POVESTEA AŞEZĂRILOR BUCOVINENE REVĂZUTĂ | Dragusanul.ro - Part 33

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Grăniceşti

 

Grăniceşti, foto Silvy blu

 

 

GRĂNICEŞTI sau CRAINICEŞTI. În 15 martie 1490, printre bisericile întărite de Ştefan cel Mare Episcopiei de Rădăuţi, se afla şi „a 30-a biserică, la Crăiniceştii, cu popă”, numele de Crainiceşti sau de Criniceşti al Grăniceştilor fiind folosit şi în 13 martie 1615, când ctitorul mănăstirii Solca, Ştefan Tomşa al II-lea, îşi înzestra ctitoria cu satul Criniceşti (ulterior, Crainiceşti), satul numit, din secolul al XVIII-lea, Grăniceşti avea să se pustiească, devenind selişte, pe la 1730, cam tot pe atunci întemeindu-se un sat nou, cu 23 de familii.

 

1615: Uricul sângerosului Ştefan Tomşa al II-lea: „Noi, Ştefan Voievod, din mila lui Dumnezeu Domn Ţării Moldovei, fiul prealuminatului domn Ştefan… cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu ajutorul rugătorilor noştri, arhierei ai bisericii lui Dumnezeu, părintele nostru Anastasie, arhiepiscop şi mitropolit de Suceava, părintele Aftanasie episcop de Roman şi părintele Pavel episcop de Rădăuţu, a început domnia mea să zidim o biserică şi o mănăstire, sfârşind-o şi zidind-o pe locul arătat de Dumnezeu, anume Solca, unde este hramul sfinţilor apostoli Petru şi Pavel şi al celorlalţi sfinţi apostoli, şi, zidind domnia mea, cu ajutorul lui Dumnezeu, sfânta biserică şi mănăstire, am miluit pe rugătorii noştri cu satul Bădeuţi, ţinutul Sucevii, cu morile de pe apa Sucevii, aşijdere cu patru sate, anume Drăgăneşti, Crăiniceşti, Ivancicăuţi şi Părlăşani, cu toate hotarele şi cu toate veniturile de pe aceste sate, care au fost drepte domneşti, ascultătoare de ocolul Bădeuţului. De aceea, să fie mai sus-zisele sate Bădeuţi, Drăgăneşti, Crăiniceşti, Ivancicăuţi şi Părlăşani dreaptă ocină mai sus zisei mănăstiri Solca, cu toate locurile şi toate hotarele, cu tot locul ce l-au avut, cu heleşteie şi mori, cu fânaţe şi cu toate veniturile, şi cu câmp, cu pădure, neruşiit în veci. Şi cine ar cuteza să răstoarne această a noastră danie, ce am dat-o din mila noastră, la rugămintea sfintei noastre mănăstiri, să fie blestemat de trei ori de Dumnezeu, făcătorul cerului şi al pământului, de maica precesta, de Iisus Hristos isbăvitorul de păcate, de cei 12 apostoli, de cei 4 evanghelişti şi de cei 318 sfinţi părinţi de Nichea şi Aria procletul să vie peste capul lui şi să aibă parte cu Iuda, sângele lui peste noi şi copiii noştri şi toţi Iudeii, în veci amin. / Însuşi domnul a poruncit. / Scris în Iaşi, 7123 (1615), luna Martie 13. / Ştefan Voievod. Dumitru”.

 

1737: Hotarnica satului, înspre Calafindeşti, făcută în 15 decembrie 1737, la cererea egumenului Solcăi, începe cu „sămnele despre hotarul Calafindeştilor, purcegând din sămn în sămn, de la făntăna reace, în Scurta, pe la capul Barcului, şi pogoară în părăul Horaeţului; şi apucă Horaeţul, în sus, păn în heleşteul popei; şi lasă Horaeţul şi apucă piscul, la deal, păn în zarea dialului despre Calafindeşti, şi dă în stălpul cel de peatră; şi apucă, pe supt zarea dialului, păn în piscul dialului, şi pogoară, la vale, drept în iaz, în Strămbul; şi apucă matca heleşteului, în sus, păn în coada heleşteului; şi apucă cracul despre apus, păn în balta rotundă; şi sue în stăjeraşi şi, pe la capătul stăjeraşilor, pe din sus, treace drumul cel mare şi apucă părăuţul în gios, păn în apa Sucevii”.

 

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Crăiniceşti, în Ocolul Vicovilor, fără alte precizări, „31 – toată suma caselor”, însemnând 3 femei sărace, 2 popi, 1 turc botezat şi 25 birnici.

 

În 1774, satul Grăniceşti avea doar 32 de gospodării, iar în 1784, 63. Un singur emigrant ardelean, Paul ION, plugar din Mintiu, s-a stabilit, împreună cu soţia, în 1775, pe proprietatea mănăstirii Solca, Grăniceştii.

 

1775: Biserica Sfinţilor Mihail şi Gavril din Crainiceşti, ctitorită, în 1768, de Gherasim şi Theodor UNGUREAN, avea, în 1843, 651 enoriaşi, preot administrator fiind Georgie CIUNTULIAC. În 1876, când este menţionată în evidenţele mitropolitane drept a satului „Graniczestie”, în care exista şi un oficiu poştal, paroh era Ioan BALEANU, care păstorea peste 993 suflete. În 1907, paroh era Mihail PERCEC, născut în 1847, preot din 1876, paroh din 1886, iar cantor, din 1900, Ioan ZURCAN (Ţurcan), născut în 1834.

 

1802, noiembrie 22: „În singurul ţinut, dintre Siret şi Suceava, pe unde am călătorit, se aflau, când pe şosea, când în munţi, nouă sătuleţe mici de germani. Dacă, de altfel, am transcris bine numele de locuri româneşti, ele se numesc astfel: Rădăuţi, Frătăuţi, Arbore, Ilişeşti, Balosinăuţi (N.N.: parte a satului Horodnic), Satu Mare, Grăniceşti, Tereblecea, Mănăstioara. Uneori, se formează un sat de 12, până la 18 case, alteori de mai multe. Toate, laolaltă, au numai un pastor. Cel de acum se numeşte Schwartz, este un sas din Transilvania şi, după câte aud, este un om cu cunoştinţe (învăţat) şi cu un caracter bun, pe care pastor, însă, nelocuind la stradă, nu l-am putut vizita… Tot drumul, de la Suceava, până la Siret, l-am făcut neobişnuit de repede. Este cea mai minunată şosea, în linie dreaptă, care se poate închipui. Chiar şi podurile, construite pe Suceava cea mare şi cea mică, care se numeşte şi Suceviţa, precum şi pe Siretul cel mare şi mic, sunt bine întreţinute. Ce deosebire, când se compară Moldova, sub raportul construcţiei de şosele şi poduri, cu Bucovina, aflată, acum, sub cârmuirea austriacă! Zadarnic s-ar căuta chiar şi numai un pod obişnuit. De câte ori nu m-am coborât din trăsură, pentru ca să nu fiu silit să trec peste lemnele care ţin, în Moldova, locul podurilor de peste ape!… Acum, datorită minunatelor construcţii de şosele, se poate face, comod, tot drumul de 11 mile, de la Suceava, prin Siret, la Cernăuţi, în tot atâtea ceasuri. Altădată, nu era nici un pod, afară doar de cel peste râul Prut, la Cernăuţi. Călătorul era nevoit să aştepte până ce apele sale umflate se domoleau de la sine”[2].

 

1851: „O broşură, lucrată de Franz Raffelsberger şi publicată în 1851, la Viena, cuprindea „Itinerariile sau directorul tuturor rutelor poștale din k. k. Statele austriece“, itinerariul cu nr. 61 era cel de la Cernăuţi, la Bistriţa, de 19 poşte şi jumătate. Din faţa hanului din Cernăuţi, care nu putea fi decât cunoscutul han „Pajura Neagră“, trăsura de poştă se îndrepta spre Tărăşeni, sar aflat la o poştă şi jumătate de Cernăuţi, apoi, prin Oprişeni, pe valea Siretului, cale de o poştă şi jumătate, până la Siret. Din Siret, la Grăniceşti, o poştă şi un sfert, trăsura trecea prin Iţcanii Noi, pe valea Sucevei, până în Suceava, aflată la 2 poşte de Grăniceşti. Deci, distanţa Cernăuţi – Suceava era de 6 poşte şi un sfert”[3].

 

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Siret – Siret (Oraş cu tribunal districtual), Bahrineşti, Raince, Bălcăuţi sau Laudonfalva, Bănceşti, Botoşăniţa, Cerepcăuţi cu Bereşti, Ţibeni sau Istensegits, Fântâna Albă sau Białakiernica, Şerbăuţi, Grăniceşti, Hadikfalva sau Dorneşti, Calafindeşti, Cândeşti, Climăuţi, Muşeniţa, Negostina, St. Onufri sau Drăguşanca, Oprişeni sau Panţiri, Rogojeşti cu Gura Molniţei, Rudeşti sau Gropana, Şerbăuţi, Sinăuţii de Sus, Sinăuţii de Jos, Stârce sau Berlinţi cu Slobozia lui Dumka, Terebleşti, Vaşcăuţi pe Siret cu Parcelowka, Volcineţ”[4].

 

1880: Volumul 6, nota 98, pagina CLX. (Descoperiri arheologice în Siret). Se repetă, în nota 21, din 1880, cu privire la Siret, cu remarca ulterioară că cioburile menționate, de formă circulară neregulată, sunt analoge celor găsite în megalitul de la Dealul lui Incu (Jankulberg), lângă Grăniceşti (Graniczeshti), și că, în alt loc s-au descoperit rămășițele scheletului. Se continuă, prin a se spune: „S-au găsit monede: una cu chipul lui Traian și o monedă chipul Faustinei: prima are în A. Capul lui Traian încununat de laur și inscripția „imperatori trajano. opt. Aug. germ. dac. Parte“; pe R. (Roma), în stânga o lance, în dreapta un idol deasupra capului triumfător al lui Traian, care, la rândul său, ține în stânga spolia, iar în dreapta coroana de laur. Faustina, pe A., își arată capul, un K., un Pietas în picioare și, pe marginea păstrată, cuvântul Augusta. Alte monede romane au fost aruncate“. După o altă repetare a săpăturilor s-au găsit, după cum spune nota: „Un al treilea fel de cioburi, care este mai puțin obișnuit, provine dintr-o perioadă mai timpuie“[5].

 

1881: Volumul 7, nota 49, pagina 8 LXXX. (Marele mormânt de pe Dealul lui Iancu – Jankulberge – din Grăniceşti) „Conservatorul Gutter a transmis Comisiei Centrale un raport detaliat al așa-numitelor morminte megalitice, găsite pe Dealul lui Iancu, în apropiere de Grăniceşti (Graniczeschti), raport din care cităm următoarele: Clădirea rectoratului (1872) a fost cauza descoperirii. Unul a rupt cărămizi de pe dealul menționat. Pe creasta dealului s-a găsit un loc de înmormântare, cu blocuri neadecvate, de circa 7 metri lungime, de 4 metri lăţime și 3 metri adâncime, așezate și acoperite; acesta se afla la 3 picioare şi jumătate sub suprafața pământului și conținea, după ridicarea plăcii, un schelet foarte mare şi unul mai mic, întinse unul peste altul. Cel mai mare avea între picioare două vase, asemănătoare oalei de pământ negru, în formă neregulată şi cu pereți groși. Mormântul conținea, cam a șasea parte, o masă lipicioasă, de culoare maro închis, fără miros; în partea dreaptă a scheletului se afla un topor de piatră de agat, foarte bine conservat, și o bucată de lemn fosilizată, asemănătoare cu un cub; mormântul este distrus; o parte din oase, toporul, cubul și cioburile au ajuns la Muzeul de Stat din Cernăuți. Oalele sunt similare cu cele găsite în cărămidăriile Beill și Mück din Siret. În ultimul timp, un al doilea mormânt a fost descoperit, dar imediat totul a fost distrus sau luat“[6].

 

1891: O şcoală cu 4 clase avea să fie deschisă la Grăniceşti abia în 1891[7].

 

1901: În 18 august, dialectologul Gustav Weigand a „urmat drumul spre nord-vest, spre Grăniceşti (mai corect Crainiceşti), unde m-a găzduit preotul Becec”. Acolo, în ograda casei parohiale, i-au cântat Valeria Gherasim (Frunză verde, iarbă neagră) şi Margarita Buliga (13 ani)[8].

 

1903: Însoţirea raiffeisiană din „Crainiceşti” a fost înfiinţată în 8 martie 1903, sub direcţiunea lui Mihai Percec, vicedirector fiind E. Nemeş, iar A. Nastasi – secretar.

 

1906: La Siret, în 11 noiemvrie st. n. 1906, au înfiinţat rutenii a doua bancă raiffeisiană districtuală, la care s-au înscris vreo 500 de membri, între care sunt şi români din Tereblcea, Oprişeni şi Grăniceşti. Am ajuns aşa departe ca românii de pe la sate să intre, ca membri, la o bancă rusească de la oraş, măcar că au astfel de bănci româneşti prin satele lor. Seara a aflat loc o petrecere poporală, la Palatul de bere, la care au participat şi români, decoraţi cu eşarfe ruseşti. O ironie nemaipomenită, când vezi că un român păcătos, îmbrăcat în costumul său naţional, dar cu eşarfa rusească pe piept, agită pentru ruşi”[9].

 

1907: Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner[10], în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Iordachi BULIGA (31 ani în 1907) din Grăniceşti.

 

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Grăniceşti, comună rurală, districtul Si­ret, aşezată între pârâul Horaeţ şi dealul Stârca, la hotarul dis­trictelor Suceava şi Rădăuţi. Suprafaţa: 12,48 kmp; po­pulaţia: 1.183 locuitori români, de religie gr. or. Este străbătută de drumul principal Siret-Suceava. Are o şcoală populară, cu o clasă, şi o biserică parohială, cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”. Această comună este men­ţionată, pentru prima oară, într-un hrisov din 13 Martie 1615, prin care domnul Mol­dovei, Ştefan Tomşa, o dăruieşte mănăstirii Solca. Această danie a fost confirmată şi de Radu Mihnea, prin hri­sovul din 20 Februarie 1625. La 1776, se afla tot în po­sesia numitei mănăstiri. La 1780, a fost unită cu comunele Iacobeşti, Romaneşti şi Găureni (districtul Suceava). Populaţia, formată din locui­tori originari, peste care au venit emigraţi din Transil­vania, se ocupă cu agricultura şi cu creşterea vitelor. Comuna posedă 833 hectare pământ arabil, 226 hectare fânaţuri, 11 hectare grădini, 135 hectare imaşur, 1 hectar 50 ari pădure. Se găsesc 101 cai, 554 vite cornute, 664 oi, 348 porci şi 169 stupi”[11].

 

1914: „După recuperarea Cernăuţilor, ruşii au înaintat până la linia Siretului, linie care a fost ocupată de dânşii la prima înaintare. Deoarece, la prima ocupare, ruşii n-au trecut aproape deloc peste această linie – se zice că, din condescendenţă pentru România, teritoriul din susul acestei linii fiind aproape compact românesc – se credea că şi de astă dată ruşii vor sta pe loc, cu atât mai mult că şi frontul lor din Polonia era ţinut pe loc. În dosul acestei linii, austriecii înfiripaseră un început de viaţă normală. Toate autorităţile erau la locul lor, şcolile primare şi cele secundare deschiseră cursurile; se credea că iarna va trece fără turburare. Ofensiva rusească a venit în totul pe neaşteptate. Ea a început de-a lungul întregului front, de la Siret, în graniţa românească, şi până în munţi, la Seletin. Ruşii, dispunând de forţe superioare, au respins pe austrieci fără greutate. Trupele de apărare, compuse din Landsturm (glotaşii), din jandarmi, finanţeri, legionari români şi jungschultzen (un corp de voluntari, organizaţi milităreşte), au fost risipite, făcute prizoniere sau măcelărite. Ruşii au ocupat Siretul, care era apărat de vreo 200 de miliţieni, pe când poporul credea că, acolo, era concentrată o armată de 20.000 de soldaţi, şi au bombardat Rădăuţii, de pe înălţimile de la Frătăuţul Nou (Vulea) şi de pe Dealul Crucii (între Hadikfalva, adică Dorneşti, şi Rădăuţi). Înaintarea ruşilor s-a făcut aşa de repede şi pe neaşteptate, încât aproape toate autorităţile au fost surprinse. Elevii şcolilor primare şi secundare erau în sălile de curs, când cazacii şi-au făcut apariţia în oraş. Punând stăpânire pe oraş, cazacii, în primul moment, s-au dedat la prădăciuni, de pe urma cărora au avut de suferit câteva persoane. Prădăciunile au fost curmate pe loc şi liniştea restabilită. De Crăciun, cazacii au organizat o petrecere, în casele lui Fuchs (Leo Fuchs, inginer constructor, pe atunci primar al Sucevei, care fugise în Burdujeni – n.n.), la care au participat şi câţiva funcţionari din Burdujeni, pe care curiozitatea îi adusese la Suceava. S-a toastat pentru ţar şi rege şi s-au tras focuri de puşcă în tavan, aşa că tot tavanul a rămas găurit. După ce s-a aşezat o mică garnizoană, cu un comandant, care e un căpitan, grosul armatei s-a îndreptat spre munţi, peste Marginea, Solca. Numai prin Rădăuţi au trecut, în primele zile ale ocupaţiei, 20.000 soldaţi şi vreo 40 tunuri.  Trupele care operaseră în regiunea Siretului şi o parte din cele de la Rădăuţi s-au îndreptat, apoi, spre Suceava. Trupele austriece trebuiau să le reziste pe o linie de apărare, care se întindea de la satul Grăniceşti, peste localitatea numită Brahoaia, spre Mitocul Rădăuţului. Pe această linie, care închidea drumul de la Siret şi de la Rădăuţi, erau aruncate tranşee. Dar împotrivirea a fost scurtă: trupele austriece s-au retras spre Iţcani, unde un grup de 40 de oameni primi ordin, de la colonelul Fischer, să se opună; rezistenţă inutilă. Retragerea acestor trupe spre Suceava, între ei şi legionarii români, şi halul în care se aflau au provocat mila şi compătimirea tuturor celor care i-au văzut. Ruşii, ajungând la Hatna (Dărmăneşti – n.n.), n-au continuat drumul spre Iţcani, ci au trecut apa Sucevei, la Rădăuţi, unde au surprins un tren austriac, care, în cea mai mare linişte, îşi urma calea spre munţi”[12].

 

1914-1918: Ţi-au dat obolul de sânge pentru Bucovina „Rezervistul Amfilochie Chiţan, Grăniceşti, Regimentul 22, rănit”[13]; „Infanteristul Avacum Mitiu, Grăniceşti, Regimentul 22, prizonier; Infanteristul George Chiţan, Grăniceşti, Regimentul 22, rănit”[14].

 

1920: Deciziune de expropriere No. Ag. 282/20. Deciziunea Comisiunea agrare de ocol Siret, cu care s-a decis exproprierea corpului dominical fasc. No. 449 Grăniceşti, din registrele fonciare pentru moşiile bucovinene, în suprafaţă de 62 ha 35 a 20 mp, proprietatea Fondului bisericesc ort. or., în folosul „Fondului de pământ buco­vinean”, a devenit definitivă”[15].

 

1941-1957: Toader Clipa-Donuţă, un octogenar cu nici un fir de păr alb pe creştet, vioi, cu o casă durată între lunci şi ogoare, cu staulul inimii plin de amintiri pe care le povesteşte cu un fel de veselie copilărească de parcă nu ar fi drame, s-a născut în 13 august 1922 în „satul pâinii” Grăniceşti, Suceava. La 20 de ani, în plin război mondial, se numără între soldaţii din unitatea 8 Vânători Cernăuţi; în timp ce era acasă, într-o scurtă permisie, tobele au anunţat pe uliţe mobilizarea. S-au format coloanele şi, pe jos, trupele au ajuns în Ucraina; în acest timp, companii româno-germane se întorceau de la Cotul Donului. A urmat o întoarcere în ţară, un cantonament în zona Fălticeni-Neamţ. Aici au avut lor confruntări cu sovieticii, care au urmărit îndeaproape trupele retrase. La scurt timp a urmat alianţa de la 23 august 1944. Toader Clipa-Donuţă relatează: „În 24 august eram la Mărăşeşti, aici ni s-a ordonat să nu deschidem foc căci sovieticii ne sunt aliaţi; dinspre ruşi însă s-au auzit câteva focuri care nu au făcut victime. Dacă acesta a fost ordinul, până la Roman, unde am fost cantonaţi, cu promisiunea că vom ajunge liberi acasă, am străbătut drumul fără echipament militar, fără arme. În 25 august, sovieticii ne-au încolonat şi ne-au dus pe jos la Târgu Frumos – aici nu mai era comandament, ci lagăr. Calvarul începuse. După 24 de ore am făcut un nou popas în Făleşti – Basarabia, apoi în Bălţi. La Bălţi era un lagăr înfricoşător populat de vreo douăzeci şi cinci de mii de prizonieri. Când se făcea numărătoarea acestora la anumite intervale, dacă cineva lipsea, era înlocuit cu oricine, la întâmplare, dintre civili, copilandri, tineri ori vârstnici. Se întâmpla că unii evadau din coloană, în mers, ori alţii, bătrâni, bolnavi, epuizaţi nu mai puteau ţine pasul cu rigorile. Când eram în lagărul din Bălţi, au trecut câteva avioane care au bombardat oraşul şi lagărul, cu scopul de a sparge gardul pentru a scăpa măcar o parte dintre cei internaţi; nu ştiu cui au aparţinut avioanele şi de cine au fost trimise; se spunea că ar fi fost nemţeşti. Imediat au sosit trenurile, cu vagoane de marfă, înghesuiţi, câte o sută ori mai mulţi, sub comanda unuia mai isteţ dintre noi, de regulă cunoscător de puţină limbă rusească, am ajuns în oraşul Crasnadon. Am călătorit vreo patru zile; când trebuia alimentată locomotiva, stăm pe unde apucam, în câmp pustiu, în locuri necunoscute. Setea întrecea foamea, somnul în picioare, supravegherea severă, injuriile, sufocarea în mediul aglomerat ne măcinau lent. Şi dincolo de acestea, muţenia, lipsa de comunicare. Nu ni se permitea nici un cuvânt – mergeam ca animalele inconştiente spre abator… Lângă mine erau consătenii Ştefan Moroşan, Iordache Buliga, Anton Moroşan, Nicolae Moroşan al lui Ştefan, Aurel Teodorovici, Gheorghe Buliga şi Gheorghe Moloci. Gheorghe Petrovici-Ghiorghieş, ieşind din coloană, asumându-şi un mare risc, a fugit. La vreo douăzeci de kilometri de Crasnadon erau minele din Dombas. Coloana noastră înaintând tot pe jos, a ajuns în lagărul nr. 8 Dombas în septembrie ’44; am stat acolo mai întâi în carantină, vreme de douăzeci de zile. Erau acolo români închişi încă de după momentul Cotul Donului; unii dezafectau minele închise, alţii deja robeau în subterane. Se muncea greu, în condiţii inumane, primitive, pe genunchi şi pe coate, câte doisprezece, treisprezece ore. În brigadă erau câte o sută de oameni; praful de cărbune, lămpile cu fitil fumigen, de motorină, ne asfîxiau. La o numărătoare de oameni, am auzit că în Dombas sunt internaţi cam patru mii cinci sute de muncitori. Munceau în trei schimburi: dimineaţa de la 7 la 14,15, schimbul întâi; de la 14-19, schimbul al doilea şi de la 19 până la 7, 8 dimineaţa, schimbul dublei nopţi, căci noapte era şi afară, şi înăuntru. Condiţiile erau mai austere decât în puşcărie. Dar nu ajungea foamea, frigul, setea şi batjocura, după Crăciunul lui ’45 au urmat şi alte încercări: tifosul şi dizenteria care numai bine s-au întâlnit cu milioanele de păduchi care mişunau pretutindeni”[16]. „Porfirie Clipa (n. 1912 în Grăniceşti, Suceava). Tânăr înrolat în armata română, în detaşamentul 8 Vânători, Cernăuţi, a figurat într-un batalion de alarmă în Hotin. Prin ’38 este angajat în Poliţie, gardian public în Rădăuţi, în vreme ce şef era Cudla; până la armistiţiu a fost evacuat în Oltenia, la Caracal. A urmat o perioadă de arestări; evreul Hilzerat a operat anumite trieri, eliberându-l şi recomandându-l pentru a-şi continua activitatea în poliţie. Înfiinţarea miliţiei însă 1-a împiedicat, fiind considerat slujitor al regimului burghez”[17]. „Un alt caz în vecinătatea celui înscris, este domnul ing. dr. Teodor Mardare Gherasim, publicist şi memorialist stabilit în America, n. la 20.03.1929 în localitatea Grăniceşti, judeţul Suceava. A fost arestat cu trei zile înaintea terminării Facultăţii de Ştiinţe Economice din Bucureşti, la 21 mai 1952, din căminul de studenţi, împreună cu prof. univ. Dionisie Cornea, originar din comuna Bahrineşti-Bucovina; acesta pentru o poezie a primit zece ani, iar Teodor Gherasim pentru că a dus alimente pentru cei arestaţi care zăceau în spitale şi în închisori, la gara Ţibeni, la un tren ce venea dinspre Nisipitul Putnei (alimentele le-a transportat cu căruţa; era Joia Mare), a primit doisprezece ani”[18].

 

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[19], următorii învăţători şi învăţătoare: Cojocaru Ana, comuna Grăniceşti, jud. Rădăuţi, media 8,37; Florea Livia, comuna Grăniceşti, jud. Rădăuţi, media 8,18”.

 

1947: Se stabilesc pe posturi „învăţătorii[20] Drăghii Ioan, de la Putna, la Grăniceşti; Breabăn Aglaia, de la Horodnicu de Sus, Est, la Grăniceşti; Grecu Victoria, de la Grăniceşti, Ţibeni, la Văşcăuţi, p. IV, cea mai mare în grad; Ignătescu Ana, de la Grăniceşti, Ţibeni, la Grăniceşti, post IX, apropiere de soţ, învăţător; Bucescu Eufrozina, de la Vicovul de Sus, Laura, la Grăniceşti, p. X, apropiere de soţ, preot”.

 

1948: „Tablou de întreprinderile naţionalizate trecute în administrarea comunelor, potrivit dispoziţiunilor art. 1, aliniatul penultim, din legea N. 119 din 1948, şi pentru care urmează să se ia deciziuni în cauză de către Preşedinţia Consiliului de Ministri: Moara fostă proprietate a lui Beer Salomon din comuna Grăniceşti, satul Ţibeni”[21].

 

În anii grei ai comunismului şi ai post-comunismului, altarul bisericii din Grăniceşti a fost slujit, vreme de mai bine de o jumătate de veac, de poetul, memorialistul, teologul, graficianul şi muzicianul Constantin Hrehor.

 

 

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 340

[2] Călători, XIX, I, pp. 156-159

[3] Raffelsperger, Franz, Itinerär oder Verzeichniss aller Postrouten in den k. k. österreichischen Staaten, Wien 1851, pp. 53, 54

[4] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[5] Prin urmare, este vorba despre o așezare preistorică, care, așa cum se întâmplă adesea, a avut o durată foarte lungă, de la perioada în care au fost folosite pietre lustruite, până în adâncul Evului Mediu. Peretele uscat și acea groapă asemănătoare nu este sigură. Printre cioburile de argilă, sunt deosebit de vizibile cele de grosime neobișnuită și formă rotunjită neregulată; dar cele mai frecvente sunt toartele vaselor, confecționate din lut topit, parțial cu o muncă foarte atentă și o netezire fină. Multe dintre ele amintesc de cioburile de vase găsite, în număr mare, în morminte și așezări preistorice din Galiţia (Horodnica); o perioadă ulterioară – cea a stăpânirii romane în Dacia – este reprezentată de monedele romane. Două resturi de vase din lut fin, bine îngropat, care prezintă caracteristicile roții olarului, aparțin perioadei romane. Mai mult, o parte dintre numeroasele oale pot aparține și Evului Mediu (nota Redacției „Mittheilungenului”).

[6] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 45-71

[7] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 45, 1876 p. 34, 1907 p. 132

[8] Weigand, op. cit., pp. 7-17.

[9] Apărarea Naţională, Nr. 13, Anul I, Cernăuţi, duminică 18 noiembrie stil nou 1906, p. 4

[10] MATTHIAS FRIEDWAGNER, Rumanische Volkslieder aus der Bukowina, Konrad Triltsch Verlag Wurzburg, 1940

[11] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 103

[12] Adevărul, 28, nr. 9994, 8 ianuarie 1915, p. 3

[13] Viaţa Nouă, IV, nr. 157 – Supliment, din 8 iulie n. 1915

[14] Viaţa Nouă, IV, nr. 182, 4 iunie n. 1916, p. 8

[15] Monitorul Bucovinei, Fascicula 17, Cernăuţi, 1 iunie nou 1921, pp. 213-216

[16] Hrehor, Constantin, Muntele mărturisitor , Iaşi, Apologeticum 2004,  pp. 16, 17

[17] Ibidem, p. 176

[18] Ibidem, pp. 211, 212

[19] Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552

[20] Monitorul Oficial, Nr. 135, 17 iunie 1947, p. 4911

[21] Monitorul Oficial, Nr. 229, 2 octombrie 1948, p. 7968


Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Gemenea

 

Gemenea – Wikipedia, foto: Tudormrc

 

 

GEMENEA. Amintit în izvodul moşiilor mănăstirii Voroneţ din 24 iunie 1775, drept cătunul Gemine, Gemenea avea, în 1774, 21 familii ţărăneşti, iar în 1775, menţionat drept Gemenea, din Ocolul Câmpulung Moldovenesc, era un sat populat cu 2 popi şi 83 ţărani, trei familii ţărăneşti provenind din Ardeal, cea a lui Iosif UNGUREAN, sosit din Sângeorz, în 1761, cea a lui Titian UNGOCI, venit din Maier, în 1763, şi cea a lui Istrate UNGUREAN, sosit din Borşa, în 1765. Sporul uriaş de populaţie se datorează colonizării, din acel an, 1775, cu populaţie ruteană.

 

În perioada 1782-1787, câţiva agricultori şi meşteşugari germani, proveniţi din Franconia şi din  Bavaria, se stabilesc la Gemenea.

 

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Suceava – Gura Humorului (tribunal districtual), Băişeşti cu Stănileşti sau Cornu Luncii, Berchişeşti, Braşca, Drăgoieşti cu Lucăceşti şi Folowanik, Gemenea cu Slătioara şi Ostra pe Graniţă, Ilişeşti, Joszeffalva, Capu Câmpului, Capu Codrului cu Păltinoasa, Mănăstirea Humorului cu Bori, Pleşca şi Buchenhain sau Poiana Mikuli, Corlata, Măzănăieşzi cu Stejăroaia, Stulpicani cu Plutoniţa, Doroteea, Voroneţ cu Bucşoaia şi Frasin”[1].

 

1874: Biserica Sfinţilor Petru şi Pavel din Gemenea a fost construită, în 1874, de Costan MAZERE şi Nistor FLOCEA, dar a fost sfinţită abia în 1890. În 1907, paroh era Policarp POPESCUL, născut în 1857, preot din 1887, paroh din 1898, iar cantor, din 1900, Ilie HUTU.

 

În 1890, satul „Gemine” avea 673 locuitori, păstoriţi de parohul Policarp Popescul şi de cantorul bisericesc Samuil Şindilariu. Primar era Iosif Bucovschi, iar învăţător – Georgie Gramatovici.

 

1894: O şcoală cu o clasă a funcţionat, la Gemenea, din 1894[2].

 

1899: „Drumuri forestiere, însumând aproximativ 15 kilometri, au fost create pe văile Gemenea, Muncel și Botuşan, iar o potecă forestieră, de 6 kilometri, în Braniştea. Gara Frasin este conectată cu fierăstrăul fabricii, iar aceasta este conectat, cu o pistă industrială, la stația gării locale Frasin. Pista are direcții și condiții de pantă foarte favorabile. Raza minimă este de 80 de metri, cel mai mare gradient, pe linia principală, nu este mai mare de 33 grade 2 minute pe milă, iar pe pistele laterale, de 41 grade 8 minute pe milă”[3].

 

1907: „Nu de mult, erau păreţii crâşmelor din Valea Suhei împestriţaţi de afişuri, care anunţau că Aurel Onciul vine să predea alegătorilor fericirea. Cinci zile a petrecut Aurel Onciul în valea Suhei şi ţinea câte 2 adunări pe zi; în urmă, însă, i-a părut rău că a fost prin Valea Suhei… În Gemene, nu a aflat pe nimene acasă şi s-a dus de acolo fără ispravă, supărat că s-a stâlci pe tarniţa muntenească – îmblă călare –, fără să aibă vreun folos”[4].

 

18 aprilie 1907: „S-a ales, cu majoritate mare, contele Bellegarde, cu 4.653 voturi; Onciul a obţinut 2.755, iar Stefanelli, 1.014”. La „Gemine”, Bellegarde a obţinut 184 voturi, Aurel Onciul – nici un vot, iar T. V. Stefanelli, doar 14 voturi. „Cine e Bellegarde acesta, care a pu­tut obţine un succes atât de frumos, în cel mai conştient cerc electoral românesc?, vor întreba mulţi. Bellegarde e neamţ de origine romanică, om cu mare avere; venit, de câţiva ani, ca prefect la Câmpulung, şi-a câştigat, prin purtarea sa blândă cu ţăranii, prin jertfele materiale ce le-a făcut (ca epitrop a o mulţime de copii orfani, a scăpat de ruină o mul­ţime de gospodării ţărăneşti, plăteşte permanent un avocat pentru ţă­rani, scurt a făcut minuni) încrederea ţărănimii, părăsită de conducătorii ei şi tratată brutal de administraţie. N-a candidat, ci a fost rugat să pri­mească candidatura; a părăsit, îndată ce s-a decis să primească candi­datura, judeţul şi a petrecut, până câteva zile înainte de alegeri, la Viena; când s-a întors în ţară, însă, n-a trecut pe teritoriul districtului Câmpu­lung, credincios cuvântului dat, până după alegeri. Contra lui n-a putut răzbi nici unul dintre candidaţi, nici chiar Onciul, care se bucură desi­gur de multe simpatii în district, căci pentru acela (pentru Bellegarde – n. n.) au agitat faptele sale şi cei mai buni agitatori ai maselor: ţăranii înşişi. Se povesteşte că ţăranii din Câmpulung au inundat comunele cercului electoral şi au agitat cu deosebită căldură pentru Bellegarde. Care va fi ţinuta lui în parlament?, e întrebarea ce şi-o pun mulţi, îngrijaţi. Deocamdată se ştie că a promis să se înscrie în Clubul Românilor şi că va sprijini reformele lui Aurel Onciul. Mulţi aşteaptă de la activitatea lui o eră de aur pentru Câmpulung; deşi mulţi alţii consideră mandatul ca pierdut pentru 6 ani… Viitorul va dezlega această interesantă enigmă”[5].

 

1907: Vânzarea pădurilor din Gemene. În luna Septemvrie 1905, au prezentat mai mulţi comercianţi oferte pentru cumpărarea lemnului de construcţie, aflător în pădurile comunei Gemene. Între aceste oferte, se afla şi aceea a lui Israel Gottmann, din Gurahumorului, care oferise 21 coroane pe copac sănătos; adică un preţ de dă Doamne. Comitetul comunal, în şedinţa sa din 18 Septemviie 1905, a ţinut însă să respingă aceste oferte făcute, şi anume pe motivul că ea nu intenţionează vânzarea lemnului, ci doreşte a da lemnul în schimb pentru un munte cu păscătoare mănoasă. La această şedinţă, se prezintă şi Moses Eisenkraft, din Vama, care făcuse următoarea ofertă: „Pentru 15.000 copaci sănătoşi, în diametru de cel puţin 40 cm, din revirul Chicera şi Măgura, mă oblig a da în posesiune comunei Muncelul Mic, Arşiţa Filimonu etc. (sau) solvind ca plată pe fiecare copac, de calitatea de mai sus, suma de 10 coroane şi depun, pentru împlinirea schimbului proiectat, drept garauţă, suma de 6.000 coroane; declar însă că muntele amintit este proprietatea fondului religionar gr. or. şi ca am înaintat direcţiunii bunurilor fond. relig. gr.-or o ofertă de a schimba acest munte pentru alte locuri, care sunt în posesiunea mea şi de care numitul fond are mare lipsă. În caz să nu-mi succeadă acest schimb, eu mă oblig a plăti comunei o amendă de 5.000 coroane. Pentru finalizarea acestei tranzacţiuni, pretind un timp de 6 luni”. Acest proces verbal s-a făcut noaptea, fiindcă Eisenkraft avea nevoie şi grabă mare de a finaliza aceasta afacere încă în aceeaşi seară… Consiliul comunal a hotărât, în şedinţa lui din 18 Septemvrie 1905, a face un schimb cu Moses Eisenkraft, sub următoarele condiţiuni: Eisenkraft are să ia în primire de la comună 15.000 copaci sănătoşi, în diametru de cel puţin 40 cm, în revirul Chicera şi Măgură, şi se obligă a da în proprietatea comunei muntele Muncelul Mic etc. sau a solvi 10 coroane pentru fiecare copac… Ivinduse, faţă de acest proces verbal, nedumeriri întemeiate, s-a iniţiat în chestiune, din partea comitetului ţării, o cercetare penală prin tribunalul din Suceavă. Tribunalul a sistat, în urmă, pe baza stării lucrurilor, urmărirea afacerii şi comitetul ţării, neînaintându-se, până la moment, din nici o parte, protest contra acestei vânzări, somează, în fine, consiliul comunal de a încheia contractul de vânzare cu Moses Eisenkraft, care are are să solvească 10 coroane pentru cei 15.000 copaci până cel târziu în 14 zile şi să înainteze, în acelaşi timp, prefecturii petiţia pentru încuviinţarea tăierii lemnelor vândute… Comuna Gemene primeşte, deci, după hotărîrea comitetului ţării, pentru 15.000 copaci, suma de 150.000 coroane, plus 5.000 coroane penalizare, plus 10.000 coroane dăruşag, prin urmare, în total, 165.000 coroane; pierde însă, în acelaşi timp, neacceptând oferta lui Guttman a 21 coroane copacul, prin urmare, în total 315.000 şi neprimind muntele promis de la Eisenkraft, fiind falsificat procesul verbal, încâl el nu mai are dătorinţa de a-l da în sama comunei, suma bagatelă de 150.000 coroane. Dacă o comună, la o unică vânzare, pierde o sumă atât de considerabilă, cu ştirea comitetului ţării, atunci să ne mirăm că singuraticii indivizi sunt cu trupul viu prada vampirilor străini în însăşi ţara lor?”[6].

 

1907: Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner[7], în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Policarp POPESCU (paroh, 45 ani în 1908) din Gemenea.

 

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Gemine, comună rurală, districtul Câmpulung, aşezată pe o mare întin­dere, de-a lungul pârâului cu acelaşi nume, afluent al pârâului Suha. Suprafaţa: 53,01 kmp; popu­laţia: 673 locuitori, în majori­tate huţani, de religie gr. or. Se compune din vatra sa­tului, cu 434 locuitori, şi din cătunele: Junci, Mesteceni, Mestişoara, Runcul, Şipota şi Ur­zica. Este legat de Stulpicani printr-un drum neîntreţinut. Are o şcoală populară, cu o clasă (deci, 30 şcolari – n. n.) şi o biserică parohială, cu hramul „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”, de care depind biseri­cile filiale din Slătioara şi Ostra. Aparţinea, la 1776, mănăstirii Voroneţ. În privinţa numelui său, sunt două tradiţiuni. Dupa una, comuna îşi derivă numele de la primii locuitori ai săi, care erau gemeni; iar după cealaltă, de la întemeietorul ei, numit Geman, un monah fugit din mănăstirea Rarău şi pripăşit acolo (toponimul exista şi pe la 1500, dar legenda-i legendă – n. n.). Populaţia, formată din huţani şi din colonişti români transilvăneni, se ocupă cu prăsila de oi şi cu exploatarea pădurilor. Comuna posedă 74 hectare pământ arabil, 944 hectare fânaţuri, 8 hectare grădini, 387 hec­tare imaşuri, 3.820 hectare pă­duri. Se găsesc 51 cai, 462 vite cor­nute, 1.500 oi, 260 porci şi 72 stupi de albine. Gemine, afluent al pârâului Suha, ce se varsă în Moldova. Răsare de sub poa­lele munţilor Sturzi şi Căpăţâna, aproape de hotarul României, şi, trecând prin satul Gemine, mai primeşte pârâiaşul Plotoniţa, cu Slătioara, şi pârâul Adina. Ocolind culmea Dealul Grosului şi partea de Est a Opcinei Ursului, se revarsă în Suha, mai jos de comuna Stulpicani. Jundi, cătun, pendinte de comuna Gemine, are 4 case şi 16 locuitori. Mesteceni, cătun, are 3 case şi 8 locuitori. Mestişoara, cătun, are 2 case şi 10 locuitori. Runcul are 7 case şi 34 locuitori. Şipota are 10 case şi 47 locuitori. Urzica are 16 case şi 65 de locuitori”[8].

 

1913: „Înainte de doi ani (1911 – n. n.) s-a alcătuit în Gemene o şcoală particulară românească, care dă rezultate foarte bune şi, odată cu înfiinţarea acestei şcoale, au înaintat locuitorii o cerere către autori­tatea şcolară pentru revizuirea uricului de fondare a şcoalei publice („Überprüfung der Stiftungsurkunde”). Doi ani aşteaptă însă au­toritatea şcolară pentru a ordona revizuirea uricului de fondare, cerută de majoritatea locuitorilor din Gemene, pe când falsificatele cu care operează ucrainii se rezolvă în câteva săptămâni… Înainte de 3 săptămâni, dumineca dimineaţă, în 24 August, pe când poporul adunat în biserică asculta încă sfânta liturghie, se întâmplase în cancelaria comunală din Gemene ceva neobişnuit. Vornicul satului şi învăţătcriul Antoniuc (amândoi duşmani neîm­păcaţi ai românilor) umblau ba încoace, ba încolo, punând la cale lucruri vajnice. Deodată, intră în cancelaria comunală un domnişor, de care se zicea că e de la căpitănie (prefectura din Câmpulung – n. n.). Mai mulţi bătăuşi se postaseră la uşa cancelariei de afară. Domnişorul de la căpitănie se puse la masă, să scrie, şi vornicul strigă mai mulţi gospodari, pe nume, să intre înăuntru câte unul. Trecând cel strigat printre bă­tăuşi, aceştia îi ghionteau cu pumnii în mod bestial, din amândouă părţile, şi-i ziceau: „Caje şo te rusen!” („Spune că eşti rus!”). Aşa au trecut 40 de inşi printre rândurile bătăuşilor, cu toţii căpătând ghionturile de rigoare. Se poate prea lesne înţelege că puţini vor fi avut tăria să înfrunte sălbătăcia haidamahilor, plătiţi de ucraini, şi să rostească înaintea comisarului că voiesc şcoală româ­nească, unde se vedeau înconjuraţi numai de duşmani şi n-aveau pe nimeni cine să-i ia în scut, dacă se gândeau că au să treacă şi la ieşire prin ceata de bătăuşi. Dar nici în cancelarie, în faţa comisarului, nu erau scutiţi cei citaţi. Aici, vornicul şi cu învăţătorul dezvoltau un terorism nemaipomenit. Astfel, la răspunsul hotărât al unui gospodar: „Sunt român şi vreu ca şi copilul meu să înveţe româneşte, în şcoală!”, se repezi vornicul, cu mâna rădi­cată în mod ameninţător asupra gospodariului, strigând furios: „Tu vrei româneşte, eu te-oi învăţa nemţeşte!”. Supt împrejurările acestea, numai 11 din cei 40 citaţi au glăsuit pentru şcoală românească, ceilalţi, vrând-nevrând, şi-au dat con­simţământul pentru „şcoala ucraină”. Dar noi putem fi mândri de curajul celor 11 inşi, care, cu toată teroarea exercitată asupra lor, cu toate loviturile aplicate în coastele lor de bătăuşii năimiţi cu bani ruseşti, n-au vrut să se lepede de naţia şi limba lor. Ei au avut de suferit un adevărat martiraj, pentru că n-au vrut să-şi vândă neamul şi trecutul lor. Aceste le-a aflat numai din întâmplare secrearul Societăţii pentru cultură şi le-a adus la cunoştinţa comitetului. Comitetul a ru­gat pe domnii deputaţi Bejan şi Sârbu ca să facă demersuri ener­gice la reprezentanţa guvernului din Cernăuţi La intervenţia deputaţilor, s-au făcut capăt nelegiuirilor ce se comiteau în Gemene şi s-a sistat „revizuirea uricului şcoalei”. Va să zică, la revizuirea uricului de fondare a şcolii (căci de aceasta era vorba mai sus), în loc să se purceadă în mod nepărtini­tor, pentru a se împlini dorinţa şi a românilor, se convoacă par­tidele, în taină, pe timpul liturghiei, aşa ca unul să nu ştie de altul, şi se admite ca rutenii să-şi organizeze bande de bătăuşi, pen­tru a silui voinţa sătenilor, se admite ca rutenii – vornicul şi învăţătorul – să dezvolte o agitaţie pe faţă, chiar în prezenţa delegatului căpităniei”[9].

 

1914: „În Gemine a existat o şcoală românească, care s-a prefăcut, peste noapte, în şcoală ruteană, în baza unei hotărâri a comitetului comunal, care a fost aprobată, fără întârziere, de con­siliul şcolar de ţară. Câte hotărâri au făcut, până acum, comi­tetele comunale din Mihalcea, Danila, Calineşti şi din alte sate pentru Şcoala românească? De ce nu se execută aceste hotărâri făcute de ani de zile? Sau n-au hotărârile acestor comitete aceiaşi valoare ca a comitetului din Gemene? Cercetările, care au început a se face, în anul acesta, în Gemine, pentru stabilirea raporturilor de limbă la şcoala primară de acolo, odată curat românească, azi curat ruteană, se fac sub presiunea celui mai nemaiauzit terorism, exercitat de comitetul comunal, în frunte cu primarul, şi de învăţătorul rutean, care, cu toate plângerile motivate ce s-au făcut împotriva lui, rămâne şi mai departe în Gemene, spre a tulbura buna înţelegere dintre locuitori”[10].

 

1916: Ioan a lui Nicolai Ignătescu, din Gemene, a participat la război şi ar fi căzut pe frontul italian, în anul 1916, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Victoria a lui Ioan Ignătescu, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[11].

 

1917: „Cu toate acestea, comunicatul rus din 7 august anunța că două regimente, însărcinate tocmai cu paza acestei răscruci de drum, între Cotârgași și Borca, au abandonat postul, astfel încât linia de apărare trebuia mutată înapoi, în est. Deci, stăpânii răscrucii au ajuns austriecii şi germanii, care s-au stabilit pe Bistrița. Prima lor idee pare să fi fost să-și lărgească poziția acolo, stabilind legătura, în stânga lor, cu coloana care operează la aproximativ 35 de kilometri, în nord, pe valea râului Moldova, care trece prin Câmpulung, spre Gura Humorului. Pe 8 august, de fapt se lupta pe întregul front, de la Câmpulung spre sudul Bistriței, ca și cum cele două coloane ar vrea să efectueze o operațiune concertată. Coloana de la Câmpulung a câștigat un succes la extrema dreaptă, prin apucarea înălțimilor la vest de Gemenea, un sat aflat la o duzină de kilometri sud de râul Moldava; a doua zi, va ajunge un pic mai la est de Gemenea, în Şipot. Interesul acestui moment este de a deschide o cale laterală spre front, spre a-l readuce pe Moldava, printr-o mișcare de învăluire, în spatele rușilor, care se apără acolo din Vama. Într-adevăr, în curând va fi anunțat că înălțimile din jurul Vamei au cedat și că inamicul avansează spre Gura Humorului. Pe scurt, operațiunile pe râul Moldava pot fi rezumate după cum urmează: austro-germanii, care doreau să înainteze spre Gura Humorului, au fost opriți la înălțimile Vamei, la o duzină de kilometri est de Câmpulung; apoi au executat o mișcare de învăluire, pe scară largă, prin dreapta lor, care i-a dus, printr-un ocol, în spatele poziției de apărare a ruşilor; aceste mișcări de cotitură sunt clasice în războiul montan”[12].

 

1941: „Tablou de condamnaţii care au beneficiat de suspendarea executării pedepselor, conform decretului-lege Nr. 1.132/941, Monitorul Oficial Nr. 94 din 1941, Tribunalul Iaşi[13]: Droniuc Dumitru, tâmplar, cu ultimul domiciliu în comuna Gemenea, jud. Câmpulung, născut în comuna Gemenea, jud. Câmpulung, condamnat de Tribunalul Militar al Corpului IV Armată, pentru ultraj cu violenţă, la 2 ani închisoare corecţională şi un an interdicţie, conform art. 255, 253 şi 254 din codul penal; Ceazan Emilian, muncitor, cu actualul domiciliu în comuna Gemenea, jud. Câmpulung, născut în comuna Gemenea, jud. Câmpulung, condamnat de Tribunalul Militar al Corpului IV Armată, pentru ultraj cu violenţă, la 6 luni închisoare, conform art. 255, 253 şi 254 din codul penal”.

 

1941: „Se publică mai jos lista Nr. 9[14], de gradele inferioare (trupă), morţi pentru patrie în actualul război, începând de la 22 iunie 1941, ora 24: Spaniuc Gheorghe, fruntaş, ctg. 1938, cu ultimul domiciliu în com. Gemenea, jud. Câmpulung, mort la 17 iulie 1941”. „Se publică mai jos Lista Nr. 13, de gradele inferioare (trupă), morţi pentru patrie, în actualul război, începând de la 22 iunie 1941, ora 24[15]: Soroceanu Victor, fruntaş, ctg. 1936, cu ultimul domiciliu în comuna Gemenea, judeţul Câmpulung, mort la 6 iulie 1941”

 

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[16], următorii învăţători şi învăţătoare: Tudoraş Tatiana, comuna Gemenea, jud. Câmpulung, media 7,11”.

 

1949: Este numită, în învăţământul elementar, ciclul I[17], Tăbăcaru Elena, directoare la Şcoala elementară Gemenea.

 

 

[1] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[2] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1907 p. 97

[3] Engel, Alexander von, Österreichs Holz-Industrie und Holdzhandel, I Theil, Wien 1907, pp. 196-202

[4] Apărarea Naţională, Nr. 33 şi 34, Anul II, sâmbătă 4 mai stil nou 1907, p. 2

[5] Gt., Viața Românească în Bucovina, în Viața Românească, Volumul V, anul II, Iași 1907, pp. 304, 305

[6] Apărarea Naţională, Nr. 93, Anul II, 15 decembrie stil nou 1907, pp. 2, 3

[7] MATTHIAS FRIEDWAGNER, Rumanische Volkslieder aus der Bukowina, Konrad Triltsch Verlag Wurzburg, 1940

[8] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, pp. 101, 102

[9] Revista Mazililor şi Răzeşilor Bucovineni, Nr. 6, Anul III, 18 septembrie 1913, pp. 85-89

[10] Gazeta Mazililor şi Răzeşilor Bucovineni, Nr. 10, Anul III, 26 februarie 1914, p. 150

[11] Monitorul Bucovinei, Fascicula 19, Cernăuţi, 1 iulie nou 1921, pp. 244-254

[12] L’Ouest-Éclair, 10 août 1917, p. 3

[13] Monitorul Oficial, Nr. 115, 17 mai 1941, pp. 2684-1686

[14] Monitorul Oficial, Nr. 202, 27 august 1941, pp. 5043 şi următoarele

[15] Monitorul Oficial, Nr. 220, 17 septembrie 1941, pp. 5543-5549.

[16] Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552

[17] Monitorul Oficial, Nr. 20, 25 ianuarie 1949, pp. 845, 846


Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Gavrileşti

 

 

 

GAVRILEŞTI. Întărit, în 2 iulie 1445, de Petru Aron Vodă, lui Mihail logofăt (cel care va negocia tributul cu turcii), care-l cumpărase de la Manea globnicul, Gavrileştii, „un loc din pustie, aproape de graniţa leşească, anume seliştea Gavrilouţi, ca să-şi întemeieze sat”, a fost populat până în 1446, când logofătului Mihail îi este confirmat „satul la graniţă, aproape de Sneatin, anume Gavrilouţi, ce el însuşi l-a întemeiat în pustie”, o reconfirmare primind şi din partea Alexandru Vodă, în 20 iunie 1453, pentru „un sat lângă Sneatin, anume Gavrilăuţi”.

 

În 7 mai 1473, când Dragoş Uşar cumpăra de la Cârste, cu 170 zloţi, „a sa moşie şi ocină, satul Ivancăuţi”, în hotarnica satului se menţionează şi Gavrileştii ( „la drumul Suhoversche, de aici la Havrileşti, până la Volhoveţ, cum au stăpânit în timpuri străvechi”).

 

Gavrileştii, sat pe Şoviţa, în Ţinutul Coţmanilor, megieş cu Cliveşti, Ivancăuţi, Davideşti, Stăuceni şi Malatineţ, încape sub stăpânire călugărească, din 26 august 1503, atunci când Ştefan cel Mare întăreşte Episcopiei din Rădăuţi mai multe sate din acel ţinut, inclusiv Coţmanul.

 

Din 9 mai 1682, când Stroescul face un schimb de moşii cu Episcopia Rădăuţilor, Gavrileştii scapă de jugul mănăstiresc, dar sunt vânduţi, în 15 februarie 1685, lui Vasile Volcinschi. Peste vremuri, adică în 9 octombrie 1744, Episcopia Rădăuţilor strică schimbul de moşii, făcut în 1682, şi Gavrileştii redevin proprietate episcopală.

 

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Gavrileşti „31 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, Vasile, 2 văduve, Maria preutiasă şi Sinka baba, 1 ţigan, Hrihor, 4 case pustii şi 23 birnici, şi anume: Ioniţă vornic, Fedor TUNCIUK, Ilii CIORNEI, Ivan MARTINIK, Iacob MANGIOC, Mihail MANGIOC, Toader dascăl, Vasile pânzar, Tudose CARALAŞCIUK, Iacob MELOVANSKI, Petrea TUDOSIICIUK, Marchin MANOILCIUK, Ivan SĂMENUC, Ivan ONICIUK, Vasile BĂLAN, Alecsa MANGIOC, Martin TULESCHII, Vasile MUTKO, Fedor MALANCIUK, Dămian BOIKO, Vasile PRISUNSKI, Alecsa LIUŞINKA şi Petro vataman.

 

În 1774, Gavrileştii aveau 33 de familii, iar în 1784, 58 familii ţărăneşti.

 

Din 1862, funcţiona, la Gavrileşti, o şcoală cu 3 clase[2].

 

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea raionului Coţman – Coţman (judecătorie de district), Berhomet pe Prut, Bordei sau Burdigeu, Davideşti, Dubăuţi, Havrileşti, Iujeniţa, Ivancăuţi, Clivodin, Laszkowka, Lujeni, Malatineţ, Mămăieştii Vechi, Mămăieştii Noi cu Cutul Strileţchi, Nepolocăuţi, Orăşeni, Oşehlib, Piedecăuţi cu Ţopeni, Revacăuţi, Revna, Şipeniţ, Şişcăuţi, Stăuceni, Suhoverca, Valeva, Viteleuca”[3].

 

1888: Biserica din Gavrileşti a fost construită între anii 1888-1889, fiind sfinţită abia în 1891. În 1907, paroh era George de TEUTUL, născut în 1860, preot din 1886, paroh din 1894, cantor fiind, din 1905, Nicolai GUTOWSKI, născut în 1871.

 

În 1890, comuna Gavrileşti avea 1.341 locuitori. Teodor Marteniuc era primar, Georgie de Teutul – paroh, Georgie Aniuk – învăţător, iar Ilie Nuţul – cantor bisericesc.

 

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Havrileşti sau Gavrileşti (ruteneşte Hawryliwce), comună rurală, districtul Coţman, aşezată, în masă com­pactă, pe partea dreaptă a pârâului Sovica, între Cliveşti şi Ivancăuţi. Supafaţa: 6,40 kmp; popu­laţia: 1.040 locuitori ruteni, de religie gr. or., precum şi puţini izraeliţi. Se află lângă drumul districtual Stăuceni-Nepolocăuţi. Are o şcoală populară, cu o clasă, şi o biserică parohială, cu hramul „Sfântul Nicolae”. Această comună este men­ţionată, pentru prima oară, într-un hrisov al Voevodului Alexandru, purtând data de 2 Iunie 1453, sub numele slav Gawrilovce, cu ocazia cum­părării ei de către Logofătul Mihail. După hrisoavele domneşti, unul din 1503, de la Ştefan cel Mare, şi altul din 1519, de la fiul său, Bogdan, se poate ve­dea că această localitate se afla în posesiunea episcopului de Rădăuţi, şi atunci, ca şi la 1776. Populaţia se ocupă cu agri­cultura. Comuna posedă 759 hectare imaşuri, 46 hectare păduri şi 39 hectare pământ arabil, 15 hectare fâna­ţuri, 26 hectare grădini, 29 hectare bălţi şi heleştee. Se găsesc 33 cai, 174 vite cor­nute, 241 oi, 59 porci şi 20 stupi de albine. Havrileşti, moşie, cu administraţie particulară. Suprafaţa: 3,06 kmp; popu­laţia: 50 locuitori germani, po­loni şi izraeliţi”[4].

 

1914-1918: Alexa a lui Daniil Malanciuc, născut în Gavrileşti, la 4 martie 1885, a plecat, în 1 august 1914, la război şi, ajungând în captivitate la italieni, se îmbolnăvise şi să fi murit într-un spital din Sassoferrato, Italia, cam în luna mai 1919. Până în prezent, n-a sosit nici o ştire despre el. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Saftei Malanciuc, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[5].

 

1920: Deciziune de expropriere No. Ra 173/20. Deciziunea Comisiunii agrare de ocol Coţmani, cu care s-a decis exproprierea de 85 ha 19 a 12 mp din moşia Gavrileşti, proprietatea lui Iossel Merdinger, Chave Perl Merdinger şi Salomon Merdinger, corpul domicial fasc. No. 68 din registrele fonciare pentru comuna cadastrală Gavrileşti, în folosul „Fondului de pământ bu­covinean”, a devenit definitivă”[6].

 

1927: „Numărul familiilor (româneşti) înstrăinate şi numărul lor: Arici 7, Balan 8, Bortiuc 5, Costică 2, Carp 10, Gherman 20, Nuţul 7, Pălimar 3, Petruşcă 8, Tropoată 11”[7].

 

1946: Este menţionat „Ştefan Fochi, refugiat de la parohia Gavrileşti, Cernăuţi”[8].

 

 

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 411

[2] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1907 p. 105

[3] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[4] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 108

[5] Monitorul Bucovinei, Fascicula 18, Cernăuţi, 15 iunie nou 1921, pp. 232-240

[6] Monitorul Bucovinei, Fascicula 17, Cernăuţi, 1 iunie nou 1921, pp. 213-216

[7] Ţopa, Preotul Dimitrie, Românismul în regiunea dintre Prut şi Nistru din Fosta Bucovina, Cernăuţi 1927, Bucureşti 1928, p. 91

[8] Monitorul Oficial, Nr. 292, 17 decembrie 1946, p. 12979


Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Gălăneşti

 

 

 

GĂLĂNEŞTI. Gălăneştii par să însemne o localitate relativ nouă în istoria românilor bucovineni, menţionată, drept cătun al Vicovului de Jos, abia în harta cadastrală a anului 1783, când, după secularizarea averilor mănăstireşti (ale Putnei, în cazul acesta), s-au constituit domeniile obşteşti (pădure comunală, imaş comunal, fâneţe) şi s-a pus în practică o primă reformă agrară, ţăranii bucovineni fiind împroprietăriţi cu „cât aveau în lucru“, o împroprietărire săvârşită de ocupantul austriac şi, tocmai de aceea, despre care nu se prea vorbeşte în istoriografia românească, decât în formule esenţializate, dar derutante, de genul „domenii composesorale”. Moşia obştească, proaspăt constituită, era numită, în harta cadastrală, „Gallinestie”, iar cătunul – Galaneşti, de la neamurile care, prigonite de călugării putneni, au întemeiat vatra de sat, după 21 aprilie 1786. Iobagii mănăstirii Putna, din rândurile cărora se trag şi gălăneştenii, au avut mult de suferit, de-a lungul timpului, datorită asupririi şi prigoanei la care-i supuneau egumenii, aşa că mulţi au fugit unde au văzut cu ochii, în căutarea libertăţii, răzbind până la cazaci, până la Ţarul Rusiei sau până la Regele Poloniei, cum a fost acel Apostol Chirgheci, din Putila, care, însoţit de 500 de iobagi, a fugit la Moscova, apoi, când iobagii aceia ajunseseră un corp militar de elită, s-a pus în slujba lui Ian Sobiecki, pe care l-a însoţit şi în incursiunea din Moldova, luând în stăpânire şi guvernând Câmpulungul Moldovenesc, în vremea ocupaţiei polone.

 

1750: În anii anteriori „adunării” vetrei de sat a Gălăneştilor, denunţurile egumeneşti, la domnie, s-au ţinut lanţ. În 10 ianuarie 1750, egumenul Dositei Herescu, viitorul episcop, s-a plâns voievodului Racoviţă, cerându-i să trimită ispravnicii de ţinut pe urmele iobagilor neascultători, ca „să-i înfrâneze şi să-i supue ca să slujască la toate cele ce vor fi de trebuinţă mănăstirii, pe obiceiu vechiu”.

 

1754: Un iobag din Vicovu de Jos, Gligoraş Calance, a izbutit să păzească poala codrului şi să trăiască în linişte, dar a fost, iarăşi, pârât la domnie, în 19 octombrie 1754, iar ispravnicii vin şi îi risipesc casa, ajutându-i pe cucernicii călugări să smulgă, de la familii, câte doi lei pentru fiecare membru al unei familii, care îl urmase pe Grigoraş Calance.

 

În 12 octombrie 1765, egumenul Putnei s-a plâns divanului domnesc de disperarea unui alt iobag din Vicovul de Jos, Vasile Savul, care „i-a rupt barba proigumenului de Putna, care a plecat la Vicovul de jos pentru posluşanie”, apoi a luat calea codrului.

 

În 27 martie 1766, anticipând parcă înfiinţarea vetrei gălăneştene de sat, egumenul Pahomie s-a jeluit împotriva iobagilor care locuiau la marginea fânaţului mănăstirii, producând, cu vitele, „mare pagubă şi stricăciune”. Ispravnicul Sucevei, primind poruncă să ia măsuri, i-a avertizat să se mute urgent în vetre de sat pe „Grigore Coroamă, Ion Coroamă, Ghenie baba, Grigor şi Vasile Motrescu, Odochia baba şi Nastasia baba Motrescu”, din Vicovu de Jos, şi pe „Pătraş Urmă, Grigore fiul lui Urmă, Chirilă Răuţu cu feciorul său, Ivan Rusu, Ştefan Rusu, Schiporenii şi Motreştii din Vicovul de Sus, care, având case lângă fănaţurile mânăstirii, fac mare pagubă şi stricăciune. În 10 octombrie 1766, Ilie Savul, „ţăran din Gicovul de Jos… l-au tras de barbă şi l-au necinstit cu batjocură” pe proegumenul Putnei, care ţăran, ca şi Vasile Savu, cel care a smuls barba proegumenului, părea să moştenească un bun obicei de familie împotriva prigonitorilor în sutană.

 

În 18 iunie  1767, egumenul Putnei s-a jeluit şi voievodului Grigore Callimah (descendent al neamului câmpulungean al Călmaşilor) împotriva iobagilor din Frătăuţi, Gicove şi Straja „care nu s-au obişnuit a trăi la vatra satului, unde este sălişte şi biserică, ce trăiesc împrăştiaţi pe aceste moşii, aducând cu bucatele lor stricăciune şi pagubă mănăstirii”.

 

1768: Fără voia lor ctitori de vatră de sat, Petre Gălan, Toader Gălan, Pavel – fiul lui Toader, Lupul Botnar – ginerele lui Petre Gălan „şi tot cutul Gălăneştilor”, deci întregul cătun, pun degetul pe zapisul întocmit de ispravnicul de Suceava, în 21 aprilie 1768, confirmând că au luat cunoştinţă de „porunca lui Vodă” de a se aşeza în vatra satului, ieşind din arături şi din fâneţe, dar cer păsuire, fiind aşezaţi acolo „de câtăva vreme”. Desigur că ei veneau de pe vetrele risipite pe uriaşa moşia a mănăstirii Putna, a cărei biserică era, pe atunci, o ruină, cu ziduri de până la un metru şi ceva, înnegrite de vreme şi nepăsare.

 

1783: După reforma agrară din 1783, înfăptuită cu păduri, păşuni, fâneţe şi ţarini confiscate proprietarului ecleziast, încep să fie consemnate şi toponimele, unele vechi, poate din vremea acelui Herman, fratele lui Iaţco, de la care avea să cumpere Ştefan cel Mare Voitinelul, „unde este casa lor, la Voitinu, unde aceasta iese din pădure şi din poiană şi unde este mănăstirea lor şi vechiul lor loc de cosit, sub brădet”. Iar dintre toponime, cele mai interesante şi mai tăinatice par să fie cele care se referă la ţarini, care pot permanentiza nume de oameni de demult (Barc, Bărcuţ, Boicu sau Dealul Ungureanului) sau pot sugera diverse înţelegeri funciare în timp (Lanul Tocmitură, Locurile nemţeşti, Ţarina Popii sau Unghiul Popii).

 

1849: Biserica din Gălăneşti a fost construită, între anii 1849-1850, de Mihail BODNARESCUL, fiind sfinţită în 1852 şi împodobită cu un iconostas în 1857. În 1876, parohia avea 1.343 enoriaşi, paroh fiind Mihail GRAMATOVICI. În 1907, preot era Leon ABAGER, născut în 1873, preot din 1897, iar cantor, din 1902, Gavriil SPÂNUL, născut în 1865.

 

Din 1882, funcţiona, la Gălăneşti, o şcoală cu 2 clase[1].

 

1891: În această localitate se află un monument comemorativ al vizitei făcute, în 1888, de ar­hiducele Rudolf al Austriei.1891: O listă de subscripţie pentru zidirea bisericii orientale din Cacica, întocmită, în septembrie 1891, de „Samuil SAUCIUC, preot în Galaneşti”, menţionează, printre familiile comunei, pe: Ermolaie PRELIPCEANU, Gheorghi CÂRSTEANU, Ştefan CÂRSTEANU, Dimitrie BĂBĂLEAN, Alexandru GALAN, Ioan CUCIUREANU, Ioan BODNARIU, Ostafie BODNARIU, Meliton BUJDEIU, Simion HRIŞCA, Ioan CÂRŞTEANU, Iftemi BUJDEIU, Mafteiu GALAN, Niculaiu BODNARIU, Ioan alui Constantin BUJDEIU, Ioan UNGUREAN, Gavril SPÂNU şi Andrei PRECOP[2].

 

În 1895, Gălăneştii aveau 1.341 locuitori, conduşi de primarul Nicolai Bodnariu şi îndrumaţi spiritual de parohul Lazăr Grigorovici, de învăţătorul Iftimie Prelipcean şi de cantorul Gavril Spânul.

 

1900: Banca raiffeisiană din Gălăneşti a fost înfiinţată, în anul 1900, de preotul Lazăr Grigorovici, de învăţătorul Iftimie Prelipcean şi de primarul Nicolai Bodnariu.

 

În 1902, „având comuna Gălăneşti, situată pe moşia Fondului ort. Or. religionar, o bisericuţă de tot îngustă şi disolantă şi nefiind cu putinţă o activitate religionară-morală fără o biserică potrivită, din iniţiativa parohului Ambrosie GRIBOVICI, sătenii au pus bani pentru construirea unei noi biserici şi, astfel, sunt menţionaţi gospodarii Gălăneştilor de la 1902, aceştia fiind: Ioan BODNAR, George CĂRSTEAN, Vasile BUJDEI, Agrepina GALAN, Maria GALAN, Petru HRIŞCĂ, George GALAN, Ioan alui Filip BUJDEI, Simion BODNAR, Alexandru GALAN, Petrea UNGUREAN, Andrei PRECOP, Eugen GALAN, Teodor BUJDEI, Teodor CĂRSTEAN, Meliton CĂRSTEAN, directorul şcolar Iftemi PRELIPCEAN, cantorul bisericesc Gavril SPÂNUL, Ioan alui George CUCIUREANU, Simion CUCIUREAN, Ştefan CĂRSTEAN, Maxim GALAN, Teodor GALAN, Vasile UNGUREAN, Elisei GALAN, Ioan UNGUREAN, Miron GALAN, Ioan CĂRSTEAN, Mihai CUCIUREAN, Constantin GALAN, Petrea BODNARIU, Ioan GALAN, Alexandru alui Gavril GALAN, Titus BODNARI, Gavril alui Precop GALAN, Simion alui Ilie BODNARI, Anton GALAN, Andrei BUJDEI, Marco GALAN, Iftemi BUJDEI, Iftemi ŞORODOC, Petrea CUCIUREANU, Vasile UNGUREAN, Nicolai GALAN, Grigorie ILIUŢ, Pamfil alui Vasile GALAN, Ilie BABALEANU, Onufrei HURJUI, Parftemi HURJUI, Constantin GALAN, Trifon GALAN, Spiridon BODNAR, George ROTARI, Ilie BODNARI, Ioan alui Simion GALAN, Teodor PRECOP, Iftemi GALAN, Meliton BUJDEI, David GALAN, Lazăr BODNAR, Mihai CĂRSTEAN, Eufrosina CĂRSTEAN, Zaharie GALAN, Pentelei alui Andrei GALAN, Vasile UNGUREAN, Maxim ILIUŢ şi Ioan BODNARI[3].

 

1907: „O colectă iniţiată de prea Venerabilitatea Sa părintele Gribovici, în comuna Galaneşti, a avut următorul rezultat: 3 saci barabule, 2 pătrări fasole şi 4 saci ciocălăi. La această colectă a adaus părintele Gribovici, din propria Dumisale economie, 1 coreţ grăunţe de păpuşoi”[4].

 

1907: Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner[5], în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la gălăneşteanul Vasile CUCIUREAN (cantor, 24 ani în 1909).

 

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Gălăneşti, comună rurală, districtul Ră­dăuţi, aşezată pe malul drept al Sucevei, între Vicovul de Jos, la Vest, şi Frătăuţul Nou, la Est. Suprafaţa: 17,72 kmp, îm­preună cu Voitinel; populaţia: 627 locuitori români, de religie gr. or. Cuprinde, pe lângă vatra sa­tului, şi târla Mesteceni. Este străbătută de drumul districtual Frălăuţul Vechi – Vicovul de Jos, care se uneşte aci cu cel districtual, ce vine de la Ră­dăuţi; staţie a liniei fe­rate Rădăuţi. Are o şcoală populară, cu o clasă (deci, 30 şcolari – n. n.) şi o biserică locală, cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”. La ocuparea Bucovinei nu exista. Populaţia se ocupă cu agri­cultura şi cu creşterea vitelor. Are 56 cai, 450 vite cornute, 303 oi, 240 porci, 30 stupi. Gălăneşti, moşie, atenenţă a moşiei cu administraţie particular Hardegthal, districtul Rădăuţi. Are 2 case şi 15 locuitori, cuprinzând pe lângă sine şi herghelia Mesteceni”[6].

 

1915: „Fiul învăţătorului din Gălăneşti, cadetul George Prelipcean, de la Batalionul 18 de vânători, şi-a aflat moarte în 8 Noiembrie 1915… La 1 Aprilie, a fost rănit la Dobronăuţ, în Bucovina… După vindecarea rănii, fu iarăşi trimis la front. În noapte din 7 spre 8 Noiembrie, pe când se afla în tranşeu, un glonţ îl nimeri, prin braţul stâng, în piept. În dimineaţa zilei de 8 Noiembrie 1915, şi-a dat sufletul în mâinile Domnului”[7].[8]

 

1916: Au contribuit la „Colecta pentru cei amputaţi şi orfanii celor căzuţi în luptă”[9] geniştii (Arbeiter Abtig I/41) Micu Pavel, din Gălăneşti, cu 1 coroană, şi Botuşan Precup Vasile, din Gălăneşti, cu 1 coroană.

 

1914-1918: Au depus jertfa de sânge pentru Bucovina „Infanteristul Spiridon Ungurean, Gălăneşti, Regimentul 22, rănit”[10]; „Infanteristul Ilie Bujdei, Gălăneşti, Regimentul 22, rănit”[11]; „Gheorghe a lui Maftei Pârghie, din Gălăneşti, a participat la război şi ar fi căzut într-o luptă, pe frontul rusesc, în anul 1915, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Magdalina a lui Gheorghe Pârghie, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[12].

 

1919: din Comisiunea agrară centrală  făcea parte, ca reprezentant al ţăranilor, şi George Un­gurean, agricultor Gălăneşti[13].

 

1920: Deciziune de expropriere No. 323/20/3. Deciziunea Comisiunii agrare de ocol Ră­dăuţi, cu care s-a decis exproprierea corpului dominical fasc. No. 314, Voitinel-Gălăneşti, din registrele fonciare pentru moşiile bucovinene, în suprafaţă de 296 ha 18 a 53 mp, proprietatea Fondului bisericesc, în folosul „Fondului de pă­mânt bucovinean”, a devenit definitivă”[14].

 

1940: Tablou de cărţile de capacitate (atestate de meserie – n. n.) eliberate de Oficiul Rădăuţi, anulate de minister prin decizia Nr. 66.017 din 1940”[15]: Galan Ştefan, zidar, domiciliat în Gălăneşti; Galan Silvestru, tâmplar, domiciliat în Gălăneşti; Galan Vasile, tâmplar, domiciliat în Gălăneşti.

 

1942: „Având în vedere dispoziţiunile art. 55 din legea pentru reorganizarea Centrului Naţional de Românizare Nr. 175, publicată în Monitorul Oficial Nr. 56 din 6 Martie 1942”, se aprobă „ratificarea angajării de personal temporar pentru administrarea, paza conservarea acestor bunuri (păduri, fabrici de cherestea, exploatări, materiale lemnoase etc.), personal numit şi angajat din Noemvrie 1940 şi până la 5 Martie 1942 inclusiv”[16]: Otopila Dumitru, paznic, bunul expropriat pădurea Gălănesti, comuna Gălăneşti, judeţul Rădăuţi, salariul lunar 1.800 lei; Hutupila Dumitru, paznic, bunul expropriat pădurea Gălăneşti, comuna Brodina, judetul Rădăuţi, salariul lunar 1.800 lei”.

 

1947: „Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947[17], următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Bujdei Victor, de la Voitinel, la Gălăneşti; Duduman Viorica, de la Gălăneşti, la Falcău; Cârstea Eleonora, de la Vicovu de Jos, Centru, la Gălăneşti.

 

Gălăneştii de astăzi, aidoma Gălăneştilor din perioada Bucovinei istorice, este perla celui mai bogat ţinut al Bucovinei, ţinutul Rădăuţilor. Un amestec interesant de tradiţie şi de modernitate, de sat tipic bucovinean şi de „oraş agro-industrial”, schiţat pe planşele arhitectului sucevean Florin Duduţă, definesc o localitate relativ nouă, dar cu resurse inepuizabile de înnoire.

 

 

[1] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1876 p. 61, 1907 p. 168

[2] GAZETA BUCOVINEI, Nr. 45/1891, p. 6

[3] DEŞTEPTAREA, Nr. 99/1902, p. 2

[4] Apărarea Naţională, Nr. 49 şi 50, Anul II, duminică 7 iulie stil nou 1907, p. 5

[5] MATTHIAS FRIEDWAGNER, Rumanische Volkslieder aus der Bukowina, Konrad Triltsch Verlag Wurzburg, 1940

[6] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 101

[7] VIAŢA NOUĂ, Anul III, nr. 169, 19 decembrie 1915, p. 4

[8]

[9] Românul, Nr. 25, Anul VI, joi 17/4 februarie 1916, p. 5

[10] Viaţa Nouă, IV, nr. 157 – Supliment, din 8 iulie n. 1915

[11] Viaţa Nouă, IV, nr. 182, 4 iunie n. 1916, p. 8

[12] Monitorul Bucovinei, Fascicula 18, Cernăuţi, 15 iunie nou 1921, pp. 232-240

[13] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[14] Monitorul Bucovinei, Fascicula 18, Cernăuţi, 15 iunie nou 1921, pp. 229, 230

[15] Monitorul Oficial, Nr. 58, 10 martie 1941, pp. 1197-1208

[16] Monotorul Oficial, Nr. 154, 6 iulie 1942, pp. 5488 şi următoarele

[17] Monitorul Oficial, Nr. 250, 29 octombrie 1947, pp. 9652-9657


Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Fürstenthal sau Voivodeasa

 

1894: Kleines deutsches Bauernhaus in Fürstenthal (Voivodeasa)

 

 

FÜRSTENTHAL. Colonia germană de la Suceviţa, de pe valea Voivodesei, înfiinţată în 1792, cu germani din Boemia, s-a numit Fürstenthal. Contele Feodor Karacsay de Valyesaka, participant, în 1788-1791, la asediul Hotinului şi la marile bătălii de pe teritoriul Moldovei, bun cunoscător al fiecărei regiuni moldoveneşti, susţinea că „importante sunt sticlăriile de la Crasna-Ilski, de la mănăstirea Putna şi de la Voivodeasa, de lângă Suceviţa, ale căror produse de sticlă sunt trimise până la Constantinopol”[1]. Dar „eforturile statului de a atrage coloniști străini (în special germani) în țară s-au oprit în 1803… Chiar la începutul primului an de la întemeierea localităţii Fürstenthal, a apărut „Ordonanța guvernamentală din 4 martie 1803. Nr. 5.302, care se aplică tuturor domeniilor și instanțelor municipale care se află deja în țară, precum și coloniștilor germani care se vor stabili aici în viitor, adică. Meseriaşii și fermierii trebuie tratați cu decență. Cernăuţi, 26 martie 1803. Josef Vogel, comisar districtual”. De atunci, însă, nu a fost făcut niciun pas decisiv, pe parcursul a mai multor zeci de ani, pentru continuarea colonizării provinciei de către stat”[2].

 

În 24 octombrie 1802, „Inspectoratul bunurilor bucovinene de stat din Rădăuţi raporta că biroul în cauză a încheiat un aord, în baza cererii din august, cu producătorii de sticlă de masă Joh. Weber, Ant. Fuchs, cu care a convenit asupra fabricii de sticlă care urmează să fie construită la Fürsteuthal şi a locuinţelor pentru sticlari”[3], dar şi pentru constructorii Wenceslaus Feldigel, Franz Weber şi Franz Keller. Fiecare familie de stclar urma să primească gratuit câte o casă, câte un teren de grădină și câte două pajiști de câte jugăr, sticlarii şi zidarii urmând să primească salarii diferenţiate, dar şi câte o indemnizaţie de călătorie, care, de asemenea, diferea, de la 60 florini pentru muncitori, până la 30 florini pentru ucenici, dar acest avans pentru mutare urma să fie returnat eşalonat, în termen de 5 ani.

 

În fabrica de sticlă de la Fürstenthal, axată pe producţia de geamuri, la care lucrau, sub coordonarea maistrului geamgiu Sebastian Schuster, care, în 1803, se va muta la Marginea, apoi la Rădăuţi, sticlarii Wenzel Feldigel, Anton Fuchs, Joseph Gaschler, Matthias Gaschler, Franz Keller, Martin Stoiber, Franz Weber şi Johann Weber, a început să producă efectiv în vara anului 1803, cu o mulţime de dificultăţi. Mâna de muncă promisă şi aşteptată să vină din Boemia germană s-a răzgândit, ca şi maistrul sticlar Anton Aschenbrenner, din părţile Pragăi, care a refuzat să mai vină, deşi fratele său, Georg, era deja în Fürstenthal. Avansul călătorie părea să fie insuficient, dar, în cele din urmă, au acceptat să semneze contractul şi să încaseze avansurile sticlarii B. Schuster, din ţinutul Praga, maistrul sticlar Hauer din Frankenberg şi Albert Tremel din Cercul Pisek[4]. „O  Ordonanță a Inspectoratului de Domeniu aferent, din 12 aprilie 1804, stabilește că sticlarii Anton Aschenbrenner, Lorenz Kolberter și Andreas Fuchs din Boemia sunt angajaţi la Fürstenthaler Glashütte (Sticlăria din Voivodeasa). Vo primi câte o locuinţă (casă din lemn), vor utiliza gratuit lemnul de foc, vor avea în folosinţă trei jugări de teren agricol şi vor câştiga 30 coroane și 1 florin rata la casă. Toată lumea primește 60 de florini pentru călătorie și, la sosire, 100 flori, bani avansați cu garanţia unei rambursări eşalonate din câștiguri. Pentru fiecare pahar produs, primeau 21 kr. Pe de altă parte, aceștia trebuie să muncească câțiva ani pentru aceleași salarii, ca și alți lucrători de sticlă sau, dacă voiau să renunțe înainte de această dată, să anuleze îndemnizația de călătorie”[5].

 

1811: Potrivit registrul de evidenţă a pământurilor, în 1822, parcelele din Fürstenthal, dinspre Marginea, au fost folosite de lucrătorii fabricii de sticlă Jakob Stadler, Franz Bauer, Martin Bauer, Paul Fischer, Michael Weinfurter şi Christof Gaschler.

 

1836: După According to the assessment of November 2, 1836 these lands had been incorporated into the community of Mardzina in error, whereby it also happened that the Domain glass factory workers from the community of Mardzina were assessed a property tax on the basis of their rural-land tax-subtaxation sheet. 2 noiembrie 1836, aceste terenuri au fost încorporate în Marginea.

 

1855: Din cele 20 de familii, stabilite iniţial în casele de lemn din Fürstenthal, cu contracte de muncă din 24 octombrie 1802, se mai aflau acolo, în 1855, doar trei familii, şi anume Josef Gnad, Franz Geschwendner, care avea să plece în 1858, și Johann Wapowa[6].

 

1858: În July 26, 1858. 26 iulie 1858, prin „Protocolul privind statutul terenurilor în Fürstenthal”, se stabilea statutul juridic al domeniilor Fondului Religionar şi al parcelelor de teren aflate în proprietatea sticlarilor. Din protocol, se pot afla numele celor mai vechi membri ai comunităţii germane, precum Joseph Gnad, de 75 ani, şi Franz Geschwentner, de 69 ani, în 1858, amândoi invitaţi să facă parte din conducerea comunală. Ceilalţi germani, înşiruiţi în ordinea numerelor caselor şi ale terenurilor, aparţineau lui Jakob Schuster (de 16 ani, sticlar), Michel Hagel (de 11 ani), Martin Mühlhäuser (11 ani), Franz Weber (15 ani), Karl Gaschler 15 ani), Michel Stadler (14 ani), Jakob Gnad (2 ani), Iosif Stadler (30 ani), Simon Fischer  (zidar, de 30 ani), Joseph Weber (sticlar, de 24 ani), Johann Gaschler, Karl Gaschler (sticlar, de 35 ani), Johann Pongratz  (sticlar, de 25 ani), Friedrich Gaschler (sticlar, de 25 ani), Joseph Gaschler (sticlar, de 23 ani), Karl Gaschler (dulgher, de 7 ani), Ambros Weinfurter, Jakob Neumann (21 ani), Josef Feldigel (12 ani), Josef Stadler (geamgiu, de 25 ani), Jakob Gnad (22 ani), Karl Stadler (geamgiu, de 16 ani), Karl Kohlmann (sticlar, de 12 ani). Primii muncitori ai fabricii de sticlă au fost: Jakob Schuster, Franz Weber, Karl Gaschler cel Tânăr, Michel Stadler, Iosif Stadler cel Bătrân, Simon Fischer, Joseph Weber, Johann Gaschler, Karl Gaschler, Johann Pongratz, Friedrich Gaschler, Joseph Gaschler, Karl Gaschler, Ambros Weinfurter, Joseph Feldigel, Joseph Stadler şi Karl Stadler, dintre care Josef Weber şi Johann Pongratz[7].

 

1890: În 1890, comuna Fürstenthal avea 1.000 locuitori. Primar era Iohann Baumgarten, iar învăţători, la şcoala în care învăţase şi Iraclie Porumbescu, Iosif Hustyn şi Maria Bacinsca.

 

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Fürstenthal (româneşte Voivodeasa), comună rurală, districtul Rădăuţi, aşezată, în lungime, pe pârâul Voivodeasa, afluent al Suceviţei, între localităţile Margi­nea şi Suceviţa. Populaţia: 982 locuitori ger­mani romano-catolici. Este lângă drumul districtual Marginea-Suceviţa; are o şcoală primară germană şi o bise­rică romano-catolică. Colonie, întemeiată, la 1803, de numeroase familii germane, venite din Boemia aici, cu ocazia înfiinţării unei fabrici de sticlă, care arse în anul 1888 şi nu s-a mai reînfiinţat. În această localitate se află un monument comemorativ al vizitei făcute, în 1888, de ar­hiducele Rudolf al Austriei. Populaţia se ocupă în spe­cial cu exploatarea de pă­duri. Comuna posedă 123 hectare pământ arabil, 58 hectare fânaţuri, 7 hectare 50 ari grădini, 211 hectare izlaz, 175 hectare pădure. Se găsesc 88 cai, 262 vite cornute, 230 porci, 38 stupi. Fürstenthal, moşie, atenenţă a moşiei cu administraţie particulară Margi­nea, districtul Rădăuţi. Are 13 case şi 96 locuitori, cuprinzând pe lângă sine şi te­ritoriul numit Fabrica de sti­clă (Glashütle)”[8].

 

1914-1918: Franz a lui Josef Pöllmann, din Voivodeasa, a participat la război şi ar fi căzut pe câmpul de luptă, în anul 1914, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea fratelui său, Josef a lui Josef Pöllmann, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[9].

 

1919: Din Comisiunea agrară de ocol Rădăuţi  făcea parte, ca Reprezentant al proprietarilor expropriaţi: „Valerian Mironovici, consilier silvic Voivodeasa”[10].

 

1920: „În registrul însoţirilor s-au introdus, la 30 August 1920, privitor la însoţirea „Spar- und Darlehensknssen-verein für Fürstenhal und die deutschen Einwohner von Margina reg. G. m. u. H. in Fürstenthal”, următoarele schimbări: membrii în direcţiune Ferdinand Stadler şi Ignatz Aschenbrenner ştersi; membrii în direcţiune Ru­dolf Pankratz ca preşedinte, Johann Gaschler ca vice­preşedinte, şi Sigmund Weber şi Gaschler Filip introduşi. / Tribunalul Suceava. Secţia II, la 30 Septemvrie 1920”[11].

 

1941: „Se publică mai jos lista Nr. 9[12], de gradele inferioare (trupă), morţi pentru patrie în actualul război, începând de la 22 iunie 1941, ora 24: Tomşa Ioan, soldat, ctg. 1941, cu ultimul domiciliu cunoscut în com. Voivodeasa, jud. Rădăuţi, mort la 17 iulie 1941”.

 

1942: Având în vedere dispoziţiunile art. 55 din legea pentru reorganizarea Centrului Naţional de Românizare Nr. 175, publicată în Monitorul Oficial Nr. 56 din 6 Martie 1942”, se aprobă „ratificarea angajării de personal temporar pentru administrarea, paza conservarea acestor bunuri (păduri, fabrici de cherestea, exploatări, materiale lemnoase etc.), personal numit şi angajat din Noemvrie 1940 şi până la 5 Martie 1942 inclusiv”[13]: Pomârlan Dumitru, paznic, bunul expropriat fabrica Adelştein, comuna Voivodeasa, judeţul Rădăuţi, salariul lunar 500 lei”.

 

1945: „Dl Iosif Filip Rossman, născut în comuna Voivodeasa, judeţul Rădăuţi, la 20 Februarie 1910, domiciliat în comuna Piscu-Sadova, judeţul Dolj, a facut cerere acestui minister, de a fi autorizat să schimbe numele său patronimic de Rossmann în acela de Roman, spre a se numi Iosif Filip Roman”[14].

 

1947: „Prin Decizia Nr. 11.761 din 14 Octomvrie 1947, următorul personal temporar din  administraţia centrală şi serviciile exterioare ale Oficiului Naţional al Colonizărilor, i se fixează, cu începere de la 15 August 1947, până la sfârşitul exerciţiului bugetar, diurnele lunare, specificate în dreptul fiecăruia: Chelba Adam, în funcţiunea de administrator de imobile, Putna, Gura Putnei şi Voivodeasa, cu o diurnă lunară de lei 1.500, plus accesoriile, Rădăuţi-Bucovina”[15].

 

 

Monumentul închinat Arhiducelui Rudolf, în 1886 – desen de Rudolf Bernt (1844-1914), amplasat la Voivodeasa

 

[1] Călători, XIX, I, pp. 779-783

[2] Kaindl, Raimund Friedrich, Das Ansiedlungswesen in der Bucovina, Innsbruck 1902, p. 22

[3] Kaindl, Raimund Friedrich, Das Ansiedlungswesen in der Bucovina, Innsbruck 1902, p. 360

[4] Kaindl, Raimund Friedrich, Das Ansiedlungswesen in der Bucovina, Innsbruck 1902, p. 364

[5] Ibidem

[6] Kaindl, Raimund Friedrich, Das Ansiedlungswesen in der Bucovina, Innsbruck 1902, p. 382

[7] Raimund Friedrich Kaindl,Das Ansiedlungswesen in der Bukowina seit der Besitzergreifung durch Österreich , Das Ansiedlungswesen in der Bucovina seit der durch Besitzergreifung Österreich,trans. Innsbruck: Verlag der Universitäts Wagner’schen-Buchhandlung, 1902, pp.. 535-537

[8] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 99

[9] Monitorul Bucovinei, Fascicula 19, Cernăuţi, 1 iulie nou 1921, pp. 244-254

[10] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[11] Monitorul Bucovinei, Fascicula 6, 21 februarie 1921, Supliment 61

[12] Monitorul Oficial, Nr. 202, 27 august 1941, pp. 5043 şi următoarele

[13] Monotorul Oficial, Nr. 154, 6 iulie 1942, pp. 5488 şi următoarele

[14] Monitorul Oficial, Nr. 203, 7 septembrie 1945, p. 7873

[15] Monitorul Oficial, Nr. 255, 4 noiembrie 1947, p. 9837


Pagina 33 din 56« Prima...1020...3132333435...4050...Ultima »