ai auzit sufletul cât de blând se descheie?

de o vreme drumurile sunt ca o vrajbă

iar cununile de spini nu mai dor,

încă se mai aruncă cu pietre prin preajmă

şi-n umbra-ţi subţire de biet călător:

ai văzut zdrenţele umbrelor tale

vânturate de cerul fără prihană,

ai auzit ţipetele lor ancestrale

spintecând liniştea lumilor vană?

de o vreme clepsidra-ţi vesteşte doar chipul

şi sângele tău prelinge tăcut

pe zvâcnetul umbrei ostenite nisipul

de parcă încheagă un nou început:

ai văzut Soarele cum te cheamă să vii,

să fii în lumină o firavă scânteie,

ai văzut scapărul care-ai să fii,

ai auzit sufletul cât de blând se descheie?