se descheie în sine, suflet al meu

hai, suflete, să stăm la taifas,

soarele tău e paharul cu vin,

soarele meu e un strop de destin

în pocalul acela de-o vecie rămas,

soarbe-l acum sau aruncă pocalul

în tăria tăriilor vremii buimace,

stăm împreună şi e bine şi pace,

doar în tine se-aude cum vibrează cavalul

curgerii vremii în făclii potolite

care te-or strânge, suflet al meu,

iar departe de veghe iarăşi stă Dumnezeu

depănându-ţi poveşti cu finaluri mocnite

căci presoară cuvinte cineva peste noi,

ostenitule suflet, şi te arde-n tăcere,

trupul meu nins nu-ncetează să spere

în înaltul cuprins al vestirii în doi

şi-i târziu şi-i pustiu şi umbrit ca-n uitare

în paharul cu vin ce-a rămas de băut,

nu există, desigur, un nou început

după strânsoarea cu clipite amare

şi tot ard lumânări în firesc curcubeu

încropit migălos înspre-o naştere nouă,

în pocalul cu vin numai stropul de rouă

se descheie în sine, suflet al meu

care vesteşte-ntotdeauna zorii

trăind, trăind, am câştigat o viaţă

căci am dansat cu stelele-n balans

şi am zidit cuvinte-n dimineaţă

şi ele pregătite pentru dans:

în cerul meu delimitat de iarbă

nicicând nu a fost loc pentru intruşi,

doar cerbii au venit ca să adoarmă

în timp ce-mi stau de veghe pe la uşi,

iar mai departe straiul meu de mire

îmi pregătea un templu ireal

ca închinarea zilelor să-nşire

potecile spre-acelaşi ideal

cu care mă născusem într-o iarnă

ursit numai în el să mă întrup

cândva numai ninsorile s-aştearnă

pe urma mea aleanul unui lup

cu ochi flămânzi şi cu auz de fiară

prin alte vieţi năprasnic hăituită

ce evadează doar în primăvară

ca-ntr-o cădere leneşă-n ispită

şi multe alte-am dobândit trăind

şi respirându-mi darul cu toţi porii

aidoma străvechiului colind

care vesteşte-ntotdeauna zorii

nu dezghioci în sfârşit înţeles?

hai, relaxează-te, suflete,

înfăşură-te-n munţi ca-ntr-o naştere nouă

şi asumă-ţi cerul închinându-te zilei

care împarte universul în două

fără să-ţi spună, suflet al meu,

unde e partea care te-ncape,

dar nu-ţi pese, vei ajunge acolo

departe, aproape,

important este să ţii Soarele-n mână

într-o lume-nsetată de candeli aprinse,

munţii îţi vor vindeca tălpile cu rouă

desprinsă din ierburi de vecii necuprinse,

fii fericit, suflet al meu,

trupul te-a adus unde-i locul ales:

nu auzi ceremoniile vremilor sacre,

nu dezghioci în sfârşit înţeles?

hai, închină-te şi nu te

clopote din catedrală

strigă munţilor porunci

într-o lume ireală

văduvită de atunci,

smulsă dintr-un altădată

al peceţilor străvechi,

iar ecourile, iată,

au culcuşuri în urechi,

nu şi sus, în şi mai sus-ul

sensului primordial,

răsăritul şi apusul

călăresc acelaşi cal

şi se duc în tropot iute

dând contururi noi peceţii,

hai, închină-te şi nu te

du şi tu cu călăreţii

ai auzit sufletul cât de blând se descheie?

de o vreme drumurile sunt ca o vrajbă

iar cununile de spini nu mai dor,

încă se mai aruncă cu pietre prin preajmă

şi-n umbra-ţi subţire de biet călător:

ai văzut zdrenţele umbrelor tale

vânturate de cerul fără prihană,

ai auzit ţipetele lor ancestrale

spintecând liniştea lumilor vană?

de o vreme clepsidra-ţi vesteşte doar chipul

şi sângele tău prelinge tăcut

pe zvâcnetul umbrei ostenite nisipul

de parcă încheagă un nou început:

ai văzut Soarele cum te cheamă să vii,

să fii în lumină o firavă scânteie,

ai văzut scapărul care-ai să fii,

ai auzit sufletul cât de blând se descheie?