Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Camenca

CAMENCA. În 15 iunie 1431, Alexandru cel Bun întărea lui Stan Cupcici, printre alte sate, „şi Camena pe Siret (numele vechi al Camencei, conform DRH, Vol. I, p. 153), pe care i l-a dat fiica lui Miclouş”.

Închinat mănăstirii Putna, în 2 februarie 1503, „pe Siret, satul Camenca”, fiind dăruit „pentru pomenirea sa” de „răposatul Iurii Cupcici”, satul, aflat în hotar comun cu Petriceanca, este menţionat, drept Caminca, şi în uricele târzii, precum cel din 1760, al lui Ioan Callimah, sau în hotarnica din 1765, drept proprietate a mănăstirii Putna, dar şi în 1771, când la Camenca se stabileşte pălmaşul din Bârgău Alexandru BILOUS, împreună cu soţia şi cele două fete ale sale.

În 30 martie 1727, Calistru, episcopul de Rădăuţi, dăruia mănăstirii Putna „prisaca cu toţi stupii din Camănca”.

Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Caminca, în Ocolul Berhometelor, fără alte precizări, „19 – toată suma caselor”, însemnând 1 panţir, 3 femei sărace şi 15 birnici.

În 1775, Camenca, cu Petriceanca, ambele din Ocolul Berhometelor, aveau doar 18 familii de ţărani, acelaşi număr fiind stabilit, şi pentru 1774, de Daniel Werenka, numărul acestora sporind la 92, până în 1784.

În 1843, biserica din comuna bisericească Camenca şi Petriceanca, cu 1.846 enoriaşi, era slujită de preotul administrator Joann TARASIEWICZ. În 1876, comuna bisericească avea 3.295 enoriaşi, preot fiind Leon FERLIEWICZ (în sursă, este notat cu creionul, drept preot cooperator, şi O. MIRONOVICI). În 1902, se va sfinţi o biserică-filială şi la Petriceanca. În 1907, paroh al comunei bisericeşti Camenca şi Petriceanca era Grigore COSTAŞ, născut în 1845, preot din 1872, paroh din 1877, iar preot cooperator era Ioan GRIGORAŞ-SUCEVEAN, născut în 1875, preot din 1901, cantor fiind, din 1900, Ioan SIMOTA, născut în 1849.

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Storojineţ – Storojineţ (Curte districtuală), Banila Moldovenească pe Siret, Broscăuţi, Budeniţ, Cireş cu Opaiţ, Ciudin cu Neuhütte (coliba nouă), Davideni, Igeşti, Iordănești, Camenca cu Petriceanca, Carapciu pe Siret cu Hatna, Comareşti, Comareşti Camerale cu Althütte (coliba veche), Crasna-Ilschi cu Glashütte (fabrica de sticlă), Cupca, Panca, Pătrăuţi pe Siret, Prisăcăreni, Ropcea, Suceveni sau Pomeşti, Zadova”[2].

În 1890, Camenca avea 3.817 locuitori, ucraineni şi români, parohi fiind Leon Ferlievici şi Cristofor Iliuţ, iar cantor bisericesc – Ioan Simota. Învăţător al satului era Teodor Cârstiuc.

1896: Vineri, 25 octombrie (6 noiembrie) 1896, a fost sfinţită biserica din Camenca de către Arhimandritul Mitrofor Vladimir de Repta, fiind întâmpinat, în numele comunei bisericeşti din Camenca, de preotul Christofor Iliuţ, de învăţătorul Teodor Cârstiuc şi de amploaiatul Starcuewski. „La intrarea în comună, şi anume în atinenţa Petreceni, lângă portalul ridicat aici şi împodobit cu cetină şi steaguri, înaltul oaspe a fost salutat de delegatul căpitanatului districtual, dl Dr. Tarangul. Trecând apa Siretului, drumul era împodobit, de amândouă părţile, cu brădănaşi, iar poporul adunat petrecea, cu uralele sale, pe mult doritul său oaspe până la locul destinaţiunii, între sunetele clopotelor şi bubuitul săcăluşelor… Rânduiala sfinţirii bisericii s-a început cu serviciul divin de seară (privegherea), care a decurs în cea mai bună ordine. La actul sfinţirii, mult înfrumuseţată prin cântările alese, executate de membrii corului seminarial, săvârşit de către I.P.C. Sa Arch. V. de Repta, au asistat: prof. dl. Dr. Em. Voiuţchi, admin. Protopr. S. Piotrovschi, P.C.L.T. Iliuţ, paroch în Arbore, I. Hostiuc, paroch în Carapciu, V. Calance, spiritual seminarial, L. Zugrav, paroch în Romaneşti, M. Tarnavschi, paroch în Hliboca, V. Isopescul, paroch în Volcineţ, G. Grosar, paroch în Cerepcăuţi, M. Mitric, cooperator în Carapciu, şi diaconul catedral M. Boca”[3].

În 1898, funcţiona, la Camenca, în casa lui Filip Rotariu, Cabinetul de lectură „Luceafărul”, cu 61 membri, 32 cărţi şi 3 abonamente la gazete. Conducerea acestei prime biblioteci săteşti din Camenca era asigurată de Ilie Grigorovici, Filip Rotariu şi Alexandru Carleciuc.

1902: În Camenca a funcţionat o şcoală ruteană cu 5 clase, din 1854, şi o şcoală românească cu 2 clase, din 1902[4]. Însoţirea raiffeisiană a fost înfiinţată în primăvara anului 1903.

1907: Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner[5], în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Alexandru ZELENEVSCHI (20 ani în 1910) din Camenca.

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Camenca, comună rurală, districtul Siret, aşezată pe malul drept al râului Siret, la confluenţa lui cu pârâul Camenca, lângă hotarul dinspre districtul Storojineţ. Suprafaţa: 24,23 kmp; po­pulaţia: 3.496 locuitori ruteni şi ceva români, de religiune gr. or. Se compune: 1). din satul de reşedinţă Camenca, cu 3.373 locuitori, şi 2). din cătunul Petriceanca. Prin drumuri de ţară co­munică cu comuna Fântâna Albă, pe de o parte, iar pe de alta, cu drumul districtual din stânga Si­retului, Cerepcăuţ-Petriceanca, unde acesta se bifurcă; este punctul final al drumului districtual Siret-Cerepcăuţ-Camenca. Are o şcoală populară, cu o clasă, şi o biserică parohialăm cu hramul „Sf. Spiridon”. Această comună este men­ţionată, pentru prima oară, într-un hrisov din 2 februarie 1503, prin care Ştefan cel Mare confirmă dania acestui sat, fă­cută de Marele Vornic Gheorghe Cupcin, mănăstirii Putna. Populaţia, formată din locui­tori originari, peste care au venit colonişti din Transilvania, se ocupă cu agricultura şi cu creşterea vitelor. Comuna posedă 1.784 hectare pământ arabil, 392 hectarefânaţuri, 50 hectare grădini, 463 hectare izlaz, 341 pădure. Se găsesc 207 cai, 1.194 vite mari cornute, 92 oi, 778 porci şi 112 stupi. Camenca sau Petriceanca, mo­şie, cu administraţie particulară, districtul Siret. Suprafaţa: 8,26 kmp; popu­laţia: 23 locuitori ruteni şi izraeliţi. Camenca (Kamenka), pârâu, afluent pe dreapta Siretului, izvorăşte de sub culmea Fundătura şi se varsă în Siret, în dreptul comunei Camenca”[6].

În 1910, trei sferturi din populaţia satului o formau ucrainenii.

1914, septembrie 12: „Patrulele de cavalerie rusă fac, zilnic, recunoaşteri în jurul Cernăuţului şi, cum se depărtează mulţi de oraş, sunt atacate de patrulele austriece, care, din ascunzători, trag asupra celor ruseşti, omorând mare parte dintre soldaţi. Astfel, chiar zilele trecute, dintr-o patrulă de 42 cerchezi, în recunoaştere, numai unul s-a întors, şi acesta dezarmat şi plin de sânge. La Mahala, Corovia, Cuciur, Nepolocăuţi şi Stroinţa au avut loc, în zilele de 11 şi12 septembrie, lupte între câteva detaşamente ruseşti şi austriece… Armata rusă s-a fortificat la Mihalcea şi Camenca… Ca comandant rus al oraşului Cernăuţi a fost numit Navrotzchi, în locul căpitanului Korabuki”[7].

1914-1918: Jertfele de sânge pentru Bucovina au fost făcute de „infanteristulVasile Semciuc, Camenca, Regimentul 22, mort; rezervistul Emilian Vorobăţ, Camenca, Regimentul 22, rănit”[8], „infanteristul Cosma Micheliuc, Camenca, Reg. 80, mort (22.05-23.07.1915); infanteristul Simeon Picul, Camenca, Regimentul 80, rănit”[9], „Dimitrie Czornohuz a lui Simion, născut în 1890, din Camenca, a fost înrolat, în 1914, cu ocazia mobilizării generale, la Regimentul 95 Infanterie şi a plecat în câmp. În mai 1915, a căzut el, împreună cu câţiva consăteni, în prinsoare, la ruşi; în satul Striganca avea ocupaţie într-o moară. Acolo ar fi murit, în iulie 1915, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabil decesul, se dispune, la cererea soţiei sale, Veronica Czornohuz, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”[10]. „Petrea a lui Ioan Piţul, născut în Camenca, la 25 februarie 1884, a fost chemat, în 1 august 1914, sub arme şi a luptat pe frontul galiţian, trimiţând soţiei sale ultima scrisoare din Leov, în luna noiembrie 1915. Până în prezent, n-a sosit nici o ştire despre el. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Mariei a lui Petrea Piţul, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[11].

1920: „Deciziune de expropriere No. Agr. 479/20. Deciziunea comisiunii agrare de ocol Siret, cu care s-a decis exproprierea corpului dominical fasc. No. 433, Petriceni (Camenca), din re­gistrele fonciare pentru moşiile bucovinene, în suprafaţă de 482 ha 83 a 67 mp, proprietatea Fondului bisericesc ort. or., în folosul „Fondului de pământ bucovinean”, a devenit definitivă”[12].

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 338

[2] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[3] GAZETA BUCOVINEI, Nr. 88/1896, p. 3

[4] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 36, 1876 p. 65, 1907 p. 164

[5] MATTHIAS FRIEDWAGNER, Rumanische Volkslieder aus der Bukowina, Konrad Triltsch Verlag Wurzburg, 1940

[6] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, pp. 42, 43

[7] Ce se petrece la graniţă, „Adevărul” din 2 septembrie 1914

[8] Viaţa Nouă, IV, nr. 159 – Supliment, din 6 august n. 1915

[9] Viaţă Nouă, IV, nr. 165 din 31 octombrie n. 1915, p. 2 – Supliment

[10] Monitorul Bucovinei, Fascicula 80, Cernăuţi în 7 Noemvrie nou 1919, pp. 3-12

[11] Monitorul Bucovinei, Fascicula 9, Cernăuţi 15 martie nou 1921, pp. 98-105

[12] Monitorul Bucovinei, Fascicula 16, Cernăuţi, 21 iulie nou 1921, pp. 69, 70

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Camena

1899: Ruteni. Foto: Julius Dutkiewicz

CAMENA. Parte a vechiului sat Mihalcea, atestat în 10 iulie 1510, Camena încă era socotită, în 1776, drept „jumătate de sat de Mihalcea, care se chiamă şi Camina”, aşa că înscrisurile vechi, referitoare la Camena, „care după scrisori se cheamă Mihalce”, cu referire la acest vechi sat domnesc se vor menţiona. În 1811, „jumătate de sat Camena” însemna un sfert din moşia Mihalcea, iar în 1814, e menţionată Camena, care, „după scrisori se cheamă Mihalce… şi se află acum în stăpânire cu totul deosebită de satul Mihalce, precum în curgerea vremii şi nume deosebit de sat Mihalce au câştigat”.

În 1771, s-a stabilit la Camenca pălmaşul Alexandru BILOUS, din Bârgău, împreună cu soţia şi cele două fete ale sale.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Camena „63 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, 1 dascăl, 1 ruptaş, 2 văduve, 4 jidovi, 1 scutelnic al popii şi 53 birnici, aceştia fiind: Vasile DUGAN, Ştefan DUŞCIAC, Fodor ŞFURCĂ, Costaşcu HLEBAC, Georgiţă sin ŞFURCĂ, Mihail OCIORNOHUZ, Mihail ŞLIMKA, Ion CIORNOHUZ, Vasile HUŢULIAC, Iurea CIORNOHUZ, Dănilă IURIC, Andrei sin CIORNOHUZ, Alecsa GUŞETUL, Andrei TEMCIA, Andrei ŞLIMKA, Ion coşar, Ilii sin COZMA, Iacob brat ego, Macsin brat ego, Petre văcar, Ivanko rus, Coste TOKAR, Ştefan SAICIUK, Macsin rusul, Vasile TOKAR, Grigori sin ego, Petre FUCIUK, Toader rus, Iacob brat Macsin, Vasile ŢURCAN, Ion sin TOKAR, Simion SOLOAN, Dumitru cumnat lui Simion, Vasile BUZĂ, Ion BUZĂ, Timoftii LOZINCĂ, Vasile sin ego, Ion DUGAN, Mihaiu ŢURCAN, Pătraşco sin ego, Ifteni BUZĂ, Ion VĂSCĂUCIAN, Toader sin TOKAR, Ştefan LIIFAK, Dumitru rus, Anton zet SOLOAN, Fodor rus, Timoftei ŞERBAN, Nechifor, Mateiu GRIGORCIUK şi Lupul văcar. Rufeturile erau pentru popa Ion şi dascălul Ion, pentru scutelnicul popii, Georgii LEŞUK, pentru ruptaşul Ion BOTEZATU, pentru văduvele Maria şi Aniţa, dar şi pentru jidovii Şmil sin Volvii, Iacob sin Mănaşcu, Iancul sin Iţicu şi Iancul.

1775: Camena, din Ocolul Cernăuţilor, avea, în 1775, 1 popă şi 45 ţărani (47 familii, în 1774, după Werenka), iar în 1784, 91 gospodării.

1776: Camena era, de fapt, o moşie şi o parte a satului Mihalcea, după cum rezultă din învoiala dintre copiii lui Toader Murguleţ şi ai Zamfirei, fiica lui Ioan Stroescul, din 24 ianuarie 1776, când doi fraţi, Ioniţă şi Iordachi, primesc, printre altele, „jumătate de sat de Mihalcea care se cheamă Camina”, jumătate de sat pe care cei doi fraţi Murguleţ o vor arenda, în 30 mai 1792, lui Tuduri Mustaţă, apoi, în 26 iulie 1796, fraţilor Vaertan şi Lazar Antonaş.

În 1843, Camena avea 1.003 creştini ortodocşi, care frecventau biserica patronată de Peter von JAKUBOWICZ şi slujită de Wassilie CZERNIAWSKI. În 1876, patron bisericesc era, ca şi în 1907, Lobel SALTER, preot fiind George HOSTIUC, care avea 1.664 enoriaşi. În 1907, paroh era Vasile DASCALIUC, născut în 1850, iar cantor, angajat din 1903, George PETRAŞESCUL.

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Cernăuţi – Curtea regională din Cernăuți: Cernăuţi, Ceahor, Hliboka, Camena cu Spaski, Corovia, Cotul Bainski, Cuciurmare, Ludi Horecea Camerale cu Mănăstioara, Lucaviţa, Mihalcea, Mihuceni cu Kicera, Molodia cu Franzthal și Derelui, Ostriţa, Preworokie, Stăneştii de Sus pe Siret, Stăneştiii de Jos pe Siret, Poienile, Tărăşeni, Trestiana sau Dimka, Voloca Camerale pe Siret, Zurin”[2].

1883: O şcoală cu 5 clase funcţiona, la Camena, din 1883[3].

1890: „De la poalele Carpaţilor şi până în oraşul Cernăuţi, e numai cale de câteva ceasuri. Căci, cum ai atins târgul micuţ al Storojineţului, treci numai cât coama păduroasă a Crivei şi, luând rămas bun de la valea Siretului, cobori în fundătura de la Broscăuţi, ce se prelungeşte, cu făgetul ei întins, până-n drumul mare… Te uiţi din dealul Crivei, spre Camena, vezi o linie şi nimica alta. Te aşezi în capătul acestei linii, din susul satului rusesc al Camenei, şi te uiţi, iar, înainte, vezi că linia dă ţintă spre Cernăuţi. Şi atât e de necurmată vâna drumului, încât ţi se pare că ai Cernăuţul chiar înaintea ochilor, să-l prinzi cu mâna”[4].

În 1890, în Camena trăiau 2.069 locuitori, români şi ucraineni, aflaţi sub oblăduirea morală a preotului George Hostiuc şi a cantorului Ioan Petraşescul. Învăţător era Ilie Baloşescul, iar primar, Teodor Bolesiuc.

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Camena, comună rurală, districtul Cer­năuţi, aşezată pe ambele părţi ale pârâului cu acelaş nume, afluent al pârâului Corovia, la Sud de comuna Mihalcea. Suprafaţa: 32,49 kmp; po­pulaţia: 1.943 locuitori ruteni şi câţiva români de religiune gr. or. Cuprinde, pe lângă vatra sa­tului, şi târla Dumaninschi. Este străbătută de drumul principal Cernăuţi-Storojineţ; are o şcoală populară, cu o clasă, şi o biserică parohială, cu hramul „Schimbarea la faţă”. La 1776, aparţinea boierului Ioan Murguleţ. Posedă 751 hectare pământ arabil, 754 hectare fânaţuri, 25 hectare grădini, 483 hectare izlaz, 1.151 hectare pădure şi 10 hectare bălţi şi heleştee. Se găsesc 124 cai, 698 vite mari cornute, 70 oi, 405 porci. Camena, moşie mare, cu administraţie particulară, districtul Cernăuţi. Suprafaţa: 19 kmp; po­pulaţia: 153 locuitori izraeliţi, ruteni, germani şi poloni. Se compune: 1). din moşia Camena propriu-zisă, care, îm­preună cu târlele Dumaninschi, Iablonovăţ, Cobela, Criva şi Virstene, numără 136 locui­tori; 2). din cătunul Hlibicioc. Camena, pârâiaş, izvorăşte mai jos de comuna cu acelaşi nume, districtul Cernăuţi şi se varsă în pârâul Corovia”[5].

1914-1918: Au vărsat sânge pentru Bucovina „infanteristul Nicolae Semeniuc, Camena, Regimentul 22, rănit”[6]; „Mihail Tocar a lui Teodor, născut în Camena, la 1914, cu ocazia mobilizării generale, a fost înrolat (Regimentul 41) şi, la 23 August, în lupta de la Rarancea, grav rănit. La 24 August 1914 să fi murit într-un spital ambulant din Cernăuţi, după cum confirmă martorii.  Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Catrinei Tocar, procedura pentru declararea morţii celui dispărut / Tribunalul Cernăuţi, Secţia VIII, la 16 Iunie 1919”[7]; „Nicolai Waskiwczuk a lui Vasile, din Camena, născut în 1884, în august 1914 a fost înrolat, cu prilejul mobilizării generale, în Regimentul nr. 22 de Ţintaşi, compania 1, şi cu această trupă a participat la luptele contra Rusiei. După cum afirmă martorii, el să fi picat, în 21 octombrie 1914, la Stryj, în Galiţia. Fiind deci posibilitatea dată că numitul a murit, la propunerea Domnichei Waskiwczuk, născută Czerniawski, procedura pentru adeverirea morţii celui dispărut”[8]; „Dimitrie Czornohuz a lui Simion, născut în 1890, în Camena, a fost înrolat, în 1914, cu ocazia mobilizării generale, la Regimentul 95 Infanterie şi a plecat în câmp. În mai 1915, a căzut, el cu câţiva consăteni, în prinsoare la ruşi; în satul Striganca avea ocupaţie într-o moară. Acolo ar fi murit, în iulie 1915, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se dispune, la cererea soţiei sale, Veronica Czornohuz, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”[9].

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 376

[2] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[3] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 13, 1876 p. 74, 1907 p. 143

[4]  EM. GRIGOROVITZA, Cum a fost odată / Schiţe din Bucovina, Bucureşti 1911, pp. 81, 82

[5] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 42

[6] Viaţa Nouă, IV, nr. 160 – Supliment, din 18 august n. 1915

[7] Monitorul Bucovinei, Fascicula 60, Cernăuţi, în 30 August nou 1919, pp. 5 şi 6

[8] Monitorul Bucovinei, Fascicula 36, Cernăuţi în 6 Iunie nou 1919, p. 7

[9] Monitorul Bucovinei, Fascicula 80, Cernăuţi în 7 Noemvrie nou 1919, pp. 3-12

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Călineşti pe Ceremuş

Valea Ceremuşului – foto Krepler

CĂLINEŞTI PE CREMUŞ. În 15 martie 1490, dintre bisericile întărite de Ştefan cel Mare Episcopiei de Rădăuţi, se afla şi „a 3-a biserică, la Stăncăuţi, cu popă”, deci la Călineşti pe Ceremuş.

1598: Aflat între Stăneştii de Jos, Ciortoria şi Bărbeşti, pe malul drept al Ceremuşului, Călineştii pe Ceremuş au fost întăriţi, în 23 octombrie 1598, de Ieremia Movilă, boierilor Pătraşco Sturza şi Tăutul, urmând ca Divanul Domnesc să se pronunţe asupra hotarului dintre cele două moşii.

1609: Hotarnica se face abia în 17 decembrie 1609, când este menţionat şi un alt co-părtaş, Grama, pe lângă Pătraşco Sturza şi Tăutul.

În 15 martie 1719, se certau pentru „nişte părţi de ocină din Călineşti… întăi pentru 11 jirebii, care au fost luate de Solomon logofătul de la Ionaşco Stărce”, feciorii lui Pavăl şătrarul şi Ştefan Străşca.

În 20 februarie 1722, când se împart moşiile lui Toader Paladi între feciorul lui, Iuon Paladi, fost mare spătar, şi ginerele lui, Miron Dari, fost Sărdar, lui Iuon Paladi îi revine „întreg satul Călineşti, fără a patra parte, ce-i a răzeşilor”.

În 19 septembrie 1724, Mihail Racoviţă Vodă poruncea cercetarea jalbei lui Ion Tăutul,  care acuza faptul că o jumătate de sat Călineşti, moştenire „de pe moşul Tăuteştilor şi rămânând acea moşie a unui Andriaş, nepot Tăutului, a vândut-o lui Pârvu, fost şetrar, fără ştirea rudelor”, care rude, conform dreptului valah, aveau dcreptul de primă cumpărătură, numai că „oamenii au fugit din acel sat neavând dreptate”.

În 28 septembrie 1734, Constantin Nicolai Mavrocordat porunceşte fostului mare căpitan Manole să cerceteze jalba lui Toader Brahă şi a cumnatului său, Ştefan Strâşca, „zicând Toader Brahă că, după ce s-au căsătorit el, i-au dat soacră-sa trii vecini şi să ţie şi în moşiea Călineştii frăţeşte, fiind fămeea lui Toader, din toţi fraţii, mai mică, din care vecinii, zise Toader, că pe unul l-au fost dus şi la casa lui, de l-au stăpânit, iar acum, după moarte soacră sa, s-au sculat cumnatul său Strâşca şi au luat vecinii şi din moşiea încă l-au lipsit”.

În 23 februarie 1742, când se împart moşiile lui Constantin Pârvul între copiii săi, Gheorghi, Vasilie şi Ileana, jupâneasa lui Gheorghi Calmuţchi, „a venit în partea lui Gheorghi Pârvul medelnicer şi a lui Vasile Pârvul… trei părţi şi două jirebii de sat de Călineşti la Brusniţa, ţinutul Cernăuţi, să le stăpânească în pace”.

În 2 decembrie 1759, o nouă ceartă pentru moşii s-a iscat la Călineşti şi la Pedecăuţi, între Ioniţă Strâşca mare căpitan şi, de cealaltă parte, Iordache Vlad şi Ilie Strâşca. Ioniţă Strâşca avea o carte de judecată, datată în 3 august 1750, din care rezulta că Ştefan Strâşca, tatăl lui Ioniţă, ar fi dat ginerelui său doar un sfert din Călineşti.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Călineşti, moşie răzeşească, „37 – toată suma caselor”, însemnând 2 mazili, Giorgie VÂRGOLICI şi Ion CALMUŢCHI, 3 văduve, Ştefana, Nastasia şi Maria, 3 jidovi, Berko, Posin şi Leizer, şi 29 birnici, adică: Simion VEITIC, Ştefan CALINCIUC, Vasilie CALANCIUC, Vasilii CALANCIUC, Ion CALANCIUC, Ştefan CALANCIUC, Timofei CALANCIUC, Ştefan NIŞTIUK, Gligor HARINA, Iacob CUCU, Petre HARINA, Simion CUCU, Iftimii MANEILICI, Gligoraş FEDORIUC, Gligor RUSNAK, Fedor RUSNAK, Macovei RUSNAK, Tudosi HLIHORIUC, Martin RUSNAK, Toma PENIUC, Ştefan RUSNAK, Ivan ciobotar, Hrihor VATRIC, Nichifor RUSNAC, Vasili morar, Silip RUSNAK, Tudosi CUCU, Toader sin rus şi Roman rus.

În 1775, satul Călineşti pe Ceremuş avea 2 mazili, 1 popă şi 42 ţărani (54 familii, în 1774, după Werenka), populaţia satului ajungând, în 1784, la 104 familii.

În 1843, biserica ortodoxă din Călineşti pe Ceremuş, aflată sub patronajul baronului Ioan de GOIAN, avea 688 enoriaşi, păstoriţi de preotul administrator George MITROFANOVICI. În 1876, patron al bisericii era şi încă va mai fi, vreme de bune decenii, graful Jeronim dela SCALLA; biserica avea 819 enoriaşi, iar preot administrator era Emilian BEJAN. În 1890, biserica din Călineşti pe Ceremuş avea 948 enoriaşi, păstoriţi de parohul Dimitrie ZULINSCHI. Învăţător al satului era Teofil CAZAC, iar primar – George IVANIUC. În 1907, paroh era Nestor GORECKI, paroh şi în Bărbeşti, cantor fiind, din 1900, George FRAZIAN, născut în 1852.

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Storojineţ – Vaşcăuţi (Târg) pe Ceremuş, Banila rusească pe Ceremuş, Slobozia Banilei, Berbeşti cu Ostra pe Prut, Bobeşti, Ciartoria, Dracineţ, Hliniţa, Căbeşti, Călineşti pe Ceremuş, Carapciu pe Ceremuş, Costeşti, Stăneştii de Sus pe Ceremuş, Stăneştii de Jos (tribunal districtual), Vilaucea, Voloca pe Ceremuş, Zamostie, Zeleneu cu Samsonowka, Pleşniţa”[2].

1887: În comună funcţiona, din 1887, o şcoală ruteană, cu două clase[3]. În 1910, doar 4 din 10 locuitori mai vorbeau româneşte.

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Călineştii pe Ceremuş, comună rurale, districtul Storojineţ, aşezată pe pârâul Brusniţa, afluent al Prutului. Suprafaţa: 6,96 kmp; popula­ţia: 879 locuitori, în majoritate ruteni de religiune gr. or. Este aşezată lângă drumul districtual Bărbeşti-Jadova, ra­mură din drumul districtual Zeleneu-Văşcăuţi; are o şcoală po­pulară, cu o clasă, şi o biserică parohială, cu hramul „Sf. Ioan cel Nou”. În 1776, aparţinea mazilului Ioan Calmuschi. Populaţia se ocupă cu agri­cultura şi creşterea vitelor. Se găsesc 58 cai, 296 vite cornute mari, 67 oi, 126 porci, 68 stupi. Călineştii pe Ceremuş, moşie, cu administraţie specială, districtul Storojineţ. Suprafaţa: 5,58 kmp; populaţia: 69 locuitori, majoritatea izraeliţi, restul ruteni. La 1776, aparţinea mazilului Ioan Calmuschi”[4].

1919: Din Comisiunea agrară de ocol Văşcăuţi făcea parte, ca locţiitor, „Stino della Scala, proprietar mare, Călineşti pe Ceremuş”[5].

1922: La Igeşti, „Moscalescu Gheorghe, tatăl lui Nicolae, a venit din Călineşti pe Ceremuş, iară fiul acestuia era „fiu de urzici”, deoarece mama lui era ţigancă”[6].

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 447

[2] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[3] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 21 1876 p. 94, 1907 p. 73

[4] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 54

[5] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[6] Dan, Dimitrie, Igeştii, în Revista Istorică, N-rele 4-6, Anul VIII, Aprilie-Iunie 1922, pp. 117-119

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Călineşti Cuparencu şi Enache

Biserica Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril, din Călineştii lui Cuparenco, durată, între anii 1791-1805, de fraţii Michail, Ioan şi Maria de Cuparenco

CĂLINEŞTII lui CUPARENCO şi ai lui IENAKI. În 15 martie 1490, printre bisericile întărite de Ştefan cel Mare Episcopiei de Rădăuţi, se afla şi „a 28-a biserică, la Călineşti, cu popă”.

În 3 octombrie 1614, Ştefan Tomşa al II-lea, ctitorul mănăstirii Solca, dăruia ctitoriei sale „satul Călineşti, cu mori pe Siret, care au fost ale lui Vasile Stroici”, cel care a „pierit în hiclenie, când s-au sculat cu alţi pribegi ca dânşii asupra domniei mele”.

1634: Vasile Lupu repară abuzul săvârşit de Ştefan Tomşa, întărind fosta moşie a lui Stroici, din valea Siretului, ctitoriei sale, mănăstirii Dragomirna, în 25 iulie 1634. Moşia Călineştilor iese de sub stăpânirea călugărească în scurtă vreme, datorită unui schimb de moşii, prin care Solomon Bârlădeanul oferea Mitropoliei Sucevei moşia Căuşeşti pe Prut, pentru Moşia Călineşti pe Siret.

În 1758, s-a stabilit în Călineştii lui Cuparencu plugarul Lupul UNGUREAN, din Rodna, împreună cu soţia şi cei doi feciori ai săi.

În 1 aprilie 1764, Miron Cuparenco dă feciorilor săi, Mihalachi şi Ion, „a patra parte de Călineşti ce sănt pe Hatna”.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Călineşti, în Ocolul Berhometelor, fără alte precizări, „19 – toată suma caselor”, însemnând 7 scutelnici ai „Mariei, fiica sărdarului Miron” Cuparenco, 3 scutelnici ai postelnicului Ion Gherghel, 2 volintiri, 1 jidov botezat, 5 ţigani şi 1 femeie săracă. Călineştii lui Ianachi aveau 25 de case şi tot atâtea familii de birnici.

În 1775, Călineştii lui Cuparenco aveau 2 mazili, 1 popă şi 29 ţărani, Daniel Werenka menţionând, pentru anul 1774, 22 de familii ţărăneşti, care sporesc, până în 1784, la 122 familii. Călineştii lui Ienaki aveau, în 1775, 3 popi şi 28 ţărani, Werenka menţionând, pentru 1774, 30 familii, iar pentru 1784, 126 familii. Ambele sate, ţinând de Ocolul Vicovurilor, la începuturile Bucovinei istorice, au fost masiv colonizate, după 1779, cu ucraineni.

O mărturie din 21 iulie 1798, dată lui Vasile Cuparenco de „Vasăle Calmuţchi ot Părhăuţi, de Gheorghi Cârste ot Costâna şi de Mihalachi Cuparenco ot Călineşti nobel”, confirmă că Vasile Cuparencu avea a opta parte din jumătatea satului Călineşti din 1758.

În 1825, aşa cum se poate afla dintr-o corespondenţă cu egumenul Putnei, Lavrentie Chirilescu, paroh al satului Călineştii lui Cuparenco era Nicolae Săvescul, cel care-i trimitea egumenului „12 coreţe şi 2 dimerlii de secară curată, (dar) să-i plătească, numai pentru 10 coreţe, 35 lei”.

În 24 mai 1833, Ioan baron Cârste, fiul lui Ilie Cârste, dăruia nepotului său, Ienacachi baron Cârste, jumătate din „Călineştii lui Ienachi, care se cheamă şi Greţca”.

În 1843, exista o biserică ortodoxă în Călineştii lui Cuparenco, aflată sub patronajul baronului Joann von KRISTE, deci Ioan Cârste, preot administrator fiind Grigorie NASTASI, care păstorea peste 959 suflete, din amândouă satele. Comuna bisericească, numită Călineştii lui Cuparenco şi Ienachi, se menţinea şi în 1876, când patroni erau Nicolai baron de CÂRSTE şi Adolf von MARIN, celebrul arhitect bucovinean, şi când paroh era Ştefan SELESCHI, în cele două sate aflându-se 1.516 enoriaşi ortodocşi. În 1907, celor două sate li se alătură, în comuna bisericească, şi Cotul Călineştilor sau Călineştii lui Vasilachi, patroni ai bisericii fiind primarul german al Rădăuţilor, Gustav MARIN, Vasile de CUPARENCO, Vasile de RADCA, Ioan de MALINESCU, Nicolai de WOLCZYNSKI, Ioan şi George URSULEAN, Kalman şi Jankef FISCHER.

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Suceava – Suceava (Oraş cu tribunal districtual) cu Cutul Zamca, Iţcanii Vechi şi Şeptilici, Bosance cu Nemericeni, Podeni, Hriaţca şi Lisaura, Buneşti, Buninţi, Chilişeni, Danila, Găureni, Hatna cu Dărmăneşti, Iasobeşti sau Fogodisten cu Gura Solcii, Slobozia sau Milişăuţii de Jos, St. Ilie, Ipoteşti, Iţacanii Noi, Călineşti Enache cu Vasilache, Călineştii lui Kuparenko, Costâna cu Berindeşti, Liteni, Mereţei, Mihoveni, Mitocul Dragomirnei cu Lipoveni, Părhăuţi, Pătrăuţi pe Suceava, Reuseni, Romaneşti, Rus Mănăstioara, Rus Plavalar cu Rus Poienile, Securiceni, Şcheia, Soloneţ, Stroieşti pe Suceava, Tişăuţi, Todireşti cu Pietroasa, Uideşti, Zahareşti”[2].

1894: Biserica Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril, din Călineştii lui Cuparenco, fusese construită, între anii 1791-1805, de Michail de Cuparenco şi restaurată în 1894.

1883: Biserica cu hramul Sfântului Dumitru, din Călineştii lui Ienachi a fost construită, din banii Fondului Religionar, între anii 1884-1887, când a fost şi sfinţită, slujitor al altarului fiind parohul Ioan STEFANIUC, născut în 1858, preot din 1882, paroh din 1889, iar cantor, din 1904, Athanasie TOPÂRDĂU, născut în 1883. Biserica din Călineştii lui Cuparenco, care deservea şi Călineştii lui Vasilachi, beneficia de serviciile aceloraşi slujitori ai altarului, Ştefaniuc şi Topârdău[3].

1887: Cimitirul din Călineşti (Kalinestie), Tumulii de la Horodnik) – Volumul 13, nota 120, pagina CLXXXV: „ Conservatorul Klauser a raportat, de la Rădăuți, Comisiei Centrale, că a găsit, cu ocazia unei săpături, un schelet, îngropat într-un cimitir vechi din Călineşti. Urnele funerare sunt dispuse în linii drepte și la intervale regulate. Mormântul a fost dezgropat în prezența Conservatorului, la o adâncime de aproximativ 7 picioare, dar nu a fost găsit decât cenușă de la dezintegrarea oaselor. În Horodnik, s-au găsit cinci tumuli, similari cu cei de la Hliboka“[4].

În 1890, Călineştii lui Cuparenco aveau 1.150 locuitori, paroh fiind Ioan Ştefaniuc, iar cantor bisericesc, Iosif Manolovici. Primar al comunei era Vasilie de Radca. În Călineştii lui Ienaki trăiau 1.706 locuitori, conduşi de primarul George Hostiuc. Călineştii lui Ienache se numeau, pe atunci, Călineştii lui Ienache vel Greaţca.

1891: O listă de subscripţie pentru zidirea bisericii orientale din Cacica, întocmită, în iunie 1891, de „Ion ŞTEFANIUC, paroch în Calineşcii lui Cuparencu”, menţionează, printre familiile comunei, pe: Ilie de MALINESCU, Vasile RADCA, Ghiorghi URSULEAN, Vasile alui Dimitrie REBENCIUC, Georgi PALANECIUC, Teodor alui Ştefan MAIDAN, Niculaiu MAIDAN, Niculaiu alui Ştefan MĂIDAN, Niculaiu MAIDAN, Niculaiu CHROMIUC, Maria alui Ion COBZIUC şi Eudochia alui Vasile CURELEŢU[5].

În martie 1894, când sătenii din cele două sate, adunaţi în biserică, „au juruit că nu vor mai bea rachiu”, din Călineştii lui Cuparencu şi-au întărit jurământul prin semnătură: cantorul Ioan MANOLOVICI, Dimitrie COSTIUC, Dimitrie TCACIUC, Petre şi Mihai alui Petre CIORNEI, George, Dimitrie, Neculai alui Vasile şi Petre alui Andrei HUŢAN, Ioan OSTAŞIUC, Dimitrie MARUNEAC, Vasile şi Mihai alui Vasile COCEARJIUC, Vasile alui Ioan ONESIM, Dimitrie FILIPCIUC, Nicolai GUMAZELIUC, George LUCAN, Teodor MARTENIUC, George alui Mihai şi Mihai SANDULEAC, George, Andrei a lui Petru şi Petru UNGUREAN, Simeon DAŞCHIEVICI, Vasile IEREMCIUC, Ioan şi Nicolai CORNECIUC, Nicolai şi Ioan COZMEI, Vasile IAROŢCHI, Petre, Ioan şi Teodor HUŢAN, Vasile şi George NEMATCIUC, Vasile CORNETIUC, Ioan şi George alui Ioan IVONAŞCIUC, Vasile, Ioan alui Petre şi Ioan alui Ioan OCRAIUCIUC, Nicolai NICŞAN, Ioan CUCURUZ, Mihai alui Vasile OSTAŞIUC, Petre IURICIUC, Ioan şi Nicolai CERVENCIUC, Vasile SEMENIUC, Vasile COZMACIUC, George TANASICIUC, Ioan alui Petru STEICIUC, Vasile BALAN, Dumitru TIŢA, George alui Gavril IVANOVICI, Dimitrie şi Vasile alui George TARNOVIEŢCHI, Ioan şi Andrei PROCOPIUC, George alui Vasile SERHII, Ioan alui George PENIUC şi Ioan BLAŞCO. Din Călineştii lui Ienachi, au depus jurământul lepădării de holercă („leac pentru holeră”, cum numeau evreii galiţieni rachiul, prin anii 1550-1600): Nicolai BOICIUC, Teodor PALANECIUC, George şi Andrei SENCIUC, Ioan alui Petre şi George CURELEŢ, George, Constantin, Mihai şi Vasile REBENCIUC, George PETRUNEAC, Teodor MAIDAN, Ioan LUCAN, Teodor IEREMCIUC, Ioan BUCINSCHI, George CIOBOTARIU, Dimitrie şi Mihai CORDUBAN, Vasile PÂNZARIU, Dimitrie CRASULEAC şi Teodor ISEPIUC[6].

1902: Banca populară românească din Călineştii lui Cuparencu şi Călineştii lui Enachi s-a înfiinţat în 16 noiembrie 1902, sub preşedinţia preotului Ilie de Mălinescul, director fiind Ioan Ştefaniuc, vistiernic – Nicolai Volcinschi, între membrii comitetului de direcţiune şi control aflându-se George Ursulean, Georg Steinbach şi George Hostiuc.

1908: Petrecere poporală în Calineştii lui Cuparencu. De treci pădurea Pătrăuţului, dai de un sătuleţ mic, de Calineştii lui Cuparencu. Căsuţele cele albe stau presărate în o vale foarte frumoasă şi încântătoare. Cât farmec şi câtă zâmbire ascunde acest cuib de rătăciţi de turma bădiţei lui Trăian. Numai pădurea cea veche, care încoroană acest sat, ştie să spuie, cu glasul ei jalnic, despre povestea cea amară a acestui cuib. Sunt codrii vechi de brazi, care vecinic murmură jalea cea neagră, izvorâtă din pieptul bieţilor poporeni. Şi câmpuri de mătasă sunt, care istorisesc vecinic de limba cea străină, neîndemânatică lor. Şi-atâţia fluturi sclipesc în zarea albăstrie, scăldându-se în parfumul fânaţelor verzi, încât îţi pare că acest cuib e un ce divin, menit anume pentru un popor ales. Dară vai! Jale numai se aude pe la vetrele lui. Şi cine sunt aceştia? E o colonie de români ardeleni, după spusele dlui Dr. Verenca, în opul său; dar limba, care îi leagă, în înţelesul lor, e cea ruteană. Lucru foarte des pe la noi, în Bucovina. Sate de baştină româneşti, acuma cu totul rutenizate. Nu-i mirare de dincolo de Prut, dară în districtul Sucevei, fosta capitală a Moldovei, unde mai multe sate, ca Hatna, Ipoteşti, Mariţei, Calineştii lui Ienache şi Kuparencu şi altele se-nţeleg numai în limba ruteană. Vina aceasta o poartă însuşi românii. Ei, în loc să oprească pohoiul ruşilor din Galiţia, îmblă după interese personale, se ceartă între olaltă şi-şi vând astfel ţara şi neamul pentru vreo câţiva arginţi trecători. De exemplu, Călineştii lui Cuparencu. Români de baştină şi maică, toţi sunt rutenizaţi, afară de unele familii, care luptă pentru naţiunea română; însă nu pot reuşi, din cauză că nime nu le dă mână pe ajutor. Aşa, doamna Carabiovschi, o fiinţă fragedă, îşi jertfeşte toată puterea pe altarul naţiunii româneşti, ca numai şi numai să poată introduce iarăşi datinele, limba şi credinţa strămoşilor noştri; ca ajutor are pe părintele ei, Sfinţia Sa Stefaniuc, paroh în loc, care, de mulţi ani, încoace, luptă pentru salvarea poporului său din ghiarele rutenilor. Nu mai puţină luptă arată şi familia Ursulean, care se zbuciumă în toate părţile pentru binele poporului românesc. Aceste persoane vrednice de laudă merită să atragă atenţiunea tuturor celorlalţi romîni. Buba cea mai mare a acestei comune e lipsa de şcoală. Închipuiţi-vă, în secolul 20, un sat cam mărişor, fără şcoală. Bine zic străinii ţărişoarei noastre „Bärenland” („ţara ursului” – n. n.). Poate că n-au dreptate?! „Mai bine nemică, decît şcoală rusască la noi, în sat!“, vorbesc sus-numitele persoane. Au şi dreptate. Cum să se introducă într-o comună, în care mai toţi ştiu româneşte, o şcoală ruteană?! Doamna Carabiovschi, căpătând ajutor şi de la domnişoara Ursulean, aleargă toată ziulica prin sat, de strânge băieţi şi copile, şi-i învaţă româneşte; şi cât de frumos e, când treci pe stradă şi auzi, din gura copiilor, „Bună ziua“. Şi s-ar fi introdus poate că de mult şcoală, şi anume romînească, după dorinţa poporenilor, dacă n-ar fi fost proprietarul Volcinschi şi Malinescu contrari înverşunaţi ai acestei dorinţe. „Şcoală românească vrem!“, striga poporul şi ce folos veţi avea voi, de nu lăsaţi să se introducă?

Părintele Stefaniuc, dna Carabiovschi şi dl Ursulean au aranjat, Duminică în 19 Iuli st. n. 1908, o serbare poporală, cu scopul ca, participând poporenii din loc, să aibă ocaziune de a conveni cu alţi români, veniţi ca oaspeţi. Mari jertfe au adus aceste persoane la această petrecere. Ea, de n-ar fi fost întreruptă de ploaie, ar fi fost una din cele mai bine reuşite. Deja, la oarele 3 p. m., se rostogoleau bubuituri de săcăluşuri, din pădure, la vale, vestind o zi mare pentru Calineşti, o zi care va rămânea pururea în amintirea poporenilor. Ei, îmbrăcaţi curăţel, se trăgeau încet spre pădure, unde un steag, în trei colori, şi un portal cu „Bine ai venit” îi primea cu bucurie în sânul lor. Chiar şi codrul şoptea, în murmurul său, un cântec dulce, care se închega cu „Deşteaptă-te Române”. Persoanele cele mai marcante, care au luat parte la această serbare naţională şi care au suprasolvit erau următoarele: păr. Morariu din Pătrăuţ, păr. Siretean din Şerbăuţ, păr. Volcinschi din Danila, păr. Percec din Crainiceşti, păr. Fortună din Clit şi păr. Turturean din Calafindeşti. Apoi, controlorul superior din Suceavă Popovici, comisarul superior Chodzokar şi Ioan Hostiuc, oficial de perceptorie din Suceavă, supeeriorul Bărbier din Pătrăuţ şi dl Fogoraş, dl Vilhelm Motka şi proprietarul mare Marin din Calineşti, dl Romaş, învăţător, şi vameşul de la gara din Burdujeni, dl Bondiu. Au fost şi domnişoara Silion, din Siret, şi reprezentanţi ai Societăţii academice „Junimea”. Tuturor acestora li se mulţămeşte, din partea Cabinetului „Deşteptarea” din loc. Au lipsit proprietarul mare Volcinschi şi Malinescu din loc, care n-au binevoit să onoreze poporenii cu prezenţa lor. Ar fi foarte bine, dacă dumnealor nu s-ar arăta, de acum, deloc şi nu s-ar mai interesa nicidecum. Folos nu pot aduce, de pagubă nu suntem doriţi.

După primirea oaspeţilor s-a reprezentat piesa „Harţă Rezeşul“, de Alexandri. Doamna Carabiovschi şi-a dat toată silinţa ca această piesă să reuşească cât de bine. Rolurile au iost împărţite foarte bine. Tarşiţa, domnişoara Deşchievici, învăţătoare din Cîmpulung, a arătat un talent adevărat de artistă, tot aşa şi Mariuca, domnişoara Ursulean, prin gingăşia şi naivitatea ei, a jucat foarte drăguţ şi plăcut. Bine jucat a fost rolul lui Bursuflescu, de dl Carabiovschi, care a produs mult haz în public. După reprezentare, s-a încins o horă între poporeni, de-au dus-o în chiote şi veselie până-n seară. Amintiri dulci şi plăcute a luat cu sine fiecare participant de la această primă petrecere şi toţi oaspeţii se mirau, văzând că, într-un sat atât de uitat, se zbate un sânge românesc”[7].

1914-1918: „Onufrei Hreniuc, din Călineştii lui Cuparencu, a participat la război şi ar fi murit, în anul 1918, în Rusia, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Paulina a lui Onufrei Hreniuc, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”. „Simion a lui Vasile Crainiciuc, din Călineştii lui Cuparencu, a participat la război şi e dispărut din anul 1914, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Maria a lui Simion Crainiciuc, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”.

1908: „În scrisoarea întitulată „Petrecere poporală în Calineştii lui Cuparencu”, care a apărut în numărul trecut, s-a strecurat o mică greşeală, din cauza unor informaţiuni false. Nu e adevărat că domnii Volcinschi şi Malinescu sunt contrari ai şcolii româneşti, ci, din contra, dumnealor caută din răsputeri ca să se introducă. Contrari sunt nişte învăţătoraşi ruşi, din comuna învecinată, veniţi din fundul Galiţiei tocmai, care bat drumurile, pe furiş, prin Calineşti, smomind pe bieţii locuitori cu fel de fel de şireclicuri şi îndemnându-i ca să ceară şcoală ruteană. Grele timpuri am ajuns! Nişte venetici caută să ne răpească limba şi naţiunea, pe când noi, românii, ne certăm între olaltă şi cătăm numai de departe cum se sting odraslele strămoşilor noştri. În scurt timp, va sosi în Calineşti e comisie, care, examinând copiii din loc, va decide ce şcoală să se introducă, română sau ruteană. Socotim că susnumiţii domni vor arăta, acuma, că greşala strecurată e, în adevăr, o greşeală şi vor sări în ajutor bieţilor poporeni, care strigă după lumină. Ultima sforţare, ca să nu ne înecăm la mal”[8].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Călineştii lui Cuparencu, comună rurală, districtul Suceava, aşezată pe pârâul Hatna, la Nordul districtului. Suprafaţa: 16,75 kmp; popu­laţia: 1.120 locuitori, majori­tate ruteni de religiune gr. or. Sc compune din vatra sa­tului, cu 894 locuitori, şi din satul Călineştii lui Vasilache. E aşezată în apropierea dru­mului districtual Siret-Suceava; are o biserică parohială, cu hra­mul „Sfinţii Arhangheli Mihai şi Gavril”; şcoală n-are. La 1776, aparţinea lui Miron Cuparencu, de unde se explică şi numele său. La început forma un singur sat cu moşia Călineştii lui Enache. Comuna a fost mărită cu colonii transil­vănene. La clădirea caselor boiereşti, s-au desgropat oale cu cenuşă, probabil urne sepulcrale. Populaţia se ocupă cu agri­cultura şi creşterea vitelor; o bună parte, însă, trece, în timpul verii, în România, căutând de lucru. Comuna posedă 853 hectare pământ arabil, 134 hectare fânaţuri, 12 hectare grădini, 205 hectare izlaz, 436 hectare pădure. Se găsesc 34 cai, 357 vite cornute mari, 220 oi, 282 porci, 137 stupi. Călineştii lui Cuparencu, mo­şie, cu administraţie specială, districtul Suceava. Suprafaţa 6,06 kmp; popu­laţia: 14 locuitori, dintre care 7 vorbesc limba germană şi restul alte limbi; nici un român. Are o singură casă. La 1776, aparţinea lui Miron Cuparencu, de unde se explică şi numele ei. Forma un sin­gur sat cu moşia de azi, Călineştii lui Cuparencu. Călineştii lui Enachi sau Greaţca, sat, districtul Suceava, aşezat pe pârâul Hatna, între Călineştii lui Cuparencu, la Nord, şi Hatna, la Sud. Suprafaţa: 3,30 kmp; popu­laţia: 548 locuitori, în majori­tate ruteni de religiune gr. or. Este străbătut de drumul districtual Suceava-Siret; are o bi­serică filială, cu hramul „St. Dumitru”, atenenţă a parohiei din Călineştii lui Cuparencu. La început, forma un singur sat cu moşia Călineştii lui Cuparencu, care, la 1776, se găsea împărţită între cei 2 fraţi, Enache şi Cuparencu, cu numirea de Călineştii lui Enache şi Călineştii lui Cuparencu. Populaţia, formată din locui­tori originari, peste care au venit colonişti transilvăneni, se ocupă cu agricultura, creş­terea vitelor, precum şi cu munca cu ziua. Posedă 363 hectare pământ arabil, 69 hectare fânaţuri, 2 hectare 50 ari grădini, 100 h hectare izlaz, 445 hectare păduri. Se găsesc 32 cai, 157 vite cornute mari, 110 oi, 82 porci, 42 stupi. Călineştii lui Enache, moşie, atenenţă a moşiei cu administraţie specială Costâna, districtul Suceava. Are 6 case, cu 32 locuitori. Ţinea, odinioară, de satul cu acelaşi nume. Călineştii lui Vasilache sau Cotul Călineştilor lui Vasilache, sat pendinte de comuna rurală Călineştii lui Cuparencu. Are 226 locuitori ruteni, de religiune gr. or. Îşi derivă numele de la pri­mul posesor al său” (Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 54).

1921: „Deciziune de expropriere No. 226/21. Deciziunea Comisiunii agrare de ocol Suceava, cu care s-a decis renunţarea la expro­prierea corpului rustical fasc. No. 337 din registrele fonciare pentru comuna cadastrală Călineştii lui Cuparencu, proprietatea lui Abraharn Hölzel zis şi Rammler, a devenit definitivă”.

1942: „Gutter Sigmund, născut la 3 Mai 1888, în comuna Călineşti-Cuparencu, jud. Suceava, de religiune romano-catolică, soţia sa Valentina, născută Donase, născută la 24 Iunie 1898, în com. Pungeşti, jud. Vaslui, şi fiii: Virgiliu, născut la 3 Aprilie 1919, în Roman, şi Benone, născut la 31 Ianuarie 1929, în Botoşani, se consideră cetăţeni români, potrivit art. 62 din legea pentru dobândirea şi pierderea naţionalităţii române şi se vor înscrie în registrul de naţionalitate al comunei Călineşti, jud. Suceava”[9].

1947: Se transferă învăţătoarea „Manoliu Viorica, de la Călineşti-Cuparencu, la Dolheştii Mari, post Matei O., singura solicitare”[10].

La Călineşti s-a născut, în 8 decembrie 1935, prozatorul de limbă ucraineană Iurii LUCAN.

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 339

[2] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[3] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 45 1876 p. 35 1907 p. 131

[4] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 45-71

[5] GAZETA BUCOVINEI, Nr. 29/1891, p. 6

[6] DEŞTEPTAREA, Nr. 7/1894, p. 53

[7] Apărarea Naţională, Nr. 45, Anul III, duminică 26 iulie stil nou 1908, p. 3

[8] Apărarea Naţională, Nr. 46, Anul III, duminică 2 august stil nou 1908, p. 2

[9] Monitorul Oficial, Nr. 134, 12 iunie 1942, p. 4907

[10] Monitorul Oficial, Nr. 135, 17 iunie 1947, p. 4910

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Caliceanca

Podul moldovenesc de peste Prut, iar dincolo de el, Caliceanca şi apoi Cernăuţii

CALICEANCA. „Caliceanca e spre nord-est de Cernăuţi. O parte se întinde pe vale şi pe o coastă lungă, alături cu Prutul, iar altă parte ajunge spre Horecea, între două coaste. Caliceanca, din Cernăuţi, mai că nu se vede defel. Aici se află o biserică veche de lemn, transmutată din Cernăuţi, în anul 1876, pe spesele Fondului. Ea era aşezată şi alcătuită de comuna bisericească, în 1783, pe locul bisericii ce se numea „Domnească”. Biserica Domnească a fost făcută de principele Moldovei, Nicolae Alexandru, înainte de 1735, iar în anul 1779 a fost mutată, de la Cernăuţi, de pe piaţa Sfintei Maria, de lângă Fântâna Turcească, la Şerăuţii de jos. Hramul bisericii din Caliceanca e la „Adormirea maicei Domnului”. Şcoala e de 4 clase. În 1894, umblau 81 Români, 50 Ruteni, 67 Germani, 39 Poloni, 5 Cehi. Aici e un Cabinet de cetire, „Sentinela”. Adunarea generală constitutivă a lui s-a ţinut Duminică, în 8 August 1897 stil nou. Aici mai este şi o filială a Societăţii Doamnelor Române din Bucovina”[1].

În 17 iulie 1886, pe când săpau trei oameni o fântână în curtea gospodarului Ioan Marteniuc din Caliceanca, la adâncimea săpăturii de 3 metri a ţâşnit, deodată, din pământ o flacără albastră, care le-a fript mâinile şi picioarele, dar au primit imediat asistenţă din partea medicului orăşenesc, dr. Flinker. „Locul unde s-a săpat fântâna conţine mult cărbune. Flacăra seamănă să se fi iscat din gazele care erau închise sub pământ şi care, ieşind la aer, s-au aprins”[2].

În 1890, satul avea cinci învăţători, pe P. Pitei, V. Mihalescul, E. Semaca, B. Kowalska şi pe S. Klimaszewska.

În 13 septembrie 1903, la petrecerea filialei Societăţii „Doamnele Române”, au subscris, dintre localnici, Eleana E. POPOVICI, Maria NICOROVICI, secretara MIHALESCUL, Nicolai VOITCO, Eusebie SCRIBA, Elisabeta VOITCO, directorul şcolar Petru PITEI, Argir VERENCA, Vladimir VOITCO, NICHITOVICI, Mihai HOTINCEAN, Ioan RUSAC, Alexandru MUTRUC, Nicolai CRICLEVICI, George MIHALESCUL, Coca SĂNDULEAC, Mihai HLUŞCO, Maria COSTIUC, Arcadi NICOROVICI, Ştefan RUSNAC, Ilie HOLENCIUC, Dimitrie  GERMAN, Alexandra LUCHIANCIUC, Ioan ZERNIUC, Victor MIHALESCUL, domnişoara TAUBER, Ana ŞCUREI, Maria HOVANEŢ, Zoiţa COUŢUN, Ştefan COŞARA, Nicolai HAURILIUC, Georgi CRICLEVICI, Nistor TEUTUL, Simion HUMAILO, Grafiţa PRODANCIUC, Eugenia PERJUL, Petrea CRICLEVICI, Ludvig SENDEC, Nicoluţa PRODANCIUC, Alexandru RUS, Toder alui Vasile COŞARA, Dimitrie COŞARA, Ioan GUZIC, Mihai SCOBIAC, Alexandru LENCHIVSCHI, Florea ROSTOŢCHI, Ana alui Vasile COŞARA, Dimitrie PRODANCIUC, Ilie FACAS, Petrea HRENCO, Ioan COHUT, Ignaţ FOIT, Gheorghiţă alui Ioan MARCO şi Nicolai LENCO[3].

1897: „Mulţămită caldă aduce „Asilul de copii români din Cernăuţ“, strada Herescul, pentru mărinimoasele ajutoare ce au binevoit a oferi următorii binefăcători: un număr de persoane onorabile din Caliceanca, şi anume, după pilda frumoasă şi stăruinţa foarte meritorie a prezidentei de la filiala din Caliceanca a Societăţii Doamnelor Române, doamnei Ecaterina Mihalescul, şi a domnului Nicolae Mihalescul, domnii Nicolae Colţun, Toader Hutniac, Gheorge Gherman, Vasile Coşar, Petrea Coşar şi fiul, şi doamnele Ecaterina Hrencean, Ana Şcurei, Elisaveta Crauciuc, Ana Hreniuc, Casandra Moscaliuc, Ecaterina Regwald, Ecaterina Slemac, Maria Găina, Eeaterina Găina, Maria Smirnov, Maria Hotincean, Domnica Gherman, Maria Costiuc, Elisaveta Guzic, Elisaveta Repciuc, Maria Mihalescul, Maria Sanduleac, Maria Carniuc, Maria Criclevici, Maria Prodanciuc şi Ana Gherman un car plin de cartofi, curechi, ceapă, fasole, mazere, svecle, morcovi, petrinjel, ţelină, păpuşoiu şi făină”[4].

1904: „Ne coborâm din Cernăuţi pe lângă casele mici, sărace ale suburbiei Caliceanca. Îndată începe câmpul de un verde care prinde lumina ca o piatră scumpă. Iarba e plină de viorele, de mierea-ursului, de păpădii galbene; ostroave mici de flori sunt semănate pe întinderea păşunilor. Zarzării, cireşii din grădini sunt acum în floare şi presoară drumurile cu foi albe. Vazduhul tot e plin de mirosurile dulci ale primaverii. Jos, în vale, curge Prutul, pe care-l înjugă trei poduri”[5].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Calicianca, suburbie a oraşului Cernăuţi, numită astfel fiindcă acolo locuia, la început, numai sărăcimea; are 1.830 de locui­tori, aproape toţi români şi de religiune gr. or.; o şcoală populară mixtă şi o biserică filială ortodoxă, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”. Populaţiunea se ocupă cu grădinăritul, agricultura şi, în parte, cu creşterea de porci. Aci se aflau, pe vremuri, gră­dinile şi viile bogătaşilor Cernăuţului, care formează, astăzi, târla Sadki. Tot aci s-ar fi aflat, se zice, şi o biserică cu nu­mele special de „Domnească”. Suburbia are 238,75 hectare pământuri arabile, 34 hectare fânaţuri, 58 hectare grădini, 53 hectare izlaz cu 30 hectare pădure. Se găsesc 63 cai, 209 vite cor­nute, 236 porci şi 40 de stupi”[6].

[1]  Patria, Anul III, Nr. 291, Nr. 292, Nr. 293, Nr. 294, 295, 297, 299, 301, 304, 306, începând cu ziua de 30 Iunie / 12 Iulie 1899

[2] REVISTA POLITICĂ, Anul I, Nr. 6, august 1886

[3] DEŞTEPTAREA, Nr. 78/1903, p. 5

[4] Apărarea Naţională, Nr. 24, Anul II, duminică 3 martie stil nou 1907, p. 3

[5] Iorga, N., Românismul în trecutul Bucovinei, Cernăuţi 1938, p. 303

[6] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 42