Artist dă artist, başca derector în cultură!

Victor Traian Rusu (foto: Ion Drăguşanul)

*

Cu fostul meu coleg de liceu, Victor Traian Rusu (celălalt poet, născut, iar nu făcut, era Roman Istrati), am pus de câte o sâmbră foto în câteva rânduri, fiindu-i eu în megieşie şi la splendida expoziţie “Miniaturi bucovinene / obiect şi semn”, şi la “Casa bucovineană”, şi la “Bucovina catolică”, şi la o mulţime de alte expo-document, pe care le-a tot durat, de-a lungul ultimilor ani, de când suntem iar colegi, dar în culturnicie (am mai fost şi la “Crai nou”). Colegi, ba chiar prieteni, deşi Victor a fost uns director al Culturii Tradiţionale, deci şef al meu, fiind legat ca iobagul de moşia culturnică a politrucilor aflaţi vremelnic la smântânit oalele judeţene.

*

“Obiect şi semn“, fotografie recent premiată

*

Ca poet, Victor a pus în rafturi vreo trei cărţi de poezie-poezie, apoi a aruncat condeiul, descoperind aparatul de fotografiat şi câteva personaje legendare, care l-au folosit (Balint, Vinţilă, Mîndrescu etc.), personaje pe care le mută, cu hărnicie, în mitul creator bucovinean.

*

Ca director, Victor Rusu nu prea mai are timp pentru fotografie artistică, iar când rupe ceva din bicisnicia momentului managerial, se dedică total viitoarei lui expoziţii, cea din 13 februarie 2015, în care valorifică, în mod exemplar, potenţialul coloristic alb-negru, deci o esenţializare a luminii, pe care am mai aflat-o, într-o altă tratare, doar în linogravurile lui Tiberiu Cosovan. Dar, în ciuda irosirilor sale, Victor T. Rusu este prins din urmă de satisfacţii ale recunoaşterii artistice, precum această diplomă, de la un salon internaţional de excepţie, cel din Târgu Mureş, 2014:

*

* 

În acelaşi plan, selectarea şi expunerea lucrărilor sale, “Violet”, “Toamnă în Bucovina” şi “Spre casă”, în expoziţia “România şi China pitorească” (99 lucrări, 36 artişti fotografi), organizată de EURO PHOTO ART ASSOCIATION, înseamnă încă o confirmare a faptului că şi în arta fotografică, nu numai în poezie, Victor Traian Rusu e un artist… dă artist!

*

Lucrări de Victor Traian Rusu, într-o expoziţie de excepţie

*

Ce-aş mai putea spune? Felicitări, şefu’, şi ţine-o tot aşa. În fond, exişti, iar umbra ta, în ciuda aparenţelor, chiar lasă dâre de lumină pe pământ.

Drd. Constantin-Emil Ursu a pierdut un… d

Drd Constantin-Emil Ursu, înainte de a pierde un… d

*

Astăzi, în sfânta zi de duminică şi de… naştere a poetului Roman Istrati, 7 septembrie 2014, la Iaşi, în sediul Flilialei din oraşul celor şapte coline moldave a Academiei Române, respectiv în incinta Institutului de Arheologie Iaşi, managerul Muzeului Bucovinei, Constantin-Emil Ursu, a compărut în faţa unei înalte instanţe ştiinţifice, condusă de un neamţ get-beget (oare nu trebuia să scriu be-got?), Alexander Rubel, şi formată, în ordinea aşezării pe scaune, din savanţii români Nicolae Ursulescu, Vasile Chirica şi George Bodi, toţi universitari de prestigiu, autori de opere-reper şi, în primul rând, oameni faini foc – aidoma tuturor oamenilor cu adevărat mari.

*

Universitarii Alexander Rudel, Nicolae Ursulescu, Vasile Chirica şi George Bodi.

*

În public, lângă scaunul meu de paparazzi de ocazie şi de plăcere, se aşezase, fără ca bietul de mine să conştientizeze şansa, Academicianul Victor Spinei, un clasic al istoriografiei româneşti, pe care îl respect aproape mistic, dar şi reputatul arheolog, specialist în epoca dacică, Ion Ioniţă, ambii universitari ieşeni, care au ţinut să participe la eveniment. Şi mai erau câţiva arheologi germani, care îl cunoscuseră pe Emil la un recent simpozion, şi ei solidari cu autorul tezeii de doctorat “Plastica antropomorfă a culturii precucuteni“.

*

*

Şi mai erau, umplând sala de conferinţe până la refuz, o puzderie de suceveni faini, în frunte cu Paraschiva Batariuc şi Mihai Pânzaru-Pim, în front şi plutoane cu Viorel Varvaroi, cu doamnele Violeta, Asica, Roşca, Pântea şi celelalte, pe care, din păcate, nu le ştiu după nume, dar şi cu recentul premiat în Coreea, universitarul sucevean Filoti (Dan, dacă nu greşesc), Bogdan, Marcel, Palamar, Dănuţ şi aşa mai departe, cei mai mulţi dintre ei doctori, ceilalţi doar oameni cumsecade şi prieteni cu Emil şi cu familia lui, prezentă “in corpore”, de la soţie, fiică şi frate, până la cumnate, cumnaţi şi nepoţi. Eu, de pildă, mă aflam acolo, ca pozar, din cinstită prietenie faţă de Ansia, fata lui Emil şi… stră-străbunica mea dinspre tata.

*

Suporteri suceveni ai Ursului Drd.

* 

Drd. Constantin-Emil Ursu şi-a prezentat lucrarea cu atâta dezinvoltură şi atât de expresiv-succint, încât toţi i-am putut urmări şi pricepe argumentaţia, chiar şi neiniţiaţii, desele corelări de ştiinţific cu sugestii mitice sau de filosofia culturii producând avalanşe de scurtcircuitări între sinapsele mele, pururi captivate de primordial. Când va fi publicată, sigur voi citi lucrarea, cu creionul în mână, de la prima, până la ultima filă.

*

Emil Ursu, prezentându-şi teza de doctorat

*

*

*

Au urmat “inchizitorii”, tonul fiind dat de admirabilul intelectual Prof. Dr. Vasile Chirica, care aminteşte, mai ales, prin umor, de legendarul nostru Ioan Nemeş, apoi, rând pe rând, au fost prezentate şi celelalte opinii ale “inchizitorilor”, toate limpezi şi excelent argumentate (cu excepţia câtorva chestiuni care ţin de sinonimie, pe care arheologii, ca cititori ai pământului şi nu ai inefabilului, nu prea le înţeleg).

*

Vasile Chirica

*

Nicolae Ursulescu

*

În cele din urmă, adică după ce i-au acordat “inculpatului” dreptul la “umltimul cuvânt” – jocuri de cuvinte folosite de domnul Alexander Rubel, “inchizitorii” s-au retras pentru deliberare. În timpul prezentării opiniilor lor, notasem, cu păcătosul meu instinct gazetăresc, expresii precum: “lucrare monumentală şi unitară”, “valoroasă lucrare de doctorat” (Vasile Chirica), “lucrare densă în informaţii şi în evaluări critice” (Nicolae Ursulescu) etc., aşa că începusem să nu mai fiu îngrijorat pentru sufleţelul prietenei mele, domnişoara Anisia Ursu.

*

Trebuie să precizez faptul că Emil Ursu fusese desemnat, prin încredinţarea temei, drept moştenitor, în sensul continuării unui anume demers ştiinţific, de către regretatul universitar Dan Monah, autoritate incontestabilă în domeniu şi, prin şansele oferite corelaţiei cu notorietăţile vremurilor vechi (mituri, literatură, inclusiv religioasă), un îndrăzneţ deschizător de drumuri. E greu de crezut că un alt om de ştiinţă, în afară de superbul domn profesor Vasile Chirica, ar fi putut admite, cu atâta dezinvoltură, continuarea unei direcţii de cercetare pe care doar parţial o împărtăşeşte. De altfel, întreaga comisie părea să probeze aceeaşi deschidere faţă de argumente şi faţă de plauzibilul lor, care, în fond, derivă dintr-o scânteie, din instinctul cosmic (Blaga izbutise să probeze penibilul ilogism al arhetipului) al iniţiaţilor, deci al celor care cutează să mai şi spargă dogme.

*

După retragerea “inchizitorilor” pentru deliberări

*

Deliberările nu au durat mult, rapoartele mebrilor comisiei întrezărind, de altfel, un “verdict” favorabil.

*

Verdict: I se retrage domnului Drd. Ursu un d, urmând ca, pe viitor, să fie Dr. Ursu!

*

Cu calificativul “FOARTE BINE“, doctorandul Constantin-Emil Ursu a devenit Dr. Constantin-Emil Ursu! Doamne, şi ce m-am mai bucurat, mai ales că, din pricina curentului, făcusem o nevralgie cumplită, care mi-a mâncat noaptea! Cum am auzit că Emil e doctor, cum am făcut ţişti în faţa lui, ca să-l întreb dacă-i musai să trec pe antibiotice sau dacă pot rămâne la aspirină şi antiinflamatoare. Nu a apucat să mă dumirească pentru că s-au bulucit toţi în jurul lui, iar eu şi Palamar, corp bucovinean de paparazzi pui de dihor, am fost îmbrânciţi la pozat.

*

*

*

*

Imediat după aceea, chiolhan voievodal, tataie, şi cu “zeamă de ploşniţă” irlandeză, şi cu vodcă rusească, şi cu vin moldoveneasc, la o cochetă crâşmuliţă din megieşie. Iar Emil, habar nu am de ce, ne tot mulţumea că am fost alături de el, dar i-am retezat-o scurt, de la obraz, că să nu-şi mai facă probleme şi că, ori de câte ori va dori să ne dea de mâncat şi de băut pe gratis, să dea dor un ţignal, pentru că, vorba regelui de prin ’90, noi suntem pregătiţi.

*

*

*

*

De un lucru, totuşi, am uitat, dar mă revanşez acum, când am trecut, fără să mai întreb pe nimeni, pe antibiotice: Dom’ Doctor Ursu, continuu cu antibioticele sau mă întorc la aspirină?

Dimitrie Savu, singurătatea unui mare pictor bucovinean

Dimitrie Savu, Autoportret

*

Nu ne-am mai văzut de peste un deceniu, de atunci când un tablou al lui Dimitrie Savu ilustra coperta cărţii “Blestemul lui Brâncuşi“, o antologie a poeziei româneşti din diaspora. Omul îmi era, totuşi, prieten dintotdeauna, fiind croit din scânteia cosmică din care se mai întrupaseră încă doi prieteni, pictorii Adrian Bocancea şi Radu Bercea.

*

În perspectiva creaţiei, opera plastică a lui Dimitrie Savu este exponenţială pentru mai bine de un secol şi jumătate de artă plastică bucovineană, atât prin caracterul ei mărturisitor, în care tipologiile capătă expresii surprinzătoare, cât şi prin înrudirea stilistică şi cu opera primilor trei mari pictori români ai Bucovinei, Epaminonda Bucevschi, Eugen Maximovici şi Archip Roşca, dar şi cu cea a marilor acuarelişti germani, mărturisitori ai aceluiaşi spaţiu spiritual, şi, în primul rând, cu Franz Jaschke, Julius Zalaty Zuber, Rudolf Bern şi Mattias Adolf Charlemont. Ba chiar şi cu Knapp există o oarecare înrudire, mai ales în tehnica impresionistă de potenţare în transparenţă a depărtărilor.

*

*

Plecasem la Rădăuţi împreună cu colegii şi prietenii mei Mihai Pânzaru-PIM, Gabi Sandu şi Aurel Alexa, pentru a mă convinge, deşi nu mai era nevoie, că una dintre candidaturile serioase pentru premiul “Opera Omnia”, care se acordă, anual, în ianuarie, de Ziua Artelor Plastice Bucovinene, este cea a lui Dimitrie Savu. Tiberiu Cosovan, Mihai Pânzaru-PIM şi Ovidiu BOA văzuseră expoziţia “Peisaj bucovinean”, găzduită de splendida Galerie de Artă din Rădăuţi şi ţineau să o văd şi eu, care nu am şi refuz orice drepturi de jurizare. În plus, Dimitrie Savu ţinea morţiş să mă reîntâlnească, fiind dispus la orice sacrificiu în favoarea celor care mă vor captura şi mă vor aduce.

*

Dubla sfinţenie: imaginea şi reflectarea

*

Nu ştiam că PIM premeditase să-şi facă emisiunea “3 G” de săptămâna viitoare cu Dimitrie Savu şi cu mine, aşa că am fost luat prin surprindere, pe când făceam încă o fotografie, de avertismentul tele-astrului de la “Intermedia”: “Gata, opreşte aparatul, căci se filmează!”. Şi s-a filmat.

*

PIM: Gata, opreşte aparatul, căci se filmează!

*

Expoziţia lui Dimitrie Savu este atâta de frumoasă, încât vreau să v-o prezint, în imagini (în ordinea fotografierii), înainte de a o aduce la Suceava, în 12 noiembrie (când Tiberiu Cosovan va împlini 60 de ani şi-l vom sărbători cu lansarea unei noi cărţi), apoi va fi itinerată prin judeţ, odată cu cartea lui Tiberiu Cosovan. Dimitrie Savu trebuie smuls din singurătate şi adus la taifas în mijlocul celor câteva sute de oameni care mai trăiesc în acest judeţ (ceilalţi sunt populaţie politică şi populaţie electorală).

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

Artistul Dimitrie Savu

*

Doi artişti ai Bucovinei: PIM şi SAVU

*

În templul frumosului

*

Gabi Sandu

*

*

*

Joi, începe BUCOVINA ROCK CASTLE

Andi Drăguşanul, grăbind timpul, cu nerăbdarea sa

*

Până joi, e încă o eternitate, deşi miercuri, la 4,30 trecute fix, vine Andi, iar după-masă, vor sosi şi Mihnea Blidariu, şi dragii mei muzicieni ucraineni de la JinJer (vin dintr-un turneu în Bulgaria). Între timp, Toy Machines va repeta câteva piese noi, închinate festivalului BUCOVINA ROCK CASTLE, care a început să existe şi să crească în calitate odată cu această trupă suceveană. Iar joi, la 18,00 fix, se va auzi imul ediţiei, iar Doru Popovici va deschide, oficial, cea de-a patra ediţie. Abia după aceea, adică după festival, mă voi simţi cu sufletul pe deplin împăcat, pentru că urmează să-mi petrec o parte din viaţă (din păcate, doar o săptămână), cu “muzicienii” din fotografia care urmează, nepoţii mei Darius Andrei şi Ioana Carina, copiii fetei mele, Ana Cozmina, şi ai soţului ei, Mihai Octavian Ignat. În mod premeditat, voi “uita”, acasă, şi pixul, şi notesul, şi orice altceva care mi-ar putea aminti de viaţa mea de fiecare zi. Cu sufletul vibrând de muzica lui Andi, luminat dumnezeieşte de viitorul neamului meu, am să-mi trăiesc nepoţii pe deplin, dacă tot îmi este dată, în această viaţă, o astfel de nepământească fericire.

*

Drăguşanii…