Cântecul aşteptării veştilor: lui Grigore Rîpan

*

Grăbeam spre gări, tot aşteptând o veste,

râzând sălbatec numai de drumeţi,

iar cântecul se înălţase peste

gorganele de mişcătoare vieţi

omagiind doar căile zălude,

răsfrânte încâlcit spre depărtări,

eram convins că nimeni nu-i aude

*

Risipa prelungită în plecări,

însă acum, când vestea nu mai vine,

peste plecări şi-ntoarceri am depus

amarul verb, ursit să mă închine

nisipului clepsidrelor răpus.

Cântecul stelelor care nu-s: lui Ion Paranici

*

Iubit de iarna vrajbei sale

oraşul s-a pierdut prin vreme

ninsorile provinciale

*

Purtându-l încă prin poeme,

apoi se-aşează la taclale

rupând din stelele de sus

aceleaşi cântece de jale

ningând cu stele care nu-s,

iar eu, zdrobit de-nsingurare,

crucificat peste apus,

iubindu-l m-am făcut ninsoare.

cântecele şi edecarii de umbre (V)

*

Până a citi cărţile sfinte ale omenirii, anterioare Vechiului Testament, intuiam, cu nejustificată convingere, că strămoşii se mută definitiv în subconştientul urmaşilor şi că memoria lor poate fi activată doar incidental (de pildă, printr-o călătorie într-un fost loc natal). Recent, am aflat, de la un om de ştiinţă englez, că trupurile ar fi doar gazde pentru nemurirea unor coduri genetice, iar formularea aceasta, ea însăşi extremă, înseamnă şi nu înseamnă o noutate, ştiut fiind, încă din vremurile primordiale ale omenirii, că „fiinţa umană trăieşte în copilul ei, care este a doua sa întrupare”[1], şi că toate „cele şapte lumi pot fi explicate ca lumile tatăl, bunicul, şi străbunicul, de fiul, nepotul, şi strănepotul, şi de însuşi jertfitorul”[2] („jertfitorul” explicând că, fără sacrificii ceremoniale, se săvârşeşte „distrugerea celor şapte lumi”[3]). Doar şapte lumi, în loc de nouă (ca şi cerurile), pentru că uitarea, specific umană, devine o variabilă degenerativă a memoriei.

*

Senzaţia că fiecare adevăr al omului metafizic a fost intuit şi de fiecare contemporan în parte, este normală, chiar şi în condiţiile în care, în mod paradoxal, „un adevăr se cunoaşte prin cunoaştere, şi un altul prin ignoranţă”[4], pentru că doar „cel care este conştient de faptul că atât cunoaşterea, cât şi ignoranţa trebuie să fie urmărite împreună, învinge moartea prin ignoranţă şi obţine nemurirea prin cunoaştere”[5]. Până la inventarea cruzimii dumnezeieşti, prin intermediul căreia să se justifice cruzimea discreţionară a sacerdotului, revelaţia descifra clasica tipologie umană, în la fel de îndătinată căutare de sine. Iar identitatea spiritului uman liber şi conştient de libertatea la care este îndreptăţit va fi, în toate mileniile, aceeaşi, cu aceleaşi repere ale mizei pe înţelepciune: „Binele şi plăcerea sunt preferate de înţelepţii care fac distincţie între ele; prostul alege plăcerea din lăcomie şi avariţie”[6], pentru că doar „Cel care înţelege, cu inima curată, ajunge într-acel loc, unde are parte de a doua naştere”[7]. Iar „Sinele este cunoaştere”[8].

*

Cunoaşterea, dintotdeauna, este similară trăirilor poetice, palierele iniţiatice fiind, în scrierile religioase sumeriene, poezia, imnul şi rugăciunea. Iar scrierile, care reprezintă, în fond, opere poetice cu autori cunoscuţi (Mandookya, Taittireeya, Aitareya etc. – Adevărul „se află dincolo de cunoscute, dincolo de necunoscut. Îl ştim prin cei care l-au predicat, învăţând de la tradiţie”[9]), scrierile, deci, nu reprezintă decât transpuneri lirice ale necontenitelor căutări de sine, universalitatea acelui „adevăr” liric ţinând de uniformitatea, în timp şi în spaţiu, a sufletului omenesc. Un suflet liber, câtă vreme s-a căutat pe sine, şi rob, după ce, de bună voie, a acceptat anihilarea Sinelui universal sub autoritatea discreţionară a manipulatorilor de spiritualitate, sacerdoţii nefiind, în fond, decât traficanţi de iluzii, amăgitori cu improbabilă veşnicie.

*

Şi în poezia noastră veţi întâlni şi vă veţi recunoaşte în veşnicele căutări de sine, care individualizează conştiinţele umane. Nu ştim în ce măsură revelaţiile noastre lirice duc spre ceva sau doar fac parte din fondul inepuizabil de amăgiri, prin speranţă, ale omenirii. Poezia, inclusiv cea pe care o scriem noi, nu este captivă în timp. Asta este natura ei, dar fără a deveni şi natura celui care o scrie sau o trăieşte. Poezia este doar aleanul evadării din captivitatea Timpului. Atât şi nimic mai mult.

*

Andi Drăguşanul

Ion Drăguşanul

Cântecul celor nouă întrupări: lui Ion Nedelea

*

Iată, vin celelalte-ntrupări:

ochii copiilor sunt fântâni triumfale,

nouă vieţi ne aşteaptă dincolo de zări,

*

Nouă inimi vor bate întru veghe pe cale:

este loc de speranţă, este timp spre a fi,

din ochii copiilor râul încă se-ntrupă,

efemeră e noaptea, fără margini e-o zi,

lăutarii din stele câte-o rană astupă:

e devreme, îmi zic, este loc spre departe,

am să curg ca un râu dintr-o filă de carte.

Cântecul logodnei veşnice: Vioricăi Drăguşanul

*

Vino, runele te-aşteaptă

ispitind în călimară

orologiul care-ndreaptă

rugul vremii pe afară,

iar fereastra larg deschisă

cu lumină pururi calmă

a venit să-ţi fie scrisă

*

Din toţi vecii ţie-n palmă,

râd şi îţi culeg lumina

azi cu buzele aprinse,

gust din stele ca din vina

unui zbor cu aripi ninse

şi te-ntâmpin ca pe-o rună

aşteptată să mă-nvie

nimb şi floare, şi-mpreună

urc şi urci în poezie

logodiţi şi-n veşnicie.