula uzuală „pe unde din veac au folosit”. În plus, prin excluderea acestei ultime formule şi pentru un hotar limitrof („iar dinspre celelalte hotare, pe unde din veac au folosit”), se confirmă că alegerea părţilor pentru Nicula se face din două mari proprietăţi, cea a părintelui său şi cea a socrului, deci a două obşti săteşti în care este recunoscut ca răzeş, ca proprietar de pământ în devălmăşie şi care obţine delimitarea proprietăţii sale.

Teritoriul pomenit în document se află parţial pe Câmpul lui Dragoş, parţial pe Câmpul Perilor, adică pe proprietăţile vechi ale lui Dragoş Viteazul, străbunul Rotompăneştilor, Ghermăneştilor, Horaeţilor şi Drăguşanilor, şi pe cel al Fulticilor, descendenţi ai lui Giula cel Mare, Stan, Iuga şi Nan, care se vor mai încuscri cu Dragoş Viteazul, nepotul acestuia, Iliaş Horaeţ (sau Goraeţ), fiul lui Sima Drăguşanul, căsătorindu-se cu fiica lui Stan Fultic din Horodniceni şi Fulticeni. Cum în triunghiul teritorial cuprins între râurile Siret şi Moldova şi Subcarpaţii Neamţului se află şi locul „unde au fost Giula Fultic” (prezent în sfatul domnesc din 1384), adică viitorul sat Giuleşti, este de presupus că Nicula aparţine, prin mamă, neamului localnic al Drăguşanilor şi că s-a căsătorit cu o fiică a lui Giula cel Mare (Fultic = Pântece), caz în care alegerea părţilor de moşii se putea face, pentru constituirea unei noi moşii, fără pomenirea hotarelor străvechi, adică ale celor de dinainte de Descălecat.

Conform tradiţiei feudale, pe care o respectă chiar şi Alexandru cel Bun, când se căsătoreşte cu ruda sa de gradul trei, Maria-Rymgailla, pentru a se păstra moşiile în proprietatea aceluiaşi neam, şi boierii practică mezalianţe „de neam”. Deci e firesc să constatăm că fiica lui Nicula, Cerna, se căsătoreşte cu Ivul Solca, fiul lui Mihul din Solca, deci nepotul lui Iliaş Horaeţ (din spiţa lui Dragoş Viteazul, fratele lui Stanislav Rotompan) şi al fiicei lui Stan Fultic, deci strămătuşa Cernei dinspre mamă. Vom vedea că şi soţii Ivul şi Cerna Solca, părinţii Stanei, îşi vor alege drept ginere pe un alt descendent de-al celui mai vechi locuitor atestat al Moldovei, adică pe nepotul lui Iaţco de va Voitin, pe care îl întâlnise Dragoş Vodă, Bogdan, fiul lui Hărman (Herman, Gherman) din Voitin, tinerii soţi primind drept zestre teritoriul care înfrăţeşte două moşii din două mărci diferite, înfrăţind, de fapt, definitiv două neamuri.

Bogdan, fiul lui Herman, al acelui Herman, frate cu Iaţco, de la care cumpără Ştefan cel Mare Voitinul, primeşte doar a treia parte din vadul Moldovei şi cele trei sate din moşia lui Nicula, dintre care unul, Bogdăneştii, nenumit încă aşa, pentru că încă mai poartă numele lui Mic Crai, cel de Miculeşti. Dacă urmaşii lui n-ar fi vândut Solca Mică lui Luca Arbore (fiul Nastasiei, sora lui Ivul Solca şi, deci, fata lui Mihul din Solca), dacă acea „a treia parte din vadul Moldovei” n-ar fi fost revendicată, mai târziu, de ginerele Gavril Totruşan şi de fiica lui Luca Arbure, Ana, cneagina comisului Plaxia (Praxia, Plăieşu, de la care vine numele localităţii Praxia), demonstraţia de faţă ar fi însemnat un risc, mai ales că Bogdăneştii pe care îi revendică Ana nu sunt localizaţi în documente, iar elementele de toponimie minoră lipsesc.

Trebuie menţionat că, în documentele vechi, chiar şi pârâul Râşca s-a numit Bogdăneşti, iar formula „Bogdăneşti cu moară”, pe care o foloseşte Ana Placsoaie, se referă la moara de pe pârâul care străbate satul.

Este de presupus că Bogdan, fiul lui Herman, nepotul de soră al lui Şandru Gherman şi al lui Cărstea Horaiţ, ambii din Solca, a întărit economic şi a reuşit să-şi subordoneze în bună parte satul Miculeşti, primit drept zestre, strămutând din Solca familii întregi. După moartea sa, în 1502, văduva Stana şi copiii ei vând, cu acceptul rudelor apropiate, moşiile care le aparţin lui Luca Arbure. Fostul Portar de Suceava, fiul lui Ivan Arbure – fost diac domnesc ajuns pârcălab de Neamţ (1453-1476) şi martor în sfatul domnesc (1471-1476) – şi al Nastasiei, sfârşeşte tragic, în 1522, împreună cu feciorii săi; moşiile îi sunt confiscate, iar înscrisurile, în mare majoritate, rupte şi arse, cum era practica voievodală a vremii.

Urmaşii lui, cele opt fete şi ginerii, încearcă târziu să recupereze dreptul de folosinţă asupra moşiilor cumpărate sau moştenite de străbunul lor. Inclusiv asupra satului Bogdăneşti, care, deocamdată, adică în 1461, intră în posesia lui Bogdan Herman (Gherman), ginerele lui Ivul Solca. Iată documentul prin care ni se confirmă că Bogdan Herman devine, practic, al doilea cârmuitorul iniţial (al doilea, adică de la care începe o nouă istorie), cel care împrumută numele său Bogdăneştiior:

*

„1461 (6969) Februarie 21, Suceava / Din mila lui Dumnezeu, noi, Ştefan voievod, domn al ţării Moldovei. / Facem cunoscut cu această carte a noastră tuturor celor ce o vor vedea sau o vor auzi cetindu-se, dacă va fi cuiva nevoie, că au venit înaintea noastră şi înaintea tuturor boierilor noştri mari şi mici pan Ivul Solca şi ginerele lui Bogdan, fiul lui Herman (Gherman), de bună voia lor şi nesiliţi de nimeni şi s-au tocmit asupra ocinii lor, şi a dat Ivul lui Bogdan şi nepoatei sale, Stana, un privilegiu de la Alexandru voievod cel Bătrân (privilegiul din 4 august 1400 – n. n.), care le era scris pe trei sate de la Moisie (Moişa) şi de la Solca, din partea lui Ivul, două case şi o slatină. / Iar Bogdan şi femeia lui, Stana, s-au lăsat înaintea noastră ca mai mult să nu pârască, nici să pomenească în veci lui Ivul pentru partea lui din sate şi nici copiilor lui, nici întregului lor neam, nici ei înşişi, nici copiii lor, nici altcineva din neamul lor, ci să aibă pace în veci. / Şi de asemenea au venit înaintea noastră şi înaintea boierilor noştri Grada (fata lui Nicula, sora Cernei – n.n.) şi nepoţii ei, iarăşi de bună voia lor, şi s-au învoit şi cu sora ei, Cerna, paniţa lui pan Ivul; şi a dat Grada şi nepoţii ei surorii sale Cerna, din visluşenia tatălui lor, un sat pe Pârâul Negru, anume Miculeşti, unde a fost casa tatălui lor, Nicula, şi a treia parte din vadul de pe Moldova. / Deci noi, văzând bună voia lor şi tocmeala cu toate părţile, iar noi de asemenea am dat şi de la noi şi am întărit lui pan Ivul şi cu tot venitul şi hotarele, pe care le-a folosit din veac, şi care ascultă de această parte a lui din sate şi Miculeşti, pe Pârâul Negru, şi a treia parte din vadul de pe Moldova. Toate acestea mai sus scrise sa-i fie lui uric şi cu tot venitul, lui şi femeii lui, Cerna, şi copiilor şi nepoţilor lor, şi strănepoţilor lor, şi răstrănepoţilor lor, şi întregului lor neam, nestrămutat în vecii vecilor. Iar hotarul Miculeştilor să fie pe unde l-au hotărnicit pan Albul şi pan Lazea şi pan Cozmiţa şi cu megiaşii… / A scris Şteful, la Suceava, în anul 6969 (1461) August 8”.

Satele „de la Moisie”, adică de pe pâraiele Moişa, amintesc, prin toponim, de probabila origine a străbunilor lui Nicula, adică de Moisei, unul dintre cele trei sate ale voievodului maramureşean Bogdan Cuhea. Bogdan întemeietorul se numea Cuhea pentru că avea casă şi biserică de piatră în Cuhea Maramureşului şi pentru că moşi-strămoşi lui au fost, cândva, fierari; din moment ce satul lor de baştină păstra numele vechii îndeletniciri, numindu-se, de fapt, Fierărie (cuhea = fierărie).

Bogdan Gherman şi obştenii numiţi mai târziu răzeşi stăpâneau un teritoriu obştesc apreciabil, care avea ca hotare râul Moldova, urma linia Subcarpaţilor Neamţului, intrând în munţi, până la obârşia Pârâului Negru, apoi cotea spre Răsărit, traversa izvoarele Pârâului Alb (cam prin Târzia, care era moşie răzeşească a bogdăneştilor) şi răzbătea iar spre Moldova, în dreptul Drăguşenilor, cuprinzând viitoarele sate Şoimăreşti şi Săveşti, de la gura Râşcăi. De-a lungul veacurilor care au urmat, prin alegerea părţilor între răzeşi, aveau să se individualizeze noi obşti, inclusiv cele ale urmaşilor lui Şoiman şi Savu, adică Şoimăreşti şi Săveşti. Plus boroienii, adică descendenţii lui Beria (numele nu vine, în mod cert, de la bour, cum insinuează unii), giuleştenii (urmaşii sărăciţi ai lui Giulea cel Mare) şi praxienii, adică oamenii lui Praxia (Plaxia, Plăieşul), ginerele lui Luca Arbore. Boroienii, care se trag din aceeaşi spiţă ca şi bogdăneştii, dar care aveau să fie defavorizaţi în alegerea părţilor, cu consecinţa deselor mutări ale vetrei de sat, aveau să se afle adesea, cu excepţia momentelor de cumpănă care i-au solidarizat, într-o permanentă dispută cu bogdăneştii, care şi-au ales sau au meritat mereu, de-a lungul vremilor, pământuri mai roditoare decât boroienii. Dar să nu anticipăm.

Intrat într-o obşte sătească prin căsătoria cu fata lui Ivul Solca, Bogdan Herman şi-a hotărnicit moşia în cadrul moşiei obşteşti. Partea lui avea să se numească mai târziu, adică după confiscarea averilor lui Luca Arbure, Domnia şi Mănăstirea, iar partea obştească –Răzeşia.

Bogdan şi Stana au avut doi copii, pe Sima şi Nastasia. Tatăl moare de tânăr, şi-atunci Stana şi copiii ei, conform principiului, jure vicinitas din dreptul valah, îşi anunţă rudele că vor să-şi vândă moşiile. În 1502, conform dreptului feudal, Stana vinde tot ce are „neamului ei cel mai apropiat”, dispus să-i cumpere moşiile, adică lui Luca Arbure, artizanul victoriei de la Codrii Cozminului, fiul fostului pârcălab de Neamţ, Ivan Arbore, şi al Nastasiei. Nastasia, fata lui Mihul din Solca, nepoata lui tandru Gherman, şi strănepoata lui Mic Crai, Dragoş Viteazul şi Stan Fultic, era sora lui Ivul Solca (tatăl Stanei) şi a lui Isac vistiernic, cel care avea să sfârşească sub securea călăului, în 1522, după ce complotase, alături de nepotul său, Luca Arbure, împotriva lui Ştefăniţă Vodă.

Ştefaniţă Vodă confiscă în favoarea domniei (de aici numele ulterior al moşiei bogdăneştene) averile „hiclenilor”, care „prin vicleşug” au vrut să-i ia tronul, le arde uricele de stăpânire, dar le iartă fiicele, lăsând, totuşi, moştenire urmaşilor săi la tron ura faţă de Arbureşti. Rând pe rând, Petru Rareş, unchiul lui Ştefăniţă (1527-1561, 1541-1546), Alexandru Lăpuşneanu, fratele lui Ştefaniţă (1552-1561,1564-1568), şi Bogdan Lăpuşneanu (1552-1572), fiul lui Alexandru, consideră moşiile confiscate drept „danie” de la Petru Rareş, deci moşie domnească. Ce-i drept, anumite părţi din sat aparţin încă, în virtutea dreptului obştesc nedesfiinţat de Bogdan Hărman (în fond, obştea a continuat să funcţioneze chiar şi după înrobirea ei), unor urmaşi de moşi-strămoşi, alţii decât cei veniţi din Solca pe vremea lui Bogdan Hărman, şi care şi-au individualizat teoretic dreptul de folosinţă asupra pământului, dar fără a li se face hotarnice de către domnie. în consecinţă, cei doi ctitori târzii ai Mănăstirii Râşca, Alexandru şi Bogdan Lăpuşneanu, admit pretenţiile de folosinţă şi de vânzare a drepturilor de folosinţă pentru descendenţii răzeşilor care, în trecute vremi, folosiseră în comun pământul.

Mănăstirea Râşca a fost ridicată pe teritoriul Bogdăneştilor de Sus (partea lui Bogdan Herman), începând din 1510, până în 6 iunie 1512, de către Bogdan-Vlad (Bogdan cel Orb), apoi reconstruită şi înzestrată cu 100 familii de ţigani, cu care s-a constituit satul Râşca pe aceeaşi vatră a Bogdăneştilor de Sus, de către Alexandru şi Bogdan Lăpuşneanu (cf. M. D. Matei, E.I. Emandi, op. cit, p.44).

Începând din 1510, Bogdăneştii de Sus s-au şi numit Râşca, iar pârâul Bogdăneşti a primit acelaşi nume. Mănăstirea, deşi a fost ridicată pe o parte a moşiei satului Bogdăneşti, cea a schitului de lemn din vechime şi cea a lui Bogdan, capătă drepturi răzeşeşti în cadrul obştii, adică i se alege partea care i se cuvine ca moştenitoare a schitului ridicat de un călugăr anonim, dar fără a-şi putea exercita dominaţia asupra Bogdăneştilor, care încă funcţionează ca obşte sătească pe domeniul Răzăşia, celelalte două domenii, deci părţi alese, fiind Domnia (partea cu moară pe pârâul Raşca şi care a fost confiscată de la „hicleanul” Luca Arbure) şi Mănăstirea, adică foştii Bogdăneşti de Sus, din susul schitului Bogoslov.

*

În 1560, Alexandru Lăpuşneanu întăreşte o primă vânzare a dreptului de folosinţă a pământului în Bogdăneşti din domeniul Răzăşia. Iată documentul:

„1560 (7068), Huşi, Martie 13 / Din mila lui Dumnezeu, noi Alexandru voevod, domn al ţării Moldovei. / Facem cunoscut cu această carte a noastră tuturor celor ce o vor vedea sau auzi cetindu-se că au venit înaintea noastră şi înaintea tuturor boierilor noştri moldoveni sluga noastră Oancea şi sora lui Cătălina, fiii Sofiicăi, fiica lui Toader Popşorul, de bună voia lor, nesiliţi de nimeni, nici asupriţi, şi au vândut dreapta lor ocină şi dedină din privilegiul de întărire ce a avut bunicul lor, popa Oancea de la Petru Voevod, din a patra parte de sat din Bogdăneşti, din partea de sus jumătate, slugilor noastre Costin şi Gavrea şi Ilea şi Agafia pentru 110 zloţi tătărăşti. Şi slugile noastre Costin şi Gavrea şi Ilea şi Agafia au plătit deplin aceşti bani mai sus scrişi, 110 zloţi tătărăşti, în mâinile lui Oancea şi a surorii lui Cătălina, copiii Sofiicăi, fiica lui Toader Popşorul, înaintea noastră şi înaintea boierilor noştri. / De aceea, noi, văzând tocmeala lor de bunăvoie şi plata deplină, şi noi de asemenea şi de la noi am dat şi am întărit slugilor noastre Costin şi Gavrea şi Ilea şi Agafia această jumătate de sat din a patra parte de sat din Bogdăneşti, din partea de sus, ca să le fie şi de la noi uric cu tot venitul, lor şi copiilor lor, şi nepoţilor lor, şi strănepoţilor, şi răs-strănepoţilor şi întregului lor neam, cine li se va alege cel mai de aproape, neclintit niciodată, în veci. / Iar hotarul să fie din câmp şi din sat, iar dinspre alte părţi, după vechiul hotar, pe unde din veac au folosit”.

Voievodul nu stabileşte hotarul, acesta fiind convenit şi stabilit, pe cale orală, de către membrii obştii săteşti, funcţie de cine pe cine moşteneşte din postura de „cel mai de aproape” (conform principiului „jure vicinitas”). Vânzarea înseamnă vânzare a dreptului de folosinţă, domnitorul fiind, conform tradiţiei statului feudal, proprietarul real al pământului, care oferă uric, adică împuternicire, celor care îl vor folosi în veci.

Fiul lui Lăpuşneanu, Bogdan Încrucişatul, era ferm convins, în 1569, că satul Bogdăneşti aparţine aproape în totalitate domeniului voievodal, apartenenţă faptică pe care o putem justifica doar dacă vom accepta că Bogdăneştii lui Bogdan Herman au fost confiscaţi de la Luca Arbore.

În imediata apropiere a vetrei satului, înspre Raşca, se afla o moşioară, numită, pe atunci, Fântâna Pustie, pe care o revendică o altă „slugă” domnească, în baza unui înscris de danie de la Petru Rareş. Rareş nu putea dărui decât o moşie confiscată, pentru că pe cele două „Câmpuri” (ocoale, echivalent al mărcilor germane), al lui Dragoş şi al Perilor (Depresiunea Baia), ambele intens populate, nu se afla, încă de la întemeierea statului, nici o moşie aparţinătoare de braniştea domnească. Deci Fântâna Pustie şi gura pârâului Litva se aflau pe domeniul Domnia, cel constituit prin confiscarea moşiei lui Luca Arbure. Toponimele respective nu au dispărut total din memoria satului şi, mai ales, din cea a silvicultorilor. Încă mai există, înspre Raşca, Dealul Litvului, Poiana Pustie şi Poiana lui Ioan, amândouă pe malurile pârâului Râşcuţa, adică ale Litvului de odinioară. Pus în faţa mărturiilor, Bogdan Lăpuşneanul întăreşte vechea danie:

*

„1569 (7077), Iaşi / Din mila lui Dumnezeu, noi Bogdan voievod, domn al ţării Moldovei. / Facem cunoscut cu această carte a noastră tuturor celor care o vor vedea sau o vor auzi cetindu-se că pe această slugă adevărată a noastră Măteiu al lui Vlaicu l-am miluit cu mila noastră deosebită şi i-am dat un loc de pustie, în gura Lidvului, în părău, în Fântână, care acest loc de pustie i-a fost danie de la bunicul domniei mele Petru voievod… noi am aflat cu tot sfatul domniei melc şi cu toţi boierii moldoveni că i-a fost ocină şi danie dreaptă de la bunicul domniei mele Petru voievod. / De aceea şi de la noi am dat şi am întărit lui şi fiilor lui, şi nepoţilor lui, şi întregului lor neam, cine i se va alege cel mai de aproape, neclintit niciodată, în veci. / Iar hotarul acestui mai sus scris loc în pustie… dinspre alte părţi după vechiul hotar, pe unde au fost din veac”.

Bogdan Încrucişatul, asemeni tuturor voievozilor Moldovei, nu tulbură dreptul de folosinţă al megieşilor (al celorlalte sate), dregătorul domnesc Măteiu al lui Vlaicu urmând să folosească doar locul delimitat în cadrul obştii săteşti din care provine sau în care a fost admis, pe baza înţelegerii orale cu reprezentanţii acelei obşti. Intrarea într-o obşte sătească se făcea doar prin legături de rudenie sau prin mezalianţe. În sat putea reveni o rubedenie care renunţa la dreptul de a locui într-un alt sat, în care avea şi alte proprietăţi, sau un străin care se căsătorea cu o localnică.

Rudă de-a bogdăneştilor sau fiul unui Vlaicu devenit membru al obştii prin căsnicie, Măteiu era slugă domnească, adică dregător domnesc şi, deci, boier. La fel ca şi Costin, Gavrea, Ilea şi Agafia, care se stabilesc în Bogdăneşti pe vremea lui Lăpuşneanul, în urmă cu nouă ani, plătind pentru practic a opta parte din sat 110 zloţi tătăreşti. Ceea ce înseamnă că Bogdăneştii valorau măcar 880 zloţi, adică cu 220 zloţi mai mult decât a plătit Luca Arbure pentru întreaga moşie Solca Mică (Arbore) şi jumătate din Solca. Preţul sugerează nu numai întinderea (deja cunoscută, de 20 kilometri pătraţi) a moşiei răzeşeşti a satului Bogdăneşti, ci şi eficienţa lui economică, drept rezultat al unei intense populări grupate sau răspândite (grupuri de case în locaţii diferite). Pentru că secolul al XVI-lea rupe tradiţia şi obligaţia satelor formate din 10-20 de gospodării, numărul acestora începând să fie determinat de suficienţa „locului de hrană”, adică a terenurilor fertile, care se găsesc din belşug la Bogdăneşti, chiar dacă mai funcţionează încă alternanţa ţarinilor vechi şi noi pentru cultură.

Demersurile urmaşelor lui Luca Arbure şi ale cneaghinei Iuliana (Sofiiţa, Nastasia, Stanca, Odochia, Marica călugăriţa, Tudosia, Ana Plăcsoaie şi Cheldoaei) pentru recuperarea moşiilor care li se cuvin din averea tatălui lor încep abia pe vremea Movileştilor, când ura domnească faţă de Arbureşti nu mai există. Ana, care nu are urmaşi („rudă stearpă” – conform terminologiei vremii), doreşte să recupereze, printre altele, satele Solca şi Bogdăneşti cu locuri de moară. În documente nu se precizează despre care sat Bogdăneşti este vorba şi în ce hotare se află acesta, aşa că istoricii ezită, considerând ba că ar fi vorba despre un sat din Basarabia, ba de unul din ţinutul Neamţului. Bogdăneştii din ţinutul Neamţului sunt, de fapt, Bogdăneştii Sucevei, care, după ruinarea târgului Baia, incendiat de Ştefan cel Mare, în 1467, când târgul era ocupat de Corvin, şi de Sultanul Mahomed al II-lea, în 1476, intră în aria de influenţă a Cetăţii Neamţului. În Neamţ, există un singur Bogdăneşti, cel de lângă Roman, dar cu documente care îl localizează bine în timp şi spaţiu.

Ipoteza că Bogdăneştii revendicaţi de Ana fac parte din a treia parte de moşie de pe cele două maluri ale vadului pe Moldova, parte primită drept zestre de Bogdan Herman, este susţinută şi de faptul că, de o parte şi de cealaltă a Moldovei, se află şi satele Praxia şi Dumbrăviţa, ultimul fiind revendicat de alt ginere al lui Luca Arbure, Gavril Totruşan.

*

Iată care sunt documentele care susţin revendicările urmaşelor lui Luca Arbure şi disputele dintre ele şi ginerii lor, documente care, în cele din urmă, demonstrează că Bogdăneştii au fost cumpăraţi de Arbureşti, că bogdăneştii (obştenii) îşi au, prin numele satului şi al lor, moş-strămoşul în persoana lui Bogdan Hărman, cel care s-a aflat, pentru o clipită din istorie, în postura de verigă pentru neamurile străvechi ale lui Mic Crai, Dragoş Viteazul, Giula cel Mare şi Stan Fultic, din care se trag, de fapt, toţi localnicii şi nu numai:

*

„1585 (7093) Mai 2, Iaşi. / Petru voevod, din mila lui Dumnezeu domn al ţării Moldovei. Iată au venit înaintea noastră şi înaintea boierilor noştri slugile noastre, Onciul Herţa şi surorile lui, Olena şi Mariica, şi nepoţii lor de frate, copiii lui Coste, fiii Sofîiţei, fiica lui Luca Arbure, şi vara lor, Salomiia, fiica Nastasiei, nepoata lui Arbure, şi verii lor, Măriica şi fratele ei, Pătraşco, fiii Stancăi, fiica lui Arbure, şi mătuşile lor, Odochia şi sora lor Măriica, fiicele lui Arbure, şi, deasemeni, sora lor, Ana, fiica lui Luca Arbure, de bună voia lor şi nesiliţi de nimeni, nici asupriţi, şi au împărţit între dânşii dreptele lor ocine şi dedine din privilegiul de împărţeală ce a avut tatăl şi bunicul lor, Luca Arbure, de la Ştefan voievod cel Tânăr, şi din privilegiul de cumpărături ce a avut de la Bogdan voievod cel Bătrân şi din privilegiul de întărire ce a avut bunica lor, Nastasia, mama lui Arbure, de la acelaşi Bogdan voievod, satul Vorona cu moară, şi Svicicăuţi cu moară, şi Blişcencăuţi cu moară, şi Carapuşcenii cu moară, şi Bogdăneştii cu moară, şi Solca cu moară, şi Romancăuţi cu moară, şi Soloneţul cu moară, şi Botăşanii cu moară, şi Drăguşenii cu moară, şi Căjvenii, şi Hrinceştii cu moară, şi Măndăcăuţi cu moara, şi Culicenii cu moară, şi Trăbujenii, şi Ceplinţii cu moară, şi Iazlovăţ, şi Hilăuţii, şi Cozăreştii cu loc de moară. / Şi a căzut partea lui Onciul şi a fraţilor lui satul Măndăcăuţi cu moară, şi Culicenii cu moară, şi Trăbujenii. / Şi iarăşi, în partea Solomiei a căzut în partea ei satul Ciaplinţi cu moară, şi Iazlovăţul, şi Hilăuţii, şi Căzăreştii cu moară. / Iar în partea Mariiţăi şi a fratelui ei, Pătraşco, a căzut partea lor, satul Vorona cu moară, şi Svicicăuţii cu moară, şi Blişcenăuţii. / Iar în partea Udochiei a căzut în partea ei satul Soloneţ cu moară, şi Botăşanii, şi Romancăuţii cu moară. / Iar în partea Măriţii a căzut partea ei, satul Hrinceştii cu moară, şi Căjvenii, şi Drăguşenii cu mori. / Iar în partea Anei a căzut în partea ei satul Solca cu moară, şi Bogdăneştii, şi Carapuşcenii, cu moară. / De aceea, noi, văzând tocmeala lor, de bunăvoie şi împărţeala paşnică între dânşii, şi noi de asemeni şi de la noi am dat şi am întărit tuturor celor mai sus scrişi aceste sate, ca să le fie şi de la noi uric şi cu tot venitul, neclintit lor niciodată, în veci. / Şi ispisoacele ce a avut Solomoneasa de mai înainte vreme ei le-au rupt dinaintea noastră. Şi dacă se vor mai afla iar, ele să nu aibă credinţă niciodată, în faţa acestei cărţi a noastre. / Scris în Iaşi, în anul 7093 (1585) Mai 2. / Domnul a spus. / Marele logofăt a învăţat şi a iscălit. Dumitru a scris”.

*

„1587 (7095) Mai 19, Iaşi. / Petru voievod, din mila lui Dumnezeu domn al ţării Moldovei. / Am dat şi am întărit slugilor noastre, lui Onciul Hearţea şi surorilor lui, Olena şi Măriica, şi nepoţilor lor de frate, copiii lui Coste, fiii Sofiiţei, fiica lui Luca Arbure, şi verei lor Solomia, fiica Nastasiei, nepoata lui Arbure, şi verilor lor Măriica şi Pătraşco, fiii Stancăi, fiica lui Arbure, şi mătuşilor lor Odochia şi Măriica, fiicele lui Arbure, şi, de asemeni, surorii lor Ana, fiica lui Luca Arbure, dreptele lor ocine şi dedine din privilegiul de împărţeală şi de cumpărătură şi de întărire ce a avut tatăl şi bunicul lor, Luca Arbure, şi Nastasia, mama lui Arbure, de la Bogdan cel Bătrân şi de la Ştefan voievod cel Tânăr, satul anume Vorona cu mori, şi Svicicăuţi cu mori, şi Blişcearăuţi cu moară, şi Carapuşceanii cu moară, şi Bogdăneştii cu moară, şi Solca cu moară, şi Romancăuţii cu moară, şi Soloneţul cu moară, şi Botăşanii, şi Drăguşanii cu moară, şi Căjveanii, şi Hrinceştii, şi Măndăcăuţii cu moară, şi Culiceanii cu moară, şi Tărbujeanii, şi Ciaplinţii cu moară, şi Iazlovăţul, şi Hilăuţii, şi Cozăreştii cu loc de moară, ca să ţină cum şi-au împărţit între dânşii, de mai înainte, înaintea domniei mele, de bună voia lor. / Şi a căzut în partea Onciului şi a fraţilor lui: satul Măndăcăuţii cu mori, şi Tărbujenii; în partea Solomiei: satul Ciaplinţi cu mori, şi Iazlovăţul, şi Hilăuţii, şi Cozăreştii cu mori; în partea Mariicăi şi a fratelui ei, Pătraşco: satul Vorona cu mori, şi Svicicăuţii cu moară, şi Blişcenăuţii; în partea Udochiei: satul Soloneţ cu mori, şi Botăşani, şi Romancăuţii cu mori; în partea Mariicăi, soacra lui Solomon logofăt: satul Hrinceştii cu mori, şi Căjvenii, şi Drăguşanii cu mori; iar în partea Anei: satul Solca cu moară şi Bogdăneştii, şi Carapuşcenii cu moară. Şi iarăşi din ispisocul de împărţeală ce au avut ei de la domnia mea, de mai înainte, de bună voia lor. De aceia, ca să le fie şi de la noi uric şi ocină, neclintit şi cu tot venitul. / Şi dacă, vreodată, se vor mai afla unele privilegii şi ispisoace făcute de Solomon logofăt fără ştirea lor, făcute cu înşelăciune, ele să nu se creadă niciodată în veci, înaintea acestei cărţi a noastre. / Scris în Iaşi, în anul 7095 (1587) Mai 19. / Domnul a spus. / Stroici mare logofăt a învăţat şi a iscălit. / Dumitru a scris”.

(Pe verso, contemporan, în slavoneşte: „S-a sculat Ana, fiica lui Luca, şi a dat nepoatei sale Parasca, cneaghina lui Grigorie Udrea, două sate, din partea ei, ce i-au căzut ei: satul Solca şi Bogdăneştii şi cu mori”). Deci, apropierea se face de Solca, nu de Carapuşceni, care se află în raionul Briceni din Basarabia. În curând, se va vedea şi din ce pricină, pricina aceasta constituind argumentul principal în a demonstra că „Bogdăneştii cu mori” sunt tocmai aceia care poartă numele ginerelui ginerelui lui Nicula (fiul moş-strămoşului anonim al satului de lângă Baia).

*

„1588 (7096) Iunie 4, Suceava / Petru voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al ţării Moldovei. / Iată că au venit înaintea noastră şi înaintea boierilor noştri moldoveni Măriica călugăriţa, fiica lui Arbure, şi cu nepoţii ei, copiii lui Solomon logofăt, şi au pârât pe toţi verii lor pentru ocinele lor, ce au împreună cu nişte privilegii şi ispisoace ce a făcut mai înainte Solomon logofăt, cu înşelăciune, fără ştirea altor veri ai lor. De aceea, noi am cercetat cu sfatul nostru şi am aflat că toţi verii lor au avut alte ispisoace de împărţeală, făcute de bună voie între ei şi le-am dat tuturor, de asemeni, ca să aibă a stăpâni în părţi, cum li sc cuvine după dreptate, din dreptele lor privilegii, ce a avut tatăl şi bunicul lor Luca Arbure de la Bogdan voievod cel Bătrân şi de la Ştefan voievod cel Tânăr. Şi să aibă a stăpâni cum li s-a căzut: în partea lui Onciul şi a fraţilor lui, satul Măndăcăuţii cu mori, şi Culiceanii cu mori, şi Trăbujenii; în parte Solomiei, satul Ciplinţii cu moară, şi Iazlovăţul, şi Hilăuţii, şi Cozăreştii cu mori; în partea Maricăi şi a fratelui ei Pătraşco, fiii Stancăi, satul Vorona cu mori, şi Svicicăuţii cu mori, şi Blişcenăuţii; în partea Odochiei, satul Soloneţul cu mori, şi Botăşanii, şi Romancăuţii cu mori; în partea Mariicăi călugăriţa, satul Hrinceştii cu mori, şi Căjvenii, şi Drăguşenii cu mori; iar în partea Anei, satul Solca cu moară, şi Bogdăneştii cu moară, şi Carapuşcenii. / Şi să nu aibă mai mult a se pârî pentru această întocmire, căci au lăsat cu toţii de bună voie să fíe cum şi-au împărţit între ei înainte. / Şi acele ispisoace ale lui Solomon logofăt noi le-am rupt şi din privilegii încă s-au şters. Şi de acum înainte, dacă se vor afla unele privilegii, de asemeni să nu se creadă niciodată, în veci. Iar cine dintre dânşii ar vrea să răstoarne, să dea 50 boi. / Altul să nu se amestece înaintea acestei cărţi a noastre. / Scris în Suceava, în anul 7096 (1588) Iunie 4. / Domnul a spus. / Stroici mare logofăt au învăţat şi au iscălit. Dumitru a scris”.

*

„1588 (7096) Iunie 4, Suceava. / Cu mila lui Dumnezeu domn ţării Moldaviei. / Iată că au venit înaintea noastră şi înaintea tuturor boierilor noştri ai Moldaviei Măriica călugăriţa, fata lui Arbure, cu nepoatele ei, fiii lui Solomon logofăt, şi s-au jeluit asupra tuturor nepoţilor lor pentru moşii ce au la un loc, după scrisori şi ispisoace ce au fost făcut mai înainte Solomon logofăt, cu vicleşug, fără să ştie alţi nepoţi ai lor. / Şi aşa, cercetând noi cu al nostru sfat, am aflat că toţi nepoţi lor au fost şi au avut alte ispisoace, făcute de bună voia, de împărţeală între sineşi, şi li s-au dat lor, fiştecăruia, asemeni cum să aibă a ţine, după cum li se cuvine cu dreptul părţile, în puterea privilegiilor ce au avut tatăl şi moşul lor Luca Arbure de la bătrânul Bogdan voievod şi de la tânărul Ştefan voievod, cum să aibă a stăpâni ceea ce li s-au venit. În partea lui Onciul şi fraţilor lui, satul Măndăcăuţăi cu moară, şi Culiceni cu moară, şi Trăbujenii; iar în partea Solomii satul Ciplineştăi cu moară, şi Iazluvăţul, şi Hiliuţăi, şi Cozăreştii cu moară; şi în partea Mariţăi cu fratele ei Pătraşco, ficiorii Stancăi, satul Vorona cu moară, şi Svicicăuţăi cu moară, şi Bluşcecăuţăi; iar în partea Odochii, satul Soloneţul cu moară, şi Botuşenii, şi Romancăuţăi cu moară; iar în partea Maricăi călugăriţăi, satul Hrinceşti cu moară, şi Căjveni, şi Drăguşenii, cu moară; iar în partea Anni, satul Solca cu moară, şi Bogdăneştii cu moară, şi Carapuşcenii. / Şi fiindcă aceasta, fata lui Luca Arbure, neavând copii, fiind stearpă şi până a nu se săvârşi din viaţă, a venit înaintea noastră şi a tot sfatul şi a dat slugii noastre Grigorii Udre şi soţiei sale, nepoatei Paraschiţăi, fata Odochiei, satul Solca cu moară şi Bogdăneşti cu moară ca să li fie lor şi să nu să amestece surorile ei, cum nici nepoţii ei. Iar după moartea ei, să aibă ei a o pomeni şi să facă lor, pe fiştecare an, pomenire, după obiceiul creştinesc. / Şi aşa văzând noi a lor de bună voia danie şi tocmeală despre toţi nepoţii săi, pentru aceia şi domnia noastră i-am dat şi i-am întărit slugii noastre Grigorii Udre şi soţiei lui, Parascăi, cum şi ginerelui său, slugii noastre, credinciosului Lazăr marele vătav de Suceava, şi soţii sale, Nastasii, ca să le fie şi lor cu tot venitul satul Solca şi Bogdăneştii cu moară. / Şi de astăzi înainte să n-aibă de a să judeca mai mult pentru această tocmeală, fiindcă toţi din bună voia lor au lăsat după cum s-au împărţit între sine. / Iar ispisoacele ce era făcute de către Solomon logofăt noi i le-am rupt şi altele privilegii s-au scris. / Şi de acum înainte, cine s-ar scula dintre aceşti nepoţi cu niscaiva scrisori, unele ca acelea să nu se creadă niciodată, în veci. / Şi care s-ar scula ca să întoarcă sau să strice această tocmeală, unii ca aceia să aibă a da 50 boi. Şi nimeni să nu se amestece înaintea acestei cărţi. / S-au scris la Suceava, la leat 7096 (1588) Iunie 4. / Domnul a poruncit. / Stroici mare logofăt a iscălit. / Blănduea a scris”.

De data aceasta, Carapuşcenii lipsesc cu totul din document, care este o traducere, datată în 1824, semn că satul respectiv reprezintă o pricină aparte, alta decât cea a satelor şi moşiilor Solca şi Bogdăneşti, care sunt revendicate împreună de urmaşii Anei Plăcsoaie. De ce s-a renunţat la pretenţiile faţă de Carapuşceni? Pentru că doar Carapuşcenii se află, la 1824, în Basarabia (raionul Briceni), nu şi Bogdăneştii, iar în anul 1824, când s-a tradus documentul „din limba sârbească”, Basarabia se afla, deja (din 1812), sub ocupaţie rusească. Pe verso-ul traducerii s-a adnotat: „Din limba sârbească, di pi cel adevărat ispisoc, întocmai am tălmăcit şi am iscălit. / 1824, Iunie 22. Vasilii Zotov, tălmaci Departamentului Pricinilor Străini. / Originalul iaste la neguţător Constantin Banteş din Eşi de pe care s-au luat acistă tălmăcire şi să să ciară ispisocu la neamu Arburesc, din care noi săntem, acum, Constandin Dimitrie Arbure sardar. 1824 luni 22”.

Documentul eliberat, în 1824, de Departamentul Pricinilor Străine (un fel de minister de externe) demonstrează că toată argumentaţia de până acum rezistă şi că, deci, cârmuitorul iniţial, cel care a dat numele satului Bogdăneşti, a fost Bogdan, fiul lui Herman din Voitin. Ceea ce înseamnă că prima atestare documentară a localităţii s-a făcut în ziua de 4 August 1400.

Ana, fiica lui Luca Arbure, cneaghina lui Plaxia comis, dăruieşte Solca şi Bogdăneşti cu mori nepoatei sale Parasca, fata Odochiei, soţia lui Gligore Udre. Parasca şi Gligore Udre vor lăsa aceste sate fetei lor, Nastasia, şi soţului ei, Lazăr, mare vătav de Suceava. Când moare Lazăr, Nastasia se căsătoreşte cu Toader Turcea, căruia i se mai spune şi Toader Murguleţ mare armaş, care moare „în viclenie în satul Stănileşti”, dar nu înainte de a pune bazele arborelui genealogic pentru viitorii stăpâni de pământuri în Bucovina, Murguleţ şi Turculeţ.

Demersurile urmaşelor lui Luca Arbure de a recupera Bodăneştii nu au nici o eficienţă, moşia satului încăpând, încetul cu încetul, în bună parte, pe mâinile călugărilor de la Mănăstirea Secu, iar în celelalte părţi. pe mâinile călugărilor de la Râşca. Satul se ruinează asemeni primului schit, numit Bogoslovul, şi, vreme de vreo trei sute de ani, după 1616, nu mai este un sat al oamenilor bogaţi, care-şi valorifică moştenirea străbună în tihnă şi cu o neasemuită cuminţenie. Cuminţenia aceasta pare, totuşi, să mai stăruie peste vremuri, moştenită atavic din străbunii de demult. Ruperea Bogdăneştilor în două, în ceea ce priveşte ascultarea, nu şi unitatea obştii, se produce în 1616, iulie 26, când suretul de la Radu vodă arată hotarul moşiilor Dumbrăviţa (revendicată în van de Gavril Trotuşanul, ginerele lui Luca Arbure) şi Moviliţa, suret prin care se delimitează, de fapt, proprietatea suceveana a Mănăstirii Secu. Iată hotarnica:

*

1616: „Hotarul acestor două moşii a mănăstirii Sacului (care este Dumbrăviţa), fiind atuncea în stăpânirea mănăstirii Sacului şi a Moldoviţei, începând din apa Râşcăi, printre luncuţe şi lac şi din lac într-un ulm, ci s-au făcut bour, fiind un plop cu bour căzut; din ulm, drept peste câmp, într-o moviliţi ce este în poiană, alăture cu hotarul Râşcăi, ce se cheamă Bogoslovul. / Din moviliţă, drept în topliţă, unde se împreună cu hotarul Moldoviţei, Blăgeştii, care topliţă se cheamă Praştia şi topliţa, în jos, până unde cade drumul ce treci peste Moldova, în iastă parte, unde se împreună cu hotarul Moldoviţei, cu Răciulenii, aflatu-s-au şi bour vechi, într-un plop ce au căzut. Dar s-au pus bour într-un plop, lângă acela; din bour, drept la câmpul de afară, la drumul cel mare, în capul dâlmei, tot alături cu hotarul Răciulenilor, şi tot dâlma, peste câmp, drept la Şomuz şi loveşte gura Erugii, ce este pe din jos de biserica Răciulenilor, în capul Erugii de sus, într-o moviliţă; de acolo, drept peste câmp, spre Spătăreşti, într-altă moviliţă, unde este un loc şi lozia lângă moviliţă; şi dintr-acea moviliţă, în costişa ce este hotarul Răciulenilor, a Moldoviţei; iar dintr-a Moldoviţei hotar, în jos, este hotarul Dumbrăviţa şi cu partea lui Ureche vornic de Răciuleni, care este a mănăstirii Secu; şi aşa se încheie hotarul acestor două mănăstiri”.

Faţă de călugării Mănăstirii Raşca, care numeau un vătav sau un arendaş la Bogdăneşti, sătenii (locuind în 42 de case, la 1774) aveau obligaţia să presteze boierescul „toate zilele pontului”, să dea dijmă din toate (la păsări, de exemplu, o găină şi doi pui de gospodărie), să lucreze câte 8 prăjini şi jumătate de cartofi pentru călugări, să are câte 20 de prăjini, să facă o curătură de lemne la Târgul Fălticenilor sau la velniţă, să efectueze zilele de meremet la acareturi şi la gardul bisericii şi să plătească câte 11 lei ziua pentru zilele nelucrate[12].

Începând cu vremea lui Alexandru şi Bogdan Lăpuşneanu, care refac mănăstirea Râşca şi o înzestrează cu o sută de familii de ţigani şi cu pământul din jurul mănăstirii, obştea bogdăneştilor este, de fapt, una înrobită, care se împacă destul de greu cu noul statut. Încetul cu încetul, autoritatea călugărilor de la Râşca se extinde nu numai asupra Bogdăneştilor, ci şi asupra satelor cu biserici închinate mănăstirii, inclusiv asupra Boroaiei şi a Moişei, sate care îşi interferează mereu destinul, ca şi la începuturi, cu cel al Bogdăneştilor. Proprietatea obştească asupra dreptului de a folosi pământul încă există, dar Râşca, prin egumen, are un cuvânt greu de spus, deşi a intrat în obşte cu drepturi egale, asemeni oricărui alt răzeş. Egumenul, interesat de prosperitate, încearcă o intensă exploatare a resurselor, subordonându-şi, cu nedisimulată perfidie, proprietatea obştească, pe care o şi extinde prin noi defrişări (curături, lăzuiri), pe care le populează cu „mişăi” (de la „miser”, adică sărac), mişăi care-şi caută un rost prin această parte din ţara Moldovei.

*

În 1783, „mişăii” din Moişa, aflaţi în relaţii tensionate cu egumenul Râşcăi, se plâng voievodului Mihail Şuţu „că egumenul nu le dă suficient pământ de hrană, în scopul de a-i face să plece să-şi caute aiurea cât le trebuie”[13]. Informat la timp, egumenul se prezintă în faţa voievodului şi se jeluieşte împotriva sătenilor care „cu obrăznicie în tăte (i)eu atât fânaţul mănăstirii şi-l ară, şi-l cosăsc, căt şi al nostru, curaturile, care cu multă muncă le-am deschis”.

* 

1796: Mihail Şuţu, pentru că nu-şi prea imagina călugări făcând curături (defrişări), porunceşte o cercetare şi, când se concluzionează că moşiile Saca şi Târzia, aflate între Bogdăneşti şi Boroaia (pe atunci – dovadă că vatra actuală a Boroaiei este ulterioară), pe teritoriul Bogdăneştilor, se cuvin de drept sătenilor din Moişa (satul nenumit „de pe Moisie” de odinioară, dar aparţinând aceleiaşi obşti săteşti a miculeştilor-bogdăneştilor), porunceşte ca ei să se poată muta pe aceste moşii de pe Poiana Sacă, pe care îi „exilase” egumenul. Neavând de ales, egumenul pare să accepte noua strămutare, pe 9 ianuarie 1796, din moment ce se obligă în scris că, „într-un an nici cu dejma, nici cu zilele de lucru nu-i va supăra şi că le va plăti şi banii cifertului viitor a lunii lui Aprilie”[14]. Schimbarea domnului determină şi schimbarea atitudinii egumenului, care uită de vechea poruncă şi de angajamentul scris şi, în loc să mute 50 de familii de moişeni la Bogdăneşti, le mută la Boroaia. Sătenii se plâng şi noului voievod, iar Alexandru Callimachi obligă pe egumen, prin înscrisul din 5 iulie 1796, să le întoarcă moişenilor „curaturile lor”, cele din Bogdăneşti.

* 

1798: Relaţiile dintre proprietarii de pământuri şi săteni fuseseră reglementate prin Aşezământul din 12 ianuarie 1742. În acelaşi an, înregistrăm, la Bogdăneşti, o primă tensionare între săteni şi vornicul numit de egumen pentru a apăra interesele călugărilor. Fiind numit în funcţie de egumen, nu de obşte, vornicul devine un fel de arendaş al proprietăţii ecleziaste, care-i nedreptăţeşte mereu pe sătenii din rândurile cărora provine. Abuzurile vornicului se repetă an de an, iar nemulţumirile cresc, locuitorii plângându-se autorităţilor administrative peste capul stăpânului, adică al egumenului. Conform „Aşezământului din 12 ianuarie 1742 pentru obligaţiile ţăranilor liberi de pe proprietatea bisericească”, era obligatoriu „ca tot omul ce-şi va isprăvi lucrul său să ia răvaş de la mâna vornicelului, în care să se arate că au lucrat deplin, şi vornicelul să dea seama la egumen”. Numai că vornicelul satului Bogdăneşti, Ioan Solcan (iată, deci, că Solcanii existau în Bogdăneşti cu mult înainte de ocuparea Bucovinei, confirmând ipoteza aducerii lor de la Solca în vremea lui Bogdan Herman şi infirmând ipoteza „refugiaţilor bucovineni” de după ocuparea Bucovinei, lansată de naţionaliştii de paradă românească), vornicelul Ioan Solcan, deci, exagera în a apăra interesele călugărilor în dauna ţăranilor liberi din rândurile cărora provenea (vorba proverbului care vorbeşte, de fapt, despre un obicei românesc: „Ţiganul, când a ajuns împărat, întâi pe tată-său l-a spânzurat”), aşa că reprezentanţii obştii l-au pârât la isprăvnicie. Ispravnicul de ţinut porunceşte o cercetare, care nu se mai finalizează, pentru că, după amar de vreme, la 22 aprilie 1798, la presiunea călugărilor, ţăranii liberi din Bogdăneşti dădeau zapis la mâna egumenului de la Râşca, recunoscându-şi „greşeala” de a fi reclamat isprăvniciei de Suceava pe vornicul satului, Ioan Solcanu, „pârându-l la cinstitul ispravnic fără de nici un cuvânt de dreptate”, şi se angajau că, în viitor, nu se vor mai „rădica cu răzvrătiri asupra vornicului”[15].

În anii în care vornicul Ioan Solcanu încă îşi mai nedreptăţea obştenii, în favoarea proprietarului ecleziast, un alt Solcanu, Vasile, care era dascăl la Bogdăneşti, a înfiinţat o „Şcoală catihetică”, şcoală care, cu un exces de naţionalism, ar putea fi considerată ca însemnând începuturi ale învăţământului la Bogdăneşti. Numai că şcoala aceea nu urmărea emanciparea obştii, ci punerea unui anumit număr de tineri catiheţi la dispoziţia proprietarului ecleziast de moşii şi de suflete.

În secolul care urmează, ţăranii liberi din Bogdăneşti, dar şi o parte dintre iobagii mănăstireşti, exploatează eficient vecinătatea cu noua provincie a imperiului cezaro-crăiesc, Bucovina. De altfel, toate satele de graniţă ale Moldovei profită activ de această vecinătate, integrându-se într-un circuit economic redutabil. Lider zonal devin Fălticenii, fostul sat al lui Stan, „satul unde a fost Stan Pântece”, boierul burtos, de la a cărui obezitate vine şi numele localităţii, foltic, fultic însemnând pântecos[16]. „Pe o parte a moşiei acestui sat şi pe o parte a moşiei satelor vecine, Şoldăneşti şi Tâmpcşti, s-a întemeiat, „pe loc de ţelină”, la 28 iunie 1779, o aşezare mai însemnată, cu dugheni şi case de locuit, aşezare ridicată prin hrisovul domnesc din 18 august 1780 la rangul de târg. La început, acest târg s-a numit când Şoldăneşti – numirea cea mai frecventă când Tâmpeşti, când Folticeni, după numele satelor pe a căror moşie se înfiinţase; cu timpul, şi anume de la 1826 înainte, a prevalat ultima denumire”[17]. Apariţia Fălticenilor se datorează schimbării traseelor drumurilor comerciale de pe teritoriul Moldovei şi dorinţei domnitorului Moldovei de a contracara ofensiva austriacă de acaparare a drumurilor comerciale din zonă. Moldova se păstrează în epicentrul unei activităţi comerciale intense prin negustorii armeni şi evrei din Fălticeni şi prin cei care împânzesc satele din vecinătatea graniţei, în mare majoritate tot evrei şi armeni.

Transformarea satelor de graniţă în verigi comerciale schimbă mentalităţi, creează noi activităţi economice şi pentru săteni. Ţăranii liberi din Bogdăneşti, profitând de apropierea cu zastavna (vama) de la Cornu Luncii încearcă şi activităţi comerciale, deşi fac faţă tot mai greu împovărătoarelor învoieli silnice cu arendaşul numit de călugării şi egumenul Râşcăi.

* 

1816: Până în 1816, 119 săteni reuşesc să iasă de sub tutela egumenului mănăstirii, constituind bresle meşteşugăreşti şi comerciale, care plătesc dări doar isprăvniciei. În scurtă vreme, adică până în 1828, numărul caselor ajunge la 241, un număr care-i menţine satului statutul deja tradiţional de sat mare şi bogat. Ceilalţi locuitori ai satului trudesc încă pentru veniturile mănăstireşti. Arendaşul pământurilor acestora încheie, cu „grămada satului”, o învoială prin care se stabilesc obligaţii reciproce pe o perioadă de 8 ani.

 *

1849: În 1849, când satul are 270 de gospodării, patru pietre de moară şi o piuă de sumane, bogdăneştii (cărora li se zice, impropriu, şi bogdăneşteni) se împotrivesc încercării unui revizor al Departamentului Averilor Bisericeşti de a-i supune silnic la încheierea unor învoieli „cu totul împovărătoare şi, la a lor neplecare la aceiaşi învoială, i-a pârât de tulburări şi nesupuşi datoriei lor”. În acelaşi an 1849, egumenul Râşcăi solicita Visteriei izgonirea a 8 locuitori, 4 din Bogdăneşti şi 4 din Boroaia, consideraţi răzvrătitori, care „de ani trecuţi buntuluindu-să asupra posăsorilor s-au buntuluit şi acum”[18]. Excluderea din sat sau izgonirea ţăranilor răzvrătitori, pe care o încearcă egumenul Râşcăi reprezintă o tradiţie feudală, aplicată în cazul unor „oameni ci sunt oameni răi şi făcători de rele”[19]. Din punctul de vedere al proprietarului de pământ şi al arendaşului, împotrivirea faţă de unele învoieli, chiar şi silnice, reprezintă o răzvrătire, deci o faptă rea, comisă de oameni răi.

 *

1850: Ancheta care a urmat, finalizată cu raportul comisiei din 16 februarie 1850, concluzionează că locuitorii din cele două sate, Bogdăneşti şi Boroaia, nu se împotriviseră la efectuarea boierescului legal, ci doar încercării arendaşului de a-i supune silnic la o învoială nedreaptă şi cu adevărat împovărătoare, aceea de a lucra şi pentru rezerva proprietăţii. Conflictul durează până în 1853, când, pe 13 martie, comisia apreciază ca juste plângerile sătenilor din Bogdăneşti şi Boroaia şi propune despăgubirea acestora din averea arendaşului. Alţi ţărani liberi, dar săraci, din Bogdăneşti, sătui de învoielile cu egumenul Râşcăi, cu vornicul sau arendaşul, s-au învoit, încă din 10 mai 1842, cu Neculai Golescu serdar să le dea în folosinţă un suhat, ce-l avea boierul pe Dealul Bolovănosu, cu obligaţia ca sătenii (Ilie Solcan, Neculai Neamţu, Ion Pintilie şi alţii) „să-i are 4 falei de loc, să le prăşească, să culeagă recolta şi s-o pună în coşare şi fiecare locuitor să-i facă câte o zi de coasă, din răsăritul până în apusul soarelui, iar cei ce nu vor putea lucra cele arătate mai sus să dea câte 3 lei pe zi nelucrată”[20].

 *

1877: Pricinile şi necazurile cotidiene, aceleaşi în fiecare veac, au fost uitate pe durata anilor 1877-1878, când bogdăneştii pleacă să lupte pentru independenţa ţării, în al IV-lea Corp de Armată Român, Regimentul VII de linie. Li se promite împroprietărirea cu pământ şi o nouă lege a învoielilor agricole, aşa că ţăranii care devin ostaşi simt că au pentru ce lupta şi o fac atât de vitejeşte, încât constituie o pildă şi pentru cei care se vor jertfi şi în viitor, la fel de vitejeşte, dar şi la fel de inutil. Uricarul lui Codrescu nominalizează, printre cei căzuţi pentru gloria patriei, şi pe „Pastramă Vasile, soldat, comuna Bogdăneşti, plasa Suceava, district Suceava, 21 ani, compania 6”, erou cu numele înscris şi pe monumentul din Iaşi. În acelaşi război se sacrifică pentru patrie alţi unsprezece bogdăneşti, la fel de tineri şi de încrezători în promisiunile statului:

PASCARU V. CONSTANTIN

BUTNARU GHEORGHE

DIMITRIU CONSTANTIN

GĂINĂ CONSTANTIN

POIANĂ GHEORGHE

RADU P. VASILE

ŞOFRONARU V. CONSTANTIN

GĂLUŞCĂ VASILE

GOLOMEZ E.

MIHĂILĂ C. VASILE

HOLBAN C. ION

La vremea aceea, Bogdăneştii, recunoscuţi drept comună prin proiectul de lege din 1862, deveniseră un centru administrativ important, în care îşi avea reşedinţa instituţia subprefectului Plasei Moldova. Ţăranii liberi, purtători ai numelor eroice, cele mai vechi fiind cele de Şofronaru, Solcanu, Porcus şi Hisum sau Hisom, se obişnuiseră deja să ducă „cherestele de vândut pe la târguri” din toată ţara, precum şi mărfuri străine, procurate la „zastavna” din Cornu Luncii: „pălării, curele, pânză de Lipsca, sticlărie, pânză leşească, ahtarlic, blănuri, trăsuri şi altele”[21].

*

1878: „Toate autorităţile sunt rugate a lua măsuri ca să pună mână pe tânărul Marcu Alecu, din comuna Bogdăneşti, plasa Moldova, acest judeţ, înscris pe tabloul de recensământ a recrutaţiei clasei anului curent, la menţionata comună, a dispărut unde nu se ştie, mai înainte de a fi supus reviziunii consiliului de recrutaţie; signalmentele lui sunt: părul negru, ochii căprui, nasul potrivit, barba ovală, faţa brună, un semn de arsură la cotul mâinii drepte, sprâncenele negre, fruntea mică şi gura potrivită. / No. 3.156. / 1878 Mai 12”[22].

*

1889: „Femeia Domnica lui Vasile Dămian, din comuna Bogdăneşti, judeţul Suceava, care de mai mult timp suferea de aberaţiune mintală, în ziua de 18 Aprilie curent, s-a sinucis prin strangulare în o şură de lângă casă”[23].

*

1893: „Bogdăneşti. Comună rurală, situată în partea de Sud-Vest a plasei Mol­dova de Jos, şi spre sud vest şi la o depărtare de 16.000 m de Fălticeni. Se mărgineşte, la Est, cu Fântâna Mare, la Vest cu comuna Mălini şi Pipirig din judeţul Neamţ, la Sud cu comuna Boroaia şi judeţul Neamţ, şi la Nor cu Baia şi Fântâna Mare. Are forma unui dreptunghi, înclinat spre est, începând din culmea Pleşului, până în şesul Moldovei, trei părţi fiind munte şi una câmp. Formată din  satele: Bogdăneşti, Râşca, Jahalea şi Slătioara, cu reşedinţa în satul de la care-şi trage numele. E populată cu 1.102 capi de familii, ce numără 3.758 suflete sau 1.882 băraţi şi 1.876 femei, din care 56 izraeliţi comersanţi. Contribuabili sunt 775. Are 3 biserici, în satele Bogdăneşti, Râşca şi Slătioara, cu 4 preoţi şi 5 cântă­reţi, şi o monastire, Râşca, cu 14 călugări; 2 şcoli rurale mixte, frecventate de 96 elevi. Bugetul comunei pe anul 1892-1893 are, la venit, 12.589,73 lei şi, la cheltuieli, 12.446,40 lei, al drumurilor, la venit, 3.642,50 şi, la cheltuieli, 2.460 lei. În toată comuna sunt 310 cai, 1.363 boi, 1.322 vaci, 3.041 oi, 38 capre şi 336 porci. Altitu­dinea comunei, de la nivelul mării, variază între 360-915 m. Traversată de pâraiele: Râşca, Râşcuţa. Slătioara, Buftea, Budăcelu, Strâmba, Bogdăneasa, Ţiganca, Bolohănosu, Pârâul Sla­tinei, Trăstioara, Pârâul Plopului şi Alunişul. Cel mai înalt munte e Pleşu. Moşia e proprietatea Statului, fostă a Mănăstirii Râşca, căreia îi fusese făcută danie de Petru Rareş. Trupul Bogdăneşti, însă, pe tim­pul lui Nicolae Mavrocordat, era al vistiernicului Nicolae Cantacuzino. Letopiseţul Moldovei ne spune  acesta: „Ilie Cantacuzino, neprieten Domnului Ţării nou numit (Nicolae Mavrocordat), din Ţara Leşească, pin ţară, deodată la satul lui, la Bogdăneşti, care sat stă sub munţi, apoi pe Oituz a trecut la Braşov” (Letop., II, p. 72). Suprafaţa teritorială a comu­nei e de 16.810 hectare din care, 13.928 hectare  pădure, 1.544,90 hectare loc de cultură, 333 hectare fâneţe şi 267 hectare netrebnic. Arenda anuală a moşiei e de 26.310 lei; iar pădurea de fag se vinde cu 170 lei hectarul. Anul acesta s-au cultivat 2 hectare 86 ari grâu, 456 hectare porumb, 2 hectare  43 ari orz, 171,60 hectare ovăz, 40,5 hectare  hrişcă, 13,50 hectare cânepă, 40 ari in, 39,69 hectare cartofi, 8,84 hectare fasole, 1,43 hectare mazăre şi 46,61 hectare trifoi. Locuitorii împroprietăriţi la 1864 sunt 58 fruntaşi, 235 mijlocaşi şi 281 codaşi, stăpânind 1961 fălci. / În toată comuna sunt 6 crâşme şi 5 dughene, 3 mori, cu câte 2 pietre, ale proprietăţii, şi 2 piue ale locuitorilor. Morile aduc venitul de 4.320 lei pe an. / Instalarea celor 2 fierăstraie, cu câte 2 juguri, din cătunul Slătioara, proprietatea dlui David Leib Zarafu , a costat 20.000 lei, întrebuinţându-se în serviciu 50 lucrători. Capitalul de exploatare e de 50.000 lei. Se taie câte 8.700 metri cubi anual, vânzându-se cu câte 28 lei metrul cub pe loc. / Sub poalele muntelui Pleşu se află două fântâni bogate de slatină, apa cărora, până mai anii trecuţi, o întrebuinţau lo­cuitorii în economia casnica, fìind foarte sărată ; dar, de când cu monopolul sării, Statul in­terzice această întrebuinţare. Cred că această apă ar fi foarte bună pentru băi. / În munţii comunei se găsesc: cerbi, căpriore, mistreţi, urşi, lupi, vulpi, dihori, bursuci şi iepuri. Dintre paseri: porumbei, găinuşe, ierunci şi, uneori, sitari. În apele pâraielor trăiesc: păs­trăvi, sglăvoci, grindele, boiştean,  mreană, porcuşori, svârlugi şi clean; iar în cele trei iazuri: caracudă (caras), lin, ochiană şi puţină ştiucă, în iazul Mănăstirii. / Locuri mai însemnate în comună sunt: / Mănăstirea Râşca, urmele unul schit numit Bogoslov; spre nordul satului Bogdăneşti, temelia pe care urma a se zidi un alt schit, pe la 1803, de Arhimandritul Nionel, ajutat de alţi călugări; la Cruce şt Huscărie. / „Bogdăneşti, Petrileşti şi Bogoslav, într-un hotar, ţinu­tul Sucevei, ocolul Moldovei, moşie a sfintei Mănăstiri Râşca, închi­nată sfintei Mitropolii starea I-a. Are sat cu o biserică, 3 preoţi, 3 diaconi, 2 dascăli, 20 nevol­nici, 19 vădane, un bejenar hrisovolit, 20 slujbaşi volnici, 2 jidovi; pe lângă moşiile Boroaia, Baia, Orţeşti, Poiana Pri­săcii şi altele, cu un număr de 324 locuitori” (Între 1843-1845, Buciumul Românesc, anul I, p. 339). / Bogdăneşti. Sat pe moşia şi în comuna cu acelaşi nume. Se crede că-şi trage numele de la Bogdan IV Încrucişatul (Lăpuşneanu, deşi numele satului este întrebuinţat în urice cu peste un secol înainte – n. n.), care ar fi fost proprietarul moşiei şi în timpul căruia s-ar fi început satul. Aşezat pe ambele ţăr­muri ale pârâului Râşca, numără 438 case, populate cu 546 capi de familii sau 1.904 suflete, din care 955 bărbaţi şi 949 femei; din aceştia, sunt 25 străini (izraeliţi) comersanţi. Are 378 con­tribuabili. Vatra satului ocupă suprafaţa de 298 fălci şi 26 prăjini. Împroprietăriţi, la 1864, sunt 35 fruntaşi, 46 mijlocaşi şi 104 codaşi, stăpânind 1.136 fălci şi 40 prăjini. Are o biserică  de lemn, cu patronul Sfinţii Voievozi, clădită de locuitorii satului, servită de 2 preoţi şi 2 cântăreţi, împro­prietărită cu 25 fălci teren de cultură. O şcoală rurală mixtă, înfiinţată de stat, la 1858, cu un învăţător, fiind frecventată de 56 şcolari. Pe la 1865, în satul Bogdăneşti se afla sub prefectura plasei Moldova”[24].

1899: „Se publică spre cunoştinţa generală că, în ziua de 18 Noiembrie 1899, orele 11 a. m., se va ţine, în localul primăriei comunelor respective de care depinde fiecare din bunurile notate mai jos, licitaţiune publică orală pentru arendarea terenurilor de arătură, de fâneţe şi a golurilor de munte pentru păşune, încorporate pădurilor prin perimetrarea lor, cu ocaziunea vinderii de veci a moşiilor respective: Bogdăneşti-Râşca: „391. Locurile de arătură, şi anume : Poiana pe Deal la Vărăreni (1 hectar, 7.000 mp), a lui N. G. Butnariu (1 hectar), la ocolul în Suhat (1 hectar), la ocolul nou în Suhat (3.500 mp), faţa Suhatului (7.000 mp) Vasile Curcă (4.000 mp), a lui Gheorghe Boboc (1 hectar), la Adăpători,(5 hectare, 7.200 mp), a lui Damian (1 hectar, 8.000 mp), a lui Barbă-Neagră (7.500 mp), Coada Văcăraşului (1 hectar, 6.000 mp), Gura Băţului (9.000 mp), Cotul Clipa (2.000 mp), Prisosul din capul locului a lui Theodor a lui Eftimie (2.000 mp), idem a lui Grigore a lui Eftimie (4.700 mp), Poiana lui N. a Mariei, lângă monastire (7.500 mp) Prisosul de lângă Moara lui Ion Ştefan (7.500 mp), dimpreună cu cele de fâneţe, şi anume: poienile denumite la Pustia (2 hectare, 13.600 mp), în ocol la Nastacă (5 hectare, 7.200 mp), a lui Nastacă (2 hectare, 8.600 mp), a lui Grigoraş (4 hectare, 2.000 mp), Ion Larion (1 hectar, 4.300 mp), Ion Ouă (7.000 mp), Gh. Holban (1 hectar, 4.300 mp), C. Gavril Bârgăoanu (1 hectar, 4.300 mp), la Fântâniţa (2 hectare, 1.400 mp), cosită de arendaş (1 hectar, 4.300 mp), Urşiuţului (1 hectar, 4.300 mp), Mitrofan (5 hectare, 7.200 mp), Ion Simion a Nichitei (7.000 mp), lui Gabură (4 hectare, 2.900 mp), Th. Solcanu (2 hectare, 8.600 mp), I. Tomega (4 hectare, 2.900 mp), Mihăileşti (8 hectare, 5.800 mp), a Popei (2 hectare, 8.600 mp), a Bârgăoanului (2 hectare, 8.600 mp), Huşanului (1 hectar, 2.500 mp), Rogojină (1 hectar, 2.500 mp), Berendei (1 hectar, 4.300 mp), Via a Păvăloaie (1 hectar, 2.500 mp), Doroftei (4 hectare, 2.900 mp), Pârâiala (2 hectare, 8.600 mp), Flămândului (8 hectare, 5.800 mp), Popa Petrei (2 hectare, 6.800 mp), Pârlitura lui Ilie Solcan (1 hectar, 1.300 mp), Dealul Slatinei (4 hectare, 2.900 mp), Schitului (2 hectare), Gheolului (1 hectar, 2.000 mp), Fântâna Slatinei (7.500 mp), Plopul (3 hectare, 8.600 mp), Bâtca Oului (2 hectare, 8.600 mp), Gura Pârâului Slatinei (7.500 mp), Gura Moişei (1 hectar, 4.300 mp), Lăzăroaei (1 hectar, 1.000 mp), Tânjală (1 hectar, 1.000 mp), Onofreu (1 hectar, 4.300 mp), Alecului (7.500 mp), Timoftei (2 hectare), Curătura lui I. Ştefan (2.800 mp), Poiana Camcăi (1 hectar), Coada Iazului (5 hectare), Tomei (7.500 mp), Handragel (2 hectare, 8.000 mp), Filip (1 hectar, 5.000 mp), a lacului (1 hectar, 7.000 mp), Cozile de la Hisum (1 hectar, 7.000 mp), Ion Pavăl (7.500 mp), Pârâul lui Ciocan (1 hectar), Hojdei (3.000 mp). Pârâul lui Ciocan (3 hectare, 2.000 mp), Lunca lui I. V. a Tomei Pavel Porcanu (2 hectare, 2.000 mp), la Ulmi, devale de podul Buftei (1 hectar, 4.300 mp), Lunca Ferestrăului de pe Râşca (6.000 mp), cum şi poienile în care se face parte cosire, parte arătură, şi anume: Runcului (10 hectare), Trestioara (2 hectare, 8.600 mp), Frasinul (4 hectare, 2.900 mp), Rachitna (2 hectare, 8.600 mp), Vatra Râşcuţei (8 hectare, 5.000 mp), Jidanului (2 hectare, 8.000 mp), lui Galomoţ (1 hectar, 1.000 mp), Grigoraş (1 hectar, 1.000 mp), Prisosul dintre Dumbrăvan şi V. Ţidula (7.500 mp), precum şi cu poienile în cart se face arătură, ca în trecut, sau se va cosi fânul, având drept arendaşul, numai în lunile Decembrie, până la 1 Martie, să introducă vite pentru a consuma fânul pe loc, anume: în locurile de la Rusu Râşcăi (25 hectare), Arşiţa Rusului (12 hectare), Brustura (2 hectare), Gruiului (22 hectare), Piciorul Crucii (7 hectare, 2.500 mp), Hîrjala (1 hectar, 4.300 mp), a lui Ion (35 hectare), Litvului cu Pârlea (22 hectare), Pădureţului (14 hectare), Dele-Leu (25 hectare), Arşiţa lui Isac (2.500 mp), Arşiţa Dele-Leu (2 hectare, 8.600 mp), Arşiţa Măgurei (2 hectare, 1.000 mp), Ulmul (22 hectare), Arşiţa Scutarului (8 hectare, 4.000 mp), Arşiţa Crâşmarului (8 hectare, 4.000 mp), Vadurile şi Rojorita (85 hectare), Izvornl Alb (5 hectare, 6.000 mp), Arşiţa Izvorului (2 hectare, 8.600 mp), Popasu (14 hectare, 3.000 mp), Petrosu (14 hectare, 3.000 mp), Runcu Bârnei (5 hectare, 2.900 mp), Ogarului (5 hectare, 2.900 mp), Piciorul Lupului (12 hectare), Trecătoarea Mică (1 hectar, 1.000 mp), Faţa Râşcăi (9 hectare, 9.600 mp), Râşca Mare (5 hectare, 2.000 mp), Mihai Rusu (2 hectare), Lunca Râşcăi (2 hectare), Sebastian (22 hectare, 8.000 mp) ; iar numai pentru păşune şi coasă: Lunca Râşcăi, dintre locuitorii împroprietăriţi în Bogdăneşti şi Râşca (286 hectare), Hăţaşul dintre Râşca şi Bogdăneşti ca 12 hectare, 6.800 mp, din această suprafaţă 1 hectar, 5.000 mp este bun pentru coasă, restul de suhat de vite. Hăţaşul prisosului de la Râşca (2 hectare); în total întindere 916 hectare, 2.460 mp, cuprinse în perimetrul pădurii Statului Bogdăneşti; garanţia provizorie lei 4.000” (Monitorul Oficial, Nr. 172, 2 noiembrie 1899, pp. 5938, 5939).

1912: În comuna Bogdăneşti existau, încă din 1912, „una moară cu benzină şi trei cu apă; o bancă populară, „Petru Rareş”. Dar care sunt cele trei mori din 1912? Una era proprietatea lui Toader Năstacă, fiul lui Grigore Năstacă, ce a construit moara la 1890. Pe acelaşi canal de aducţiune a apei, mai în aval, era moara proprietarului V. Rusu, transformată de el din velniţă (construită de Petrache Rusu). A treia moară era proprietatea Popei Bălan (Ioan Grigorescu). Aceeaşi instalaţie de apă purta moara lui Năstacă, o piuă de bătut sumani cu un singur găvan şi lăptoc, amenajată de fiul lui Grigore Năstacă, Toader Năstacă. Piua a funcţionat între 1861 şi 1945. Petrea, fiul lui Toader Năstacă, închide moara definitiv în 1962. Moara fraţilor Rusu a fost închisă în 1966. V. Rusu a mai construit o moară în satul Bogdăneasa, folosind apă din Raşca, care există şi azi.

În 1914, într-un raport al primăriei către Prefectură, se specifica „existenţa unei mori cu benzină în comuna Bogdăneşti” (Arhivele Statului Suceava, d. 47/1918, fila 16). Această moară a fost închisă în 1901, cazanul rămânând multă vreme în acel loc”[25].

*

1916-1919: Ţăranii din Bogdăneşti, ademeniţi din nou cu promisiunea împroprietăririi cu pământuri, au plecat să-şi verse sângele pe brazdele dragi ale patriei, care li se şi cuveneau de mult prea multe veacuri, adică de atunci când le-au fost luate prin aservirea obştilor săteşti. Au căzut pentru patrie, în 1916, în 1917, în 1918 şi în 1919 (anul anihilării comandourilor iredentiste), atâţia viteji din Bogdăneşti încât numele lor nici nu prea încap pe placa de marmură a monumentului ridicat în cinstea lor:

POPESCU GRIGORE – sergent

POPESCU GHEORGHE – sergent

OU GH. VASILE – sergent

SOLCANU ION – sergent

DAMIAN NECULAI – sergent LARION VASILE – sergent

MITOCARU ION – sergent

VACARU GHEORGHE – sergent

HERESCU VASILE – sergent

VACARU SIMION – caporal

BĂLAN GHEORGHE – caporal

CIOTU GHEORGHE – caporal

ŞUFARIU SIMION – caporal

BUHAT THEODOR – caporal

TĂNASĂ CONSTANTIN – caporal

LEŢ GHEORGHE – caporal

FASOLĂ GHEORGHE – caporal

BUCNARU DUMITRU – caporal

ALEXANDRESCU CONSTANTIN – caporal

LUNGU SIMION – soldat

LUNGU TOADER – soldat

GUŞĂTOAIA VASILE – soldat

SCRIPCARU CONSTANTIN – soldat

ŞOFRONARU VASILE – soldat

FASOLĂ ION – soldat

CHIRAP VASILE – soldat

VACARU VASILE – soldat

POPESCU GRIGORE – soldat

LARION GRIGORE – soldat

NECHITA NECULAI – soldat

SOPON CONSTANTIN – soldat

POPOVICI NECULAI – soldat

BÎRLIBA THEODOR – soldat

MOŞNEAGU TOADER – soldat

HISOM V. NICĂ – soldat

GRIGORAŞ SIMION – soldat

TUFĂ VASILE – soldat

NASTEA CONSTANTIN – soldat

DIACONIŢA THEODOR – soldat

GABUR ION – soldat

DIMITRIU CONSTANTIN – soldat

OU CONSTANTIN – soldat

LAZĂR VASILE – soldat

GRIMEASA VASILE – soldat

NICA GHEORGHE – soldat

ANICĂI PETRU – soldat

DĂNILĂ VASILE – soldat

DOROFTEI NECULAI – soldat

VACARU CONSTANTIN – soldat

OU THEODOR – soldat

LAZĂR GHEORGHE – soldat

DRILEA ION – soldat

RUSU SIMION – soldat

STRUGARIU NECULAI – soldat

CHIRILĂ NECULAI – soldat

SOLCANU BOGDAN – soldat

LUNGU THEODOR – soldat

GĂINA PÉTREA – soldat

CRISTINA ION – soldat

SOPON TOADER – soldat

CHIRILĂ COSTICĂ – soldat

SOPON NECULAI – soldat

TOMEGEA VASILE – soldat

TĂNĂSOAIA GRIGORE – soldat

MITOCARU GHEORGHE – soldat

TOMEGEA COSTICĂ – soldat

CIOTU VASILE – soldat

VACARU GRIGORE – soldat

AGAFIŢEI ION – soldat

NICHITA GHEORGHE – soldat

BĂIŞIŢA CONSTANTIN – soldat

NICUŢĂ ION – soldat

MOŞNEGUŢU GHEORGHE – soldat

BOROIANU COSTICĂ – soldat

UNGUREANU GHEORGHE – soldat

DOROFTEI COSTICĂ – soldat

OU NECULAI – soldat

COJOCARU PETREA – soldat

PAVĂL GHEORGHE – soldat

SOPON GHEORGHE – soldat

GULIAN GHEORGHE – soldat

POHAŢĂ NECULAI – soldat

TUDOSIE GHEORGHE – soldat

RUSU GHEORGHE – soldat

POHAŢĂ VASILE – soldat

JAPAILĂ VASILE – soldat

FASOLĂ COSTICĂ – soldat

CHIRAP TOADER – soldat

VASILOAIA ION – soldat

URSU VASILE – soldat

MILON CRISTEA – soldat

MUNTEANU ION – soldat

MITOCARU ION – soldat

Ultimele două nume n-au mai încăput în înghesuiala de nume de pe placa de marmură a Monumentului Eroilor, un monument ridicat târziu, abia în anul 1999, la iniţiativa profesorului-primar Corneliu Solcanu, executat fiind de Gheorghe Andrieş.

*

1918: O parte dintre bogdăneştii care au supravieţuit Războiului Reîntregirii Neamului, adică răniţii şi bolnavii, s-au întors în sat, la începutul lunii iunie a anului 1918. Păşeau greoi, sleiţi de trudă şi de răni, dar fericiţi că şi pe sângele lor şi pe sângele celor jertfiţi şi nemuriţi pentru gloria patriei se va clădi, pe parcursul aceluiaşi an, România Mare. Ajunşi acasă, eroii Marelui Război pentru Reîntregirea Neamului au împietrit de uimire, constatând că vetrele lor au fost deja pustiite prin abuzurile autorităţilor comunale. / Pe 10 iunie 1918, „ţăranii demobilizaţi erau revoltaţi împotriva autorităţilor locale, care folosiseră prilejul războiului pentru a se îmbogăţi cu preţul spoliaţiunilor şi jefuirii familiilor rămase acasă. În perioada 10-20 iunie, ţăranii din comuna Bogdăneşti, judeţul Suceava, au atacat şi bătut notarul şi primarul… / La 26 iunie 1918, ministrul de interne telefona prefectului de Suceava că era informat că în judeţul său existau numeroase cazuri de nemulţumiri şi răzvrătiri împotriva autorităţilor locale. Ţăranii din Bogdăneşti şi Boroaia, acolo unde avusese loc răscoala amintită, şi Târzia, se arăta într-o notă informativă, „sunt agitaţi contra notarilor că au comis abuzuri în timpul campaniei faţă de familiile rămase la vetre, contra preceptorilor că nu au plătit ajutoarele cuvenite”[26].

„În vechea Românie, încă din perioada neutralităţii, asupra ţărănimii a început să apese povara concentrărilor, a achiziţiilor de produse agricole, animale, căruţe. La efectuarea rechiziţiilor, autorităţile comunale favorizau pe moşieri. Pentru a le eluda, unii moşieri şi arendaşi şi-au vândut vitele chiar prin contrabandă, contând pe faptul că, la nevoie, cu sprijinul statului, vor putea folosi vitele de muncă lăsate ţăranilor. în timp ce zeci de mii de ţărani erau concentraţi, moşierii şi arendaşii erau lăsaţi în concediu agricol”[27]. Moşierul Bogdăneştilor se numea Cantacuzino-Paşcanu (administratorul moşiilor Mănăstirii Slatina), moşia lui revenind, mai târziu, lui Tache Slăvescu. În vremea asta, Brătenii îşi lucrau moşiile cu jumătate din efectivele Regimentului de obuziere grele, cum scria ziarul „Adevărul”, în numărul său din 19 iunie 1915. Ţăranii, mobilizaţi sau nu, vedeau torul şi, în semn de nemulţumire, au refuzat să mai lucreze pentru moşieri şi arendaşi, începând cu anii războiului. Apoi, după război, au tot sperat într-o lege urgentă, promisă de altfel de Rege, care să repare nedreptăţile şi să reîmproprietărească pe cei care au luptat pentru ţară. / În loc de lege, au dat cu ochii, după demobilizare, de nedreptăţi şi mai mari. După ce şi-au bătut şi izgonit autorităţile comunale (10-20 iunie 1918), fiind gata să moară şi pentru viitorul lor, din moment ce nu ezitaseră să moară pentru patrie, bogdăneştii par să se fi potolit. Dar, după alte zece zile, „o mişcare şi mai puternică a ţărănimii împotriva obligativităţii muncii agricole a fost răscoala din comuna Boroaia. / La 30 iunie 1918, ţăranii din această comună au fost înştiinţaţi de formarea unui comitet pentru aplicarea legii muncii agricole. Ca şi în 1907, un ţăran a străbătut călare uliţa comunei, chemând sătenii să se opună aplicării acesteia şi să treacă la desfiinţarea comitetului. / Peste 300 de ţărani s-au adunat în faţa primăriei, spunând că „nu mai primesc acea lege, preferă chiar moartea şi oricine din autorităţi va îndrăzni să-i scoată la muncă vor fi omorâţi”… În raportul şefului secţiei de jandarmi se arată că ţăranii adresau „cuvinte revoltătoare şi ameninţătoare contra tuturor funcţionarilor, autorităţilor şi chiar a Majestăţii Sale Regelui, care, în loc să puie în aplicare legea împroprietăririi, după cum li se spunea pe front, a pus asupra lor legea muncii obligatorii”… / Ţăranii din Boroaia au bătut şi au alungat pe reprezentanţii autorităţilor locale (primarul, notarul şi chiar pe preot), iar jandarmii au fost dezarmaţi şi alungaţi… Luând imediat măsuri, autorităţile au trimis un detaşament de jandarmi care a repus în funcţie pe jandarmi şi pe celelalte autorităţi”[28]. / Apoi, împotriva bogdăneştilor şi boroienilor care au luptat pentru Reîntregirea Neamului, care nu s-au temut să moară pentru ţară şi, cu atât mai puţin, pentru viitorul lor şi al familiilor lor, a fost deschisă o anchetă penală, dosarul fiind închis şi clasat înainte de a sc face vreo cercetare. Este de presupus ca, pe lângă teama autorităţilor de a-1 supăra pe Mareşalul Averescu, ajuns la guvernare, administratorii locali s-au sfiit să-i poarte prin tribunale pe ţăranii din Bogdăneşti şi Boroaia care, pe parcursul aceleiaşi luni a demobilizării (iunie 1918), n-au mai putut rezista în faţa neruşinatei nedreptăţi făptuite de cei care, rămânând acasă, în „concedii agricole”, s-au îmbogăţit pe seama luptătorilor pentru gloria ţării, urmând să se înfrupte şi din gloria aceea, ca patrioţi care, deşi martirizează şi jefuiesc pe eroi şi pe familiile lor, nu ratează prilejul de a construi monumente în cimitirele satelor, monumentele însemnând, în fond şi cel mai adesea, expresii ale demagogiei celor care, întotdeauna şi peste tot în lume, se substituie statelor.

*

1922: „No. 4184. Procesul-verbal din 1 septembrie 1922.  Comisiunea, în majoritate, dispune: Declară expropriată suprafaţa de 59 ha 9.200 m. p., lângă pârâul Batu, pădure, proprietatea satului Bogdăneşti-Râşca; care va servi de islaz satului Râşca, şi suprafaţa de 12 ha 200 m. p. pădure, proprietatea satului Bogdăneşti-Râşca, lângă delimitarea locuitorilor, care va servi de islaz pentru satul Buda. Propune a se expropria 130 ha pădure, proprietatea Statului, în continuarea porţiunilor declarate expropriate mai sus, iar restul de 239 ha, necesar satului Bogdăneşti, propunem a se expropria din pădurea Statului „Coasta-Buzei”, începând din moşia Baia şi delimitarea sătenilor din Râşca, până la completare… Domnii Gheorghe Teodorescu, delegatul Casei Pădurilor, şi Alex. Cantacuzino-Paşcanu, delegatul supleant al proprietarilor, au făcut opinii separate”. „No. 4189. Procesul-verbal încheiat astăzi, 26 septembrie 1922. Comisiunea, în unanimitate, dispune: Declară expropriată suprafaţa pe 120 ha pădure, proprietatea Statului, pe terenul comunei Boroaia şi Bogdăneşti, formată din următoarele porţiuni: 89 ha, formând un triunghi, megieşit, pe două părţi, cu locuitorii din Boroaia şi Bogdăneşti, şi la Vest cu o linie dreaptă, ce desparte, de pădurea Statului „Bogdăneşti”, începând de la movila „Zăvoare”, până în pârâul Sârbului, în care se află mai multe poieni, însumând o suprafaţă totală de aproximativ 18 ha.  40 ha, între părţile Frăsiniş şi Săcuţa şi restul pădurii Statului „Boroaia”, în care se află mai multe poieni, însumând o suprafaţă totală de aproximativ 16 ha. Aceste porţiuni se atribuie comunei Moroaia, pentru satul Moişa. Propune a se expropria suprafaţa de 435 ha pădure, proprietatea Statului, de pe teritoriul comunei Boroaia, cuprinsă între delimitările locuitorilor din comuna Boroaia, pe trei părţi, iar pe cealaltă parte, despărţindu-se, printr-o linie convenţională, de restul pădurii Statului, pentru a se satisface nevoia de islaz a satului Boroaia, din comuna Boroaia”. No. 4191. Procesul-verbal încheiat în ziua de 28 septembrie 1922. Comisiunea, în unanimitate, dispune: Rezervă, pe seama Statului, poienile din pădurea Statului Boroaia şi Bogdăneşti, găsind că nu e loc a se mai proceda la exproprierea lor”[29].

*

1941-1945: În anii grei ai războiului, Bogdăneştii îşi sporesc dureros de lung răbojul victimelor, răbojul câştigătorilor care nu iau, niciodată, nimic. Ţăranii cad pe fronturi îndepărtate, cad răpuşi de obuze chiar sub dărâmăturile caselor lor, atunci când linia frontului se stabileşte, vremelnic, pe un aliniament marcat şi de satele Bogdăneşti şi Baia. / La Baia, un fost argat care îşi cumpărase, înainte de război, o sfoară de pământ, visând sa-şi ridice acolo casa pe care n-a avut-o niciodată, moare apărând de unul singur de sovietici sfoara aceea de pământ, care nu mai era a ţării proaspăt aliată cu ruşii, ci doar a lui şi, deci, era doar de datoria lui să o apere. / La Bogdăneşti, o femeie, Ştefana Vacaru, şi copiii ei sunt zdrobiţi de un obuz, iar numele ei este săpat printre cele ale eroilor, pe drept, pentru că eroism înseamnă să rămâi pe brazda străbunilor chiar şi în clipele primejdioase ale răfuielilor armate dintre state. Lung, cumplit de lung este şi acest al treilea răboj bogdănesc al eroismului:

ACATRINEI T. ŞTEFAN

ACATRTNEI P. CONSTANTIN

ALEXANDRESCU GHEORGHE

ANDRIOAIA GHEORGHE

APOPI GRIGORE

APOPI CONSTANTIN

APOPI VASILE

AGAFIŢEI M. CONSTANTIN

AGAFIŢEI M. ION

ANDREŞOAIA TOADER

AIOANI G. ION

AIOANI V. MIHAI

AIOANI PETREA

AIOANI G. ION

ATĂNĂSOAIE PETREA

APETRI VASILE

APOPI GHEORGHE

ALEXIU DUMITRU

AIRINII MIHAI

BĂIŞIŢA GHEORGHE

BĂLAN N. GHEORGHE

BÎRLIBA VASILE

BÎRLIBA GHEORGHE

BÎRLIBA V. TOADER

BÎRLIBA N. ŞTEFAN

BÎRLIBA V. NECULAI

BÎRLIBA G. CONSTANTIN

BĂIEŞU GRIGORE

BACIU NECULAI

BRONZICI ION

BROSCHI ION

BOROIANU GHEORGHE

BORDEIANU GHEORGHE

BONTU ION

BUHAT TOADER

CARP ION

CHIRAP GHEORGHE

CHIRILĂ NECULAI

CHIRILĂ VASILE

CHIRILĂ MIHAI

CHIRILĂ TOADER

CHELBAN CONSTANTIN

CIOTU GHEORGHE

COJOCARU VASILE

COJOCARU TOADER

COJOCARU VASILE

COTAIBĂ GHEORGHE

CUTINCU GHEORGHE

CHIRAP ION

CIOTU GRIGORE

CIOTU NECULAI

COTAIBĂ VASILE

COTIN ION

COTU PETREA

CHIRAP GHEORGHE

CUCO§ CONSTANTIN

CR§MARU V. GHEORGHE

DAMIAN NECULAI

DAMIAN SIMION

DAMIAN C. CONSTANTIN

DAMIAN P. CONSTANTIN

DAMIAN GHEORGHE

DAMIAN GRIGORE

DĂNILĂ VASILE

DĂNILĂ GHEORGHE

DĂNILUŢ ION

DOROFTEI ION

DOCHIA ION

DRILEA GHEORGHE

DRILEA ION

DOCHIA NECULAI

DOROFTEI NECULAI

DUMITRIU PETREA

DUMITRIU CONSTANTIN

DUMITRAŞCU NECULAI

FASOLĂ CONSTANTIN

FASOLĂ GHEORGHE

FASOLĂ PETREA

GUŞETOAIA VASILE

GRIGORAŞ ION

HOLBAN VASILE

HOLBAN GHEORGHE

HOLBAN NECULAI

HOLBAN CONSTANTIN

IRIMEASA DUMITRU

JECHEL ION

JITARU VASILE

LARION VASILE

LAZĂR GHEORGHE

LAZĂR VASILE

LAZĂR MIHAI

LEŢ CONSTANTIN

LEŢ ION

LEŢI MIHAI

LEŢI NECULAI

CRISTINA ION

LUNGU ION

LUNGU SIMION

LUNGU TOADER

LUNGU NECULAI

LUNGU PETREA

LEONTE DUMITRU

MATEI GHEORGHE

MATEI ALEXANDRU

MITOCARU CONSTANTIN

MITOCARU ION

MITOCARU GHEORGHE

MOLDOVEANU GHEORGHE

MOROŞANU NECULAI

MOROŞANU GHEORGHE

MOROŞANU VASILE

MOŞNEAGU NECULAI

MOŞNEAGU TOADER

MOŞNEGUŢU NECULAI

MUSTEA COSTICĂ

MUNTEAN HARALAMBIE

MUNTEAN MIHAI

NASTACA TOADER

NASTACA VASILE

NASTACA PETRU

NECHITA TOADER

NECHITA T. ION

NICA VASILE

NICA GHEORGHE

NICA CONSTANTIN

OL ARU VASILE

OPROAIA VASILE

OPROAIA N. VASILE

OU TOADER

PAVEL MIHAI

PAVEL PETREA

PAVEL ALEXANDRU

PASCARU TOADER

PASCARU DUMITRU

PASCARU PETREA

PASCARU GHEORGHE

PĂDURARU GHEORGHE

PORCOŞOAIA MIHAI

POPESCU GHEORGHE

POPESCU GRIGORE

POHAŢĂ COSTICĂ

POHAŢĂ NECULAI

POPOVICI NECULAI

PETIANU NECULAI

PURCARU DUMITRU

RUSU PETREA

RUSU VASILE

ROGOJINĂ VASILE

SOPON VASILE

SOPON NECULAI

SOPON ILARION

SOPON CONSTANTIN

SOPON ION

SCRIPCARU GHEORGHE

SCRIPCARU GRIGORE

SOLCANU ION

SOLCANU GHEORGHE

SOLCANU PETREA

SOLCANU DUMITRU

SOLCANU VASILE

SOLCANU CONSTANTIN

SOLCANU MIHAI

SOLCANU TOADER

SOLCANU VASILE

SOLCANU COSTICĂ

STEGĂRIŢA COSTICĂ

STRUGARU NECULAI

STRUGARU GHEORGHE

ŞTEFANA VACARU şi cu fiii

STRUJAN GHEORGHE

ŞOFRONARU COSTICĂ

ŞOFRONARU VASILE

ŞOFRONARU CONSTANTIN

TĂNĂSOAIA GHEORGHE

TĂNĂSOAIA GHEORGHE

TĂNĂSOAIA TOADER

TOMEGEA CONSTANTIN

TUDOSĂ GHEORGHE

TUDOSĂ ION

TUDOSĂ GHEORGHE

TURCU CONSTANTIN

URSU PETREA

VACARU N.VASILE

VACARU G. VASELE

VACARU GHEORGHE

VĂRĂREANU PETREA

VĂRĂREANU NECULAI

Dincolo de eroismul de acest gen, deja clasic şi care merită recunoştinţa urmaşilor şi veşnica pomenire a numelor eroilor, chiar dacă sacrificiul suprem, de-a lungul vremilor, nu a adus recunoştinţă din partea statului, există şi un altfel de eroism, unul paşnic, unul ziditor, adică eroismul dascălilor săteşti. La Bogdăneşti, prin voia obştii contemporane, dascălului rural i-a fost închinat un monument, denumit „Monumentul învăţătorului”.

* 

1947: „Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947[30], următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Pungă Viorica, de la Bogdăneşti Nr. 2, la Bogata; Solcan Eleonora, de la Bogdăneşti Nr. 2, la Bogdăneşti Nr. 1; Manoliu Constantin, de la Boroaia Nr. 1, la Bogdăneşti Nr. 2; Huşeanu Iulia, de la Liteni fete, la Bogdăneşti Nr. 2”.

*

1947: „Deciziunea Nr. 46.035 din 4 Septemvrie 1947, se autoriză Parohia Bogdăneşti II din comuna Bogdăneşti, jud. Baia, să organizeze o colectă publică în jud. Baia, pentru strângerea sumei de lei 15.000, în bani şi în natură, prin liste de subscripţie şi chitanţiere, sumă necesară terminării bisericii. Termenul acestei autorizaţii este de o lună de la data publicării prezentei deciziuni în Monitorul Oficial. Termenul înăuntrul căruia se vor putea întrebuinţa banii şi bunurile colectate este de 6 luni de zile. Preotul Ion Alexandrescu şi comitetul parohial vor fi responsabili de administrarea şi gestiunea banilor colectaţi”[31].

*

MONUMENTUL ÎNVĂŢĂTORULUI: Gândit de regretata Ioana Nistor şi ridicat prin contribuţii obşteşti, monumentul marca, în 1998, 140 de ani de învăţământ la Bogdăneşti, prima şcoală, cea veche, funcţionând, din 1858, în clădirea care, astăzi ca şi atunci, adăposteşte instituţia primăriei. / Numele dascălilor, iniţiatori în demnitate şi viitorime, sunt trecute pe placa de marmură în ordinea sosirii lor la catedră. Avem de-a face, care va să zică, şi cu o adevărată dinastie a luminii, adesea continuată, calc de două-trei generaţii, de aceleaşi neamuri. / Primarul actual al Bogdăneştilor, profesorul de istorie-geografie Corneliu Solcanu, reprezintă o istorie vie a localităţii, iar pasiunea aceasta afectuoasă pentru trecutul obştii din care provine pare să se fi transformat în apa vie care aduce, lăuntric şi pe dinafară, numai tinereţe fără de bătrâneţe. // Primii dascăli ai şcolii celei vechi au fost Ion Florescu (1858) şi Constantin Nedelescu (1859-1861). Următorul, adică Neculai Cârlănescu, a fost primul învăţător şi director al şcolii (1861-1894), care s-a stabilit pentru totdeauna la Bogdăneşti, munca lui la catedră fiind preluată, mai târziu, de nepotul său, Gheorghe Cârlănescu, fiul preotului Mihai Cârlănescu, de soţia acestuia, Lucreţia Cârlănescu şi de ginerele său, Vasile Hudiţă (director al şcolii în perioada 1894-1933), tatăl politicianului interbelic şi al învăţătorului Gheorghe Hudiţă (director al şcolii, între anii 1933-1944) şi bunicul istoricului de mai târziu Ion Hudiţă. // Alt dascăl, Vasile Alexandrescu (director al Şcolii nr. 2, între anii 1921-1934), a urmat bunul obicei al stabilirii definitive în comună, predând ştafeta fiilor săi, Alexandru Alexandrescu (director al Şcolii nr. 3, în perioada 1963-1978), soţul profesoarei de istorie Ioana Alexandrescu, cei doi profesori fiind părinţii profesorului de istoric Liviu Alexandrescu. / Constantin Alexandrescu, dascăl cu simpatii pentru partidele istorice, avea să sfârşească, după calvarul detenţiei politice la Gherla, în colonia de muncă de la Bicaz. // Un alt caz de încredinţare a catedrei către urmaşi a fost cel al învăţătoarei Elena Teodoru, care a fost urmată la catedră de fiica sa, Măria Sucoverschi. // Primii copii de ţăran din Bogdăneşti care ajung, la rândul lor, învăţători şi luminători au fost soţii Ion şi Eleonora Solcanu, părinţii primarului mereu reales de obşte şi profesor de istorie-geografic Corneliu Solcanu, director de şcoală între anii ’70-’80, şi socrii profesoarei de română Dorina Solcanu. / Din acelaşi neam străvechi al Solcanilor descind şi soţii Elena (biologie) şi Mihai (română) Solcanu, cumnata şi, respectiv, fratele fostului senator PSD şi profesor universitar Ioan Solcanu, şi profesorul de matematici Vasile Solcanu. / Un alt localnic, Constantin Holban, s-a căsătorit cu învăţătoarea Măria Holban din Giuleşti, punând temelia altei „dinastii” de cadre didactice, fiul şi nora lor, Gheorghc şi Măria Holban, fiind şi iniţiatorii construirii monumentului dedicat iluminatorilor de neam. // Din Boroaia, satul rival cu Bogdăneştii doar în cele bune, au sosit dascălii Constantin Arsintescu, fratele viitorului inspector şcolar al judeţului Suceava, Gheorghe Arsintescu, unchii învăţătorului din Bogdăneşti Neculai Monoranu, apoi Vasile Bîrzu, Magdalena Pintilie, Elena Afîlipoae (viitor director de şcoală), profesorul de matematici Neculai Penescu, soţul învăţătoarei Valeria Penescu, şi Ruxanda, soţia învăţătorului Vasile Ursuţu de la Şcoala nr. 3 Plopi, aproape de Baia. Alţi doi dascăli, soţii Gheorghe şi Teodora Roşianu, au venit tocmai din Oltenia pentru a profesa la Şcoala nr. 2 Bogdăneşti, „peste apă”, iar profesorul de limba rusă Ioan Bălan, soţul profesoarei de limba română; Ana Bălan, a venit tocmai din Basarabia. Din vecinătate, adică din Praxia, a venit profesorul de matematici Virgil Teodosiu, urmaşul unui neam de gospodari cu renume. / Profesorul de română Ioan Maftei, devenit celebru şi datorită postului „Radio Iaşi”, soţii Toader (matematică) şi Alexandrina (învăţătoare) Alexiu, Maria Serba (născută Irimeasa, soţia cunoscutului doctor Serba din Fălticeni), directorul Şcolii nr. 3 Plopi, învăţătorii Mihai şi Ana Moşneagu, profesoara de desen Maria Chirilă, trăitoare la Tg. Ocna, localnica Maria Roman, profesoara de română Aurica Loghinoaia, învăţătorul Dumitru Rotaru, Angela Rotaru, învăţătoarea Elena Apopei (sora regretatei artiste Ioana Nistor), soţii Gabriel (sport) şi Mărioara (biologie, director de şcoală) Bcraru (o poetesă delicată, rafinată, pasăre piezişă între firul ierbii şi tălpile îngerilor, căreia i-am scris prefaţa la vreo trei plachete de versuri), educatoarea Rodica Nica, învăţătoarea Rodica Podoleanu (verişoara profesoarei de matematici din Suceava, originară din Bogdăneşti, Ileana Paranici, născută Păvăloaia) reprezintă doar câteva repere ale eroismului cinstit de monumentul gândit şi creat de regretata şi inegalabila Ioana Nistor. // Pe acelaşi răboj al eroismului civic sunt înscrise şi numele celorlalţi dascăli de astăzi ai şcolilor din Bogdăneşti: Cezarina Avădanei, Vlad şi Ghizela (originară din Şuncuiuş) Ştirbăţ, Gheorghe Apostol, Antonie Covaliu, Maria Covaliu, Elena Ursu, Maria Ursuţu, Paulina Holban, Maria şi Neculai Leţ, Maria Veleşcă, Georgeta Holban, Niculina Dumitriu, Marius, Aurel Chirilă, Elena Mandachi, Cristina Popovici, Mihaela Ţehichi şi Irina Loghinoaia. Şi, bineînţeles, numelor acestora li se vor adăuga altele, pentru că nobleţea existenţei umane nobleţe determină. / În anul 2003, profesoara Măria Holban şi preotul Florentin Loghinoaia au publicat lucrarea monografică „Bogdăneşti / Tărie ortodoxă şi învăţământ românesc” (Editura Fundaţiei creştine filantropice „Bogdan întemeietorul”), o carte remarcabilă, din care voi prelua câteva paragrafe şi din respect pentru acurateţea informaţiei. // În 1858, şcoala funcţiona în localul primăriei, „iar Mănăstirea Râşca, care ţinea în arendă moşia Bogdăneşti, se obliga a construi un local nou… / La 31 martie 1859, Teodor Râşcanu, fratele lui Iosif Râşcanu, egumenul Mănăstirii Râşca, se învoieşte cu Ion Mişălescu să facă „un local de şcoală în Bogdăneştii Râşcăi” cu 90 galbeni şi 5 merţe păpuşoi” (Gh. Ghibănescu, Surete şi izvoade, vol. X dac. CCLXIII, pag. 495)… / Primul învăţător al şcolii din Bogdăneşti a fost Ion Florescu (pentru câteva luni, în 1858). A urmat, apoi, C. Nedelcu, între anii 1859-1861. Apoi, timp de 32 ani (1861-1893), a slujit şcoala din Bogdăneşti, cu dăruire şi pasiune, Nicolae Cârlănescu… / De la 1893, până la 1894, a funcţionat ca suplinitor preotul Gheorghe Zăhărescu. / De la 1 septembrie 1894 şi până la 1933, peste 39 de ani, a funcţionat ca învăţător Vasile Hudiţă, absolvent al Şcolii Normale din Iaşi, institutor pe loc din 1913, gradul I din 1929. // Şcoala a funcţionat cu un singur post pentru întreaga comună şi satele din comuna Râşca până la 1899, când s-a înfiinţat şcoala din Râşca. La 1 septembrie 1904, s-a înfiinţat postul al II-lea, fiind numit suplinitor V. Alexandrescu. La 1 septembrie 1905, în postul al II-lea a fost numită domnişoara Olimpia Zăhărescu, ca ajutoare învăţătoare. La 1 septembrie 1906, a fost numită domnişoara Lucreţia Bălan, care a funcţionat în postul al II-lea până la 1907, când a fost transferată la Ruginoasa, iar în postul al II-lea a fost numit Minai Lupescu (celebrul folclorist, care se transferase de la Broşteni – n.n.), detaşat, apoi, la Orfelinatul Agricol Zorleni-Tutova. Postul lui Mihai Lupescu a fost suplinit de: V. Alexandrescu, Elena Teodoru şi Gheorghe Hudiţă, până la 1921, când a ieşit la pensie. / Pe 1 septembrie 1918 (când Bogdăneştii deja aparţineau Bucovinei, în urma Păcii de la Bucureşti, Bucovina primind „compensaţie de război” de la România un vast teritoriu, care începea la Ceahlău şi se încheia la Fălticeni, plus ţinutul Herţei – n.n.), se înfiinţează postul al III-lea, fiind numit ca suplinitor V. Alexandrescu. Pe 1 septembrie 1920, se înfiinţează şi al IV-lea post, fiind numită ca învăţătoare provizorie Aspazia Rafailă, care a funcţionat până la 1 septembrie 1921. De la 1 septembrie 1921, au funcţionat următorii patru învăţători: V. Hudiţă, Gh.V. Hudiţă, Elena Teodoru, învăţător suplinitor, Ruxandra Albu, învăţător provizor. / La 1 septembrie 1926, se înfiinţează al V-lea post şi e numită doamna Elena Teodoru, cu titlu provizor. În 1933, şcoala funcţionează tot cu 5 posturi, după cum reiese din documente” (op. cit., pp. 20-22).

*

În Bogdăneşti, în afară de cele trei Doamne, la care eu ţin foarte mult, Ioana Nistor, Ileana Paranici şi Geta Apopei, au văzut lumina zilei şi îngerul meu păzitor, Gheorghe David, şi actorul Stelian Nistor, şi omul om Petrea Fasolă, şi regretatul gazetar Sava Bejenariu, printre personalităţile care şi-au legat numele de acest sat numărându-se legendarul Spiru Haret, Ion Hudiţă, Mioara Beraru, Gheorghe Lazăr, Maria Holban, Florin şi Gheorghe Loghinoaia, Vasile Solcanu, Ionel Preotu, Costică Arteni, Vasile Pohoaţă, Petru Atănăsoaie, oamenii de afaceri Adrian Dragoş şi Sorin Pavăl – creatorii „republicii economice” DEDEMAN, Nicolae Chirap, Cezar Axinte şi Mihai Alexandrescu.

[1] Nicolae, Eugen, Monede de cupru bătute în Oraşul Nou (Şehr al-cedid), pp. 173 şi urm.

[2] Din Iţcani.

[3] Din Suceava.

[4] DGAS, Suceava / File de istorie / 1388-1918, I, Bucureşti, 1989, p. 82.

[5] AŞSP a RSR, Documenta Romaniae Historica / A. Moldova, I, Editura Academiei, Bucureşti, 1975, pp. 65, 66

[6] „Cu mila lui Dumnezeu, noi, Alexandru voievod, domnul Ţării Moldovei, facem cunoscut, cu această carte a noastră, tuturor celor care o vor vedea sau o vor auzi citindu-se, precum am miluit pe sluga noastră adevărată, pe Herman, şi pe fratele său, Iaţco, cu deosebita noastră milă şi le-am întărit ocina lor, şi le-am dat satul lor, unde este casa lor, la Voitinu, unde acesta iese din pădure şi din poiană, şi unde este mănăstirea lor şi vechiul lor loc de cosit, sub brădet, pentru ca toate acestea să le fie uric, cu tot venitul, lor, copiilor lor, nepoţilor lor, strănepoţilor şi răstrănepoţilor şi întregului neam al lor, nestricat niciodată, în veci. Iar hotarul acestui sat, cu toate vechile hotare, să fie pe unde din veac a existat”.

[7] AŞSP a RSR, Documenta Romaniae Historica / A. Moldova, III, Editura Academiei, Bucureşti, 1980, p. 151

[8] De la „Bogdan de la Voitin şi fratele lui, Ion Miciorna, şi surorile lui, Ilca şi Muşa, copiii lui Hărman, pe care l-a avut de la bunicul nostru, Alexandru voievod, un sat, anume Voitinul, unde a fost casa tatălui lor, Hărman, şi a bunicului lor, Iaţco, unde iese Voitinul din pădure şi din poieni, unde a fost mănăstirea lor şi fânaţul lor cel vechi, sub codru”.

[9] Într-o listă din 1476 a armenilor din Suceava, care au primit dreptul civil liovean, figurează şi „Iaţco armeanul din Suceava”, negustor de postav, cum aflăm dintr-un document de mai târziu.

[10] AŞSP a RSR, Documenta Romaniae Historica / A. Moldova, I, Editura Academiei, Bucureşti, 1975, p. 21.

[11] Drăguşanul, Ion, Identităţi deturnate. O istorie anecdotică a Bucovinei, Grupul editorial Muşatinii – Bucovina viitoare, Suceava, Anul Eminescu, p.

[12] Georgeta Crăciun, Moldova în vremea Domnitorului Grigore Alexandru Ghica, p. 182-183

[13] V. Mihordea, Relaţii agrare din secolul al XVIII-lea în Moldova, p. 184-186

[14] Mihordea, op.cit, p. 185

[15] Mihordea, op. cit., p.79

[16] I. Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, I, p.402

[17] C. C. Giurescu, Principatele române la începuturile secolului XIX

[18] Dr. Georgeta Crăciun, op. cit., p.82-83

[19] P.P.  Panaitescu, op. cit., p. 185

[20] Gh. Platon, Domeniul feudal din Moldova în preajma Revoluţiei de la 1848, pp. 15, 16

[21] Ibidem

[22] Monitorul Oficial, No. 152, miercuri 12/24 iulie 1878, p. 4098

[23] Epoca, No. 1034, Anul IV, sâmbătă 29 aprilie / 11 mai 1889, p. 2

[24] Ionescu, Serafim, Dicţionar geografic al judeţului Suceava, Bucureşti 1894, pp. 31-33

[25] Grigore Lazăr, Monografia geografică a comunei Bogdăneşti, judeţul Suceava, p. 107

[26] Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, Relaţii agrare şi mişcări ţărăneşti în România / 1908-1921, p. 235

[27] Institutul „Nicolae Iorga”, op. cit., p. 188

[28] Institutul „Nicolae Iorga”, op. cit., pp. 230-235

[29] Monitorul Oficial, nr. 52 din 8 martie 1924, pp. 2623-2627

[30] Monitorul Oficial, Nr. 250, 29 octombrie 1947, pp. 9652-9657

[31] Monitorul Oficial, Nr. 256, 5 noiembrie 1947, p. 9855