Cronici sentimentale | Dragusanul.ro - Part 107

Ioana Carina, numele zilei în care şi exist!

Ana Cozmina*

Astăzi, fata mea, Ana Cozmina, m-a făcut, pentru a doua oară, bunic. Astăzi, s-a ivit pe lume Ioana Carina, care a ţipat, mai întâi, apoi s-a liniştit, facinată de lumină. Îmi spunea Andi, fratele Cozminei, că Ioana Carina privea, în jur, cu atâta curiozitate, la primul ei contact cu desluşirile noastre, încât lui Andi i s-a înmuiat sufletul de duioşie.

*

De la Mihai, ginerele meu drag, n-am putut smulge nici o mărturie, pentru că fierbea de fericire, dar mi-a promis, pentru mai pe seară, primele fotografii cu nepoata mea.

*

Cu straşnicul meu nepoţel, Darius Andrei, am vorbit, la telefon, mai zilele trecute, când, fremătând de emoţie, dar şi de o duioasă nelinişte, îmi spunea aglomerat: “Eu sunt foarte bucuros că îmi aduce mama o surioară!”.

*

Toţi suntem bucuroşi, ba, mai mult decât atât, suntem fericiţi. Şi vă dorim, tuturor, fericire!

*

Drăguşanca a II-a şi a III-a

*

Cozmina, o mamă fericită!

Cozmina, o mamă fericită!

*

Ioana Carina, a treia Drăguşancă sau Drăguşanul al VII-lea

*

Ioana Carina 1

 

Ioana Carina 2

 

Ioana Carina 3

 

Ioana Carina 4

 

Ioana Carina 5

 

Ioana Carina 6

 

Ioana Carina 7


Dracula, o cheie spre simbolistica sacră

Tepes 1

Despre bijuteria de la cuşma lui Vlad Ţepeş, similară cu simbolistica druidică de pe steagul Angliei, am vorbit, într-un material anterior. Semnul lui Dracula, deci simbolistica de pe bijuterie, reprezintă crucea dreaptă – simbol al roţii cerului (ur anu, de unde grecescul Uranus) şi crucea oblică (Crucea Nordului sau Constelaţia Lebăda, cum i se mai spune Constelaţiei Cygnus, devenită, în creştinism, Crucea Sfântului Andrei). Desigur că, în acelaşi simbol totemic, mai există şi alte simboluri sacre neexplicite, adică rombul (Sfântul Graal sau Inima lui Iisus) şi pătratul (Paradesha, dar şi Cetatea, dar şi Coloana Celestă).

Cruce cu celtica bijuterie*Cruce celtica 2

Detaliul în cerc (druidic) al steagului Angliei, peste care am suprapus bijuteria lui Dracula, probează că în ambele reprezentări au fost incifrate aceleaşi simboluri sacre, doar dezvoltările grafice diferind aparent. Am folosit elementul crucii druidice (nicidecum celtice, pentru că celţii erau doar meşteşugarii antichităţii, deci cea de-a treia cultură, adăugată culturii agrare şi culturii păstoreşti, simbolistica sacră fiind iniţiatică, deci druidică), pentru că o găsim şi pe teritoriul României (druizii noştri se numeau ctisti sau ctitostai), păstrându-se, mai ales în Maramureş, până astăzi.

Crucea ctistică de la Piatra Ariniş

Crucea ctistică de la Piatra Ariniş

Există, însă, şi a doua bijuterie, cea de la gâtul lui Vlad Ţepeş, din portretul care urmează, şi care, deşi nu pare, grupează, altfel exploatate grafic, aceleaşi simboluri sacre, care se găsesc şi pe steagul Angliei, şi pe frescele bisericilor ortodoxe din România, dar şi în cultura iconografică a tuturor civilizaţiilor din lume.

Tepes 3

Bijuterie gat pe verde*

În decupaj, se poate observa că bijuteria respectivă suprapune două pătrate, cu unghiuri diferite de expunere, peste care este aşternut “dreptunghiul” pietrei preţioase.

*

Cele două pătrate (de fapt, un pătrat şi un romb) incifrează aceeaşi simbolistică sacră, pe care o aflăm şi pe steagul Angliei. Steagul Angliei nu are întâietate, dar îmi foloseşte în a proba că întreaga simbolistică sacră străveche nu înseamnă decât incifrări ale suprapunerii celor două cruci, mai aproape de noi fiind roata cerului (crucea dreaptă), apoi runa cosmică a nordului (Crucea Nordului, căreia grecii i-au zis Constelaţia Lebăda).

Crucea Angliei drapel ascutita*Crucea Romb

Aceste două cruci intersectate, conţin, înainte de toate, rombul (sfinţenia, formată din două triunghiuri echilaterale unite prin bază, cel de sus simbolizând iniţierea de pe munte, iniţierea în astral, în sfinţenie, iar cel de jos, iniţierea în peşteră, subpământeană, în omenesc – cu reprezentări superbe pe ouăle încondeiate, dar conţin şi pătratul (paradisul terestru, dar şi cetatea, dar şi coloana celestă), dar şi cercul (Veşnicul, Neprecizatul, Adâncul, Originea Lucrurilor şi a Fiinţelor), pe care l-am folosit în decupaj, deci nu-l mai şi desenez.

Cruce patrat

*

Prin suprapunerea celor două simboluri sacre implicite (care nu ni se desluşesc, la o primă vedere), pătratul şi rombul, obţinem, de fapt, bijuteria de la gâtul lui Vlad Ţepeş, care, la o privire şi mai atentă, este identică şi cu bijuteria de la cuşmă, care, tot la o primă desluşire, înseamnă calendar lunar, Floarea Vieţii, Sămânţa Vieţii, Timpul, Arborele Vieţii, Primăvara (Maia, cum o numesc slavii, Eftepir, cum o numeau dacii, prin Crăiasa ei, Alba, adică Luna) etc.

Crucile romb patrat

Simbolistica bijuteriei lui Vlad Ţepeş de la gât este cea din imaginea alăturată, în care se suprapun Viaţa şi Sfinţenia, Pământul şi Cerul, omul trebuind să urmeze pilda Pământului, Pământul, pilda Cerului, iar Cerul trebuie să-l urmeze pe cel Veşnic, Neprecizat şi Fără Nume, cum se spune în textele taoiste, deci cercul, care simbolizează şi divinitatea supremă, deci vidul, deci profunzimea (adâncul), deci substanţa (şi nu forma), deci naşterea tuturor fiinţelor şi a lucrurilor (geneza).

*

Elementele sacre ale simbolisticii străvechimii neamurilor omeneşti încă se mai păstrează, fără iniţieri, dar cu rol vag totemic, în ornamentaţiile drept-liniare ale popoarelor din răsăritul Europei. Simbolurile pot fi descifrate, dar ne rămân secrete spunerile pe care le transmit simbolurile respective, spunerile pierzându-se odată cu iniţierile. Pe de altă parte, în ornamentaţia populară s-au folosit combinaţii estetice (nicidecum sacre, cel mult oculte), dar şi o vulgarizare a simbolurilor printr-un lexic aiurit, rupt din asemănările cu elemente ale lumii banale, trecătoare. Or, asta e diferenţa fundamentală: sacrul operează cu simbolurile sfinţeniei, deci ale veşnicipei, pe când artizanatul, cu ornamente ale vremelniciei banale, care caracterizează viaţa omenească.


Dracula, pe steagul Angliei şi pe biserici ortodoxe

Steagul Angliei*Tepes 1

Deşi toată lumea ştie cum arată steagul Angliei, îl reproduc, pentru a vă atrage atenţia asupra celor două cruci intersectate: crucea dreapta (+), care simbolizează roata cerului (“ur anu”) şi crucea oblică (X), în plan secund, numită şi Crucea Nordului, ea fiind, acolo, pe Cer, constelaţia Lebăda (Cygnus). Reproduc şi portretul lui Vlad Ţepeş, atrăgându-vă atenţia asupra “bijuteriei” totemice de la căciulă, care poate fi descoperită şi pe steagul Angliei, şi pe bisericile ortodoxe din România (în fresce), dar şi pe multe dintre vechile steme voievodale ale Moldovei.

*

Aţi băgat de seamă că semnul lui Dracula se află şi pe steagul Angliei, drept reminiscenţă druidică subconştientă? Nu? Chiar nu vedeţi identitatea comună a simbolisticii sacre? Ei, atunci haideţi să o luăm pas cu pas. Mai întâi, o să decupez crucile de pe steagul Angliei, cu ajutorul cercului, ascuţind capetele celor două cruci (în simbolistica veche se folosea, ca semn al rotirii, fie spirala, fie unghiul, fie… zvastica).

Steagul Angliei Draculian*Steagul Angliei Dracula cu bij 1

Şi iată ce ne dă! Dacă decupăm, de pe căciulă, semnul lui Dracula şi îl suprapunem peste crucile din simbolistica sacră druidă, păstrată pe steagul Angliei, vedem că, într-adevăr, avem acelaşi semn sacru, cu valoare totemică! În fond, cele două cruci ale Europei boreale (continentale) formează, prin suprapunere, un fel de floare-stea, cu o colţuri sau petale. De regulă, folcloriştii numesc steaua-floarea asta Floarea Vieţii sau Sămânţa Vieţii, limitând un desluşit la alte două desluşiri, când se ştie că simbolistica sacră veche avea multiple semnificaţii, ca să determine intrarea în armonie cu cel Veşnic, Nedesluşit şi Fără Nume, deci cu Dumnezeu.

Tepes 3*Steagul Angliei Dracula bij 2

În toate portretele, indiferent de cine a fost făcut fiecare dintre ele (omagiatori sau detractori), Vlad Ţepeş poartă această “bijuterie” (şi cea de la gât înseamnă acelaşi lucru, dar în altă desfăşurare grafică), dovadă că voievodul cunoştea valoarea totemică, deci proteguitoare, a simbolului, pe care îl purta aşa cum poartă alţii amulete. Nu lipseşte nici din simbolistica populară românească (ouăle încondeiate au capetele împodobite cu această floare), nici din cea asiatică, nici din cea evreiască, după cum o probează un mozaic din vremea lui Moise, pe care îl reproduc, pentru a doua oară (am făcut-o, pe acest site, într-un material despre simbolistica populară românească, dar şi în volumul III al “Poveştii aşezărilor bucovinene”), în asociere vizuală cu un capăt de ou încondeiat, dar suprapunând, pe amândouă, una dintre cele două decupaje ale “semnului lui Dracula”, şi iată ce iese:

*

CALENDARE REUNITE cu bijuterie

*

Cum în imaginea din stânga avem mozaicul din vremea lui Moise, care ştim că reprezintă… Calendarul Lunar, înseamnă că şi pe capătul oului încondeiat avem acelaşi Calendar Lunar. Prin urmare, prin suprapunerea celor două cruci, druizii doreau să sugereze Tipul şi trecerea lui. Da, dar nu numai atât, pentru că druizii (preoţii daci ai aceluiaşi cult străvechi se numeau ctisti sau ctitostai) ştiau (aşa cum o ştiau şi ctitostaii) că un simbol sacru nu trebuie să îngăsuie o singură desluşire.

Steagul Angliei Cerc*

De la simbolistica, păstrată pe steagul englezilor (pe care am reprodus-o şi esenţializat, în cerc), s-au obţinut toate celelalte desfăşurări grafice, pe care obişnuim să le numim ornamentaţii populare. Interesant este că, dintre toate neamurile boreale, doar noi, românii, mai păstrăm simbolistica sacră, deşi fără să mai ştim ce înseamnă şi, mult mai păgubos, fără de iniţierile care ne-ar îngădui să ni-l apropiem, oricând, pe bunul Dumnezeu.

*

Preluarea simbolisticii sacre străvechi de către ortodoxia românească nu trebuie să ne surprindă, pentru că, în fond, aşa cum spunea primul om modern al omenitrii, Sfântul Augustin (364-430 după Hristos; aud că nu s-au îndurat catolicii să-l cinstească drept sfânt, acordându-i un grad al cinstirii ceva mai mic, de Cuvios), “religia pe care, astăzi, o numim creştinism, a existat dintotdeauna”, Iisus, Soarele Dreptăţii, revoluţionând-o prin îndreptăţirea tuturor de a se considera fiii lui Dumnezeu.

*

Asupra simbolisticii steagului englez, care este rădăcina a simbolisticii sacre străvechi, dar şi a simbolisticii ornamentaţiilor populare româneşti şi nu numai, voi reveni (voi scrie, probabil, şi o carte). V-aş ruga să observaţi, fără desen, că dacă trasăm perimetrul crucii drepte, obţinem rombul (“Sfântul Graal” sau “Inima lui Hristos”), iar dacă trasăm perimetrul crucii oblice, obţinem pătratul (Paradesha, dar şi Cetatea). Între timp, eu o să dau goană, să ascult concertul trupei “Toy Machines”. Pentru că trebie să şi trăiesc!


Vlad Ţepeş, în Bucovina, sau Calea lui Dracula

Tepes 3*

Mitul lui Dracula, pe nedrept luciferic, poate fi folosit, fără probleme, în judeţul Suceava, într-o desfăşurare de sculpturi, pe 200 de kilometri, care să dea expresie şi adevărului istoric, şi binomului mit-legendă, dar şi cosmogoniei populare româneşti, care stă la baza miturilor noastre, inclusiv a colindelor.

*

Fără îndoială, relaţia dintre Vlad Ţepeş şi Bucovina este, încă, mult prea puţin cercetată, după cum susţine şi un preot cărturar, părintele Herea, de la Pătrăuţi, care a observat că pe frescele ctitoriilor lui Ştefan cel Mare, bijuteriile lui Vlad Ţepeş sunt prezente, cu regularitate şi într-un mod numai aparent inexplicabil.

 

*Stefan 3

Ţepeş, conform mărturiilor, a stat la Suceava, la unchiul său, Bogdan al II-lea (soţia lui Bogdan, Doamna Oltea, era sora lui Vlad Dracul, iar Vlad Dracu, la rândul său, era căsătorit cu sora lui Roman al II-lea, cel care atestă, în fond, numele provinciei geografice Bucovina), între anii 1448 (probabil, din septembrie, după o domnie de doar vreo trei săptămâni, în Ţara Românească) şi 1451 (16 octombrie), timp în care s-a instruit în meseria armelor, cu spadasini polonezi, împreună cu vărul său, Ştefan. A revenit la Suceava, în 1875, când s-a născut Bogdan al III-lea, pe care l-a şi botezat, numele pruncului păstrându-l pe cel al bunicului, dar şi pe cel al naşului său, Bogdan cel Orb fiind singurul Vlad (în slavonă, înseamnă stăpânitor de pământuri) din istoria nobiliară a Moldovei.

*

Că Vlad Ţepeş sosise în Transilvania, din Moldova, o confirmă două scrisori ale lui Iancu de Hunedoara[1], prima din 6 februarie 1952, expediată din Buda[2], iar cealaltă, scrisă la Szakallas, în 30 martie 1952[3], ambele reproduse, în lucrarea amintită, şi prin fotocopiere[4].

*

Tepes document 1

*

În prima scrisoare, Iancu de Hunedoara, adresându-se braşovenilor, informându-i că „vestitul principe Vlad, fiul răposatului Dan voievodul (greşeală de copiere, pentru că în textul latin, rândurile 2 şi 3 din pagina pe care o reproduc, scrie clar: „illustris princeps Wlad, filius quondam Drakwl waywode” – n.n.), care acum se află aici, la noi, îşi propune, probabil, să se împotrivească acelui Vladislav voievodul, fără ştirea şi voinţa noastră. / De aceea, dacă sus-amintitul Vlad va voi să intre, prin acele părţi, împotriva pomenitului Vladislav voievodul, pentru nimicirea lui şi a zisei Ţări Româneşti, atunci, prin cuprinsul celor de faţă, vă punem în vedere şi vă poruncim cu tărie să nu daţi acelui Vlad, în acele părţi ale noastre, nici găzduire şi nici adăpost, ci, mai degrabă, să-l prindeţi şi să-l alungaţi din acele părţi, ca cele sus-scrise, în starea lor întărită, să fie păstrate nestrămutat din partea noastră, în timpul sus amintit. Şi deoarece sus-pomenitul Vlad a venit la noi din părţile Moldovei, sub protecţia noastră, de aceea noi vom face ca acela să fie dus nevătămat pe acelaşi drum, de către anumiţi oameni ai noştri”.

*

Fotocopia scrisorii de mai sus

Fotocopia scrisorii de mai sus

*

Se ştie că Iancu de Hunedoara îi detronase, pricinuindu-le moartea, şi pe Vlad Dracul al Ţării Româneşti, dar şi pe cumnatul său, Roman al II-lea al Moldovei.

*

Tepes document 2 p 1

*

Între timp, pentru că Vladislav angajase doi mercenari sibieni, care să-l ucidă, Ţepeş, împreună cu vărul său, Ştefan, îi răpune pe cei doi, la Geoagiu, stârnind, imediat, mânia definitivă a lui Iancu de Hunedoara, care informează autorităţile transilvane că, „deoarece vestitul principe Vlad voievodul, fiul lui Dracul voievod, care a stat la noi, sub protecţia noastră, nu i-a plăcut la noi, din cauza unor slujbe prea mari, noi am făcut ca acela să plece; şi nu prin acele părţi, ci prin ţara Moldovei, deoarece nu voim să fie săvârşite oarece vătămări, dinspre părţile voastre, în Ţara Românească”.

*

Fotocopia înştiiţării de mai sus

Fotocopia înştiinţării de mai sus

*

Că Vlad Ţepeş a părăsit Moldova, împreună cu vărul său, Ştefan cel Mare, în dimineaţa zilei de 16 octombrie 1451, fugind în Transilvania nu se poate dovedi cu înscrisuri, deşi majoritatea istoricilor susţin această variantă. Vlad nu avea de ce părăsi Moldova, pentru a se adăposti la cel care i-a detronat şi, indirect, ucis tatăl, câtă vreme unchiul său, Bogdan al II-lea se afla pe tron. Cum şi Ştefan şi-a căutat salvarea tot la curtea lui Iancu de Hunedoara, în mod sigur cei doi veri au fugit, de la Suceava, împreună şi au rămas împreună, Ştefan fiind ajutat să-şi recapete tronul, în 1457, de Vlad Ţepeş.

*

Ştefan cel Mare, la Voroneţ

Ştefan cel Mare, la Voroneţ

*

Există şi o legendă, conform căreia, Ştefan intra în cortul vărului său, în fiecare seară, şi-l tot întreba pe Ţepeş când are de gând să-i dea ostaşi, ca să răzbune moartea tatălui său şi să ocupe tronul însângerat, dar, de fiecare dată, răspunsul era „Încă nu eşti copt” (Ştefan era mai tânăr decât Vlad). Într-o seară, cică, clocotindu-i sângele, Ştefan a intrat în cort, a înşfăcat o sabie din panoplie şi, repezindu-se la Vlad, ar fi strigat: „Îmi dai oştenii sau te tai?”. Cică ar fi râs, atunci, Ţepeş, de se cutremurau munţii, apoi i-a zis: „Acuma, da! Acum, eşti copt!”.

Ţepeş, în litografiile vremii

Ţepeş, în litografiile vremii

*

Istoricul Neagu Djuvara, într-o carte pentru tineret, ilustrată de Radu Oltean[5], spune aceeaşi poveste, pe care v-am spus-o eu:

*

„Întors în ţară, în 1448, după ce tatăl său fusese ucis, Vlad, încă foarte tânăr, încercase, cu ajutorul unei „partide” de boieri, să pună mâna pe domnie, după moartea tatălui său; dar n-a putut sta în scaun decât puţine săptămâni, gonit fiind de cel pe care-l răsturnase, Vladisalav-Dan, dintre Dăneşti. Timp de opt ani va pribegi Vlad, atunci, mai întâi în Moldova, pe lângă Bogdan Vodă, tatăl viitorului voievod Ştefan cel Mare, care-i era unchi, căci mama lui Vlad era dintre domniţele moldovene. Dar, când a fost răsturnat şi ucis Bogdan Vodă, Vlad s-a refugiat în Transilvania, împreună cu vărul Ştefan, şi a încercat, acolo, să fie bine văzut de atotputernicul Iancu de Hunedoara, când acesta a început să nu mai aibă încredere în protejatul său, Vladislav-Dan”.

*

Un alt istoric de prestigiu, Ştefan Andreescu[6], află în documentele turceşti mărturii despre o primă domnie a lui Ţepeş, în 1448, dar şi despre timpul petrecut de Vlad Ţepeş la curtea unchiului său, Bogdan al II-lea, de la Suceava:

*

„Cronicile anonime turceşti („Tevarih-i al-i Osman”, adică „Istoriile dinastiei otomane”) plasează imediat înainte de o incursiune a sultanului Murad în Albania, din anul 853 al Hegirei (24 februarie 1449 – 13 februarie 1450), faptele de mai jos: „în anul următor luptelor de la Kossovopolje, pornind iarăşi, a pus de a construit cetatea Giurgiu. De aici a făcut incursiuni în Ţara Românească şi, punând, aici, bei pe Ţepeş (Kazîklu), fiul lui Dracul, i-a dat steag şi hilat, făcându-i tot felul de favoruri. După aceea, l-au trimis, împreună cu acângii, care s-au dus şi l-au pus bei în locul părintelui său”

*

Vlad Ţepeş, tot cu barbă, într-o pictură de Aman

Vlad Ţepeş, tot cu barbă, într-o pictură de Aman

*

„Un pasaj cu conţinut aproape identic găsim în cronica lui Lutfi-paşa – mort la 1652 –, care, tot după ce povesteşte bătălia de la Kossovopolje, afirmă textual: „În acel an, n-a mai mers în expediţie; a pus să se facă, pentru a doua oară, cetatea Giurgiu. De acolo, a dat învoire să se meargă în incursiune în Ţara Românească şi l-a pus ca domn în Ţara Românească pe Dracula-oglu Kazîklu (Ţepeş, fiul lui Dracul)”[7].

*

Ceea ce este cert, după cum probează Ştefan Andreescu, Vlad Ţepeş „a trecut în Moldova lui Bogdan II (12 octombrie 1449 – 16 octombrie 1451)… Pe această cale ocolită a Moldovei, a ajuns Vlad Ţepeş în Transilvania, poate chiar în urma asasinării lui Bogdan II la Răuseni”[8], această probabilitate ţinând de dorinţa istoricului de a rămâne doar în perimetru mărturiilor de necontestat şi de a nu se aventura în deducţii logice (în fond, necesare, la un neam fără de memorie şi fără de mărturii, cum este al nostru).

*

Ar fi de prisos o înşiruire de citate din studiile despre Vlad Ţepeş, din moment ce e clar că el a petrecut, ani buni, la Suceava, plecând, apoi, în Ardeal, pe la Bistriţa, deci peste Tihuţa, pe vechiul drum moldovenesc de care (celălalt, prin Rodna, era doar pentru călăreţi încercaţi). Prin urmare, valorificarea mitului lui Dracula, în Bucovina, este legitimă. Rămâne, doar, să o facem în mod inteligent, ţinând cont şi de adevărul istoric, şi de mitologia, şi de cosmologia neamului nostru.

*

Stefan cel Mare

Vlad Tepes

După domnia oarecum temeinică a lui Vlad Ţepeş, în Ţara Românească, au rămas doar 7 documente[9], iar dintre acestea, trei se referă la înzestrarea mănăstirilor Cozia, Tismana şi Rusicon, de la Muntele Athos, uricele respective fiind cât se poate de sugestive în ceea ce priveşte firea neluciferică a nedreptăţitului Domn:

*

„Acei câţi se poartă cu duhul lui Dumnezeu, aceia sunt fiii lui Dumnezeu, spune dumnezeiescul apostol, căruia, pe urmă mergându-i, cei iubitori de dreptate, care se străduiesc spre cele bune, au dobândit viaţa dorită, cele pământeşti lăsându-le pământului şi alipindu-se de cer, auzind acel fericit glas de bucurie, pe care veşnic îl şi aud: „Veniţi, binecuvântaţii părintelui meu, să moşteniţi împărăţia gătită vouă, de la întemeierea luminii!”. Cărora şi eu, binecredinciosul şi binecinstitorul şi de Hristos iubitorul, Io Vlad voievod şi domn a toată ţara…a binevoit domnia mea, cu a sa bunăvoinţă, cu inimă luminată şi curată a domniei mele, să proslăvesc pe Dumnezeu, care m-a proslăvit şi m-a ridicat cu slavă în scaunul sfântrăposaţilor părinţi ai domniei mele”[10].

*

Asta urmează să însemne, în fond, chiar dacă „desluşirile” ţin de libertatea fiecărui om în parte, cel mai lung muzeu de sculptură în aer liber din lume, „Calea lui Dracula”, care, desigur, este şi Calea lui Ştefan cel Mare, pe care ne mai şi rătăcim, uneori.

*

Ca în constelaţia Cei doi Fârtaţi, Vlad şi Ştefan reprezintă complementarităţi ale aceluiaşi întreg. Nu rău şi bine, ci doar complementarităţi. Asta vrem noi, cei care am conceput acest spaţiu monumental, care se va întregi, în doi-trei ani, pe itinerariul Reuseni-Tihuţa, să exprimăm şi sper ca sculptorii din echipa lui Cezar Popescu să izbutească pe deplin această raţională asumare.

 *

Ion Drăguşanul



[1] Academia Română, Documenta Romaniae Historica, D. Relaţii între Ţările Române, vol. I, Bucureşti, 1977

[2] Op. cit., pp. 423, 424

[3] Op. cit, pp. 425, 426

[4] Op. cit., pp. 523, 524

[5] Neagu Djuvara, Radu Oltean, De la Vlad Ţepeş la Dracula Vampirul, Humanitas, Ediţia a II-a, revizuită, 2003, p. 26

[6] Ştefan Andreescu, Vlad Ţepeş (Dracula), între legendă şi adevăr istoric, Editura Enciclopedică, p. 14

[7] Op. cit., pp. 14, 15

[8] Op. cit., p. 20

[9] Academia Română, Documenta Romaniae Historica / B. Ţara Românească / vol. I, Bucureşti, 1966, pp. 197-207

[10] Op. cit., pp. 199, 200


S-a ivit un prozator: Gabriela Teişanu

Gabriela Teişanu

Gabriela Teişanu

 

Provocată de întâmplare, colega mea, de la Centrul Cultural “Bucovina”, înzestrata interpretă de folclor Gabriela Teişanu, a pus în pagină un vechi şi stăruitor impuls, acela de a scrie. E cumplită tăcerea colii albe de hârtie şi tocmai de asta, Gabi Teişanu s-a năpustit asupra ei cu o adevărată explozie a sufletului, izbutind o proză mustoasă, de un remarcabil pictural – ceva în genul lui Traian Brăileanu, în care mitologia satului ia locul îndoielnicei realităţi şi în care timpul nu-i altceva decât un cal alb, în goană nebună, de la o margine a zării, spre cealaltă.

*

În neaşteptata proză a Gabrielei Teişanu, fraza e viguroasă şi întărită cu ferecătura de argint a metaforei fireşti, deşi inedită, o metaforă “ca o pâine prospăt inmiresmată de arșița cuptorului”, o metaforă frescă pentru desfăşurarea luminoasă a tuşelor sentimentale, a trăirilor încleştate disperat de netimp, deci şi de ursit, de ceea ce îţi este scris.

*

Şi vă asigur, după lecturarea acestei prime proze scurte (un bucătar bun nu are nevoie să mănânce întreg conţinutul unei oale cu ciorbă, ca să priceapă dacă a fost făcută de o gospodină adevărată), că Gabriela Teişanu va deveni, în curând, unul dintre cei mai buni prozatori ai Bucovinei. Înzestrată este, îi lipsea doar provocarea, dar nici aceasta nu a întârziat să se ivească.

*

*

Cum să nu moară cineva de dorul lui?

*

Oare când a început să nădăjduiască? Când i-­a încolțit, în inimă, credința oarbă că Ion va veni, va deschide poarta, își va zvârli ochii aceia ca iarba crudă spre gang, căutând­-o şi strigând-o fără de vorbă, fără de nici un sunet, care să spargă liniștea plină de drag şi de dor? Va intra semeț și plin de sudoarea drumului de întoarcere, o va lipi de pieptul lui mare și cald ca o pâine prospăt inmiresmată de arșița cuptorului și nu­-i va mai da drumul.

*

În lumina asta mierie, de început de toamnă, o deșteaptă, din visare, glasul Aglaiei, vecina din sus:

*

– Tu, Racirucă, am venit, la tine, să te rog ceva… Da’ să nu te mânii pe mine, că toată lumea grăiește, de amu, numa’ nime’ nu îndrăznește să-­ți spună! Tu, vinde-­mi mie ciubotele lui Ion, că uite,  încă un an o trecut și… De lăsatu’  secului, aș mere, cu Vasîle, la gioc! Îți plătim bine…

*

Rahila se uită, buimacă, în jur, caută un leaţ, o nuia, ceva, să alunge piaza rea, să facă ceva ca să nimicească, cumva, gândul acesta întunecat, care îi strânge dureros inima. Da, da, mintea ar trebui să şi-­o şteargă de pe fața pământului, că ea, acolo, în capul ăsta, pe care nu mai vrea să şi­l vadă oglindit nicăieri, cineva sau ceva îi strigă și îi urlă, în fiecare clipă, să uite, să meargă mai departe, pentru că Ionică nu mai are de unde să vină, sângele lui fierbinte s-­a risipit, demult, de ani de zile, la Cotul Donului, unde au murit, cu țărâna în gură, atâția bărbați!… Da’ cum să faci asta, când, de acolo, din coșul pieptului, un glas plin de dragoste îți spune altceva?

*

Aglaia e departe, a fugit repejor, alungată de privirea de animal hăituit a celeilalte, îngânând, printre degetele care-­i astupau gura:

*

– Și nu mai bea, tu, Raciră, că-­i păcat de tine!

*

Durerea surdă din piept se scurge, ca un șarpe adormit, în pântece și, de acolo, se lăsă greu în picioare. Ralila se târăște, încet, peste pragul colbuit şi scorojit de soare, și intră în răcoarea cu miros de busuioc a casei celei mari. Închide ușa și mijește ochii obosiți spre straiele albe și împăturite, cu grijă și dragoste. Totul este aici: cămașa cu flori, cusută de ea, în nopțile lungi, de iarnă; chimirul din piele, cumpărat de la târgul din Rădăuți; cizmele cu scârț, făcute de meșterul acela negricios, din Cernăuți; ițarii, țesuți, în patru ițe, de mămuța; sumanul, cernit ca inima ei. Numai Ionică mai adastă pe cărări neștiute…

*

Apoi, s-­a stins, pe neaşteptate… Lumea spunea că au găsit-o întinsă în pat, cu privirile ațintite spre fereastră și cu un zâmbet larg pe chip. A venit, pesemne, Ion, în sfârșit, şi a luat­o cu el, pe calul cel alb, în lumea fără de dor…

*

Povestea Rahilei și a lui Ion Botușan (fratele cel mare al tatălui meu) am auzit-­o din gura mamei mele. Despre frumusețea și semeția tatălui meu, mi­-au spus alții; mama se rușina să­mi spună cum și­-a părăsit bărbatul dintâi, pentru el. Totuși, a zis, odată, așa, în treacăt:

*

– Fain bărbat a fost taică-­tu, dar cel mai frumos, dintre ei, a fost Ion; cum să nu moară cineva de dorul lui?…


Pagina 107 din 110« Prima...102030...105106107108109...Ultima »