Povestea aşezărilor sucevene: Ciumuleşti

CIUMULEȘTI. Satele unor puternice neamuri răzeşeşti de odinioară (Ciumuleşti, de pildă, eternizează numele neamului Ciumală şi nicidecum al unor vremuri în care bântuia ciuma), care încap, încetul cu încetul, în averile unora dintre ei, care, slujind  la Curtea Domnească, dobândesc şi banii necesari unor noi achiziţii de părtăşii răzeşeşti, au o istorie interesantă, care ar merita continuată şi dincolo de demersurile neuitaţilor colegi de şcoală în Ciumuleşti, Gherasim Putneanul şi profesorul Vasile M. Sandu, autorii „Monografiei satului Bărăști-Ciumulești”, la care, din păcate nu am avut acces. În repere schematice, care ţin de specificul cărţii „Povestea aşezărilor sucevene”, povestea satelor Ciumuleşti, Ioneasa, Negotești, Movileni, Me­steceni, Leucuşești-Softa, Leucucești-Dumitriu, Ganea, Bărăști şi Cămârzani vi se înfăţişează în rândurile care urmează.

1469, iunie 6: Suretul prin care „pan Oană Păşcu şi frate-său Ivaşco Păşcu” au primit urice pentru mai multe sate din Moldova, printre care „Negoteştii ori Nepoteştii, în ţinutul Sucevei”[1].

1626, iulie 21: La un schimb de moşii în Antileşti, printre martori se găseşte „Pîrciul din Negoteşti”[2].

1628, august 31: În faţa Divanului lui Miron Barnovschi Movilă voievod se înfăţişează rudele familiei Şeptilici, Gavrilcea, fratele lupului cuparul, şi fetele lui Gligorcea Şeptilici, cu jupâneasa lui Vasile Şeptilici” pentru a le fi întărite părţile de moşii împărţite între ei. „În partea lui Dumitraşco” Şeptilici „s-au venit”, printre altele, „şi 6 jirebii în Cămărzari”[3].

1633, martie 11: Naşcul, care cumpărase un loc de prisacă „din hotarul satului Dumbrăviţa, ce este la Poiana Mănăstirii”, deci în Ciumuleşti, cu 30 zloţi, aduce în faţa lui Alexandru Iliaş voievod mărturia semnată de „Moglan şi Drăgan Bârzul şi Pavel Dzamă şi Hotnogul şi Sava şi Vasilie şi Gligorie şi Tunsul din Ciumăleşti şi alţi oameni buni”[4].

1636, iunie 13: „Mărturie hotarnică de la vornicul de Poartă Ichim Bandur, cuprinzătoare că, din poruncă gospod, mergând la satul Ciumuleştii, să cerceteze pâra ce au avut Ciumuleştii cu Gheorghie Roşca, vistiernic, pentru un loc de prisacă, strângând oameni buni, a aflat că acel loc de prisacă n-a fost nici a Roşcăi vistiernic, nici a Petreştilor, ci l-a destupat un om ocinaş, anume Gavril Pîrscă, ce a fost om de moşie. Ei aşa s-au tocmit, ca să-şi mute Gligorie stupii de acolo, la un loc ce are cumpărătură, în partea din sus, iară acolo, în prisacă, să stea stupii Roşcăi vistiernic, până în toamnă, iar din toamnă ei să-şi aleagă şi să-şi stâlpească; despre a cui parte va veni acea prisacă, aceluia să fie. Iară de hotărât aşa au aflat că umblă locul în nouă părţi, cinci părţi sunt a Roşcăi vistiernic, iar patru părţi sunt a Petreştilor, ce este şi el cumpărător, cu moşenii răzăşi a lor, în ţarină, şi în fânaţ şi în tot locul, aşa să aibă a ţine. Iar de nişte mori, ce s-au jeluit Petreştii că a făcut vistiernicul Roşca, n-au vroit Petreştii să întoarcă Roşcăi, ca să intre la mori, ci s-au tocmit să-şi ţie Roşca vistiernic morile şi ei, de vor vroi să aibă mori, să-şi facă în vadul de sus, pe cât se va veni partea lor, că şi acolo avea amestec vistiernicul”[5].

1636, august 11: „Cartea domnului Vasili voievod, cuprinzătoare cum s-au judecat Avrămiia Popoai şi fata ei, Todosiia, cu Cihan Racoviţă, vtori logofăt (al doilea logofăt, viitor voievod – n. n.), pentru o parte din satul Cămârzanii şi şase jirebii, tot din acel hotar, dându-se rămasă pe acea femeie, îndreptându-se Racoviţă logofăt”[6].

1637, iunie 8: Dumitraşco Şoldan, mare vornic de visterie, „şi fetele surorii noastre, Candachie, jupâneasa lui Bicioc, ce a fost vornic, Alexandra, jupâneasa lui Mălai vistiernic, şi Catrina, jupâneasa lui Iordachi vistiernic, şi sora noastră Tudosca, jupâneasa lui Pisoţchi, şi sora noastră Anghelina, jupâneasa lui Constantin Stârce, pârcălabul, şi sora noastră Tofana, jupâneasa lui Racoviţă Cehan logofăt, între noi, de bunăvoia noastră ne-am tocmit şi ne-am împărţit ale noastre drepte ocine şi moşii, ce am avut de la părinţii noştri Pătraşcu logofăt… Iar surorii noastre Tudoscăi (jupâneasa lui Pisoşchi – n. n.) s-au venit satul Leicuşăşti şi satul Mohilenii de la Suceava… Iar în partea surorii noastre Anghelinii (jupâneasa pârcălabului Constantin Stârce – n. n.) venitu-s-au… şi ce se va alege parte din Cămârzani, la Suceava”[7].

1643, ianuarie 9: La divanul lui Vasile Lupu voievod „s-au pârât, de faţă, Beachea cu Ion din Ciumăleşti, pentr-o iapă ce a zis Beachea că a cumpărat de la Ştefan şi de la Istratie, iar Ion a zis că nu o au cumpărat, ci o ţine Beachea fără ispravă”. Vodă porunceşte marelui comis Fortună să facă cercetări, „şi de va avea Beachea (scris Béchea, dar „é” se citeşte „ea” – n. n.) două mărturii cum o au cumpărat de la acei oameni, să-şi ia Beachea iapa şi să nu dea lui Ion nimic şi de această pâră să nu se mai pârască”[8].

1686, Iacob Sobiecki: După ce trec Şomuzul, pe la Răciuleni (sat dispărut), polonii Regelui Jan Sobiecki trec pe lângă Baia şi poposesc, luni, 30 septembrie, „lângă satul Oprişeni, lângă un heleşteu (Iazul Călugărilor, de lângă Oprişenii Fălticenilor), care se numeşte Movileşti pe Şomuz (confuzie cu satul Movileni, de lângă Ciumuleşti)”[9].

1881: „Tabloul premianţilor de juriul concursului agricol şi industrial din judeţul Suceava, în zile de 14, 15 şi 16 octombrie 1881: Elena Ioan, din comuna Ciumuleşti, pentru ţesături de in şi cânepă, o vacă”[10].

1887: „Prin îndeplinirea formalităților cerute de lege, comuna Ţoleşti s-a unit cu Forăşti, sub numire de Uidești” (Monitorul Oficial, Nr. 92, 28 iulie 1887, p. 2219).

1889: „În noaptea de 22 Decembrie, Gheorghe Chirilă, pe când se întorcea din orașul Fălticeni, la domiciliul său în cătuna Antilești, comuna Ciumulești, cu săniuța cu un cal, împreună cu soția, ajungând la pârâul numit al Moriștii, pe teritoriul comunei Șoldănești, și fiind întuneric, viscol, iar ei turmentați de băuturi spirtoase, s-au răsturnat în pârâu și venind săniuța peste muiere, ea s-a înecat, iar bărbatul ei a scăpat cu viață”[11].

1894: „Ciumulești-Ganea, comună rurală, în plasa Moldova de jos, spre sud şi la 16 km de Fălticeni. Aci e acum reşedinţa sub-prefecturii plasei. Se mărginește, la est, cu Uidești, la vest cu Fântâna Mare, la sud cu comuna Boroia, şi la nord cu comunele Şoldănești şi Preutești. Formată din satele: Ciumulești, Ioneasa, Negotești, Movileni, Me­steceni, Leucuşești-Softa, Leucucești-Dumitriu, Ganea, Bărăști şi Cămârzani, cu reşedinţa în cel dintâi. Populată cu 666 capi de familie, ce numără 2.610 suflete (1.276 bărbaţi şi 1334 fe­mei), din care 54 izraeliţi, Con­tribuabili sunt 735. Are cinci biserici, cu 2 preoţi şi 7 cântă­reţi, şi 2 școli rurale mixte, frecventate de 71 elevi. În comună sunt 136 băieţi şi 132 fete în etate de 7-12 ani. Bugetul comunei, pe anul 1892-1893, are la venit 7.090 lei şi la cheltueli 7.072,75 lei, iar al drumurilor 1.458 lei ve­nit şi 1.182,50 la cheltueli. În toată comuna sunt 303 cai, 512 boi, 572 vaci, 2.400 oi, 544 porci şi 4 bivoli. Pe Şomuzul Băii sunt 4 moriște. Altitudinea comunei, de la nivelul mării, variază între 335-345 m. Udată de Moldova şi pâraile Mediasca, Movileni, Tătărani, Cucoşeni, Stânei, Gavan, Focşei, Horaiţa, Brudul şi Calna (Despre moşii vedeți fie­care sat în parte). Suprafaţa teritorială a comu­nei e de 3.154 fălci şi 50 prăjini, din care 425 fălci pădure, 1.262,60 cultivabile, 276 fânaţ şi restul nefolositor. Anul acesta s-au cultivat 264 hectare 72 ari grâu, 1.146,58 hectare porumb, 574,82 hectare ovăz, 171,80 hectare orz, şi 38,84 hectare hrişcă. Împroprie­tăriţi, la 1864, sunt 110 fruntaşi, 211 pălmaşi şi 178 codaşi, stă­pânind 996 fălci şi 68 prăjini. Însemnată în comună e numai priveliştea ce ni se oferă vederilor din dealul de la Cămârzani. / Ciumulești-Ganea, sat numit şi Ciumulești-Mârza, pe moşia şi în comuna cu acelaşi nume. Aşezat pe văile şi coastele a trei dealuri: Severin, Cireşului şi Gorbănești. Numără 91 case, populate cu 103 capi de familie sau 342 suflete (166 bărbaţi şi 176 femei). Are 123 contribua­bili. Vatra satului ocupă suprafața de 13 fălci şi 65 prăjini. Afară de mici excepţiuni, locuitorii sunt slabi gospodari. Moşia e proprietatea dlui Emanoil Mortzun, cumpărată de la Zoiţa Ganea, care o avea moştenire de la soţul său, Ioniţă Ganea, şi acesta de la părinţi. În întindere de 171 fîlci, din care loc de cul­tură 90 fălci, 12 fălci fânaţ, una pădure şi 68 nefolositor. Îm­proprietăriţi la 1864 sunt un fruntaş, 90 pălmaşi şi 11 codaşi, stăpânind 221 fălci şi 61 prăjini. Are o biserică, cu patronul „Schimbarea la faţă”, zidită de fraţii Ioniţă şi Matei Ganea, la 1790, care arzând în 1871 cu toate odoarele, distrugându-se şi inscriipţiile, a fost restaurată la 1871, mai mult cu cheltuiala fos­tului proprietar, Alexandru Agioglu. E servită de un preot şi 2 cân­tăreţi şi împroprietărită cu 8 fălci şi 40 prăjini. O şcoală rurală mixtă, cu un învăţător plătit de stat, înfiin­ţată la 1868, frecventată de 30-38 şcolari, din 121 şcolari aflaţi în raza şcolii între 7-12 ani. Drumuri principale sunt la Fîlticeni (16 km), la Negoteşti (1.800 m), la Drăguşeni (13.000 m). & Bătrânii spun că, cu un veac în urmă, pe când trăiau proprie­tarii moşiei, pe atunci numiţi Ganea, Ioniţă şi Mihai Ganea, a fost o ciumă mare în sat, aşa că cea mai mare parte dintre săteni au murit. Proprietarii, ca să-şi cultive moşia, fură nevoiţi să aducă lucrători din Bucovina, cărora le dărui locuri de case în sat şi care, venind, spuneau că vin la satul ciumat, satul cu ciumă, până ce a ajuns să i se zică Ciumulești (i s-a spus Ciumulești de multă vreme, după cum o confirmă și hotarnica din 13 iunie 1636; în realitate, numele satului vine de la neamul răzeşilor Ciumală, prezenţi ca martori, după 1600, în câteva pricini – n. n.). La 1803, „Ciumulești, a clu­cerului Ioniţă Ganea, aveau 38 liuzi, plătind bir 608 lei pe an (stăpânului, nu visteriei, liuzii fiind oameni străini, aduși din Galiția – n. n.), fiind şi 3 liuzi de cei fără bir (slugi la conac – n. n.). La aceştia se adăugau „breslaşii ot tam”, 7 liuzi cu 72 lei pe an (Uricar, de T. C., vol, VII, p. 250)”[12]. / „Ioneasa, sat, numit în vechime şi Ionești, pe moşia cu acelaşi nume din comuna Ciumulești. Aşezat pe coasta dealurilor Gavan şi Ionesa, numără 80 case, po­pulate cu tot atâţi capi de familie sau 338 suflete, din care 171 bărbaţi şi 167 femei (10 străini). Are 102 contribuabili. Vatra satului ocupă aprope 8 fălci. Afară de mici excepţii, locuitorii nu sunt tocmai gospodăroşi. Moşia e proprietatea Dlui George Softa şi are întinderea de 193 fălci, din care 126 cultivabile, 26 pădure şi 41 fânaţ. Împroprietăriţi, în 1864, sunt 15 fruntaşi, 33 pălmaşi şi 49 codaşi, stăpânind 150 fălci și 13 prăjini. Are o biserică, cu patronul „Sfântul Nicolae”, clădită din lemn, de un fost proprietar, Iordache Christea, în 1805, împroprietă­rită cu 8 fălci și 40 prăjini, şi ser­vită de preotul din Negotești, şi 2 cântăreţi. Şcola din Negotești servește şi acestui sat. Drumuri principale sunt la Ciumulești (2 km) şi la Negotești (1 km). În 1803, „Ioneasa, a paharni­cului Ioan Crăstea, avea 28 liuzi, plătind 500 lei bir anual” (Uricar, de T. Codrescu, vol. VII, p. 250)”[13]. / „Negotești, sat, numit, în partea nord-vestică, Poiana, iar în vechi­me i se zicea Negutești, pe moşia cu acelaşi nume din comuna Ciumulești. Aşezat pe coastele dealurilor Cucoşeni, Tătăreni, Codrul şi Mănăstirii, numără 137 case, populate cu 135 capi de familie sau 594 suflete, din care 282 bărbaţi şi 312 femei (17 izraeliţi). Are 169 contribuabili. Vatra satului ocupă aproape 14 fălci. Aşezările locuitorilor, afară de mici excepţii, sunt proaste. În sat sunt: un cizmar, un stoler şi un fierar. Are o biserică de lemn, cu patroana „Sfânta Maria Mare”, clădită, pe la 1763, de 24 călugări de la schitul ce a fost în vechime în Poiană, în Codrul Mănăstirii. E servită de un preot şi 2 cântăreţi şi împroprietărită cu 8,5 fălci. O şcoală rurală mixtă, înfiin­ţată în 1889, cu un învăţător plătit de stat, frecventată de 29 şcolari. Moşia e proprietatea dlui Beriş Last, cumpărată de la Maria Moruz, care o moştenise de la Alexandru Moruz, care, la rându-i, o avea de la vistiernicul Iordache Ruset, iar acesta o cumpărase, la mezat, de la Ecaterina Buhalschina, care o moştenise de la spătarul Grigore Bașotă. Întinderea moşiei e de 223 fălci, din care 90 fălci cultivabile, 125 fălci pădure şi restul neproductiv. Împroprietăriţi, în 1864, sunt 50 fruntaşi, 32 pălmaşi şi 6 codaşi, stăpânind 293 fălci și 60 prăjini. Drumuri principale sunt la Ciumulești (2 km), la Uidești (3 km) şi la Ioneasa (1,5 km). În 1803, „Negotești, a spă­tarului Grigore Başotă, avea 34 liuyi, care plăteau bir 820 lei anual (Uricariul, de T. C., vol. VII, p. 232)”[14]. / „Movileni, sat pe moşia cu același nume din comuna Ciumulești. Aşezat pe coasta dealului Movileni, numără 33 case, populate cu 35 capi de familie sau 143 suflete, din care 73 bărbaţi şi 70 femei; are 25 contribuabili. Vatra satului ocupă 3 fălci şi 10 prăjini. Locuitorii nu prea sunt gospodăroşi. Moşia, proprietatea dlui Emanoil Mortzun, cumpărată de la Nicu Ganea, are întinderea de 109 fălci şi 60 prăjini, din care 70 cultivabile, 20 fălci pădure, 10 fălci fânaţ şi restul nepro­ductiv. Împroprietăriţi, în 1864, sunt 5 fruntaşi, 13 pălmaşi şi 2 co­daşi, stăpânind 52 fălci și 40 prăjini. Biserica şi şcoala din Negotești servesc şi acestui sat. Un singur drum principal duce la Cămârzani (1,5 km)”[15]. / „Mesteceni, sat, numit în parte şi Movileni, pe moşia cu acelaşi nume din comuna Ciumulești. Străbătut de pâraiele Huhurez şi Subţirel, numără 36 case, populate cu 38 capi de familie sau 158 suflete, din care 72 băr­baţi şi 80 femei (3 străini). Are 55 contribuabili. Vatra sa­lului ocupă 3 fălci și 60 prăjini. Majoritatea locuitorilor sunt slabi gospodari. Moşia e proprietatea dlui Emanoil Mortzun, cumpărată de la moştenitorii lui Constantin Hărlescu, şi are întinderea de 65 fălci. Împroprietăriţi, în 1864, sunt 8 fruntaşi, 11 pălmaşi şi 24 co­daşi, stăpânind 61 fălci şi 24 prăjini. Biserica şi şcola din Negotești servesc şi acestui sat. Dru­muri principale sunt la Negotești (1 km) şi la Cămârzani (3 km). Satul Mesteceni s-a înfiinţat în urma împroprietăririi săteni­lor, pe la 1866, de către locui­torii din Cămârzani, cărora li s-a dat pământ aci”[16]. / „Leucuşești-Dumitriu, sat, numit şi Leucuşeștii lui Lână, pe moşia cu acelaşi nume din comuna Ciumulești. Aşezat pe coasta nordică a dealului Antilești, nu­mără 74 case, populate cu 83 capi de familie sau 289 suflete, din care 135 bărbaţi şi 154 fe­mei (3 izraeliţi). Are 50 contri­buabili. Vatra satului ocupă 5 fălci și 25 prăjini. Moşia, proprieta­tea moştenitorilor decedatului A. Demetriu, e în întindere de 190 fălci, din care 130 fălci cultivabile, 22 fălci pădure, 35 fălci fânaţ şi restul sterp. Împroprietăriţi, în 1864, sunt 14 fruntaşi, 12 pălmaşi şi 34 codaşi, stăpânind 91 fălci și 25 prăjini. Are o biserică, cu patronul „Adormirea Maicii Domnului”, zidită în 1844 de Vasile Demetriu, ajutat de obştea sătenilor, servită de preotul din Ciumulești, şi 2 cân­tăreţi, împroprietărită cu 8,5 fălci. Şcoala din Ciumulești ser­vește şi acestui sat. Drumuri prin­cipale sunt la Fălticeni (10 km) şi la Cămârzani (3 km). În 1803, „Leucuşeștii lui Lână, cu 25 liuzi, plătind 304 lei bir anual, la care se adăugau „breslașii ot tam”, 2 liuzi, cu 24 lei (Uricar, de T. C., vol. VII, p. 250). / Leucușești-Softa, sat numit şi Leucuşești Pisoski, pe moşia cu acelaşi nume din comuna Ciumulești. Tăbărât pe coastele dealurilor Ţarina Mare şi Horaiţa, numără 48 case, populate cu 49 capi de familie sau 201 su­flete, din care 100 bărbaţi şi 101 femei (4 izraeliţi). Are 50 contribuabili. Vatra satului ocupă 4 fălci și 55 prăjini. Locuitorii nu prea sunt gospodăroşi. Parte din moşie e a dlui Emanuel Morţun şi parte a familiei Softa. În întindere de 207 fălci, din care 76 cultivabile, 24 pădure, 68 fănaţ şi restul imaş, mlaştini şi locuri neproductive. Împro­prietăriţi, în 1864, sunt 8 frun­taşi, 10 pălmaşi şi 30 codaşi, stăpânind 61 fălci și 55 prăjini. Aceleaşi drumuri sunt ca şi la Leucuşești-Demetriu. În 1803, „Leucuşești Pisoski număra 20 liuzi, plătind 236 lei bir anual (Uricar, vol. VII, p. 249)”[17]. / „Bărăști, sat pe moşia spitalului „Statmate” din Fălticeni şi a lui Costantin Mârza, din comuna Ciumulești, plasa Moldova. Aşezat pe șesul stâng al Moldovei, partea de nord poartă numele de Bărăști-Mârza, iar cea dc sud Bărăști-Gane. Numără 101 case, populate cu 117 capi de familie sau 441 suflete, din care 220 bărbaţi şi 221 femei; din aceştia sunt 13 izraeliţi. Are 121 contribuabili. În acest sat sunt 2 cârciumi şi 4 moriște, pe apa Şomuzului-Băii. Vatra satului ocupă suprafaţa de 3 fălci şi 35 prăjini. Aşezările locuitorilor sunt de mijloc. Mai înainte de Mârzești, a fost proprietar moşiei Nicolae Beldiceanu, care o cum­părase de la Costache Ganea. Ambele moşii au întinderea dc 360 fălci, din care 260 fîlci loc de cultură, 4 fălci pădure, 30 fălci fânaț şi 66 fălci loc ne­productiv. Împroprietăriţi, după legea din 1864, sunt 9 fruntaşi, 10 pălmaşi şi 22 codaşi, stăpâ­nind 64 fălci şi 35 prăjini. Biserica şi școala din Ciumulești-Ganea servesc şi acestui sat. Drumurile principale sunt la Fălticeni (16.000 m) şi la Drăguşeni (11.000 m). La 1803, „Bărăștii lui Ioniţă Iamandi aveau 100 liuzi, plă­tind bir 1.344 lei” (Uricar, de T. Codr., VII, p. 250). În statistica moşiilor din Mol­dova, a lui E. C., publicată în „Buciumul Român” (1875-1877), citim: „Calna, Costești şi Berești, tote într-un hotar, la ţi­nutul Sucevei, moşie cu părţi şi răzăşească, în care moşie au parte şi dumnealor comisul Costache Ganea, fraţii Morţunești, Constantin Hârlescu, iconomul Eftimie Stamate şi alţii; pe lângă moşiile Cămârzanii, Ciumulești şi altele, fără sat„ (Buciumul Român, An. II p. 94). Tot în „Buciumul Român”, an. I, p. 237, în aceiaşi statistică, mai citim: „Berești, Calna şi Costești, toate într-un hotar, la ţinutul Sucevei, moşie cu părţi şi răzeşească, pentru care moşie, la 1841, dumnealui comisul Costache Ganea se judecă la divan pen­tru de a se trage linii pe hartă despărţitoare de părţile domniilor sale fraţii Morţunești şi Con­stantin Hârlescu, cu părţile ce au acolo. Are parte şi Sfinția Sa icononm Iftimi Stamati şi alţi mai mulţi răzeşi şi părtaşi în ea, pe lângă moşiile Boroaia, Bogdănești şi altele, fără sat”[18]. / „Cămârzani, sat pe moşia cu acelaşi nume din comuna Ciumulești. Îşi trage numele de la un stră­vechi proprietar al moşiei, Cămârzan (Vezi actul de hotăr­nicie al moşiei Huşi, unde se pomenește de Podul lui Cămârzan). Aşezat pe coastele dealurilor Curţii, Gania şi Colţun, numără 23 case, populate cu 26 capi de familie sau 104 suflete (51 bărbaţi şi 53 femei), din care 2 izraeliţi. Are 20 contribuabili. Vatra satului ocupă suprafaţa de trei fălci şi locui­torii sunt gospodari slabi. Moşia e proprietatea dlui Emanoil Morţun, are suprafaţa de 700 fălci, din care 420 fălci cultivabile, 200 pădure şi 80 fânaţ. Împroprietăriţi nu sunt pe acostă moşie, ci toţi locui­torii s-au împroprietărit, la 1864, pe Mesteceni şi parte din Movileni. Are o biserică, cu patronul „Sfântul Gheorghe”, construită cu spezele actualui proprietar, la 1863, ser­vită de preotul din Ciumulești. Şcoala din Ciumulești servește şi acestui sat. Drumurile principale sunt la Fălticeni, prin Leucuşești (13 km) şi la Fălticeni, pe la Spătărești (16 km). La 1803, „Cămârzanii pa­harnicului Lână aveau 5 liuzi, cu 60 lei anual, fiind şi un liud de cei fără bir”. La aceştia se adăogau „breslaşii Morţunești, 3 liuzi, plătind 24 lei bir pe an” (Uricar, de T. C., vol. VII, p. 250). Pe la 1850, „Cămârzanii și Măstocanii, la ţinutul Sucevei, ocolul Moldovei, moşie cu părţi, în care moşie au parte şi dumnealor fraţii Morţunești, și dumnealui Costache Morţun, dumnealui Costachi Hârlescu și alţi părtaşi în ea. Are sat cu o biserică, un preot, doi dascăli, doi bejenari hrisovoliţi, opt nevolnici, 3 vădane, 4 slujbaşi volnici, un jidov; pe lângă moşiile Bărpști, Calna, Ciumulești, Leucuşești, Dumbrăviţa şi altele, cu un număr de 18 locuitori” (vezi Buciumul Român, An. II, p. 145). / Originea familiei Morţun prezentând oarecare interes istoric, extrag următorele din genealo­gia făcută de descendentul ei, dl Emanoil Morţun, proprietarul acestei moşii. „Pe a finele Domniei lui Petru Șchiopu (1590), tânărul Pavel Morţun trece, din Maramureş, în Moldova. Un oarecare Lazăr (urmaş lui Potcoavă) toc­mai venise cu un corp de ca­zaci, vrând să-l detroneze şi să ia locul lui Petru Șchiopu. Pa­vel Morţun se aventură în conducerea unei părţi a oştirii moldovene şi reuşi a pune pc fugă armatele căzăcești. Vodă răsplăti vitejia acestui neaoș român, dăruindu-i moşia Budiniţa din Bucovina. Între 1630-1640, patru dintre cei 12 fii ai lui Pavel Morţun se căsătoresc cu fete din familiile Goian, Giurgiuvanu, Vasilco şi Volcinschi. Ceilalţi opt au numai fete, pe care le mărită după Cuciureanu, Hâjdău, Holban, Gorovei şi Teodorini. Din primii patru Morţunești se trag toţi urmaşii acestei familii, aflători astăzi în țară şi care au trecut aci, după răpirea Buco­vinei. Un oarecare Ion Morţun, stăpânitor al Budinţilor, pe la 1792, lasă trei fii: Ilie, Lupu şi Con­stantin. Lupu trece în Rusia, la 1731. intră cadet în armata împără­tesei Ana Ivanovna şi, la 1740, ajunge polcovnic. În acelaşi an, este recomandat, din ordinul împărătesei Ana, de către can­celarul Osterman, Domnitorului Moldovei, Grigore Ghica, care-l gratifică cu boieria de șetrar. La 1742, se căsătorește cu Maria, fiica medelnicerului Costandin Lână, dar îşi reţine partea de Budinţi din Bucovina şi Ghenăuţii de la ţinutul Hotinului. Zestrea soţiei era moşia Broştenii, de la ţinutul Botoşani. În urmă, potrivit diatei lui Andrei Pisoschi, rămân în stă­pânirea Lâneștilor şi moşiile Leucuşești, jumătate din Hârtop, a treia parte din Huşi, în­tregi Cămârzanii, Obârşia şi câte jumătate din Costești şi Bărăști pe apele Şomuzul Mare, Şomuzul Băii şi Moldova, până în Râşca. Astfel pun stăpânire Morţuneștii pe Cămârzani. Pavel, fiu al lui Ilie, ajunge major în armata rusească şi, la 1812, e luat prizonier de francezi şi dus în Franţa, de unde se întorce, la 1815, şi se călugăreşte în mănăstirea Neamţ, unde era cunoscut sub numele de Morţun Franţuzul”[19].

1922: „No. 4577. Procesul-verbal încheiat în ziua de 12 octombrie 1922. Comisiunea, în unanimitate, dispune: Declară expropriat: 1). Din moşia Cămârzanii de Sus, proprietatea indiviză a moştenitorilor defunctului Gh. Em. Morţun, suprafaţa de 291 ha, potrivit art.16 din lege şi 30 din regulament, moşia fiind arendată, la 23 aprilie 1920, unui particular. Partea ce rămâne proprietăţii, aproximativ 125 ha teren cultivabil, se alege şi se determină astfel: lanul „Dealul Mare” şi „Dealul Fundoaia”, până la completarea suprafeţei. Restul, tot ce este teren cultivabil, se declară expropriat. / 2). Din moşia Cămârzanii de Jos, proprietatea domnului Em. Em. Morţun, în suprafaţă de 234 ha, se Iasă proprietăţii suprafaţa de 50 ha teren cultivabil, potrivit art. 16 din lege şi 80 din regulament, moşia fiind arendată, la 23 aprilie 1920, obştií de arendare „Biruinţa” din comuna Ciumuleşti. Partea ce rămâne proprietarului rămâne într-un singur trup, începând din „Drumul Stejarului”, mergând spre partea expropriată din moşia Bărăşti-Marza, până la completare. / 3). Din moşia Ciumuleşti-Gane, proprietatea indiviză a minorilor defunctei Maria general G. Burghele, se expropriază suprafaţa de 136 ha, lăsându-se proprietăţii 75 ha, câte 2 ha de fiecare co-proprietar, conform art. 18 din lege şi 30 din regulament, moşia fiind arendată, la 23 aprilie 1920, unui particular. Partea ce rămâne proprietăţii se compune din trupurile „Coasta Gorbăneştilor” şi lanul „Şesul Curţii”; restul de teren cultivabil se declara expropriat. / Din suprafaţa totală a terenului ce se expropriază, întinderea de 70 ha, formată din 2 porţiuni, şi anume: una din moşia Cămârzanii de jos, în suprafaţă aproximativă de 12-14 ha, megieşită cu islazul comunal, Dumitru Scutaru, pădurea „Obârşia” şi moşia Cămârzanii de Sus, şi a doua, în suprafaţă aproximativă de 58 ha, din lanul „Obârşia”, megieşit cu pădurea „Obârşia”, moşia Lencuşeşti, Lencuşeşti, islazul comunei Uideşti şi restul moşiei, până la completare, se destină pentru islazul satului Negoteşti, din comuna Uideşti. Terenul expropriat din toate moşiile din comuna Ciumuleşti este de calitatea a II-a. Moşiile fac parte din regiunea  a II-a, grupa B. Ca elemente de apreciere pentru preţ, comisiunea este de părere a se acorda pentru pământul expropriat maximum de preţ regional. // 4). Moşia Lencuşeşti-Dimitriu, coproprietari: Elena general D. Mihăiţă, domnul D. Mihăiţă, Maria I. Dimitriu şi Elena inginer Gr. Dimitriu. Întrucât sunt 4 coproprietari, din care unul mobilizat, şi anume maiorul Fotino şi întrucât întinderea moşiei este, în total, de 226 hectare, ar urma să se rezerve fiecărui coproprietar câte 100 hectare. Comisiunea constată că nu este loc de a se proceda la nici o expropriere, conform art. 9 din legea agrară, aliniatul penultim, şi art. 49 din regulamentul aceleiaşi legi. Preţul pe hectar se fixează între 4-5.000 lei. / 5). Moşia Lencuşeşti, proprietatea doamnei Aneta C. Romanescu. Această moşie este socotită de şes, în majoritate cu cereri de împroprietărire mijlocii şi cu un bogat inventor agricol şi clădiri, posedă 98 capete de vite mari, la care ar trebui să li se rezerve 30 hectare, peste cota de 30 hectare. Comisiunea, în baza art. 8, al. c, combinat cu art. 38, 89 şi 40 din regulamentul legii agrare, constată că nu este loc de a se face nici o expropriere. Preţul pe hectar se fixează între 4-5.000 lei”[20]. // „Procesul-verbal din 21 iulie 1922. Astăzi, fiind termenul pentru darea hotărârii relative la exproprierea moşiilor din comuna Şoldăneşti, pentru constituire de islazuri. S-au prezentat domnii membri Dimitrie Verdeanu, Gheorghe Teodorescu, Ioan D. Popescu şi Gheorghe Ioniţă, Ştefan Condurariu – delegat ales de săteni, şi domnul Dimitrie Nechifor, primarul comunei Şoldăneşti; de asemenea, s-au prezentat domnii proprietari Manea Hadzi, David Tatos, Aurel Mihăiţă – din partea doamnei Natalia Titus Ionescu, a răspuns soţul dumisale, asemenea şi din partea doamnei Anette C. Românescu a răspuns soţul domnul C. Românescu, autorizaţi cu procură în regulă, procedură îndeplinită pentru toate părţile. / Având în vedere că întrucât legea nu defineşte nicăieri ce înţelege prin păduri de şes, păduri de deal şi păduri de munte, comisiunea, în mod prealabil, a hotărât, în unanimitate, că înţelege prin păduri de şes pădurile situate la acelaşi nivel (cu mici deosebiri) cu moşiile care vor fi definite de şes şi în care fiecare dintre aceste păduri se află situate. Pădurile de deal, acelea care, fie că sunt situate pe moşie de deal sau o moşie de şes, acestea vor prezenta o diferenţă de înclinaţie (de nivel) în apropierea unui unghi de 45 grade şi ar avea o înălţime destul de însemnată. / Comisiunea, în unanimitate, hotărăşte că pădurile, atât ale Statului, cât şi cele particulare, din raza comunei Şoldăneşti sunt păduri de deal şi ca atare pot fi expropriate. Luându-se, apoi, în cercetare şi revizuire lucrările anterioare pentru constituire de izlaz, s-au decis următoarele: / Comisiunea, în unanimitate, confirmă toate lucrările anterioare de expropriere şi constituire de islaz comunal, aşa după cum se specifică şi în procesul-verbal al comitetului de ocol Fălticeni din 23 februarie 1921 şi constată că nevoile satelor Hârtop şi Şoldăneşti au fost satisfăcute. În ceea ce priveşte pentru satisfacerea lipsei de 23 hectare, pentru satul Lencuşeşti, atribuieşte comunei şi în folosul satului Lencuşeşti porţiunea de aproximativ 11 hectare, expropriate tot astăzi de comisiunea de expropriere şi situate astfel: cu şoseaua Gârla, locul expropriat şi restul moşiei Ciorsaci”[21].

1924, mai 30: S-a născut, la Bogdănești, în familia Costache și Maria Cucoșel, cel care, absolvind 7 clase la Ciumulești, avea să-și lege numele, pentru totdeauna, întru credință creștină, de Ciumulești și, întru veșnicie, de Cămârzani, episcopul și teologul Gherasim Putneanu, cel care a publicat, în 1994, „Catalogarea manuscriselor românești din Biblioteca Mănăstirii Secu” și care avea să-l ajute pe colegul său de școală primară, profesorul Vasile M. Sandu, la întocmirea „Monografiei satului Bărăști-Ciumulești”[22].

1941: „Se publică mai jos lista Nr. 9 de gradele inferioare (trupă) morți pentru Patrie în actualut război, începând de la 22 Iunie 1941, ora 24: Sandu Alexandru, soldat, ctg. 1937, cu ultimul domiciliu cunoscut în comuna Ciumulești, jud. Baia, mort la 2 iulie; Popa Ioan, caporal, ctg. 1937, cu ultimul domiciliu cunoscut în comuna Ciumulești, jud. Baia, mort la 13 iulie 1941; Sandu Alexandru, soldat, ctg. 1937, cu ultimul domiciliu cunoscut în comuna Ciumulești, județul Baia, mort la 19 iulie 1941”[23].

1945: „Următorii învățători se transferă, pe data de 1 Septemvrie 1945, la școlile primare din județul Baia, arătate în dreptul fiecăruia: Asaftei Maria, gr. II, de la Boura, Videști, la Ioneasa, Ciumulești, post III, apropiere soț, învățător; Diaconu Vasile, gr. II, de la Sișcăuți, la Movileni, Ciumulești, post I, mamă văduvă, casă, teren; Dorneanu Ana, gr. II, de la Movileni, Ciumulești, la Suha, Mălini, post III, apropiere soț învățător; Murariu Gheorghe, gr. I, de la Ciumulești, la Falticeni Nr. 3, post IV, copii în școala secundară, vechime servici, grad; Vicovanu Gheorghe, gr. II, de la Ciumulești, la Bărăști, Ciumulești, post I, apropiere soție, învățătoare; Grigoraș Gheorghe, gr. II, de la Mesteceni, Ciumulești, la Ciumulești, post I, casă, teren; Grigoraș Aurica, gr. definitiv, de la Toraceni, Rădăuți, la Ciumulești, post III, soț învățător. Învățători fixați: Muraru Maria, gr. II, de la Ciumulesti, la Fălticeni Nr. 3, p. III, copii școala secundară, soț învățător; Andriescu Gheorghe, gr. II, de la Crasna, Traian, la Ciumulești, Mesteceni, post I; Andreescu Olimpia, gr. I, de la Crasna, Traian, la Ciumulești, Movileni, post II; Radion Octavia, gr. II, de la Șoimărești, la Ciumulești, Negotești, postul V”[24].

1947: „Următorii învățători se repartizează, pe data de 1 Septemvrie 1947, la școlile primare indicate în dreptul fiecăruia: Avarvarei Veronica, de la Călinești, Suceava, la Bărăști, Ciumulești; Avarvarei Spiridon, de la Călinești, Suceava, la Bărăști, Ciumulești; Pușcașu Augustin, de la Suseni, la Ciumulești; Mihăilă Vasile, de la Ioneasa, la Ciumulești”[25].

1948: „Membrii corpului didactic cuprinși în alăturatele tablouri, care fac parte integrantă din prezenta decizie, ale cărora raționalizări, fixări li repartizări au fost anulate cu decizia Nr. 164.743 din 1948, rămân la dispoziția ministerului, fiind obligați să ceară detașarea în posturile ce vor fi publicate vacante: Pușcașu Augustin, Școala Ciumulești, postul I”[26].

[1] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. II, Bucureşti 1976, doc. 159, p. 236

[2] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. XIX, Bucureşti 1969, doc. 102, p. 122

[3] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. XIX, Bucureşti 1969, doc. 230, p. 318

[4] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. XXI, Bucureşti 1971, doc. 313, p. 404

[5] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. XXIII, Bucureşti 1996, doc. 434, p. 496

[6] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. XXIII, Bucureşti 1996, doc. 474, p. 534

[7] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. XXIV, Bucureşti 1998, doc. 120, p. 116

[8] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. XXVII, Bucureşti 2005, doc. 4, p. 3

[9] Călători, VII, pp. 433-435

[10] Monitorul Oficial, No. 196, 2/14 decembrie 1881, pp. 6078-6080

[11] România Liberă, Nr. 3392, Anul XIII, joi 5/17 ianuarie 1889, p. 3

[12] Ionescu, Serafim, Dicționar geografic al județului Suceava, București 1894, pp. 75-77

[13] Ibidem, p. 178

[14] Ibidem, pp. 213, 214

[15] Ibidem, p. 211

[16] Ibidem, p. 203

[17] Ibidem, pp. 185, 186

[18] Ibidem, pp. 17, 18

[19] Ibidem, pp. 65-67

[20] Monitorul Oficial, nr. 52 din 8 martie 1924, pp. 2623-2627

[21] Monitorul Oficial, nr. 52 din 8 martie 1924, pp. 2627-2631

[22] Iconar, Nr. 6, Anul III, 1997, p. 16

[23] Monitorul Oficial, Nr. 202, 27 august 1941, p. 5048

[24] Monitorul Oficial, Nr. 248, 30 octombrie 1945, pp. 9578-9580

[25] Monitorul Oficial, Nr. 250, 29 octombrie 1947, p. 9653

[26] Monitorul Oficial, Nr. 194, 23 august 1948, pp. 6963, 7021-7023

Povestea aşezărilor sucevene: Boroaia

BOROAIA. Deşi uricul din 4 august 1400, prin care Alexandru cel Bun întărea lui Nicula „un sat, al lui Berea”[1] părea să se refere, nu doar prin nume, ci şi prin elementele din hotarnică, la Boroaia, s-ar părea că, datorită dublei stăpâniri mănăstireşti a moşiei, meleagurile şi povestea obştilor care le-au locuit au rămas într-un anonimat total. În nici o sursă nu pot fi găsite repere ale istoriei vechi a satului/satelor Boroaia, nici în surete, nici în urice, nici în izvoade, iar Serafin Ionescu, revizorul şcolar al judeţului Suceava, care a întocmit „Dicţionarul” din 1894, constata, cu aceeaşi uimire, că, în anul respectiv, „vechimea satului se crede că nu trece de 130 ani” şi că „bătrânii spun că moşii lor au ve­nit din Ardeal şi că mulţi dintre ei s-au botezat în urmă”. Prin megieşii mărturisite, pot fi identificate elemente ale poveştii satului Boroaia, de seama celor semnalate de mărturia din 13 iunie 1636, dar  acestea nu înseamnă cu adevărat mărturii comunitare, aşa că nu am să abuzez de ele, mai ales că povestea Boroaiei, atâta câtă este, e plină de violenţă şi, adeseori, de sălbatică răutate, precum se poate constata din mărturiile istoriei recente a nordului moldav.

1636, iunie 13: „Mărturie hotarnică de ia vornicul de Poartă, Ichim Bandur, cuprinzătoare că, din poruncă gospod, mergând la satul Ciumuleşti, să cerceteze pâra ce au avut Ciumuleştii cu Gheorghie Roşca vistiernic, pentru un loc de prisacă, strângând oameni buni, a aflat că acel loc de prisacă n-a fost nici a Roşcăi vistiernic, nici a Petreştilor (pe teritoriul Boroaia – n. n.), ci l-a destupat un om ocinaş, anume Gavril Pârscă, ci a fost om de moşie. Ei aşa s-au tocmit, ca să-şi mute Gligorie stupii de acolo, la un loc ce are cumpărătură, în partea din sus, iară acolo, în prisacă, să stea stupii Roşcăi vistiernic, până în toamnă, iar din toamnă ei să-şi aleagă şi să-şi stâlpească; despre a cui parte va veni acea prisacă, aceluia să fie. Iară de hotărât aşa au aflat, că umblă locul în nouă părţi, cinci părţi sunt a Roşcăi vistiernic, iar patru părţi sunt a Petreştilor, ce este şi el cumpărător cu moşenii răzăşi a lor, în ţarină, şi în fânaţ şi în tot locul, aşa să aibă a ţine. Iar de nişte mori, ce s-au jeluit Petreştii că a făcut vistiernicul Roşca, n-au vroit Petreştii să întoarcă Roşcăi, ca să intre la mori, ci s-au tocmit să-şi ia Roşca vistiernic morile şi ici, de vor vroi să aibă mori, să-şi facă în vadul de sus, pe cât să va veni partea lor, că şi acolo avea amestec vistiernicul”[2].

1796: Mihail Şuţu, pentru că nu-şi prea imagina călugări făcând curături (defrişări), porunceşte o cercetare şi, când se concluzionează că moşiile Saca şi Târzia, aflate între Bogdăneşti şi Boroaia (pe atunci – dovadă că vatra actuală a Boroaiei este ulterioară), pe teritoriul Bogdăneştilor, se cuvin de drept sătenilor din Moişa (satul nenumit „de pe Moisie” de odinioară, dar aparţinând aceleiaşi obşti săteşti a miculeştilor-bogdăneştilor), porunceşte ca ei să se poată muta pe aceste moşii de pe Poiana Sacă, pe care îi „exilase” egumenul. Neavând de ales, egumenul pare să accepte noua strămutare, pe 9 ianuarie 1796, din moment ce se obligă în scris că, „într-un an nici cu dejma, nici cu zilele de lucru nu-i va supăra şi că le va plăti şi banii cifertului viitor a lunii lui Aprilie”[3]. Schimbarea domnului determină şi schimbarea atitudinii egumenului, care uită de vechea poruncă şi de angajamentul scris şi, în loc să mute 50 de familii de moişeni la Bogdăneşti, le mută la Boroaia. Sătenii se plâng şi noului voievod, iar Alexandru Callimachi obligă pe egumen, prin înscrisul din 5 iulie 1796, să le întoarcă moişenilor „curaturile lor”, cele din Bogdăneşti.

1803: Satele de pe moşiile mănăstirii Slatina, anume Mălinii, Bogdăneşti, Boroaia, Poiana prisăcii etc. fac şi duc la târg de vânzare cherestea: tălpi, grinzi, căpriori, costoroabe, leaţuri, dulapi, scânduri şi draniţă”[4].

1849: În 1849, când satul are 270 de gospodării, patru pietre de moară şi o piuă de sumane, bogdăneştii (cărora li se zice, impropriu, şi bogdăneşteni) se împotrivesc încercării unui revizor al Departamentului Averilor Bisericeşti de a-i supune silnic la încheierea unor învoieli „cu totul împovărătoare şi, la a lor neplecare la aceiaşi învoială, i-a pârât de tulburări şi nesupuşi datoriei lor”. În acelaşi an 1849, egumenul Râşcăi solicita Visteriei izgonirea a 8 locuitori, 4 din Bogdăneşti şi 4 din Boroaia, consideraţi răzvrătitori, care „de ani trecuţi buntuluindu-să asupra posăsorilor s-au buntuluit şi acum”[5]. Excluderea din sat sau izgonirea ţăranilor răzvrătitori, pe care o încearcă egumenul Râşcăi reprezintă o tradiţie feudală, aplicată în cazul unor „oameni ci sunt oameni răi şi făcători de rele”[6]. Din punctul de vedere al proprietarului de pământ şi al arendaşului, împotrivirea faţă de unele învoieli, chiar şi silnice, reprezintă o răzvrătire, deci o faptă rea, comisă de oameni răi.

1850: Ancheta care a urmat, finalizată cu raportul comisiei din 16 februarie 1850, concluzionează că locuitorii din cele două sate, Bogdăneşti şi Boroaia, nu se împotriviseră la efectuarea boierescului legal, ci doar încercării arendaşului de a-i supune silnic la o învoială nedreaptă şi cu adevărat împovărătoare, aceea de a lucra şi pentru rezerva proprietăţii. Conflictul durează până în 1853, când, pe 13 martie, comisia apreciază ca juste plângerile sătenilor din Bogdăneşti şi Boroaia şi propune despăgubirea acestora din averea arendaşului. Alţi ţărani liberi, dar săraci, din Bogdăneşti, sătui de învoielile cu egumenul Râşcăi, cu vornicul sau arendaşul, s-au învoit, încă din 10 mai 1842, cu Neculai Golescu serdar să le dea în folosinţă un suhat, ce-l avea boierul pe Dealul Bolovănosu, cu obligaţia ca sătenii (Ilie Solcan, Neculai Neamţu, Ion Pintilie şi alţii) „să-i are 4 falei de loc, să le prăşească, să culeagă recolta şi s-o pună în coşare şi fiecare locuitor să-i facă câte o zi de coasă, din răsăritul până în apusul soarelui, iar cei ce nu vor putea lucra cele arătate mai sus să dea câte 3 lei pe zi nelucrată”[7].

1881: „Tabloul premianţilor de juriul concursului agricol şi industrial din judeţul Suceava, în zile de 14, 15 şi 16 octombrie 1881: Ioana Vasile Covataru, din comuna Boroaia, pentru ţesături de lână şi borangic, medalie de argint”[8].

1888: „În seara de 7 Iunie, a trăsnit în casa lui Leiba Avram Iţic, din comuna Boroaia, în care erau numitul evreu, muma sa, două surori şi Vasile Mihalachi. Trăsnetul a izbit prin păreţii din lăuntrul casei, prin hogeag şi acoperământ, făcând numai spărturi, precum şi, de pe păreţi, a picat toată tencuiala, rămânând numai lemnul, contuzionând la şoldul stâng pe numitul evreu, care s-a transportat îndată în cura spitalului”[9].

1889: „Fata Irina, în etate de 22 ani, fiica lui Gheorghe Ilincăi Şulariu, din comuna Boroaia, în noaptea de 14 Februarie, s-a dus la moara din cotuna Bărăşti, spre a măcina nişte popuşoi şi s-a înecat în gârla acelei mori, din cauză că numita suferea de o zăpăceală ce-i provenise din spaima”[10].

1889: „În noaptea de 28 Martie, Costachi Curcă, din cătuna Moişa, comuna Boroaia, pe când se întorcea din oraşul Fălticeni, du soţia sa, în carul cu doi boi, voind să treacă apa Râşca, care venise mare, din cauza topirii omătului, a fost luat de curentul apei şi, dând peste o punte, boii s-au încurcat şi s-au înecat, împreună cu mai multe obiecte, ce le cumpărase din oraş, iar numitul sătean, cu soţia lui şi carul au fost scoşi de mai mulţi locuitori, care, la strigătul lor, le-au venit în ajutor”[11].

1894: „Boroaia, comună rurală, în plasa Mol­dova de jos, spre sud şi la o de­părtare de 14 km de Fălticeni. Se mărgineşte, la est, cu comuna Drăgăneşti şi Ciumuleşti, despărţindu-se, prin râul Moldova şi semne convenţionale, la vest, cu comuna Bogdăneşti, având ca hotar pârâul Chilineasa, la sud cu comuna Drăgăneşti şi judeţul Neamţ, despărţită prin pâraiele Târzia şi Bâtca Scăunelelor,  şi la nord cu comuna Fântâna Mare, prin pârâul Râşca. Are forma unui trapez regulat, ale cărui laturi paralele sunt formate de râul Moldova şi cul­mea munţilor, înclinat fiind spre nord-est. Compusă din satele: Boroaia-Râşcăi, Bărăşti, Groşii, Moişa şi Târzia, cu reşedinţa în Boroaia Râşcăi. / Populata cu 903 capete de familie, ce numără 3.523 suflete sau 1.765 bărbaţi şi 1758 femei, din care 113 izraeliţi. Contribuabili sunt 1.026. În toată comuna sunt: 1 stoler, 4 cizmari, 2 cojocari, 3 boiangii, 17 dulgheri, 1 tinichigiu, 1 croitor, 12 dogari, 7 fierari, 3 olari, 9 băcani, 11 cârciumari şi 1 pitar. Se mai află în comună o moară (în Bărăşti) cu 4 pietre şi o piuă, pe pârâul Râşca, proprietăţi ale Spitalului „Stamati” judeţean. Are 5 biserici, în satele Boroaia Râş­căi, Bărăşti, Moişa, Groşi şi Târzia, cu 5 preoţi şi 10 cân­tăreţi, şi 2 şcoli rurale mixte, frecventate de peste 110 elevi. Numărul copiilor între 7-12 ani, din toată comuna, e de 204 băieţi şi 143 fete. / Bugetul comunei, pe anul 1892-1893, are la venit lei 7.730 şi la cheltuieli, lei 7.707, bani 83; al drumurilor, 5.214 lei venit şi 4.004 lei cheltuieli. În co­mună sunt: 149 cai, 693 boi, 656 vaci, 1.446 oi, 6 capre şi 550 porci. Altitudinea comunei, de la nivelul mării, variază între 355-900 m. Udată de Moldova şi pâraiele Râşca, Saca, Chilineasa şi Târzia. / Moşia e parte proprietatea Statului, iar Bărăşti şi Boroaia Neamţului sunt particulare. Suprafaţa teritorială a comunei e de 5.064 hectare, din care 1.200 pădure, 2.933 lanuri şi fânaţ şi 931 sterp. Mai mult de jumătate din teritoriul comunei e muntos, restul, afară de moşiile Bărăşti şi Boroaia Neamţului, care sunt mai mănoase, e slab şi deci să­răcăcios. Puţin grâu se seamănă şi rar se întâmplă de se culege o recoltă bună. Ţarinele cultivate cu porumb se îngraşă. Alte semănături, cu care se îndeletnicesc locuitorii, sunt: ovăzul, hrişca şi, pentru casă, numai cartofi, bob, mazăre şi fasole. Pe lângă plugărie, unii dintre locuitori se ocupă şi cu fabri­catul şindrilei (draniţei). Pădurile comunei sunt numai nişte huceaguri de carpen, mesteacăn, lozie, salcie, puţin brad şi fag. / Principalele căi de comunicaţie sunt: Şoseaua judeţeană Dumbrăviţa-Târgu Neamţ (11.000 m), cea vecino-comunală dintre Boroaia şi Bogdăneşti (4.000 m) şi cea  comunală,   Boroaia Râşcăi – Moişa (4.500 m) / Pe la 1843-1845 „Boroaia, cu cătunurile Târzia, Groşii, Poiana, Slătiora, Muntele Halăuca şi altele, la ţinutul Sucevei, ocolul Muntelui, moşie a sfintei Mitropolii. Starea I. Arc sat cu o biserică, 2 preoţi, 2 diaconi, 2 dascăli, 11 nevol­nici, 18 slujbaşi volnici, 17 vă­dane, 3 jidovi; pe lângă moşiile Baia, Borăşti, Orţeşti cu Boroaia Neamţului şi altele, cu un număr de 182 locuitori” (Buciumul Ro­mân, An. I, p. 370). // Boroaia Neamţului, sat în comuna Boroaia, zis şi Nemţeni, nu­mit astfel deoarece moşia a fost a mănăstirii Neamţ. Aşezat între pâraiele Saca şi Râşca, numără 89 case, cu 94 capi de familie sau 397 suflete, din care 186 bărbaţi şi 211 femei. Din aceştia, sunt 96 izraeliţi. Are 78 contribuabili. Vatra satului ocupă 9 fălci. Moşia, proprieta­tea Doamnei Clara Eugen Singurov, e în întindere de 170 fălci, din care 100 fălci cultivabile şi 70 fânaţ. Împroprietăriţi, după legea din 1864, sunt 28 mijlocaşi şi 27 codaşi, stăpânind 179 fălci şi 40 prăjini. Iar la 1879, s-au mai împroprietărit 4 însurăţei, cu 12 fălci. Biserica şi şcoala din Boroaia Râşcăi servă şi acestui sat. // Boroaia Râşcăi, sat în comuna Boroaia, numit astfel pentru că al­tădată aparţinea mănăstirii Râşca. E reşedinţa comunei. Aşezat pe valea pârâului Seaca şi pe şesul dintre Seaca şi Râşca, numără 373 case, populate cu 430 capi de familie sau 1.622 suflete, din care 831 bărbaţi şi 791 femei; din aceştia, 28 bărbaţi şi 4 femei izraeliţi. Are 600 contribuabili. Vatra satului ocupă suprafaţa de 47 fălci 65 prăjini. Parte din moşie e vândută, de curând, în loturi şi parte rămasă statului. Întinderea ei e de 1.200 hectare (a statului). Împroprietăriţi, la 1864, sunt 37 fruntaşi, 126 mijlocaşi şi 95 codaşi, stăpânind 945 fălci; la 1879, s-au împroprietărit 44 însurăţei, cu 132 fălci, şi, în 1889, s-au vândut 106 loturi mici, a câte 5 hectare, care fac 530 hectare. / Are o biserică, clădită de locuitori, la 1808, cu lemnul de pe loc, cu patronii „Sfinţii Petru şi Sfânta Maria”, servită de 2 preoţi şi 2 cântăreţi, şi o şcoală rurală mixtă, cu un învăţător plătit de stat, înfiinţată la 1858, cu local propriu de zid, frecventată de 70 şcolari. / Vechimea satului se crede că nu trece de 130 ani. Bătrânii spun că moşii lor au ve­nit din Ardeal şi că mulţi dintre ei s-au botezat în urmă; deci, mulţi dintre primit descălecători ai Boroaiei au fost saşi, ca şi la Baia şi Sasca. Drumurile principale sunt: şoseaua comunală, de-a lungul satului (4.000 m), la Bogdă­neşti (5.000 m)”[12].

1896: „O crimă îngrozitoare: patru victime. Din Fălticeni ni se vesteşte că, alaltăieri noapte, o crimă oribilă s-a săvârşit în comuna Boroaia, din judeţul Suceava. Patru indivizi necunoscuţi, armaţi cu puşti şi cu cuţite, au călcat casa locuitorului Dumitru Ciobotaru. Pe când acesta se pregătea să se culce, deodată se pomeneşte cu aceşti indivizi, care se năpustesc asupra lui, lovindu-l cu cuţitele în cap şi în inimă. Pe când doi dintre asasini căsăpeau pe bărbat fără nici o milă, ceilalţi doi se duseră la nevasta lui Ciobotaru, trăgând asupră-i patru focuri de revolver. Doi copii ai lui Ciubotaru, în vârstă de 9-12 ani, au căzut de asemenea victime ale furiei acestor fiare sălbatice. / Descoperirea crimei: Asasinii, fără să fi furat nimic din casă, după săvârşirea acestei monstruoase crime, s-ai făcut nevăzuţi. Ieri, din întâmplare, un locuitor din sat, ducându-se la Ciobotaru, a rămas îngrozit de priveliştea sinistră ce i se prezenta. Patru cadavre zăceau la pământ, în mijlocul unei bălţi de sânge. / Alarma: Dându-se alarma, tot satul, în câteva minute, fu în picioare, ducându-se să vadă cele ce se întâmplaseră. Imediat au sosit autorităţile comunale, pentru facerea cercetărilor, iar după câteva ceasuri au venit şi membrii parchetului din Fălticeni. Până acum s-au făcut câteva arestări printre cei care erau cunoscuţi că trăiau în duşmănie cu Ciobotaru”[13].

1896: „Satul Boroaia, din judeţul Suceava, a fost, deunăzi, teatral unei drame mişcătoare. Cârciumarul Ciobotaru, împreună cu soţia lui şi cu 2 copii ai lor, au fost omorâţi de tâlhari, în următoarele împrejurări: / În noaptea de 22-23 curent, doi indivizi, anume Vasile Grigoraş şi Gheorghe Tărău, originari din Boroaia, prieteni buni ai cârciumarului Ciobotaru, s-au introdus în cârciuma acestuia pentru a-i vinde un sac cu grăunţe. Pe când Ciobotaru cântărea sacul, Tărău aplică acestuia o puternică lovitură peste cap cu un ciomag; Ciobotaru începe să cheme în ajutor, dar Tărău îi a plică o lovitură si mai cumplită, de-l culcă la pământ. În acest timp, Grigoraş ucidea, într-o cameră vecină, în acelaşi mod, pe soţia lui Ciobotaru. Tot în această cameră se aflau şi doi copii ai cârciumarului, o fetiţă de 8 ani şi un băiat de 10 ani – criminalii, temându-se ca aceştia să nu-i recunoască şi să-i denunţe, i-au ucis şi pe dânşii, tot prin lovituri de ciomag. În urmă, bandiţii au acoperit câte-şi patru victime cu o plapumă, pe care au pus-o în comunicaţie cu o lampă, printr-un fitil, căruia voiau să-i pună focul, la plecarea lor, pentru a simula astfel, un incendiu. / După ce au scotocit totul prin casă, ei au plecat, focul însă nu s-a putut comunica, deoarece plapuma era de lână. Criminalii, înainte de a se retrage, au aplicat încă câte o lovitură fiecăreia din victime, iar pe cârciumar l-au strangulat cu o curea, după aceia au astupat bine uşile şi ferestrele şi au dispărut, luând cu ei suma de 120 lei, în bilete de bancă, şi 16 lei în argint. / Procurorul de Suceava, căruia i s-a comunicat crima, s-a transportat imediat la faţa locului şi a făcut primele investigaţiuni; domnia sa a constatat că autorii acestei crime îngrozitoare nu pot fi decât Vasile Grigoraş şi Gheorghe Tărău, care dispăruseră din sat. În urma unei urmăriri serioase, vinovaţii au fost arestaţi şi, daţi judecăţii, ei au mărturisit fapta ce li se imputa”[14].

1899: „Se publică spre cunoştinţa generală că, în ziua de 18 Noiembrie 1899, orele 11 a. m., se va ţine, în localul primăriei comunelor respective de care depinde fiecare din bunurile notate mai jos, licitaţiune publică orală pentru arendarea terenurilor de arătură, de fâneţe şi a golurilor de munte pentru păşune, încorporate pădurilor prin perimetrarea lor, cu ocaziunea vinderii de veci a moşiilor respective: Boroaia: „389. Locul de arătură denumit Poiana Cerbului (1 hectar, 7.900 mp), situat în perimetrul pădurii Statului Preuteşti; garanţia provizorie lei 25.390. Locurile de fâneţe, ţi anume: poienile denumite la Poiana Creţului (4 hectare, 2.000 mp), Copci C. Butnariu (1 hectar, 2.000 mp), Rusului (1 hectar, 4.000 mp), Onisei (3 hectare, 5.000 mp), Cordoneanului (7 hectare, 8.000 mp), Chelbosului (2 hectare, 8.000 mp), Th. C. Ioan (1 hectar, 2.500 mp), Mihail Sandu (3 hectare, 5.000 mp), Dumitru Petrea (1 hectar, 8.000 mp), Gr. Monoran (1 hectar, 4.000 mp), C. Sibeche (1 hectar, 5.000 mp), Gh. Zaharia (1 hectar, 5.000 mp), Th. Moşneagu (1 hectar), Pricope (1 hectar), drumurile Secuţei (7.000 mp), Grigore Papuc (1 hectar, 8.000 mp), V. Ciobu (1 hectar, 2.500 mp), Ion Condor (2 hectare, 1.000 mp), Ionitä Chirilă (1 hectar, 2.500 mp), Berarului (1 hectar, 3.616 mp), Axintioie (2 hectare, 8.714 mp), Maftei Roman (3 hectare, 7.500 mp), I. Ungureanu (1 hectar, 7.800 mp), Hârhala (1 hectar, 7.800 mp), I. Cioban (1 hectar, 5.000 mp), Dumitru Monoranu (2 hectare, 1.400 mp), Berărţei (1 hectar, 4.000 mp), Grigorie Beraru (2 hectare, 8.000 mp), Th. A. Pistei (2 hectare, 8.000 mp), I. Gh. Mihăilucă (2 hectare, 8.000 mp), p.), Gavril Holca (2 hectare, 8.600 mp), P. Moldovanului (6 hectare), a Niculaescu (1 hectar), Şpiţel (2 hectare, 1.500 mp), Volintirului (9.131 mp), Timofte (9.435 mp), Tomogei (1 hectar, 7.000 mp), poiana Slătioara (57 hectare), Pârâul Larg (1 hectar, 4.300 mp), V. Sebeche (3 hectare), Fundu Brusturei (2 hectare, 1.400 mp), Vasile a Petrei (3 hectare), Porcăriei (10 hectare), Banei (1 hectar, 7.000 mp), Ţăranu (1 hectar), V. Zaharia (1 hectar, 7.000 mp), Petrea Simion (3 hectare), Andriesi (1 hectar, 7.000 mp), C. Mihăilă Lazăr (3 hectare), Ştefan Beraru (1 hectar, 5.900 mp), C. Saftiaei (1 hectar, 7.500 mp), I. Ungureanu (1 hectar, 7.500 mp), Săftian (3.816 p.), G. Th. Bârleanu (7.500 mp), V. C. Monoranu (1 hectar, 5.000 mp), Petre Boboc (1 hectar, 5.000 mp), Gh. Gr. Gorban (1 hectar), I. N. Vasian (3 hectare), Th. Scripcaru (1 hectar), V. Moldovan (3 hectare, 7.500 mp), Gh. Dumitru (1 hectar, 5.000 mp), I. Monoraru (3 hectare), V. Dumitru Moldovan (1 hectar, 3.000 mp), dimpreună cu locurile de arătură, ţi anume: poienile Gherasim (19 hectare), Ţărăncuţa (1 hectar, 4.000 mp), Dealul Frasinului (4 hectare, 5.000 mp), Secuţa (4 hectare, 5.000 mp), Prisaca (1 hectar, 4.000 mp), Gh. A. Vătafului (2 hectare) şi V. a Anghelinei (1 hectar), cum şi golurile destinate pentru păşune, anume: cele denumite Golurile Halaucei, adică la Păltiniş (8 hectare), Piciorul Ursului (9 hectare), Druganu (11 hectare), Piatra lui Epure şi Babşa (150 hectare) şi cu schela la Fabrică şi Babeca (3 hectare), dimpreună şi cu locurile de fâneţe, şi anume: Poiana numită marginile hotarului de pe dealul Liciorului (16 hectare, 1.862 mp), Arşiţa părului Albu (4 hectare, 2.965 mp), poiana Nemaşului Dolenilor (5 hectare, 7.287 mp), poiana Ciungi Dolici (5 hectare, 7.287 mp), poiana Dolici (1 hectar, 4.321 mp), poiana Pârâul Negru (1 hectar, 4.321 mp); toate în întindere de 438 hectare, 9.519 mp, situate în cuprinsul pădurii Statului Boroaia; garanţia provizorie lei 3.000”(Monitorul Oficial, Nr. 172, 2 noiembrie 1899, p. 5938).

1913: „În seara zilei de 15 August, pe la ora 11 p. m., pe când locuitorul Nicolae a lui Gheorghe Butnariu, de loc din comuna Boroaia, se ducea la moşia Criveşti, comuna Strunga, i-au ieşit înainte băietanii Gheorghe Bran, Vasile Damian şi Ion Laiţ, de loc din Târgu Frumos, şi Gheorghe Mihai, din comuna Buznea, care au adus pe Butnariu la o cârciumă, încercând să-l îmbete. Ieşind apoi din cârciumă, l-au lovit şi rănit cu o coasă, jefuindu-l. Agresorii, în urmă, au dispărut. Poliţia din Târgu Frumos a procedat grabnic la arestarea lor”[15].

1914: „Următorii învăţători, pe 1 Octomvrie 1914, au fost înaintaţi la gradul de institutori, repartizându-se la următoarele şcoli: Vasile Jitariu, de la Boroaia, Suceava, la Şcoala mixtă Fălticeni”[16].

1918: Pe 10 iunie 1918, „ţăranii demobilizaţi erau revoltaţi împotriva autorităţilor locale, care folosiseră prilejul războiului pentru a se îmbogăţi cu preţul spoliaţiunilor şi jefuirii familiilor rămase acasă. În perioada 10-20 iunie, ţăranii din comuna Bogdăneşti, judeţul Suceava, au atacat şi bătut notarul şi primarul… / La 26 iunie 1918, ministrul de interne telefona prefectului de Suceava că era informat că în judeţul său existau numeroase cazuri de nemulţumiri şi răzvrătiri împotriva autorităţilor locale. Ţăranii din Bogdăneşti şi Boroaia, acolo unde avusese loc răscoala amintită, şi Târzia, se arăta într-o notă informativă, „sunt agitaţi contra notarilor că au comis abuzuri în timpul campaniei faţă de familiile rămase la vetre, contra preceptorilor că nu au plătit ajutoarele cuvenite”[17]. / „În vechea Românie, încă din perioada neutralităţii, asupra ţărănimii a început să apese povara concentrărilor, a achiziţiilor de produse agricole, animale, căruţe. La efectuarea rechiziţiilor, autorităţile comunale favorizau pe moşieri. Pentru a le eluda, unii moşieri şi arendaşi şi-au vândut vitele chiar prin contrabandă, contând pe faptul că, la nevoie, cu sprijinul statului, vor putea folosi vitele de muncă lăsate ţăranilor. în timp ce zeci de mii de ţărani erau concentraţi, moşierii şi arendaşii erau lăsaţi în concediu agricol”[18]. Moşierul Bogdăneştilor se numea Cantacuzino-Paşcanu (administratorul moşiilor Mănăstirii Slatina), moşia lui revenind, mai târziu, lui Tache Slăvescu. În vremea asta, Brătenii îşi lucrau moşiile cu jumătate din efectivele Regimentului de obuziere grele, cum scria ziarul „Adevărul”, în numărul său din 19 iunie 1915. Ţăranii, mobilizaţi sau nu, vedeau torul şi, în semn de nemulţumire, au refuzat să mai lucreze pentru moşieri şi arendaşi, începând cu anii războiului. Apoi, după război, au tot sperat într-o lege urgentă, promisă de altfel de Rege, care să repare nedreptăţile şi să reîmproprietărească pe cei care au luptat pentru ţară. / În loc de lege, au dat cu ochii, după demobilizare, de nedreptăţi şi mai mari. După ce şi-au bătut şi izgonit autorităţile comunale (10-20 iunie 1918), fiind gata să moară şi pentru viitorul lor, din moment ce nu ezitaseră să moară pentru patrie, bogdăneştii par să se fi potolit. Dar, după alte zece zile, „o mişcare şi mai puternică a ţărănimii împotriva obligativităţii muncii agricole a fost răscoala din comuna Boroaia. / La 30 iunie 1918, ţăranii din această comună au fost înştiinţaţi de formarea unui comitet pentru aplicarea legii muncii agricole. Ca şi în 1907, un ţăran a străbătut călare uliţa comunei, chemând sătenii să se opună aplicării acesteia şi să treacă la desfiinţarea comitetului. / Peste 300 de ţărani s-au adunat în faţa primăriei, spunând că „nu mai primesc acea lege, preferă chiar moartea şi oricine din autorităţi va îndrăzni să-i scoată la muncă vor fi omorâţi”… În raportul şefului secţiei de jandarmi se arată că ţăranii adresau „cuvinte revoltătoare şi ameninţătoare contra tuturor funcţionarilor, autorităţilor şi chiar a Majestăţii Sale Regelui, care, în loc să puie în aplicare legea împroprietăririi, după cum li se spunea pe front, a pus asupra lor legea muncii obligatorii”… / Ţăranii din Boroaia au bătut şi au alungat pe reprezentanţii autorităţilor locale (primarul, notarul şi chiar pe preot), iar jandarmii au fost dezarmaţi şi alungaţi… Luând imediat măsuri, autorităţile au trimis un detaşament de jandarmi care a repus în funcţie pe jandarmi şi pe celelalte autorităţi”[19]. / Apoi, împotriva bogdăneştilor şi boroienilor care au luptat pentru Reîntregirea Neamului, care nu s-au temut să moară pentru ţară şi, cu atât mai puţin, pentru viitorul lor şi al familiilor lor, a fost deschisă o anchetă penală, dosarul fiind închis şi clasat înainte de a sc face vreo cercetare. Este de presupus ca, pe lângă teama autorităţilor de a-1 supăra pe Mareşalul Averescu, ajuns la guvernare, administratorii locali s-au sfiit să-i poarte prin tribunale pe ţăranii din Bogdăneşti şi Boroaia care, pe parcursul aceleiaşi luni a demobilizării (iunie 1918), n-au mai putut rezista în faţa neruşinatei nedreptăţi făptuite de cei care, rămânând acasă, în „concedii agricole”, s-au îmbogăţit pe seama luptătorilor pentru gloria ţării, urmând să se înfrupte şi din gloria aceea, ca patrioţi care, deşi martirizează şi jefuiesc pe eroi şi pe familiile lor, nu ratează prilejul de a construi monumente în cimitirele satelor, monumentele însemnând, în fond şi cel mai adesea, expresii ale demagogiei celor care, întotdeauna şi peste tot în lume, se substituie statelor.

1922: „No. 4189. Procesul-verbal încheiat astăzi, 26 septembrie 1922. Comisiunea, în unanimitate, dispune: Declară expropriată suprafaţa pe 120 ha pădure, proprietatea Statului, pe terenul comunei Boroaia şi Bogdăneşti, formată din următoarele porţiuni: 89 ha, formând un triunghi, megieşit, pe două părţi, cu locuitorii din Boroaia şi Bogdăneşti, şi la Vest cu o linie dreaptă, ce desparte, de pădurea Statului „Bogdăneşti”, începând de la movila „Zăvoare”, până în pârâul Sârbului, în care se află mai multe poieni, însumând o suprafaţă totală de aproximativ 18 ha.  40 ha, între părţile Frăsiniş şi Săcuţa şi restul pădurii Statului „Boroaia”, în care se află mai multe poieni, însumând o suprafaţă totală de aproximativ 16 ha. Aceste porţiuni se atribuie comunei Boroaia, pentru satul Moişa. Propune a se expropria suprafaţa de 435 ha pădure, proprietatea Statului, de pe teritoriul comunei Boroaia, cuprinsă între delimitările locuitorilor din comuna Boroaia, pe trei părţi, iar pe cealaltă parte, despărţindu-se, printr-o linie convenţională, de restul pădurii Statului, pentru a se satisface nevoia de islaz a satului Boroaia, din comuna Boroaia”. No. 4191. Procesul-verbal încheiat în ziua de 28 septembrie 1922. Comisiunea, în unanimitate, dispune: Rezervă, pe seama Statului, poienile din pădurea Statului Boroaia şi Bogdăneşti, găsind că nu e loc a se mai proceda la exproprierea lor. / No. 4578. Procesul-verbal încheiat în ziua de 1 noiembrie 1922. Comisiunea, în unanimitate, dispune: Declară expropriată suprafaţa de 12 ha 8880 m. p., proprietatea comunei Boroaia, care se destină a fi împărţită, în loturi, sătenilor îndreptăţiţi la împroprietărire. În privinţa preţului, comisiunea este de părere a se acorda maximum de preţ regional”[20].

1926: „Subsemnatul, veteran de la 1877, pierzând titlul de pensie cu No. 161.459 al orfanilor lui Constantin Ungureanu, îl declar nul şi fără valoare, în mâinile oricui s-ar găsi. / Gheorghe D. Mironeasa, tutore, comuna Boroaia, judeţul Fălticeni”[21].

1941, septembrie 30: „Se publică mai jos lista Nr. 16, de gradele inferioare (trupă), morţi pentru patrie în actualul război, începând de la 22 iunie 1941, ora 24: Cercel Aurel, sergent, ctg. 1938, cu ultimul domiciliu în comuna Boroaia, judeţul Baia, mort la 11.VII.1941”[22];

1942, ianuarie 29: „Noi, general Victor Iliescu, subsecretar de Stat al Educaţiei Extraşcolare; / Având în vedere jurnalul Consiliului de Miniştri Nr. 21 din 14 Ianuarie 1942… / Decidem: Art. unic. Se angajează, pe data prezentării la serviciu, ca diurnişti la formaţiunile tineretului extraşcolar, următorul personal, plătibil cu îndemnizaţia de şedinţă respectivă: Ursuţu Ruxandra, învăţătoare, consiliera Centrului Boroaia; Covataru Constantin, învăţător, şeful Subcentrului Boroaia; Nicoară Teodor, învăţător, şeful Subcentrului Boroaia; Vasiliu Eufrosina, învăţătoare, şefa Subcentrului Boroaia; A Vârvarei Petru, de la Brăceni, la Bărăşti-Boroaia; Monoranu Zamfira, învăţătoare, şefa Subcentrului Boroaia; Covataru Ecaterina, învăţătoare, şefa Subcentrului Boroaia”[23].

1945: „Următorii învăţători se transferă, pe data de 1 Septemvrie 1945, la şcolile primare din judeţul Baia, arătate în dreptul fiecăruia: Tărăniţa Alexandru, gr. II, de la Boroaia Nr. 2, la Boroaia Nr. 1, post VI, interior casă, apropiere de soţie, învăţătoare; Nicoară Teodor, gr. I, de la Boroaia Nr. 2, la Boroaia Nr. 1, post V, interior casă, teren; Savinescu Dan, definitivat, de la Bursuc Vale, Lespezi, la Giuleşti, Boroaia, post III, casă, teren; Monoranu Constantin, grad definitiv, de la Bogdăneşti Nr. 2, la Boroaia Nr, 2, post V, apropiere soţie, învăţătoare; Boleac Mihai, gr. II, de la Peste Vale, Râşca, la Boroaia Nr. 2, post II, apropiere soţie, învăţătoare, casă; Boleac Elena, gr. I, de la Giuleşti, Boroaia, la Boroaia Nr. 2, post III, apropiere soţ, teren, casă; Monoranu Teodor, gr. II, de la Slătioara, Râşca, la Giuleşti, Boroaia, post II, casă, teren”[24]. Învăţători fixaţi: „Constantinescu Lidia, grad provizoriu, de la Văleni, la Boroaia, Groşi, post II; Nicolau Lucreţia, grad provizoriu, de la Spasca, la Giuleşti, Boroaia, post IV; Petrescu Gheorghe, grad definitiv, de la Corneşti, la Boroaia Nr. 2, post VI; Manoliu Constantin, gr. I, de la Ungheni, la Boroaia Nr. 1, post VII; Baltag Dumitru, grad provizoriu, de la Calul, Neamţ, la Boroaia, Moişea, post VI”[25].

1947: „Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947[26], următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Manoliu Constantin, de la Boroaia Nr. 1, la Bogdăneşti Nr. 2”.

1948: „Membrii corpului didactic cuprinși în alăturatele tablouri, care fac parte integrantă din prezenta decizie, ale cărora raționalizări, fixări li repartizări au fost anulate cu decizia Nr. 164.743 din 1948, rămân la dispoziția ministerului, fiind obligați să ceară detașarea în posturile ce vor fi publicate vacante: Beraru Gavrilă, Școala Boroaia, Suseni, postul I”[27].

1949: „Prin Decizia Nr. 326.433 din 29 Decemvrie 1948, următorii membri ai corpului didactic se deleagă directori la şcolile elementare şi grădinile de copii din judeţul Baia: Monoranu Teodor, director la Şcoala elementară Boroaia Nr. 2; Vasiliu Gheorghe, director la Şcoala elementară Bărăşti, Boroaia; Balaban Ioan, director al Şcoala elementară Scăuţa, Boroaia; Apetroaie Vasile, director la Şcoala elementară Moişa, Boroaia; Luchian Neculai, director la Şcoala elementară Giuleşti, Boroaia”[28].

“Urşii” din Boroaia

[1] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. I, Bucureşti 1975, doc. 11 , p. 17

[2] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. XXIII, Bucureşti 1996, doc. 434, p. 496

[3] Mihordea, op.cit, p. 185

[4] Giurescu, Constantin C., Istoria pădurii româneşti, Bucureşti 1976, p. 201 subsol

[5] Dr. Georgeta Crăciun, op. cit., p.82-83

[6] P.P.  Panaitescu, op. cit., p. 185

[7] Gh. Platon, Domeniul feudal din Moldova în preajma Revoluţiei de la 1848, pp. 15, 16

[8] Monitorul Oficial, No. 196, 2/14 decembrie 1881, pp. 6078-6080

[9] România Liberă, Nr. 3233, Anul XII, vineri 17/29 iunie 1888, p. 2

[10] România Liberă, Nr. 3431, Anul XIII, vineri 24 februarie / 8 martie 1889, p. 3

[11] România Liberă, Nr. 3470, Anul XIII, vineri 14/26 aprilie 1889, p. 2

[12] Ionescu, Serafim, Dicţionar geografic al Judeţului Suceava, Bucureşti 1894, pp. 39-41

[13] Adevărul, No. 2435, Anul IX, joi 25 ianuarie 1896, p. 3

[14] Epoca, No. 73, Anul II, duminică 4 februarie 1896, p. 2

[15] Opinia, No. 1963, Anul X, duminică 18 august 1913, p. 2

[16] Opinia, No. 1266, Anul XI, miercuri 3 septembrie 1914, p. 1

[17] Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, Relaţii agrare şi mişcări ţărăneşti în România / 1908-1921, p. 235

[18] Institutul „Nicolae Iorga”, op. cit., p. 188

[19] Institutul „Nicolae Iorga”, op. cit., pp. 230-235

[20] Monitorul Oficial, nr. 52 din 8 martie 1924, pp. 2623-2627

[21] Monitorul oficial al României, nr. 20, 25 ianuarie 1926, p. 957

[22] Monitorul Oficial, Anul CIX, Nr. 231, marţi 30 septembrie 1941, pp. 5805 şi urm.

[23] Monitorul Oficial, Anul CX, Nr. 24, joi 29 ianuarie 1942, pp. 561, 565

[24] Monitorul Oficial, Nr. 248, 30 octombrie 1945, pp. 9578, 9579

[25] Ibidem, p. 9580

[26] Monitorul Oficial, Nr. 250, 29 octombrie 1947, pp. 9652-9657

[27] Monitorul Oficial, Nr. 194, 23 august 1948, pp. 6963, 7021-7023

[28] Monitorul Oficial, Nr. 3, 4 ianuarie 1949, p. 286

Povestea aşezărilor sucevene: Hânţeşti

HÂNŢEŞTI. Pentru că odinioară se creşteau mânjii hergheliilor domneşti prin lunca Siretului, satul lui Miclouş avea să se numească Hânţeşti, numele cailor mici fiind, în româna veche, „hanţă”. Numele s-a păstrat şi după prima atestare documentară, veac de veac, până astăzi.

1431, iunie 15: Alexandru cel Bun întăreşte credinciosului boier pan Cupcici, printre multele sate pe care le stăpânea, „Henţăuţi, pe Siret, şi Grigorăuţi, mai sus de Dragan şi Camena, pe Siret, pe care i l-a dat fiica lui Miclouş… cu toate hotarele vechi, pe unde au folosit din veac”[1].

1623, martie 2: Ştefan Tomşa întăreşte clucerului Vasilie Pilat „o jirebie de ocină, cu casă, în vatra satului Hănţeşti, ce sunt în ţinutul Sucevei şi cu vătaşină loc de case boiereşti, în partea de sus a satului, şi cu loc de mori pe Siret, şi cu loc de eleşteu şi de mori în pârâul satului. Care acea parte a fost a socrului său, lui Onul, care a fost de la Coste Bucioc, vornicul. Şi ne-a arătat nouă un ispisoc încă de la Alexandru Iliiaş vodă, de danie şi de miluire pe acele părţi de ocină, partea de sus Hănţeşti. Şi iarăşi dăm şi întărim slugii noastre Vasilie Pilat, clucerul, şi jupânesei sale, Axinia, o jirebie de ocină în partea de jos, iarăşi întru acel sat Hănţăşti, ce este lor dreaptă cumpărătură de la Cârstina, fata Odochii preotesei, drept douăzeci şi cinci de taleri, bani buni, dintr-un ispisoc de cumpărătură de la Eremia vodă. Şi iarăşi dăm şi întărim pre sluga noastră Vasilie Pilat, clucer, cu două case cu jirebii, a lui Alexii şi a Nechitei, în ţarină, ce este lor dreaptă moşie, dintr-un ispisoc de la singur domnia mea. Şi întru aceeaşi, iarăşi dăm şi întărim pre sluga noastră Vasilie Pilat, clucer, şi jupânesei sale, Axinia, două jirebii şi cu casă dintr-acelaşi sat Hănţăştii, şi cu loc de mori în Siret şi în pârăul satului, care jirebii le-a răscumpărat lui şi de la Coste Bucioc, vornic şi a dat lui şaizeci de taleri, bani buni, iar Coste Bucioc a fost cumpărat acele jirebii de la Gligorii şi de la soru-sa Costanda, feciorii Gherlii lui Pătraşco, nepoţii lui Drăguşan; şi ispisocul de la Radu vodă ce-a avut Bucioc, de cumpărătură, încă l-a dat el în mâinile slugii noastre, lui Vasilie Pilat, clucerul. Pentru aceea, şi domnia mea, dacă am văzut acele ispisoace de danie şi de miluire şi de cumpărături de la cei mai dinainte domni, şi domnia mea mai vârtos m-am milostivit şi de la noi de am dat şi am miluit şi am întărit pre sluga noastră ce mai sus s-a scris, Vasilie Pilat, acele ce mai sus s-au zis jirebii de ocină de sat din Hănţeşti, ce sunt în ţinutul Sucevei, şi cu loc de mori în apa Siretului şi cu loc de heleşteu şi de mori în pârâul satului, care sunt pentru dania, şi miluirea, şi cumpărătura şi slujba, ca să-i fie lui şi de la noi uric şi ocină, lui şi feciorilor lui, şi nepoţilor lui, şi strănepoţilor lui şi a tot neamul lui, care se vor alege să fie lui mai de aproape, neruşeit niciodinioară, în vecii vecilor. Iar hotarul acestora ce mai sus s-au scris jirebii şi părţi de ocină, ca să fie lor hotarul dinspre toate părţile: din câmp, şi din pădure, şi din apă, şi cu pod, şi cu loc de mori în apa Siretului, şi cu loc de heleşteu şi de mori în pârâul satului, după hotarele sale cele vechi, pe unde din veac au trăit”[2].

1624, martie 15: În faşa Divanului lui Radul voievod s-a prezentat „sluga noastră Pilat, ce a fost clucer, şi s-a pârât, de faţă, cu sluga noastră Neagoe, ce a fost postelnic, şi cu jupâneasa lui, Candachia, ce a fost înainte după Bucioc, vornicul, pentru nişte părţi de ocină din sat din Hânţeşti, din cutul de sus, care părţi au fost cheltuite de mătuşa sa, anume Costanda, şi cu ruda ei toate părţile sale lui Bucioc, vornicul. Deci Pilat şi cu feciorii săi s-au sculat că le-a fost lor moşie şi seminţie mai aproape. Deci au întors lui Bucioc, vornicul… (rupt) jirebi şaizeci de taleri cu loc de moară şi cu vecini şi cu tot venitul a… (rupt) altă jirebie ce a fost pusă zălog de soacră-sa, de Drăgălina, ce au fost ia… (rupt), iar o au încă domnia dumi mele dintâi, cum înşine am văzut zapis de la Bucioc, de întoarcere, iscălit cu mâna lui. Iar de două jirebii, ce a zis Neagoe şi cu femeia sa, care scrie mai sus, că n-au întors Pilat lui Bucioc nici un ban pe acele două părţi, căci Pilat direse ce au fost având pe acele două părţi, el le-au pierdut, ci au adus mărturie pe boiarinul nostru Ghianghea, logofătul, şi a mărturisit cum însuşi ştie că a luat Bucioc banii de la Pilat şi pe acele două părţi, de a rămas Neagoe şi cu femeia sa din toată legea, iar pe Pilat l-am îndreptat şi am luat de la dânsul 24 florinţi în vistierul dumi meli. Iar de se vor afla, în vreo vreme, niscaiva direse sau urice, acele ca să nu se creadă pe acele părţi, ci să se rumpă. Şi, de acum, înainte să n-aibă mai mult a pârî Neagoe şi femeia sa pe Pilat de aiastă pâră, nici a dobândi în veci înaintea cartei dumi mele”[3].

1636, mai 9: Se face alegerea părţilor rămase după vornicul Coste Băcioc, în Hânţeşti. „Adică noi, Simion Ţîrea, vel vatah Suceavscoi şi Borăleanu, uricar, scriem şi mărturisim, cu cest zapis al nostru, cum au venit cinstită cartea Mării Sale, domnul nostru, Io Vasilie voievod, ca să hotărâm şi să alegem toate părţile lui Coste Băcioc, vornicul, Dumnezuu îl pomenească, ce a avut în sat, în Hănţeşti pe Siret, cu locuri de mori întru apa Siretului şi pe valea satului. Deci, noi am strâns oameni buni şi bătrâni, de primprejur, megieşii, şi am socotit pe direse şi am măsurat cum se cade, cu otgonul, şi s-au ales părţile lui Băcioc, vornicul, jumătate de sat, unde am pus doi stâlpi de piatră, unul de ceasta parte de vale, altul de ceea. Şi într-această jumătate de sat s-au aflat trei jirebii, a lui Avraam, şi iarăşi s-a stâlpit, din jos, la mijlocul satului, cu stâlpi de piatră. Însă măsura satului s-a pus din gardul ţintirimului bisericii, din sus de portiţă, până în casa Gligorcii, unde a fost dinspre Siret, şi s-a stâlpit şi s-a tocmit. Iară din ţarină, să aibă a ţine şi în fânaţe, şi din toloace, tot în două; numai ce se vor afla lazuri, făcute cu săpatul, să le ţie a cui va fi săpat; iară de se vor fi făcute cu arsura focului şi se vor fi făcut poieni, să fie iarăşi în două. Aşijderi, de două jirebii, ce s-au aflat un zapis la Avraam, cumpărătură lui Băcioc de la Gherla Pătrăşcoae, ce au zis Avraam că a cumpărat de la Pilat, încă s-au dat pre mâna vistiernicului Mălai şi s-au ales în cea jumătate de sus, în partea lui Băcioc, deosebi de cele trei jirebii ce i-am stâlpit, ce au fost cumpărătură de la Lola, sora Onului. Aşijderi, o poiană ce este peste Siret, când s-au pârât călugării de Gălata cu Bârlădeniţa şi au rămas pe călugări să ţie până în Siretul bătrân, fost-au atunce la pâră toţi fraţii câţi au fost răzeşi în Henţeşti, ca să aibă a ţinea iarăşi în două frăţeşte, cum s-a stâlpit şi în sat. Şi la cest hotar au fost Ionaşco Băzăceanul ot Băzaci, şi Ionaşco Dărman din Ungureni, şi Drăguşan, bătrânul din Zvorişte, şi Eremiia Pahulcea ot Şerbăneşti, şi Iachim din Vâlceşti, şi Ionaşco Nechiforescul ot tam, şi Dumitraşco ot Hreasca, şi Gligorcea star ot Henţeşti şi alţi oameni buni şi bătrâni au fost şi s-au tocmit şi s-au voit şi ei, de bunăvoie”[4].

1636, iunie 11: „Adică cu, Iorga din târg de Suceava, mărturisesc, cu ceastă scrisoare a mea, cum eu am fost cumpărat de la Lupul Pahulcea o jirebie din sat din Henţeşti, drept 20 de lei bătuţi, dinaintea a oameni buni şi dinaintea femeii lui şi dinaintea fraţilor lui, ca să-mi fie mie ocină dreaptă. După aceea, s-a sculat jupânul Avram de Lucăceni, că ci că-a fost moşan mai bătrân în sat în Henţeşti. Deci, n-a vrut să fiu răzeş cu dumnealui într-acea ocină şi mi-a întors banii deplin, cum a fost cumpărătura, 20 de lei bătuţi, ce-am fost eu, Iorga, dat Lupului, fără pâră şi fără price, dinaintea a oameni buni, anume: Hruci vornicul, şi Gheuca, din târg de Cotnari, şi Iacob a Chitei, din târg din Suceava, ginerele Gheuchei, şi Iusip din târg de Hotin, ce-a fost şoltuz, şi alţi oameni buni au fost într-această tocmeală, ca să n-am eu, Iorga, treabă de-acum, la acea ocină, în veci, dinaintea acestor oameni buni, cum mai sus scrie. De-aceasta mărturisim, să-i fie dumisale, de pe partea noastră, moşie şi cumpărătură, în veci. Şi, spre mai mare mărturie, noi, aceşti oameni buni, ne-am pus peceţile de mărturie”[5].

1658, ianuarie 23: Mărturie hotarnică. „Milostive şi luminate Doamne, să fii Măria Dumitale sănătos, dăm ştire Măriei Dumitale că, după cinstit cuvântul Măriei Dumitale, venit-am aice, la ho­tarele acestor sate, cărora ne-au dat Măria Ta învă­ţătura să alegem hotarul Hănţeştilor dinspre alte hotare, ce se lipesc cu acel hotar, deci noi, milos­tive Doamne, aşa am trimis în toate părţile, împrejurul locului, de am dat ştire tuturor megie­şilor şi s-au strâns din tot împrejurul mulţi oa­meni buni megieşi, anume Ionaşco Pilat de Călineşti, care a avut ocină în Hănţeşti şi au fost vândut, mai dinainte vreme, şi Cârstea Pahulce, ca­re. iarăşi, este moşniaş de Hănţeşti, şi Gavril, ce a fost vătăman în Vâlceşti, care a fost iarăşi de ocină din Hănţeşti, şi a vândut, şi Dumitru Robul de Vâlceşti, şi Eremie de acolo, şi Andrii şi Grigori de acolo, şi alt Grigorie, de acolo, şi Şte­fan şi Tănasă ot tam, şi pe aceştia pe toţi întâi i-am întrebat cu cuvântul şi le-am adus aminte, în tot chipul, ca unor oameni bătrâni şi de cinste, să caute pe dreptate, precum or şti, de rândul ho­tarului satului Hănţăştilor, cum a ţinut de veac ho­tar în semne de către Bereşti şi de către siliştea Todirenilor, şi, după ce i-am întrebat, cu cuvântul aşa le-am dat jurământ de au jurat precum au ştiut ei cu sufletul lor, aşa să ne spună şi să ne arate semnele hotarului, deci ei au jurat şi, dacă au jurat cu mare jurământ, aşa cum au purces arătându-ne semnele hotarelor Hânţeştilor dinspre Bereşti şi dinspre Silişte, şi aşa ne-au arătat cum hota­rul Hănţeştilor, către Bereşti, se începe din fântâna putredă, unde sunt două răchite, în fântâna cea din sus, dinspre Bereşti, de acolo peste Siretul cel mare, până în Siretul cel  vechi, împotriva troianului Vâlcenilor, aşijderea şi dinspre siliştea monastirii Todirenilor, iară de la fântâna putredă. până la te­iul rotund, până în fântâna roşie, din fântâna ro­şie până în trestie, din trestie în vâlceaua de lături, dinspre Grigoreşti, de acolo drept la Siret, aşa, pe aceste semne, ne-au arătat aceşti oameni buni cu sufletele lor şi după mărturia lor am socotit de am pus şi stâlpi, şi semne înaintea oamenilor, care au fost strâns Bereştii, Ionaşco Ţire, vel jicnicer, şi Ştefan Mareş, nepotul Ţirei, şi Gligoraşco Gherman, pârcălab, şi Vasile Ropcianul, şi Dumitraşco Murguleţ; deci noi, Milostive Doamne, pe bună măr­turie, cu jurământul acestor oameni buni, am fă­cut această mărturie la Măria Dumitale, satului Hănţăştilor, precum li s-au aflat hotarul şi am iscălit noi, cu iscăliturile noastre, şi acei boiari, ce-au fost Be­reştii, care mai sus scriem, dacă au văzut jurământul megieşilor, precum au mărturisit, aşa au iscălit şi ei toţi, împreuna cu noi. De aceasta dăm ştire Măriei Dumitale, să fii Mărie Dumitale sănătos. Amin / Între hotarul Hănteştilor şi Bereştilor şi a Siliştei. / Veleat 7166 Ghenar 23. / Dabije vel vornic, Ionaşco Ţire vel jicnicer, Ştefan Mariş căpitan. / az Grigori Neaniul vtori logofăt iscal. / Vasili Ropcian (Din Condica Zvorâstei, Surete IV, 421)”[6].

1661, octombrie 13: Se face hotarnica Bereştilor, la cererea lui Vasilie Stârcia, de către Cărstea, pârcălabul de Suceava, printre martori aflându-se foştii hânţeşteni „Ionaşco Pilat, căpitanul, Dămiian… Sărstea Paholcia”, iar din Zvorişte, „Popa Ionaşco, Miftodie, feciorul lui Drăguşan, Lupul, feciorul Chitului şi Biţurco, şi Bilăi vătămanul, şi Tiron, şi Roman, şi Căzacul şi Vasilie din Zvoriştea”, apoi iarăşi câţiva hânţeşteni, „Lealea vornicul şi popa Gheorghie, şi Hilip vatamanul, şi Nastasie, şi Sidor, şi Ionaşco de Hânţeşti” etc., „şi hotarul Bereştilor s-a socotit şi s-a ales să ţină până în Siretul cel bătrân, precum ţin şi alte sate din sus şi din jos, pentru căci s-a aflat şi siliştea Bereştilor în ţărmurile Siretului celui bătrân şi locul bisericii în siliştea cea bătrână, în ţărmurile Siretului celui bătrân”[7].

1710, martie 26: La Divanul lui Niculae Alexandru voievod au venit „Ion şi Sandul, feciorii lui Ionaşco, stolnic, şi ne arată o carte de la Mihai Vodă, scriind la Ion Balşe, stolnic, şi la Constantin Zbiară, logofătul, cum a pârât, de faţă, cu Vârlăniasa, logofetiasa, pentru o parte de moşie din sat Bereşti, din ţinutul Sucevei, ce l-ar fi împresurând Vârlăniasa şi arătând Ion şi Sandul direse şi mărturii încredinţate pe acea moşie, a rămas logofeteasa Vârlaniasa şi, după aceea, a mai scos Vîrlăniasa un zapis de danie, pe acea bucată de moşie, de la moaşa (bunica – n. n.) acestor copii, femeia lui Vasile Stârcia, vornic, şi pe acel zapis a făcut şi ispisoace domneşti, iar copiii iarăşi au mai scos o mărturie de la moaşa lor, făcută la darea sufletului ei, în care mărturie s-a aflat iscălit şi duhovnicul ei, anume Popa Gheorghie, egumenul de la monastire de la Sintilie de la Suceava şi zapisul Vărlănesei a rămas făcut rău. Pe urmă, Vârlăniasa iarăşi s-a plâns de strâmbătate pentru ho­tarul acelui sat al Bereştilor şi a fost cerut de la Divan hotarnici şi a fost socotit Divanul pe sfinţia sa, părintele Chir Ghedeoan, Mitropolitul, fiind atuncea episcop la Rădăuţi, şi cu acei boieri mai sus pomeniţi, ca să ia seama, cu bună dreptate şi pe dresele monastirii şi pe dresele ce au arătat ca să-i hotarască şi aşa făcânduli-se şi carte de la Divan, iară Vârlăniasa, logofetiasa, ţine cartea închisă, de i-a trecut şi anul şi n-a vrut să o mai scoată, să-şi hotărască, şi copii lui Ionaşco, stolnicul, mai jăluind la Divan, cum le împresoară acea bucată de loc şi n-a vrut să-şi mai scoată cartea, să-şi aleagă hotarul locului de iznoavă, le-a fost făcut carte la aceşti boieri mai sus pomeniţi şi nici dumnealor n-au mai apucat a merge sa le hotărască, ci acum, dar, jăluind aceşti copii şi domniei mele şi arătând cărţi de rămas şi direse şi mărturii cu bune dovezi într-un dires, care şi singur Dabija Voevod mărtu­riseşte, când a fost boier, cum a mers de a hotărât lui Solomon, logofăt, la Hănţeşti şi a aflat şi hotarul Bereştilor că merge tot până în ma­lul Siretului celui bătrân, şi a aflat siliştea satu­lui Bereştilor ca şi alte hotare până în matca Siretului cea veche, pe unde au îmblat din veac, ci acum dar, iată că te-am socotit pe tine, vornice Bejan, trimis de aice, îndată să te scoli să mergi acolo, la Bereşti, la Vârlăniasa, şi să o faci numai să-şi scoată cartea cea închisă, ce-a fost luat de ho­tărât şi toate diresele şi zapise de la Stârcioae şi domneşti, şi să strângi megieşi de primprejur şi să cauţi pe diresele copiilor lui Ionaşco, cu care au dovedit pe dumneaei, şi să cauţi ce or mărturisi şi megieşii şi pe unde or spune diresele din semne în semne, să hotărăşti şi să stâlpeşti, şi, aflându-se acea bucată de loc a copiilor lui Ionaşco, să iei toate diresele şi mărturii viclene de la Vârlăniasa şi să le dai pe mâna copiilor şi casele ei, de s-or afla pe locul copiilor, să le strici şi să se mute de acolo şi cheltuiala toată să o plătească dumneaei, că a îmblat fără socoteală, şi cartea ce a apucat ea de hotărât încă să i se ia de la mână, să rămână hotarul Bereştilor în matca Siretului celui bătrân, pe cum sunt şi alte hotare din sus şi din jos”[8].

1822: „Parohia Hănţeşti, 400 familii, cu biserica parohială „Duminica Tuturor Sfinţilor”, fondată din zid piatră, cu grosimea în dreptul ferestrelor 1,5metri. După tradiţie, ar fi fost săsească, reparată de Teodor Silion, după inscripţia de la uşă, sus, în afară: _„Acest sfânt locaş, în care se prăznuieşte hramul „Duminica Tuturor Sfinţilor”, s-a prefăcut de dumnealui spătarul Teodor Silion, Viliat 1822, april 23”. În peretele de miază-noapte, la pridvor se deschide un antret, care serveşte (baptisteriu) pentru botez. Aice se citeşte pe o piatră mormântală: „Sub această piatră odihneşte robul lui Dumnezeu Teodor Silion, răposat la 1800”. A doua piatră: „Sub această piatră odihneşte trupul robului lui Dumnezeu Ioan Silion, care s-a săvârşit la 1802, ghenar, ziua 8”. Şi a treia piatră: „Sub această piatră odihneşte roaba lui Dumnezeu, Zoi Silion, născută Milu, care s-a născut la anul 1756 şi a răposat la anul 1848”. Un pomelnic, cu data 1838, la vii supune: Zoi, Teodor etc., şi la morţi: Ioan, Ioan, Teodor etc., scris de I. Niculce. În afară, lângă biserică, partea de miazăzi, pe o piatră de marmoră, înconjurată cu grilaj de fier, se citeşte: „Sub aceasta piatră odihneşte robul lui Dumnezeu Teodor Silion, născut la 10 Ianuar 1736 şi răposat la 7 Iunie 1856, pace sufletului său”. Al doilea ctitor e Principele Gheorghe Sutzo, cu principesa Maria Sutzo şi nepoata ei, Ecaterina Zota, care împodobesc biserica cu policandre, candele, sfântul aer (o sută galbeni), vestminte alese, cădelniţă, sfintele vase, pe care stă scris „Maria Sutzu, născută Cantacuzino, 1870”. Catapiteazma, în 4 rânduri de icoane, făcută de spătarul şi vornicul Teodor Silion, e frumoasă ca pictură şi sculptură, strană arhierească, amvon diaconesc, frumos sculptate. În cafas se păstrează vestmântăria. Afară, lângă biserică, alături de întâiul monument, se vede al doilea monument de marmură, închis cu grilaj de fier, cu inscripţia „Gh. Al. Sutzo, încetat din viaţă în 22 Ianuar 1870”. Biserica, înconjurată cu zid de piatră, având şi case bisericeşti, unde fusese şcoala de cântări bisericeşti, astăzi nelocuite şi în ruină. Actualul proprietar, Luca V. Goilav, şi soţia sa, Roza Goilav, născută Pruncu, încă continuă a ajuta biserica cu cele necesare. Săteni împro­prietăriţi au 940,23 hectare, iar proprietatea, 1950,65 hectare câmp şi 716,10 hectare pădure. Moşia, înzestrată cu graj­duri, velniţe, ratoşe. Clerul, în 1894: paroh Constantin Teodoreanu, născut la 1825, hirotonit diacon la 1845 şi preot la 1867. Supranumerar preot Gheorghe Măzăreanu, atestat seminar 4 clase No. 417 din 1880 Iaşi, învăţător, devenit paroh în locul decedatului Teodoreanu. Cântăreţi: I. T. Munteanu, decret No. 116 din 1860, şi Gh. Tăchiţă, cu No. 377 din 1891; Leon Halunga, în locul lui Munteanu”[9].

1890: „Hănţăşti, comună rurală, în partea de sud a plasei Berhometele, formată numai din satul Hănţăşti, pe moşica cu asemenea numire; având o populaţie de 460 familii, cu 1.735 suflete şi bună situaţie. Reşedinţa primăriei se află în acest sat. Aşezările sătenilor sunt mai toate bune, cu livezi şi grădini. Casa proprietăţii este forte frumos construită şi spaţioasă, cu heiurile necesare; are grădină fru­moasă de flori; livadă de fructi­feri aleşi şi grădină de legume. Atât sadurile de flori, cât şi parcurile de arbori şi de fructiferi sunt în orânduire atât de plăcută încât se priveşte ca cea dintâi grădină din acest judeţ; formată şi îngrijită cu mult gust de răposatul Prinţ (Beizadea) Iorgu Suţu şi de soţia sa, Prinţesa Maria, născută Alexandru Cantacuzin Paşcanu.  Proprietatea moşiei este a domnişoarei Ecaterina Zota, obţinută în ereditate, ca nepoată  de soră a defunctei Prinţese Maria Iorgu Şuţu. Biserica are hramul „Duminica Tuturor Sfinţilor”, cu 2 preoţi, 2 cântăreţi şi 1 palamar; este mare, bine zidită şi frumos înzestrată; făcută, în 1822, de boierul Teodor Silion, proprietarul de atunci; reparată şi înfrumuseţată de Prinţul Suţu. Şcoala primară e condusă de l învăţător şi frecventată de 50 elevi, dar n-are localul propriu. Calitatea pământului, în mare parte este bună. Sătenii împroprietăriţi au 940 hectare 23 ari pământ; iar proprietatea moşiei, 1.950 hectare 65 ari câmp şi 716 hectare 10 ari de pădure, cu diferite esenţe de arbori, între care domină stejarul, carpenul şi fagul. Moşia e bine înzestrată în acareturi, având coşare şi hambare bune pentru conservat productele; grajduri pentru iernatul vitelor; velniţă cu toate dependenţele ei; iazuri pentru adăpătoare şi conservarea peştelui. Apa principală care trece pe hotarul moşiei este râul Siretul. Drumuri sunt acelea care comunică cu satele vecine. Moşia se mărgineşte cu Adâncata, Zvoriştea, Grigoreşti şi Bucecea. Bugetul comunei a fost, în 1889-90, de 5.486 lei, la ve­nituri, şi lei 5.099, la cheltuieli; iar în 1890-91, de lei 3.872, la venituri, şi lei 3.799 bani 12, la cheltuieli. Vite mari albe cornute 289, oi 736, cai 104, porci 342 şi stupi 124. Însemnată aicea este Familia Zota, pe Ia 1591-1594, în Domnia lui Aron Vodă, găsim pe marele postelnic Zota că era unul din cei mai însem­naţi boieri ai ţării”[10].

1906:  Se înființează „Banca populară „Prevederea” din comuna Hânțești și filialele ei: Adâncata, Vârful Câmpului, Zamostea și Grămești din plasa Berhometele, județul Dorohoi”[11].

1917: „În tren. Sâmbătă 18 februarie / 3 martie 1917. Am pornit, la ora opt și jumătate, de la gara Verești și am făcut circuitul pe care Ballif mi-l desenase. În fiecare sat, regimentele erau aliniate într-un loc deschis și am mers să le văd, pe rând, bucurându-le. Trebuie să spun că ostaşii, în mare parte, arătau bine și erau bine îmbrăcați, majoritatea fiind bărbați foarte tineri. Toți erau pedeştri, caii neputând să se recupereze la fel de bine ca bărbații. În fiecare sat, școlile şi primăriile au fost rechiziţionate pentru a fi transformate în spitale. Oriunde m-am dus, le-am găsit într-o stare satisfăcătoare, destul de curate, nu prea multe, dar desigur foarte sărace. / La Hânţeşti, Dumbrăveni și Salcea, am găsit o mulțime de bolnavi de tifos exantematic. Oriunde m-am dus, totul era decorat cu florile timpurii ale primăverii, în special ghioceii și ramuri de salcie, care erau foarte frumoase. Am fost atât de dornică de flori, încât această abundență a fost o adevărată bucurie”[12].

1931: Direcţiunea Administraţiunii Locale din Ministerul de Interne consemnează, în „Tablou de regruparea comunelor rurale”, comuna Hănţeşti, din judeţul Dorohoi, compusă din satele Bereşti şi Hănţeşti (p. 162).

1941: „Se publică mai jos lista Nr. 9 de gradele inferioare (trupă) morţi pentru Patrie în actualul război, începând de la 22 Iunie 1941, ora 24: Olaru Silvestru, soldat, ctg. 1932, cu ultimul domiciliu cunoscut în comuna Hânţeşti, jud. Dorohoi, mort la 25 Iulie 1941; Grindei Ioan, soldat, ctg. 1932, cu ultimul domiciliu cunoscut în comuna Hânţeşti, jud. Dorohoi, mort la 8 iulie 1941”[13].

1942: „Următoarele maestre, maeştri şi maeştri agronomi, cu titlul provizoriu, se numesc, cu titlul definitiv, în învăţământul primar al Statului, cu vechimea de la 1 Septemvrie 1941 şi cu plata drepturilor materiale din data înscrierii lor în buget: Moga Mihai, comuna Hânţeşti, Dorohoi, media 7,83”[14].

1943: Printre moştenitorii lui Ilie I. Manolache, din Rădăuţi-Prut, se numără şi „Maria M. Halunga, învăţătoare, domiciliată în comuna Hânţeşti”[15].

1947: „Următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 Septemvrie 1947, la şcolile primare din judeţul Dorohoi indicate în dreptul fiecăruia: Cutaş Virginia, de la Fântâna Mare, Baia, la Hânţeşti, Bereşti; Mirăuţă Ana, de la Cracalia, Popeni, la Hânţesti, Hânţeşti”[16].

[1] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. I, Bucureşti 1975, doc. 103, p. 153

[2] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. XVIII, Bucureşti 2006, doc. 21, pp. 27, 28

[3] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. XVIII, Bucureşti 2006, doc. 173, p. 225

[4] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. XXIII, Bucureşti 1996, doc. 414, p. 475

[5] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. XXIII, Bucureşti 1996, doc. 433, p. 495

[6] Ghibănescu, Gh., Surete şi Izvoade, Volumul IV, Iaşi 1908, pp. 128, 129

[7] Ghibănescu, Gh., Surete şi Izvoade, Volumul IV, Iaşi 1908, p. 131

[8] Ghibănescu, Gh., Surete şi Izvoade, Volumul VIII, Iaşi 1913, p. 41

[9] Ciocoiu, C., Iconomul, Note la Monografia Bisericilor Parohiale din judeţul Dorohoi, Dorohoi 1902, pp. 52, 53

[10] Filipescu-Dubău, Nicu, Dicţionar geografic al Judeţului Dorohoi, Iaşii 1891, pp. 158, 159

[11] Biblioteca Academiei Române, Creșterile din anul 1906, No. II, aprilie 107, București 1907, p, 52

[12] Marie, Queen of Roumania, The story of my Life, London, Toronto, Melbourne and Sydney 1935, pp. 159, 160

[13] Monitorul Oficial, Nr. 202, 27 august 1941, pp. 5045, 5046

[14] Monitorul Oficial, Nr. 123, 30 mai 1942, p. 4480

[15] Monitorul Oficial, Nr. 50, 28 februarie 1943, p. 1183

[16] Monitorul Oficial, Nr. 250, 29 octombrie 1947, p. 9655

Povestea aşezărilor sucevene: Preuteşti

PREUTEŞTI. Deşi ocolită de documente sau datorită pierderii unora dintre ele, care mărturisesc şi despre un boier pe Şomuzul Mare, încă din vremea lui Alexandru cel Bun, e greu de probat că există vreo legătură între curtea acelui boier de pe la anii 1400 şi curtea, peste vreo două veacuri, de la Preuteşti, cu biserică, o parte din sat fiind moştenită, „dinspre biserică, cu curtea şi cu livada lângă Şomuz, mai jos de curte”. Nici măcar biserica veche din Preuteşti nu mai beneficiază de memorie, deşi ar putea fi „biserica lui Mihail Dalh”, care nu putea fi cea din Dolheşti, în 11 ianuarie 1428, când exista la Dolheştii Mari şi era închinată mănăstirii Bistriţa, „biserica de la Şendrea”, dar există indicii care să ne îndreptăţească interesul pentru aşezările de pe dealurile de la izvoarele Şomuzului Mare.

1625, februarie 25, Suceava: În faţa Divanului lui Radu Vodă se înfăţişează „sluga noastră Condrea, păhărnicel, ginerele lui Vasilie, cu un zapis de mărturie şi împărţeală de la Ionaşco Băzăceanul, aprod, şi de la Drăghici Sălăgeanul, pitărel, şi de la Lupul, aprod, scriind şi mărturisind că a venit înaintea lor Istratie, călugărul, cu fraţii săi Grigorie şi Lazor, şi Anuşca, fiica lui Vasilie, şi şi-au împărţit între ei dreapta lor ocină şi dedină, jumătate din satul Preuteşti, ce este pe Şomuz, în ţinutul Sucevei. Şi a căzut în partea lui Istratie, călugăr, şi a nepoatei sale, Anuşca, de la pârâul satului, în sus, de la capul Râpşoara, pe matca acelui râu, până la un stâlp, la marginea drumului de sus. Aceasta este partea lui Istratie, călugăr. Însă partea Anuşcăi începe de la moară, de la acel stâlp în jos, şi de acolo, pe matca vâlcelei, până la văduleţul din acel pârâu, la drum, şi de la drum, de-a dreptul peste unghişor, ce se face de asemenea până la matca acestui râu şi spre livada pe unde a fost vatra în veci. Însă în partea lui Lazor şi Gligorie a căzut jumătate din acea jumătate de sat, dinspre biserică, cu curtea şi cu livada lângă Şomuz, mai jos de curte. Deci noi, văzând acel zapis de mărturie de la atâţia oameni buni, noi i-am crezut şi de la domnia mea încă am dat slugii noastre Condrea, păhărnicel, şi soţiei sale, Anuşcăi, această parte de ocină, care este mai sus scrisă în semne, ca să le fie ocină şi dedină”[1].

1635, noiembrie 30, Iaşi: „Iată dar noi, eu Patraşco Başotă, mare logofăt, şi Savin, mare vornic de Ţara de Jos, şi Dumitraşco Şoldan, mare vornic de Ţara de Sus, şi Gligorie Ureche, mare spătar, şi Gheorghie, mare ceaşnic, şi Gavrilaş, fost mare vornic, şi Grama, mare stolnic, şi Lupul Prăjescul, mare clucer, şi Iordachie, mare vistiernic, şi Ştefan Moimăscul, pitar, şi Neaniul, vornic de gloată, şi Eremiia, vornic, şi Tănasie, vornic, şi Stejeranul, vornic, şi alţi boieri de la Curtea Milostivirii Sale domnul, scriem şi mărturisim, cu acest zapis al nostru, cum a venit înaintea noastră Mihaiul Furtună, fost mare postelnic, de bunăvoia lui, nesilit de nimeni şi nici asuprit, şi a vândut dreapta sa ocină şi dedină şi cumpărătură, jumătate de sat din Preuteşti, care este pe Şomuz, în ţinutul Suceava, aceasta a vândut-o prietenului nostru Toader Şoldan pârcălab, pentru patru sute de galbeni ungureşti. Şi această jumătate de sat i-a fost cumpărătură de la Gligorcea Pisoschi. Deci noi, dacă am văzut între ei tocmeală de bunăvoie şi plată deplină, noi încă, şi de la noi, i-am făcut această întărire. Şi, pentru mai mare putere şi tărie, am pus peceţile noastre la acest zapis adevărat al nostru”[2].

1642, aprilie 5: „Noi Vasilie Voevod, cu mila lui Dumnezeu Domn Ţării Moldovei. Înştiinţare facem cu această carte a noastră tuturor cui vor căuta sau o vor auzi citindu-se, pentru acest adevărat şi credincios sluga noastră Şte­fan Şoldan, din curtea Domniei mele, fiul răposatului Dumitraşcu Şoldan, biv (fos – n. n.) vel (mare – n. n.) vornic, care acest părinte a lut Dumitraşcu Soldachi a slujit Domniei mele cu curată inimă şi cu mare cre­dinţă în toate trebile, după poruncile Domniet mele, până a sosit ceasul de s-a săvârşit. Noi încă de la moartea lui pentru acea cu dreptate şi cu credinţă a lui către noi slujbă, am miluit pe fiul său Ştefan Şoldan cu osebita noastră milă, de l-am apropiat în curtea Domniet mele, şi i-am dat, şi i-am întărit drepte ocinele şi moşiile lui, care i le-a dat şi i le-a dăruit unchiul său, Teodoraşcu Şoldan, cu limbă de moarte, deosebit de alţi fraţi ai lui, adică tot satul Şoldăneşti şi jumătate din satul Preuteşti, ce sunt pe Şomuz, în ţinutul Sucevei, cu iazuri şi cu mori în Şomuz. Drept aceia dar… etc. etc. / Scris în Iaşi de Dumitrachi Diac, din leat 7150 (1642), April 5. / Noi Vasilie Voevod”.

1645, iulie 24: Printre „megiaşii” martori la o tocmeală de împărţeală în Giurgeşti, s-a numărat şi „Pântea den Preuteşti”[3].

1803: Conform condicii liuzilor, „Preoteştii a cluceresei Adămoaei”, din Ocolul Şomuzului, ocupaţi cu „lucrul pământului, îndestul erau 110 oameni trăini, care plăteau proprietarei 1.496 lei pe an[4].

1878: „Sunt confirmaţi debitanţi, pentru a exercita vinderea de tutunuri, următoarele persoane: dl Niţă Costan, în comuna Preuteşti-Uniţi, cătunul Arghira, plasa Şomuz, judeţul Suceava; dl Mihai Macarescu, în comuna Preuteşti-Uniţi, plasa Şomuz, judeţul Suceava; dl Iordache Andreescu, în comuna Preuteşti-Uniţi, cătun Basarabia, plasa Şomuz, judeţul Suceava… Jitariu Costache, de ani 21, părul castaniu, fruntea mică, gura potrivită, statură de mijloc, fără alte semne, îmbrăcat cu iţari, sucman negru şi căciulă neagră pe cap, şi încălţat cu opinci. / No. 3.0b9. / 1878, Mai 9”[5].

1878, mai, Prefectura judeţului Suceava: „Toate autorităţile sunt rugate a lua măsuri ca să pună mâna pa tinerii: Ciota Ioan, din comuna Lămăşeni, Grădinariu Costache, din comuna Valea Glodului şi Jitariu Costache, din comuna Preuteştii Uniţi, înscrişi pe tablourile de recensământ a recrutaţiei clasei anului curent, la No. 4, 14 şi 4, care sunt dispăruţi din comune, unde nu se ştie, signalmentele lor sunt: 1). Ciota Ioan, nu se cunosc signalmentele; 2). Grădinariu Costache, de ani 21, părul, sprâncenele castanii, ochii căprui, nasul, gura potrivite, barba rotundă, faţa smeadă, fruntea potrivită, fără alte semne. 3). Jitariu Costache, de ani 21, părul castaniu, fruntea mică, gura potrivită, statură de mijloc, fără alte semne, îmbrăcat cu iţari, sucman negru şi căciulă neagră pe cap, şi încălţat cu opinci. / No. 3.0b9. / 1878, Mai 9”[6].

1881: „Tabloul premianţilor de juriul concursului agricol şi industrial din judeţul Suceava, în zile de 14, 15 şi 16 octombrie 1881: George Prisecaru, din Preuteşti-Uniţi (Huşi), pentru un viţel, un plug; Roza Costandachi, din comuna Preuteşti-Uniţi, pentru cultura de cartofi, medalie aurită; Tănase Petcu, din comuna Preuteşti-Uniţi, pentru cultura de fragi, ţelină, curechi, medalie de bronz; Elena Gh. V. Boroianu, din comuna Preuteşti-Vlădeşti, pentru ţesături de in şi cânepă, 20 lei”[7].

1887: „Prin îndeplinirea formalităților cerute de lege, comuna Preutești-Uniți s-a unit cu Preutești și Vlădești, sub numire de Preutești” (Monitorul Oficial, Nr. 92, 28 iulie 1887, p. 2219).

1894: „Preuteşti, comună rurală situată cam în centrul plasei Şomuzul şi la 6 km de Fălticeni. Se mărgineşte, la est, cu comuna Dolheşti, la vest cu comuna Şoldăneşti, la sud cu comunele Uideşti şi Ciumuleşti, şi la ord cu comuna Giurgeşti şi Valea Glodului. Forma-i teritorială este aceia a unui romb, ale cărui unghiuri obtuze sunt expuse spre sud-est şi nord-vest, înclinat de ambele părţi spre albia Şomuzului Mare, ce-l stră­bate prin mijloc, de la vest, la est. Se compune din satele: Preuteşti, Arghira, Basaraba, Fundoaia, Brana şi Huşii, cu reşedinţa în satul Basaraba. E populata cu 575 capi de familie, ce numără 2.324 suflete sau 1.168 bărbaţi şi 1.156 femei (72 izraeliţi). Contribuabili sunt 506. Are 3 biserici, cu 3 preoţi şi tot atâţia cântăreţi şi un schitişor, Adămoaea (Brana) cu cinci călugări. Două şcoli rurale mixte, cu câte un învăţător plătit de stat. Bugetul comunei, pe 1892-1893, are, la venituri, 7.141,51 lei, şi la cheltuieli, 6.439,75 lei; iar al drumurilor: 1.420,80 lei venit şi 1.370 lei cheltuieli. În toată comuna sunt 104 cai, 594 boi, 302 vaci, 1.498 oi şi 518 porci. Altitudinea comunei, de la ni­velul mării, variază între 335-350 m. E udată de Şomuzul Mare (9.500 m), care în comună for­mează iazurile Basarabi şi Ar­ghira, şi mai multe pârâuaşe. În comuna Preuteşti sunt 3 mori: una a statului, cu 2 pietre şi cu 600 lei venit pe an, alta, cu 4 pietre şi o piuă, a decedatului A. Gr. Bonavhi, cu 3.600 lei venit anual, şi a treia a dlui maior I. Giurăscu, cu două pietre şi o piuă, cu 800 lei venit. Moşia e parte a Statului, parte a altor proprietari. Suprafaţa teritoriului comunei e de 3.222 fălci, din care 1927 cultivabile, 1.046 pădure şi restul iazuri, mlaştini şi teren neproductiv. Anul din urmă, s-au cultivat 654 fălci porumb, 28 fălci grâu, 196 ovăz, 42 orz, 10 fălci hrişcă şi câte puţini car­tofi, fasole, mazăre etc. împroprietăriţi în 1864 sunt 2 fruntaşi, 138 pălmaşi şi 164 codaşi, stăpânind 971 fălci. Co­muna Preuteşti e străbătută de şoseaua judeţeană Fălticeni-Dolhasca, pe o lungime de 9 km, având şi o gară, Basarabi. Locuri mai însemnate în co­mună sunt: Schitul Brana (Adămoaia), Cetăţuia şi La cetate. Preuteşti, sat, numit şi Preuteşti-Adămoaei, pe moşia şi în comuna cu acelaşi nume. Primul nume şi-l trage de la o familie de preoţi şi secundul de la o pro­prietară. Aşezat pe ţărmul stâng al Şomuzului Mare, e străbătut de pârâul Brana şi numără 77 case, populate cu 93 capi de familie sau 385 suflete, din care 196 bărbaţi şi 189 femei (21 izraeliţi), având 62 contribuabili. Vatra satului ocupă 21 fălci; iar locuitorii tocmai buni gos­podari nu sunt. Are o biserică, clădită din lemn, în 1830, de Constantin şi Elena Adamescu, cu patronul „Intrarea în Biserică”, servită de un preot şi un cân­tăreţ şi împroprietărită cu 8,5 fălci, şi o şcoală rurală mixtă, în­fiinţată în 1859, cu un învăţător plătit de stat, frecventată de 40-45 şcolari, din 74 băieţi şi 72 fete între 7-12 ani află­tori în raza şcolii. E împroprie­tărită cu 6 fălci şi 40 prăjini. Moşia, proprietatea statului, are 532 fălci, din care 312 fălci cultivabile,  200 pădure şi restul mlaştini şi teren neproductiv. Împroprietăriţi, în 1864, sunt 28 pălmaşi şi 29 codaşi, stăpâ­nind 192 fălci. Drumuri princi­pale sunt la Fălticeni (8 km) şi la Basarabi (3 km). În 1803, Preuteştii a cluceresei Adămoaia număra 110 liuzi (oameni străini, aduşi din Galiţia, care plăteau bir doar proprietarei, nu şi vistieriei – n. n.)”[8]. „Arghira, sat pe moşia cu acelaşi nume, din comuna Preuteşti. Este străbătut de pârâul Arghira. Numără  111 case, populate cu 103 capi de familie sau 458 suflete, din care 230 bărbaţi şi 228 femei, iar din aceştia 11 sunt străini. Are 115 contribuabili. Vatra satului ocupă o suprafaţă de 10 fălci şi 12 prăjini. Moşia e proprietatea dlui maior I. Giurăscu, în în­tindere de 500 fălci, din care 440 fălci cultivabile, 40 fălci pădure şi 20 fălci nefolositor. Împroprie­tăriţi, după legea din 1864, sunt 7 mijlocaşi şi 45 codaşi, stăpâ­nind 140 fălci şi 40 prăjini. Bise­rica şi şcoala din Basarabi ser­vesc şi acestui sat. Drumuri principale sunt la Dolheştii Mari (4.000 m) şi la Basarabi (1.000 m). La 1850, „Arghira, la ţinu­tul Sucevei, ocolul Şomuzului, moşie a dumisale medelnicesei Maria Arghiroaia, are un sat cu un bejenar hrisovolit, cinci nevolnici, două vădane, şase slujbaşi volnici, un jidov. Pe lângă moşiile Platoneşti, Manoli, Vlădeşti, Basaraba şi altele, cu un număr de 33 locuitori (Buciu­mul Român, An I, 1875, p. 41)”[9]. „Basaraba, sat, pe moşia cu ace­laşi nume, din comuna Preuteşti, plasa Şomuzul. Unii spun că pri­mul descălecător al satului ar fi fost un cioban, venit din Ba­sarabia, de unde şi numele sa­tului. Aşezat pe pârâul Duruitoarea, din dreapta Şomuzului Mare, numără 165 case, populate cu 170 capi de familie sau 680 su­flete, din care 387 bărbaţi şi 393 femei. Din aceştia, sunt 27 străini. Are 149 contribuabili. Vatra satului ocupă supra­faţa de 20 fălci şi 25 prăjini. Între proprietarii vechi ai moşiei se ţin minte Alecu Forăscu, de la care a trecut la Smaranda Roseti Bălănescu, care a vândut-o doctorului A. Greceanu, de la care a fost cumpărată de actualul proprietar, Alexandru Grigore Bonache (acum e proprietatea moştenitorilor săi). Moşia e în întindere de 1.300 fălci, din care 610 fălci cultivabil, 600 fălci pădure şi 80 fălci netrebnic. Dl proprietar mi-a declarat că pro­prietatea sa nu are decât 1.276 hectare. Împroprietăriţi, după legea din 1864, sunt 42 mijlocaşi şi 48 codaşi, stăpânind 266 fălci. Are o biserică, cu patronul „Sfântul Andrei”, ridicată la 1836 de Alecu Forăscu, împroprietărită, la 1864, cu 8,5 fălci loc de cultură, servită fiind de un preot şi un cântăreţ; o şcoală rurală mixtă, înfiinţată la 1879, cu un învă­ţător plătit de stat, frecventată de 48 elevi. Numărul copiilor între 7-12 ani, din raza şcolii, e de 86 băieţi şi 69 fete. Drumuri principale sunt la Preuteşti (3.500 m) şi la Dolheştii Mari (5000 m). Pe la 1843, „Basaraba, la ţi­nutul Sucevei, ocolul Somuzului, moşie cu părţi şi ale dom­niei sale postelnicului Alecu Botez, zestre de pe cucoana dumisale Ralu, născută Başotă, şi a clironomilor lui Săndulache Lăpuşneanu, Negoiţă Radu şi alţii. Are sat cu o biserică, 2 preoţi, 2 dascăli, 13 nevolnici, 8 vădane, 11 slujbaşi volnici, 2 jidovi; pe lângă moşiile Platoneşti sau Manoli, Arghira, Preuteşti şi altele, cu un număr de 45 locuitori (Buciumul Român, an. I, p. 226). Basarabia. Pădure de fag, pe mo­şia cu acelaşi nume. Basarabia, iaz, în suprafaţă de 18-20 fălci, în comuna Preuteşti, format pe Şomuzul Mare. La iezătura sa este o moară a pro­prietăţii”[10].

1899: „Se publică spre cunoştinţa generală că, în ziua de 18 Noiembrie 1899, orele 11 a. m., se va ţine, în localul primăriei comunelor respective de care depinde fiecare din bunurile notate mai jos, licitaţiune publică orală pentru arendarea terenurilor de arătură, de fâneţe şi a golurilor de munte pentru păşune, încorporate pădurilor prin perimetrarea lor, cu ocaziunea vinderii de veci a moşiilor respective: Manolea: „396. Locurile de arătură, şi anume: poienile denumite la Muncelu de Sus, ca 32 hectare, 4.900 mp; Muncelu de Jos, ca de 45 hectare, 1.600 mp; Trestioara, 16 hectare, 1.100 mp; Poiana Mare, ca 6 hectare, 4.400 mp; poiana Luschi, ca de 7 hectare, 7.300 mp, şi marginea la Livadă, ca 1 hectar, 5.400 mp, dimpreună cu locurile de fâneţe, anume: la Fâneaţa din Marginea Livezii, ca 2 hectare, 1.500 mp; Borţile Floarei, ca 1 hectar, 5.800 mp; poiana lui Artiom, ca 1 hectar, 4.900 mp; Coasta Osoiului, ca 4 hectare, 3.900 mp, poiana lui Gavrilă, ca 1 hectar, 700 mp; în total întindere ca 120 hectare, 1500 mp, situate în perimetrul pădurii Statului Manolea-Platoneşti; garanţia provizorie de 950 lei” (Monitorul Oficial, Nr. 172, 2 noiembrie 1899, p. 5940).

1907: „Multe răzbunări mişeleşti s-au mai făcut prin sate. Până şi preoţi şi învăţători au fost bă­tuţi, după cerinţa unor favoriţi ai celor trimişi „să liniştească spiritele”. Îmi aduc aminte cum, într-o zi, au intrat, în curtea casei mele, peste o sută de ţărani din comuna Preuteşti, toţi îngroziţi şi hotărâţi să pribegească în Austria, pentru a scăpa de co­loana volantă, care trebuia să vină, să liniştească spiritele şi în comuna lor. Eu ce puteam să le fac? I-am dus la pro­curor, ca să se tânguie şi să-i ia sub protecţia lui. Ce s-a mai petrecut cu dânşii, le-a fost ru­şine să-mi mai spună; şi astăzi, când îi întreb, ei schimbă vorba”[11].

1921: „În baza Legea pentru reforma agrară, promulgată prin Înaltul decret regal No. 3093/921, Comisiunea judeţeană de expropriere Suceava, adică fostul judeţ din preajma Fălticenilor, compusă din Preşedinte, C. Dobrescu (uneori, M. Rădulescu) / Membri: C. Văleanu, consilier agricol, D. Tatos, supleantul proprietarilor, Gh. Ioniţă, delegatul sătenilor (în unele cazuri: I. D. Popescu şi Vasile Popescu). / Secretar, I. C. Manoliu, a emis următoarele extrase de hotărâri: No. 47. Din moşia Arghira, proprietatea Casei Rurale din comuni Preuteşti, judeţul Suceava, fiind expropriat terenul, în întindere de 67 ha 30 ari, s-a fixat ca preţ al terenului expropriat astfel: pentru 53 ha 30 ari, teren propriu pentru imaş, câte 750 lei de ha, iar pentru 14 ha, teren de arătură, câte 2.240 lei de fiecare ha”[12].

1931: Ministerul de Interne, prin Direcţiunea Administraţiunii Locale, a publicat un Tablou de regruparea comunelor rurale (Bucureşti, 1931). În care Arghira, împreună cu satele Basarabi, Fundoaia, Mănăstioara, Pleşa şi Preuteşti, făcea parte din comuna Preuteşti, judeţul Baia[13].

1942: „Se înfiinţează, pe ziua de 1 August 1942, următoarele parohii, cu posturi de preoţi, diaconi, cântăreţi şi canonarhi: Parohia Arghira, prin dezlipire de la Parohia Preuteşti”[14].

1947: „Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947[15], următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Păduraru Victor, de la Bucşoaia, la Arghira; „Bârgoanu Ana, com. Arghira”[16].

[1] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. XVIII, Bucureşti 2006, doc. 281, pp. 352, 353

[2] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. XXIII, Bucureşti 1996, doc. 283, pp. 323, 324

[3] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. XXVIII, Bucureşti 2006, doc. 143, p. 121

[4] Codrescu, Th., Uricarul, Vol. VII, Iaşi 1886, p. 253

[5] Monitorul Oficial, No. 63, 18/30 martie 1878, p. 1800

[6] Monitorul Oficial, No. 152, miercuri 12/24 iulie 1878, p. 4098

[7] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 1564, p. 510

[8] Ionescu, Serafim, Dicţionar geografic al Judeţului Suceava, Bucureşti 1894, pp. 252-254

[9] Ionescu, Serafim, Dicţionar geografic al Judeţului Suceava, Bucureşti 1894, p. 3

[10] Ionescu, Serafim, Dicţionar geografic al Judeţului Suceava, Bucureşti 1894, p. 20

[11] Gorovei, Artur, Cruzimi, Iaşi, Editura Viaţa Românească, 1921, pp. 235-242

[12] Monitorul Oficial, nr. 52 din 8 martie 1924, pp. 2623-2627

[13] Ministerul de Interne, Tablou de regruparea comunelor rurale, Bucureşti, 1931, p. 39

[14] Monitorul Oficial, Nr. 167, 21 iulie 1942, p. 6036

[15] Monitorul Oficial, Nr. 250, 29 octombrie 1947, pp. 9652-9657

[16] Monitorul Oficial, Nr. 127, 7 iulie 1947, p. 4583

Povestea aşezărilor sucevene: Drăguşeni

DRĂGUȘENI. Aşezare de pe limita nordică a formaţiunii prestatale „Câmpul lui Dragoş”, care, ca şi unul dintre fiii lui Dragoş, Sima Drăguşanul, îi înveşniceşte numele, Drăguşenii au o interesantă istorie răzeşească, care coincide, în bună parte cu cea a părtaşilor din Calafindeşti şi din Drăguşeni de lângă Siret. În Moldova există multe localităţi care au purtat acest nume, dar cele mai multe delimitând „Câmpul lui Dragoş”, până în megieşia cu „Câmpul Perilor”, care se înşira de-a lungul apei Moldovei.

1437, decembrie 20, Suceava: Ilie Voievod, fiul lui Alexandru cel Bun, întărește păhărnicelului Ion Urecle (Ureche – n. n.), odată cu Stănigenii, un cătun al Drăgușenilor, „Bîrgăiani pe Moldova”, cu „hotarul vechi, pe unde au folosit din veac”[1].

1487, martie 5: Ștefan cel mare întărește lui Ivanco Bârlici și surorii lui, Anușca, un sat, „anume Bârgăianii, pe Moldova”[2].

1634, august 19, Iași: Vasile Lupu scrie pârcălabilor de Suceava că, în fața Divanului său, „s-au pârât de față Soltana Tălmăcioae („fată Mogâldii ce a fost vornic” – n. n.) cu călugării de la mănăstirea de la Pobrata pentru niște vecini, anume David și pentru Tănasie și Marco, zicând că sunt ai lor și au fugit de la mănăstire, după domnia lui Barnovschie încoace, iar Soltana a zis că sunt la dânsa de când împăratul. Pentru aceea, dacă vei vedea cartea domniei mele, iar voi ca să socotiți de vor fi fugiți de la măsăstire, de după domnia lui Barnovschie încoace, să-și ia călugării vecinii, iar de vor fi nimerit acolo, în Drăgușiani, înainte de domnia lui Barnovschie, să-i lase călugării în pace”[3].

1637, aprilie 8: „Zapis de la o Sultana („fată Mogâldii ce a fost vornic” – n. n.), cu feciorii ei și alte neamuri a lor, cuprinzător cum s-au împărțit între dânșii jumătate din Zăvoeni și jumătate din Drăgușani”[4].

1637, noiembrie 10, Iași: „Adică eu, Dumitraşco, feciorul lui Bantaş, vornicul, şi Palaghia, fata lui Bantaş, vornicul, şi Ionaşco, feciorul Palaghiei, nepotul lui Bantăş, singuri pe noi mărturisim cu acest zapis al nostru, cum noi, de bunăvoia noastră, de nimeni nevoiţi, nici înpresuraţi, am vândut dreaptă ocină şi cumpărătură din sat din Drăguşeni, ce am cumpărat de la Toader Scântee, o casă gata şi din vatra satului, şi din cânp, şi din fânaţ, şi din pădure, şi tot ce să va alege partea lui Toader Scântee, ce am vândut dumisale jupânului Neculai, vătahul, derept treizeci de lei: şi zapisul ce am avut de la Toader Scântee încă l-am dat la jupânul Necula. Şi această bună tocmeală s-a făcut dinaintea Neaniului, vornicul, şi a lui Vasilie Roșca, vornicul, și a lui Iachim Bandur, vornicul, și a Stejeranului, vornic, și eu, Pătrasco Opincă, am scris; şi eu, Radul, şi Ştefan Cârcos, şi Mirăuţă şi Andonie Brahăş, să se ştie. Şi mie, lui Ionaşco, ginerele Palaghie mi-au dat 8 zolţi. / Let 7146 (1637) noiemvrie 10. / Az. Neaniul vornic, iscal. Iachim vornic. Stejaran vornic. Az. Vasilie Roșca dvornic. iscal”[5].

1638, aprilie 20: „Carte de gospod întăritoare Sultanii, fată Mogâldii ce a fost vornic, și feciorilor ei pe jumătate de sat din Drăgușani și jumătate de Zăvoeni, și a treia parte din sat din Iurcești, și altele ce li s-au venit în partea lor, după împărțeala ce au avut cu alte neamuri a lor”[6].

1640, iulie 9: Într-un zapis de împărţire de moşii, rămase de pe urma lui Vasile Mihailescu şi a jupânese Soltana, socrii lui Gheorghe Roşca vistiernic, Tănasă vornic şi Sturza, „s-au venit în partea lui Ionaşco, de pe tată-său Tălmaci şi de pe maică-sa Soltana, jumătate de sat Drăguşeani, partea de jos”, iar „în partea lui Gheorghe Roşca, vistiernicul, jumătate de Drăguşeani cu ale sale”, iar „în partea lui Tănasii, vornicul, jumătate din Zăvoiani, partea de jos”[7].

1642, aprilie 7: În faţa divanului lui Vasile Lupu se prezintă „această adevărată cneaghină Soltana, fata lui Ionaşco Mogâldea, vornic”, solicitând şi obţinând uric pentru „a ei dreaptă ocină şi moşie din ispisoc de împărţeală de dânsa… a împărţit cu nepoţii ei, fiii lui Gligoraşco Mogâldea şi cu fiii Zinicăi, logofeteasa, şi s-a cuvenit în partea Soltanei jumătate de sat Drăguşani şi jumătate de sat Zăvoiani, ce-s pe Moldova, în ţinutul Sucevei”. Vistiernicul Gheorghe Roşca şi cneaghina lui, Iftimia, în baza aceluiaşi ispisoc, primeşte şi el întăritură pentru „jumătate sat, Drăguşani şi jumătate sat Zăvoiani”[8].

1755, iunie 23: O carte de gospod a lui Matei Ghica Vodă, în favoarea lui „Costache (Lazu – n. n.), biv vel stolnic, să fie volnic a stăpâni moşia Negileştii, din ţinutul Sucevei, ce este lângă hotarul Drăguşianilor, tij a dumisale stolnicului Costache”[9]. Sunt mai multe urice anterioare, care menţionează Drăguşenii lui Costache Lazu în hotarul noii sale proprietăţi, cumpărată de la un călugăr nemţean.

1795, iunie 9: Preotul Gavril cumpără o casă în Fulticeni de la Alexandru Blănarul din Drăguşeni.

1814: „Hrisov din 1814, iunie 28, de la Calimah Vodă, întăritor stăpânirii lui Ioan Lazu asupra moşiilor de la ţinutul Sucevei, Negrileştii şi parte din Drăguşeni”[10]; „carte din 1814, iulie 15, pentru împresurarea moşiilor Drăguşenii şi Zăvpienii de pe Moldova, din ţinutul Sucevei, ce sunt ale banului Costachi Lazu şi a fratelui său Ioan, dinspre moşiile Căbujii a banului Constantin Cantacuzino, şi Stroieştii a Monastiri Slatina”. Sunt folosite ca mărturii „două ispisoace de la Domnul Ştefan Vodă (Ştefăniţă Vodă – n. n.), din 7028, iulie 15 (1520 – n. n.), şi cartea Domnului Scarlat Alesandru Calimah Vodă, din 1813, noiembrie 10”[11].

1881: „Tabloul premianţilor de juriul concursului agricol şi industrial din judeţul Suceava, în zile de 14, 15 şi 16 octombrie 1881: Berl Iuster, din comuna Drăguşeni, pentru orzul cultivat pe moşia Drăguşeni, medalie de argint”[12].

1886: „Domnul Berl Juster, arendașul moșiei Drăgușeni, județul Suceava, a dăruit acestei comune lemne, în valoare de 650 lei, pentru construcția unui local de școală”[13].

1890: „Prin deciziunea Domnului ministru de finanțe cu No. 19.372 din 8 Octombrie 1890, s-au numit ca debitanți de tutunuri, timbre, chibrituri și cărți de joc următoarele persoane: Gheorghe Pădurariu, în comuna Drăgușeni, plasa Moldova-Șomuz, județul Suceava; Ioan Irimia, în comuna Drăgușeni, plasa Moldova-Șomuz, judetul Suceava”[14].

1894: „Drăguşeni, comună rurală, județul Su­ceava, în partea sudică a plasei Moldova-de jos, şi la 27 km de Fălticeni. Se învecinează, la est, cu comuna Tătăruşi; la vest, cu comuna Răuceşti, din judeţul Neamţu; la sud, cu comuna Cristeşti, şi la nord, cu comuna Uideşti, despărţindu-se prin semne con­venţionale. Are forma aproape dreptun­ghiulară, înclinată spre şesul Moldovei. E compusă din sa­tele: Drăguşeni, Lunca, Broşteni şi Sârbi, cu reşedinţa în satul de la care şi-a luat nu­mele. E populată cu 644 familii sau 2.575 suflete (1.276 bărbaţi şi 1.299 femei), din care 136 iz­raeliţi. Sunt 455 contribuabili. Are 4 biserici, deservite de 3 preoţi şi 7 cântăreţi; o şcoală rurală mixtă, frecventată de 50 elevi. În toată comuna sunt 111 băieţi şi 105 fete în vârstă de şcoală. Bugetul comunei, pe anul 1892-1893, are la venituri 6.670 lei şi la cheltueli, 6.615 lei. Vite sunt: 257 cai, 874 boi, 640 vaci, 3.267 oi, 160 capre şi 275 porci. Altitudinea comunei de la nivelul mării variază între 325-345 m. E udată de Moldova (6 km) şi de pâraiele Râşca (1500 m), Hatia (2 km) şi altele, precum şi de trei iazuri: Pâcla, Stroieşti şi Broşteni. Suprafaţa comunei este de 3.574 hectare, din care 2.295 cultivabile, 600 pădure, 300 fânaţ şi restul prundiş şi loc sterp şi neproductiv. Împroprietăriţi la 1864 sunt 10 fruntaşi, 140 pălmaşi şi 71 codaşi, stăpînind 846 fălci. Drumurile principale sunt la Ciumuleşti (13 km), la Cristeşti (7 km), la Forăşti (3.600 m), la Tătăruşi (11 km) şi la Sîrbeni (5 km). În comuna Drăguşeni se află o fabrică de spirt a proprietăţii, fabricând între 47-55 mii litri spirt pe an. La 1803, „Drăguşeni a Banu­lui Costache Lazu, cu loc de mijloc, număra 63 liuzi (oameni străni, aduși din Galiția, care plăteau bir doar proprietarului moșiei – n. n.), plătind 1.028 lei bir anual, fiind şi 10 liuzi de cei fără bir (slugi la conac – n. n.), la care se mai adăugau, breslaşi ot tam (tot aici – n. n.), 17 liuzi, cu 140 lei bir pe an”. Într-un hrisov din 1814, Iunie 28, de la Calimah Vodă, întă­ritor stăpânirii lui Ioan Lazu asupra moşiilor de la ţinutul Su­cevei Negrileşti (astăzi necu­noscut) şi parte din Drăguşeni, se citează următoarele acte: Suret din 7028 (1520), Iulie 15, carte din 7231 (1723), Martie 5, carte din 7256 (1748), Decemvrie 28, carte din 1763, Aprilie 4 şi o anafora din 1813, Mai 25. Într-o altă carte de judecată, din acelaşi an (1814), Iulie 15, pentru împresurarea moşiilor Drăguşeni şi Zăvoeni (poate moara Zavului) de pe Moldova, din ţinutul Sucevei, ce sunt a Banului Costache Lazu, şi a fratelui său Ioan, despre moşi­ile Căbujei, a Banului Const. Cantacuzino, şi Stoeşti, a mănăstirii Slatina, se aduc ca dovezi două ispisoace din 7028 (1520), Iulie 15 şi o carte din 1813, Nov. 10 (Uricar, de T. Codrescu, vol. VI, pp. 211 şi 298). Satele Căbuja şi Stoeşti încă sunt astăzi”[15].

1913: „Gheorghe Vieru din Drăgușeni, în etate de 25 ani, voind a trece râul Moldova, în ziua de 24 mai, spre a-și aduce niște vite de pe țărmul opus, s-a înecat”[16].

1931: Conform Tabloului de regruparea comunelor rurale, publicat în Monitorul Oficial Nr. 161, din 15 iunie 1931, comuna Drăguşeni, din judeţul Baia, avea în componenţă satele Drăguşeni, Sârbi şi Ungheni (p. 38).

1941: „Se publică mai jos lista Nr. 18 de gradele inferioare (trupă) morţi pentru patrie în actualul război, începând de la 22 iunie 1941, ora 22: Gavriluţ Vasile, caporal, ctg. 1940, cu ultimu1 domiciliu în comuna Drăguşeni, judeţul Baia, mort la 4 iulie 1941”[17].

1945: „Următorii învăţători se transferă, pe data de 1 Septemvrie 1945, la şcoalele primare din jud. Baia, arătate în dreptul fiecăruia: Dimitriu Aurel, gr. def., de la Liteni, la Sârbi-Drăguşeni, post I, interese familiare”[18].

1947: „Următorii învăţători, învăţătoare, conducătoare, maestre şi maeştri şi agronomi, menţionaţi în tabelele alăturate, care fac parte integrantă din prezenta decizie, se transferă, pe data de 1 Septemvrie 1947, la şcolile principale indicate în dreptul fiecăruia: Popescu Gavril, de la Drăguşeni, Ungheni, Baia, la Drăguşeni, Drăguşeni, postul lui Popescu Vavile, gradul, interese familiare”[19].

1948: „Nr. 45.793 din 25 August 1948. Următorul personal medical se detaşează şi se delegă, pe data imediat posterioară publicării prezentei deciziuni în Monitorul Oficial, instituindu-se, pe aceeaşi dată, ordonator secundar pentru mandatarea salariilor, personalului pendinte de acest minister, din acel judeţ, după cum se specifică în dreptul fiecăruia: Dr. Pavlidi Nicolae, medic circumscripţia Drăguşeni, judeţul Baia, la Direcţia de Studii”[20].

[1] ASȘP, Documenta Romaniae Historica, A. Moldova, vol. I, București 1975, doc. 176, p. 249

[2] ASȘP, Documenta Romaniae Historica, A. Moldova, vol. III, București 1980, doc. 6, p. 9

[3] ASȘP, Documenta Romaniae Historica, A. Moldova, vol. XXII, București 1974, doc. 240, pp. 268, 269

[4] ASȘP, Documenta Romaniae Historica, A. Moldova, vol. XXIV, București 1998, doc. 58, p. 60

[5] ASȘP, Documenta Romaniae Historica, A. Moldova, vol. XXIV, București 1998, doc. 214, p. 196

[6] ASȘP, Documenta Romaniae Historica, A. Moldova, vol. XXIV, București 1998, doc. 330, p. 324

[7] Ghibănescu, Gh., Surete şi Izvoade, Volumul XXI, Iaşi 1929, p. 44

[8] Ghibănescu, Gh., Surete şi Izvoade, Volumul XXI, Iaşi 1929, pp. 49-51

[9] Ghibănescu, Gh., Surete şi Izvoade, Volumul XXIV, Iaşi 1930, pp. 78, 79

[10] Codrescu, Th., Uricarul, Vol. VI, Iaşi 1886, p. 211

[11] Ibidem, p. 298

[12] Monitorul Oficial, No. 196, 2/14 decembrie 1881, pp. 6078-6080

[13] România Liberă, Nr. 2604, Anul X, 6/18 aprilie 1886, p. 1

[14] Monitorul Oficial, Nr. 165, 23 octombrie 1890, p. 3868

[15] Lahovari, George Ioan, Marele Dicționar Geografic al României, București 1900, pp. 249, 250

[16] Opinia, No. 1888, Anul X, marți 28 mai 1913, p. 2

[17] Monitorul Oficial, Nr. 233, 2 octombrie 1941, p. 5848

[18] Monitorul Oficial, Nr. 248, 30 octombrie 1945, pp. 9578 şi următoarele

[19] Monitorul Oficial, Nr. 135, 17 iunie 1947, p. 4910

[20] Monitorul Oficial, Nr. 203, 2 septembrie 1948, p. 7311