Ziua în care mi s-a născut sufletul

         În 7 august 1984, după ora 11, mi s-a născut sufletul. Până atunci, doar rătăcisem. Apoi am început să şi trăiesc, să şi exist.

        Mi-am privit sufletul în ochii lui de mugur de stea şi, pe neaşteptate, am trăit senzaţia pascală a mugurelui de lumină, care se mută, de pe o lumânare, pe alta, până la capătul capătului lumii, şi-am început să trăiesc, să exist. În sfârşit, aveam pentru ce trăi.

         Mi-am privit sufletul în ochi şi i-am zis Ana-Cozmina, în vreme ce ursitoarele descâlceau luminile veacurilor şi ale mileniilor, pentru a-i statornici ursita de suflet veşnic proaspăt şi călăuzitor, care să-mi justifice şi să-mi îndrume existenţa. De atunci, şi eu exist.

        De atunci, sunt fericit. De atunci, încape o nemărginire de tămăduitoare linişte în sufletul meu. Începând de atunci, s-au durat toate celelalte suflete ale mele, pe treptele fericirii, pe treptele care-mi dau putere de viaţă şi sens.

         La mulţi ani, suflete, la mulţi ani!