„Acorduri afective”, o expoziţie de excepţie

Artiştii plastici Iosif Csukat şi Tiberiu Cosovan

Ingeniozitatea expunerii

Până sâmbătă, 9 noiembrie văzusem doar două expoziţii, care să mă impresioneze şi prin ingeniozitatea expunerii, una, în tinereţe, la Bucureşti (20 iulie 1974), cu pictură (Liviu Suhar) şi sculptură (Nicolae Pădureanu), văzută şi trăită împreună cu regretatul Dorin Curechian şi cu poetul Roman Istrati, iar alta, la Suceava, în 22 august 2012, cu lucrări inspirat suprapuse în expunere, de Carmel Georgescu.

Oameni care au avut câte ceva de spus

„Acorduri afective”, expoziţia de pictură (Iosif Csukat) şi grafică (Tiberiu Cosovan), de pe simezele „Galeriei tuturor – fără resentimente”, din incinta Centrului Comercial „Zimbru” din Suceava, este cea de-a treia, din viaţa unui om care nu a ocolit nici expoziţiile, vernisată, printr-un capriciu încântător al existenţei, sub „bagheta dirijorală” a aceluiaşi poet Roman Istrati.

Publicul: puzderie de oameni cu existenţă reală

Lume berechet, deşi zi de sâmbătă, deşi ora 12, ba încă lume-lume, adică din cea cu existenţă reală şi durabilă, pe care şi viitorimea o va putea, oricât de târziu, savura: Viorica Moruz, Iulia Andrieş, Lucia Puşcaşu, Carmen Veronica Steiciuc, Dumitru Rusu, Mircea Dăneasa, Vasile Angel Siminiuc, Radu Bercea, Viorel Corodescu-Cov, Iulian Dzubinski, Constantin Ungureanu-Box, Constantin Mândrişteanu, Mircea Nanu Muntean, Gabi Cărăbuş, Mugur Geu, Gabi Ghincea, Ioan Mareş, Viorel Guliciuc, Mihai Vicol şi mulţi, mulţi artişti tineri, pe care, din păcate pentru mine, încă nu-i ştiu după nume, din pricina exilului pe care mi l-am impus, în ultimii ani, prin megieşia memoriei bucovinene.

Oameni cu existenţă reală

Şi mai erau de faţă consulul, ba chiar ambasadorul creatorilor, în România, în Ucraina şi oriunde în lume, domnul Vasyl Boiechko, inimosul vicepreşedinte al CJ Suceava, Ilie Niţă, dar şi eterna angelică doamnă Angela Zarojan.

Pescar, în barcă – de Iosif Csukat

Iar mai presus de toate, era atmosfera luminoasă şi caldă, parcă desprinsă din sufletul lui Tiberiu Cosovan, o atmosferă în care m-am trezit glumind cu Lucia Puşcaşu şi reciproca, de parcă am fost prieteni timp de o viaţă, deşi noi nu ne-am fost decât naiv de ostili, timp de un deceniu, chestie de care a făcut haz mai ales Lucica, înţelepţită înaintea mea.

Dezbateri: unitatea… polemicilor

Roman Istrati, cu strălucitorul lui spirit de „jupân” înnăscut, a dinamizat sărbătoarea, neaşteptată, a artei plastice, anulând timpul, pentru a face loc suficient minţii şi inimă, cum ar fi spus Heliade. Şi, începând cu rostirile oficiale (Ilie Niţă, Vasyl Boiechko, Angela Zarojanu), s-a subliniat frumuseţea expoziţiei, în care pictura, realizată cu trudă, cu ştiinţă şi vocaţie de Iosif Ciukat, şi grafica strălucitoare a lui Tiberiu Cosovan, pun în valoare virtuţi şi se pun în valoare reciproc.

Atenţie, vorbeşte Box!

Ungureanu-Box atenţionează asupra „picturalităţii depline” a operelor expuse, în ciuda binomului „organic-sincretic”, prin care se diferenţiază; poetul Mihai Vicol descifrează în cei doi artişti nişte superbi „idealişti, care conştientizează că arta lor are bariere”, deja istoricizate, de depăşit, de dărâmat; Lucia Puşcaşu insistă asupra profesionismului celor doi şi asupra caracterului „foarte, foarte pictural” al expoziţiei; universitarul Viorel Guliciuc, în baza unor temeinice lecturi, pune accentul pe binomul virtuţilor (în vechime, prin virtuţi se înţelegea trăiri, extaze), iar Iulia Andrieş, printr-un adevărat, dar concis curs de artă plastică, punctează nivelul devenirii şi în cazul lui Csukat, şi în cel al lui Cosovan.

Consideraţii de cronicar plastic de ocazie: Iosif Csukat

Pictorul Iosif Csukat

Iosif Csukat, ucenic al lui Virgil Parghel (în primele două faze, după cum descifrează Lucia Puşcaşu), dezlănţuie, în lucrările sale, o armonie cromatică a orizontului, a depărtării, rareori dibaci violentată cu suprapuneri de pastă, în aceeaşi nuanţă depărtată, dar care capătă o anume consistenţă, una apropiată de însăşi esenţa materiei. Stăpâneşte impecabil tehnica transparenţelor, dar pictura lui îmi lăsa impresia unei monotonii, până la această expoziţie, când i-am sugerat ca, în viitor, să folosească şi contraziceri ale stilului său, chiar şi asonanţe, deci nişte ruperi de exprimare, bazate pe mult alb dur, care să pună în valoare frumuseţea indiscutabilă a picturilor pe care le face, calm, meticulos, exigent şi cu multă trudă, de o viaţă de om.

Cromatica orizontului (griurile, de care vorbea Lucia Puşcaşu sau estompările manieristice, sesizate de Box), deci cromatica fascinantă a orizontului, de care se foloseşte chiar şi în lucrările cu natură statică, disimulează definitiva lui nostalgie faţă de „departele” naşterii, disimulează „dorul de dus”, cum îl numea universitarul Guliciuc. Toate lucrările mi-au plăcut, de astă dată, cu plusuri afective pentru „Singurătate”, „Casă de pescar”, „Ultimul stejar”, „Iarnă la Burdujeni”, „În drum spre casă”, „Casă cu nuci”, ca să nu mai vorbesc despre variantele de „natură statică”, în care îşi pune în valoare, în primul rând, şi meşteşugul, dar şi cultura de specialitate.

Casa cu nuci, de Iosif Csukat

Flori de măr – de Iosif Csukat

Consideraţii de cronicar plastic de ocazie: Tiberiu Cosovan

Artistul plastic Tiberiu Cosovan

Linogravurile lui Tiberiu Cosovan, care mă impresionaseră, încă de când le-am văzut, la el, acasă, ca matriţe, prin forţa cu care pun în valoare albul strălucitor al… negrului (liniile de fugă, cum le numeşte Ungureanu-Box), vibrează de cosmicitatea vremelnicului, de memorie. Lucrate impecabil, fără lipsuri şi fără elemente parazitare, într-o exprimare binomică exemplară (nu există contrarii, ci doar unitatea trăirilor din alt unghi desluşite, spuneau cei vechi), cu încadrări inspirate, care să favorizeze contemplarea simbolurilor (iar memoria, în desfăşurările ei exhaustive, simbolistică înseamnă, simbolistica nefiind o anume sugestie, ci un declanşator de extaz), „frânturile” de memorie suceveană, pe care le-a trăit Tiberiu Cosovan pentru a provoca trăiri, merită o înveşnicire unitară, într-un spaţiu distinct, care, fără îndoială, se va şi împlini, dacă Ilie Niţă nu a minţit, când a susţinut că Preşedintele Ioan Cătălin Nechifor (al cărui salut îl transmitea) este, într-adevăr, „un iubitor de frumos”.

Căpitănia Districtului Suceava – de Tiberiu Cosovan

În arta lui Tiberiu Cosovan se depăşeşte pragul nostalgiei, în favoarea responsabilităţii faţă de memorie, o responsabilitate cu care te naşti sau nu, şi care nu poate fi niciodată asumată. „Strada Curtea Domnească” I şi II, Strada Regele Ferdinand”, „Turnul clopotniţei bisericii Sfânta Cruce”, „Imobilul din strada Petru Rareş”, „Turnu Roşu, al bisericii Sfântul Simion”, „Căpitănia Districtului Suceava”, „Hanul Domnesc”, „Strada Karl Marx”, „Csa Naţională”, Turnul clopotniţei mănăstirii Zamca”, „Palatul Administrativ” înseamnă tot atâtea incidenţe ale Sucevei cu istoria, cu civilizaţia urbană şi cu arta, care merită depuse în lada cu trăiri reale ale unui spaţiu geografic deja celebru prin dezinteres faţă de propria-i individualitate durabilă.

Hanul Domnesc – de Tiberiu Cosovan

Turnu Roşu, Biserica Sfântul Simion – de Tiberiu Cosovan

Concluzie de cronicar plastic ocazional

Aşa cum am mărturisit şi la vernisajul acestei splendide expoziţii, o voi propune juriului pentru premiere, ca expoziţie în sine, de Ziua Artelor Plastice Bucovinene. Nu ştiu ce va decide juriul, dar „Acorduri afective” înseamnă, după cum am şi precizat mai sus, a treia mare expoziţie, văzută, într-o viaţă întreagă, de un om care nu a prea ocolit nici expoziţiile.

Box, Ioşca şi Coso, “flancaţi” de angelicele Lucia Puşcaşu şi Angela Zarojan

Post Scriptum: Tiberiu Cosovan împlineşte, astăzi, 12 noiembrie 2013, 59 de ani. Să-i dea bunul Dumnezeu o viaţă la fel de luminoasă precum ziua de vineri, 9 noiembrie, a timpului său artistic!

Cronici sentimentale, Jurnalism No Comments Nov 11

Gabi Teişanu, pe baricadele folclorului

Într-o sărbătoare humoreană, când sala de festivităţi a Primăriei din oraşul condus de Marius Ursaciuc fusese mai plină decât oricând, Gabi Teişanu a cântat o doină. Putea cânta orice, pentru că aveam, cu mine, un grup instrumental de excepţie, dar a preferat o doină, pe care s-o aştearnă, precum lumina dimineţii, pe memoria Porumbeştilor.

Şi a fost o surpriză incredibilă pentru întreg publicul auditor, inclusiv pentru mine, ca să nu mai vorbesc de liderii dumneavoastră politici, prefectul Florin Sinescu şi subprefectul Harasim, preşedintele C. J. Suceava, Ioan Cătălin Nechifor, şi vicepreşedintele Ilie Niţă, deputatul Ştefan Alexandru Băişanu (şi mai erau vreo trei aleşi de-ai dumneavoastră, dar nu le-am reţinut numele) şi pentru primarul oraşului Gura Humorului, Marius Ursaciuc.

Suna atât de tulburător vocea colegei mele Gabi Teişanu, încât, încă emoţionat, am rugat-o, după manifestare, să evite, în viitor, parazitarea cu acompaniament de orchestră, Gabi fiind unul dintre puţinii interpreţi de folclor care poate fascina doar cu propria-i voce.

Ulterior, am văzut-o în filmuleţele postate pe Internet sau evoluând în programe de televiziune şi am rămas, iarăşi, surprins să constat că este singura interpretă de folclor care foloseşte portul de răzeşiţă, deci de româncă get-beget (din Ilişeştii natali), şi că, dincolo de ţinuta scenică şi de interpretare, stă un bagaj temeinic de cunoştinţe despre datină, tradiţii şi obiceiuri, toate mereu oblonite, îmbrâncite, puse sub obroc de către foştii cârmuitori de tristă, ba chiar jalnică amintire, ai culturii sucevene, Călin Brăteanu, Sorin Filip, Călin Brăteanu, Petre Horbat, Călin Brăteanu.

Despre Gabi Teişanu voi mai scrie şi, cu siguranţă, vor scrie şi alţii. Astăzi, nu fac decât să evoc o amintire frumoasă, în care o valoroasă artistă ocupă locul central, profitând de faptul că, în 13 august, Gabriela Teişanu (printre altele, şi mama lui “Teiu”, basistul de la “Toy Machines”), îşi sărbătoreşte ziua naşterii.

La mulţi ani şi, în primul rând, Fericire!

Cronici sentimentale No Comments Aug 12

Încă nu am apucat să-i aprind o stea…

Despre Sava Bejinariu nu se poate vorbi la trecut. Ar fi o tragedie să vorbim la trecut despre omenie, despre prospeţimea sufletului, despre prietenie, despre zâmbetul în care se răsfaţă primăveri şi ceruri pururi albastre, oameni, munţi şi depărtări, despre însăşi definiţia omului corect, demn şi, prin faptă, creştin.

Născut, la Grămeşti, într-o vară binefăcătoare de prin anii ’50, Sava Bejinariu a fost, este şi va rămâne propria sa creaţie. Nu s-a visat jurnalist, dar când i s-a cerut să treacă la „Scânteia”, a acceptat, pentru că avea de slujit împrejurimile propriului său suflet. Nu a fost niciodată activist, deşi, vorba cronicarului, mereu s-a aflat „sub vremi”, dar şi „sub vremi” a stat, întotdeauna, firesc, drept, comunicativ şi cu sufletul desfăşurat, în faţa omenirii, într-un zâmbet aproape vindecător. Aşa era şi aşa este el, şi nimic nu o să-l mai schimbe, vreodată.

La „Zori noi”, deci la şcoala de jurnalism şi de literatură a Sucevei, Sava Bejinariu s-a vrut şi a rămas cronică şi faptă, reportajele lui din Călimani, dar şi foile volante, pe care le realiza, întotdeauna, împreună cu echipe de scriitori, amintind şi de letopiseţe, dar şi de lumea visată de copilăria fiecărui om care a văzut sau vede lumina zilei într-un sat.

Victimă a unei răscruci, care i-a afectat sănătatea, Sava Bejinariu nu a mai izbutit, ulterior, în redacţia cotidianului „Crai nou”, să-şi urmeze vocaţia de a păşi Bucovina cu pasul şi de a-i omagia oamenii cu toate literele şi cu toţi porii. Continua să o zugrăvească, dar fără a o mai trăi zi de zi.

Suntem prieteni, rămânem prieteni. Sava Bejinariu a păşit pe cer, pe neaşteptate, şi încă nu am apucat să-i aprind vreo stea. Nu-i nimic, se descurcă Sava, orientându-se după reperele bucovinene, pe care le duce cu sine, pentru a le aşterne, recunoscător, în faţa Atoateziditorului.

Cronici sentimentale No Comments Aug 9

Ziua în care mi s-a născut sufletul

În 7 august 1984, după ora 11, mi s-a născut sufletul. Până atunci, doar rătăcisem. Apoi am început să şi trăiesc, să şi exist.

Mi-am privit sufletul în ochii lui de mugur de stea şi, pe neaşteptate, am trăit senzaţia pascală a mugurelui de lumină, care se mută, de pe o lumânare, pe alta, până la capătul capătului lumii, şi-am început să trăiesc, să exist. În sfârşit, aveam pentru ce trăi.

Mi-am privit sufletul în ochi şi i-am zis Ana-Cozmina, în vreme ce ursitoarele descâlceau luminile veacurilor şi ale mileniilor, pentru a-i statornici ursita de suflet veşnic proaspăt şi călăuzitor, care să-mi justifice şi să-mi îndrume existenţa. De atunci, şi eu exist.

De atunci, sunt fericit. De atunci, încape o nemărginire de tămăduitoare linişte în sufletul meu. Începând de atunci, s-au durat toate celelalte suflete ale mele, pe treptele fericirii, pe treptele care-mi dau putere de viaţă şi sens.

La mulţi ani, suflete, la mulţi ani!

Cronici sentimentale No Comments Aug 7

Doru Halip, vânătorul de stări sufleteşti

Artist desăvârşit, ba pictor, ba sculptor, ba poet, ba muzician, în ciuda faptului că se foloseşte doar de aparate de fotografiat, Doru Halip înseamnă şi o parte din duioşia rar zăribilă a sufletului meu, adeseori… postată, cu semnătura artistului, şi în paginile acestui blog.

Era un copilandru, când l-am cuoscut, în redacţia splendidului ziar “NordPress”, al fraţilor Ghiţă, Vasilică şi Ionică Iftode, dar clocotea de neastâmpăr creator aşa cum numai izvoarele de munte o pot face, de o prospeţime a imaginaţiei şi de o puritate a trăirilor unice în felul lor.

I se citeau, şi încă i se mai citesc, pe chip atât de limpede aceste două trăsături, încât Florin Piersic, jignit în paginile “NordPress”, înainte ca ziarul să fi fost cumpărat de fraţii Iftode, nu a avut inimă să nu se lase fotografiat şi răs-fotografiat de Doru Halip, când înlăcrimat de amintiri, când descurajat de “democraţia” românească, dar mereu profund, interiorizat. adică în trăiri pe care nu le mai arătase nimănui.

Puteţi vedea fotografiile acelea, pe acest site, ilustrând episoadele din “Piersicii Bucovinei”.

Doru Halip era şi a rămas, cum o probează şi aceste fotografii, sustrase de pe site-ul lui, o rază de lumină, aidoma celei furişate, printre scânduri, în vechile gospodării ţărăneşti, doar pentru a desluşi fărâme de fabulos.

Avea, şi le va avea veşnic, şi aptitudini de mare portretist, care ştie, aproape atavic, să-şi valorifice formidabila intuiţie de vânător de stări sufleteşti. Era, care va să zică, un artist autentic, aşa că, încă de pe atunci, puneam să-i fie semnate lucrările, chestie care nu i se mai întâmplase.

Respectându-ne, s-a durat, în noi şi între noi, o prietenie care mă onorează. În fond, e minunat să fii prieten şi cu un înger de om.

Aceste rânduri răzleţe, dar duioase, au fost provocate de faptul că, peste mai puţin de un ceas şi jumătate, joi, 1 august, Doru Halip îşi sărbătoreşte naşterea.

Naşterea, nu o anumită vârstă, pentru că lui Doru Halip i s-a urisit să fie veşnic tânăr. La mulţi ani, prietene, şi multă, multă fericire!

Cronici sentimentale No Comments Jul 31