Cronici sentimentale | Dragusanul.ro - Part 102

Tiberiu Cosovan, mărturisitorul de frumos

Tiberiu Cosovan, la al III-lea volum cu „Efigii în filigran / Acorduri afective”

Tiberiu Cosovan, la al III-lea volum cu „Efigii în filigran / Acorduri afective”

*

Trebuie să te naşti şi să fii ursit întru generozitate, ca să-ţi dedici viaţa, aşa cum o face Tiberiu Cosovan, mărturisirii de frumos, ba chiar sublimării trăirilor cu adevărat trăite, într-o lume a morţilor vii, care doar mărşăluiesc, de la naştere spre naştere, dar fără a trăi, fără a spuzi cu umbrele dezlănţuirile cereşti de lumină. Tiberiu Cosovan, el însuşi artist plastic bine conturat şi respectat ca atare, revine în viitorime, pentru a-i încredinţa cel de-al treilea tezaur de mărturii despre lumea care chiar există.

*

„Efigii în filigran / Acorduri afective”, volumul III, de Tiberiu Cosovan, este, ca şi volumele anterioare, o carte despre „arta nevoită să evadeze din spaţiile convenţionale”, despre „dansul culorilor printre fantezii cioplite”, despre „delicateţea, transparenţa cromatică şi metamorfoza stropului de apă picurat pe hârtie”, despre „transmiterea genetică a sensibilităţii artistice”, despre „dimensiunea pitorescului în alb şi negru”, despre „forme spaţiale cu semnificaţii multiple”, despre  pictură, care cu adevărat „este poezie fără cuvinte, poezie tăcută”, despre „arta care exprimă trăire, emoţie, şi stă tot timpul în picioare, indiferent de locaţie”.

*

Lucrată în două dimensiuni, „Portrete, evocări, cronici plastice, interviuri” (cu şi despre 34 artişti plastici) şi, respectiv, „Saloane, expoziţii personale şi colective, ateliere şi tabere de creaţie” (luând în evidenţă şi încredinţând veşniciei 81 de astfel de universuri distincte), Tiberiu Cosovan descrie, întreabă, află răspunsuri, trăieşte prin trăirile altora, vibrează şi se bucură, încredinţând rafturilor memoriei ceea ce merită cu adevărat încredinţat.

*

Cartea începe cu „cămăşile ocrotitoare care îmbracă sufletul cu dumnezeire” ale Nadyei Boiechko, iscodeşte, alături de eleva Iulia Ciobanu, „o fetiţă care „priveşte lumea cu ochi cercetători şi o însufleţeşte cu creaţiile sale” de sculptură, dimensiunile viitorului, un spaţiu sacru, în care o descoperă şi pe pictoriţa Mălina Corodescu, în vârstă de 11 ani, cea care cutează să descopere „o altă lume a copilăriei, plină de armonie şi culoare”. Şi tot în viitorime îşi are locul, în ciuda poverii veacului însângerat, pe care îl poartă pe umeri, şi Alexandru Jauca, cu un remarcabil „prin debut artistic la vârstă octogenară”, în care se supune doar „influenţei anotimpurilor şi jocurilor de lumină, care diferă de la un moment la altul al zilei”.

*

În acelaşi spaţiu-timp, doldora de sacralitate, Cosovan scrie şi despre Viorica-Ana Moruz, care este „un artist absolut remarcabil”, este „o creativă dăruită şi instruită”, şi despre Ella Shlosberg, o artistă care-şi „conturează ideile cu măsură şi cu delicateţe”, şi despre cei treisprezece „Artişti evrei din România”, care au expus, la Suceava, nu doar o operă exhaustivă, ci şi „o invitaţie la un dialog fără cuvinte”, dar şi despre zvăpăiatul proprietar de geniu, Constantin Ungureanu-BOX, „un peisagist şi un portretist de primă mână”, dar şi „o clipă suspendată între ceea ce a fost şi ceea ce va urma”.

*

Lui Radu Bercea, „un artist al luminii” sau „exemplul luminos al izbăvirii prin artă”, i se alătură, tutelar, regretatul artist plastic şi poet Dimitrie Loghin, „un portretist absolut remarcabil ”, un peisagist care „surprinde cromatic alunecarea între rural şi urban, între aproape şi departe”, în cel mai autentic stil al iconarismului bucovinean, în care, prin culoare şi formă, prin armonia sunetelor şi prin inefabilul liric, Dumnezeu ni se arată zilnic.

*

Cosovan scrie şi încredinţează rafturilor memoriei fiecare clipă trăită a zilelor (regret că nu-i pot menţiona, aici, pe toţi artiştii plastici care trec, înalţi şi frumoşi, prin paginile cărţii lui Coso), apoi adună clipă lângă clipă într-o durabilitate calmă a spiritualităţii româneşti.

*

Pururi risipitor de sine, Tiberiu Cosovan, care, în 12 noiembrie 2014, împlineşte şase veacuri de existenţă, săvârşeşte, deci, o nouă risipă de sine, care, în fond, este o regăsire, o împlinire, o autentică îmbogăţire a sufletului şi a vieţii sale. Drept pentru care nu pot să-i urez decât „La mai multe cărţi, prietene!”.

*

Ion Drăguşanul

*

Câţiva dintre cei care trec,

*

înalţi şi frumoşi,

*

prin paginile cărţii lui Coso

*

Alexandros Pintilii KARCIUCAS

Alexandros Pintilii KARCIUCAS

*

Alexandru JAUCA

Alexandru JAUCA

*

Carmel GEORGESCU

Carmel GEORGESCU

*

Cecilia LEONTE

Cecilia LEONTE

*

Costel IFTINCHI

Costel IFTINCHI

*

Dragoş OLAŞ

Dragoş OLAŞ

*

Ella SHLOSBERG

Ella SHLOSBERG

*

Erika POPA

Erika POPA

*

Eugen MIRCEA

Eugen MIRCEA

*

Gabriel TODICĂ

Gabriel TODICĂ

*

Iasmina RĂCEANU

Iasmina RĂCEANU

*

Ioan CRÎŞMARI

Ioan CRÎŞMARI

*

Ion CAZACU - IANOVICI

Ion CAZACU – IANOVICI

*

Iulia CIOBANU

Iulia CIOBANU

*

Leonard MELISCH & Mihai VARZARI

Leonard MELISCH & Mihai VARZARI

*

Lucian MÎNECAN

Lucian MÎNECAN

*

Marcel NASTE

Marcel NASTE

*

Mariana STRATULAT

Mariana STRATULAT

*

Mălina CORODESCU

Mălina CORODESCU

*

Mihai CHIHAIA

Mihai CHIHAIA

*

Mihai MOVILĂ

Mihai MOVILĂ

*

Mircea TELEAGĂ

Mircea TELEAGĂ

*

Nadya BOIECHKO

Nadya BOIECHKO

*

Nicolae MUNTEANU

Nicolae MUNTEANU

*

Oana MAZARACHE

Oana MAZARACHE

*

Oana Ruxandra HRIŞCĂ

Oana Ruxandra HRIŞCĂ

*

Olivian PAVELIUC

Olivian PAVELIUC

*

Robert GRAVELIN

Robert GRAVELIN

*

Sebastian RAŢIU

Sebastian RAŢIU

*

Şerban BUDĂCEAN

Şerban BUDĂCEAN

*

Ştefana PETRE

Ştefana PETRE

*

Toader IGNĂTESCU

Toader IGNĂTESCU

*

Vasile HUTOPILĂ

Vasile HUTOPILĂ

*

Viorica MORUZ

Viorica MORUZ

*

Lansarea cărţii „Efigii în filigran / Acorduri afective”, volumul III, de Tiberiu Cosovan, se va face miercuri, 12 noiembrie 2014, probabil în incinta Centrului de Sprijinire a Tradiţiilor Populare, probabil la ora 14,00, în ambianţa unei expoziţii a pictorului rădăuţean Dimitrie Savu şi sub medierea pe deplin îndreptăţită a poetului şi publicistului Roman Istrati.


Adrian Poruciuc, o operă provocatoare (III)

Poveştile Cerului

Poveştile Cerului

*

Preocupat excesiv de patrimoniul legendar elin, în asociere cu „ceremoniile specifice de iarnă”[1], care ar fi colindele, Adrian Poruciuc plusează, în opera „Sub semnul Pământului Mamă” (trimiterea involuntară la Hesiod nu mă surprinde: „Când fi-vor iar deopotrivă ziua cu noaptea şi iarăşi, / Mamă a toate, pământul va da feluritele-i roade”[2]), cu „analize etimologice”[3], toate aflate în zodia speculaţiei şi a probabilităţii, pentru a demonstra că „monstrul marin” Dulf, prezent în unele colinde româneşti (în majoritatea drept Duh) îşi are locul în pleiada de zeităţi greceşti, şi nu în ceea ce ne-a fost dat[4].

*

În marea lor majoritate, colindele, „coloanele vieţii”, mărturisind „straturi de cultură mai arhaice decât cele reprezentate, de exemplu, de mitologiile „clasice” greacă şi romană”[5], şi cele cântate, închinate Lunii, şi cel scandat, închinat Soarelui, se cântau la începutul celui mai vechi an nou al omenirii[6], în prima decadă a lunii mai, drept „imne ale Titanilor”, iar mai târziu, drept „peanuri ale tracilor”[7]; dar, fără îndoială, exista şi un al treilea set de colinde, închinate morţii şi învierii Timpului, în vremea solstiţiului de iarnă, în Zodia Capricornului, cu reminiscenţă în Jocul Cerbului, care încă se mai păstrează la români, cu un întreg ansamblu de componente muzicale şi coregrafice ale ritualului străvechi. Prin urmare, povestea Dulf-ului poate fi integrată în specia aceasta de colinde, deja dispărute, mai ales că în toate este prezent „Ştiutorul de Cer” (Io Anu, deci Ioan, „Ion Făt-Frumos”), la fel ca în alte colinde, în care se vorbeşte de vânătoarea ritualică, „integrată în spirit magic” [8], şi care înseamnă, în fond, o vânătoare astrală. E prea devreme să fac translaţia spre un fenomen ceresc, cu repere în constelaţiile Peştelui[9] şi a Capricornului, mai ales că motivul profund este cel al Capricornului.

*

Nimic din ceea ce înseamnă „motive de basm (folk-tale motifs)”[10] ale legendelor greceşti nu poate explica inefabilul religiei naturale străvechi, o religie care respingea opoziţia artificială dintre „Dio creatore e creature”, precum şi opoziţia dintre cer şi pământ, dintre inimă şi corp, dintre credincioşi şi necredincioşi. Păgânismul, în fond, nici nu a fost dualist, natura fiind considerată ca fiind căminul tuturor sau, cum spunea Heidegger, „pământul şi cerul sunt la fel de eterni şi de muritori, formând un tot unitar”. Şi tot Heidegger avea să constate că „păgânismul ignoră dogme şi profeţi, părinţi şi credincioşi”, pentru că, aşa cum mărturisea Hipocrate, „totul este divin şi uman în acelaşi timp”. Se practica, totuşi, asceza, dar „asceza era contemplaţie a manifestărilor geniului divin; prin contemplare se ajungea la identificare cu Marele Tot”, deci la ceea ce numim, acum, intrare în armonie. Nici vorbă de zei, inclusiv marini, sau de plăsmuiri monstruoase, precum cele din legendele greceşti.

*

Vechimea avea o comunicare tainică, pe care numai iniţiaţii o puteau dezveli de sub pulberea amăgitoare a cuvintelor. Pentru vechimea aceea, Soarele răsărea în Taur, sub semnul celor douăsprezece semne zodiacale ale constelaţiei (plugul cu doisprezece boi din „Urătură”) şi-abia cu 747 ani înainte de Naşterea lui Iisus începu să răsară în Berbec, un parcurs zodiacal integral durând 25.920 ani, adică timp suficient pentru o maturitate iniţiatică, menită celor aleşi, puţini la număr, nu şi popoarelor care rămân într-o veşnică inocenţă infantilă şi care păşesc prin preajma cuvintelor ca pe lângă nişte obiecte. Au urmat Taurul şi Peştii, timp zodiacal în care Iisus vestea ivirea Omului cu Ulciorul, deci a Vărsătorului. Moise, cum spune legenda, a sfărâmat idolul Taur, iar Peştii, aşa cum fabulează câteva dintre colindele româneşti, au fost îmblânziţi cu „mere roşii” („ouă roşii”, în tradiţia creştină), trimiterea spre „oul cosmic” fiind, în ambele cazuri, cât se poate de evidentă.

*

În colindele Timpului, din care fac parte şi cele luate în discuţie de Adrian Poruciuc, omul, care fusese încarcerat în timpul muritor, fiind capabil de renaştere, devine Capricorn (cerb, căprioară sau duh-dulf), precizând, precum în colindul argument din cartea luată în dezbatere: „Stai, voinici, nu da, / Di arichi ţi-oi lua, / Sus te-oi ridica, / Sus la munţi cărunţi / La dragii părinţi, Undi iarba creşti, / În trii se-mpleteşti, / Chip găităneşti, / Nime nu cosăşti”[11].

*

În variantele clasice, întâlnim exact aceeaşi temă, dar într-o tratare mai directă, cu trimitere la Timpul Capricornului, zodia aparentei morţi şi învieri a Timpului: „Da’ boierii-s la vânat / Şi nimică n-au aflat, / Numa-un pui de căprioară. / Întind puşca să-l omoară. / – Stăi cu  puşca, nu-mpuşca, / Că eu nu-s de puşca ta” (Sbiera) sau: „Dar boerul nu-i acasă, / Ci-i dus la pădurea deasă. / Şi el s-a dus la vânat, / Şi-a vânat, cât a vânat, / Şi nimică n-a aflat, / Numai cât un cerbuşor / Suricel şi sprintinior, / Şi după el s-a luat / Şi din gură c-a strigat: / – Adă-mi arcul să-l săget, / Să-l culc la pământ de tăt! // Cerbuşorul a oftat / Şi din graiu mi-a strigat: / – Nu mă săgeta pe mine, / Că şi eu îs om ca tine!” (Marian).

*

Colinda Timpului (jocul „Caprei” sau al „Cerbului”, dar şi a Duhului marin – apa fiind concreteţea Veşnicului, cu moartea şi învierea simbolică, în ziua în care timpul-lumină pare să fie răpus de timpul-întuneric, este dedicat Capricornului, deci Constelaţiei Zodiacale „responsabilă” de acest fenomen) îşi pierde semnificaţia (probabil mult mai profundă decât cea deja expusă) pentru a se vremelnici printr-un personaj, ce-i drept – sublim, Orfeu, apoi, prin „contaminare” creştină, „Ion / Sânt-Ion / Nănaşul lui Dumnezeu”, deci „Ştiutorul de Cer”, cel care a născocit zeităţile (Anu, „soţul Marii Vrăciţe Cula, bărbatul cel mai integru, care a stabilit regulile din oraşul Arbore de pe râul cu apă”, cum mărturisesc tăbliţele de la Tărtăria). Fără îndoială, Marea, drept concreteţe a Veşnicului, putea avea propriul ei duh sau dulf, mai ales în Timpul Zodiacal al Peştilor, iar înlocuirea Capricornului cu Peştii (Cerbul cu Dulf), într-un ritual ancestral, păstrat fără iniţieri, aproape mimetic, caracterizează specificul degenerativ al folclorului, care păstrează „matricea stilistică” originară, dar contaminând-o cu o nouă fantasmă, „integrată în spirit magic”, prin „mumificarea sonoră”[12] a „felului specific de a exista în orizontul misterului şi pentru relevare” [13].

*

„Satul românesc este, în esenţă, preistoric”[14], pentru că „satul românesc şi-a însuşit multe din motivele ce constituiesc patrimoniul marii culturi bizantine, care era istorie în sensul deplin al cuvântului; dar cultura aceasta istorică a fost asimilată stilului preistoric al satelor”[15]. În satul românesc se constată, de-a lungul mileniilor şi chiar în ziua de azi, „rezistenţa, continuarea preistoriei şi contemporaneitatea ei cu istoria”[16], drept coordonate ale „răspântiei” şi „conservatorismului” de care vorbea Mircea Eliade, cu efectul paradoxal că „înrâuririle de tot soiul au trecut, necurmat, din istoria ce avea loc în regiunea noastră, asupra vieţii de sat, dar toate au fost potrivite unor moduri preistorice”[17].

*

În aceste condiţii, în care noi, cei aflaţi „la răspântii”, veşnic „cu jăraticul ţinut sub spuză”[18] şi, uneori, ademeniţi de istorie, ripostăm cu „orgoliul” preistoriei, excesul de raportare la cultura elină, în tot mai desele demersuri de cercetare a folclorului românesc prin exces de grecism (modă introdusă de Elena Niculiţă-Voronca), nu conduce spre dumiriri (de cunoaştere nici nu poate fi vorba, în condiţiile absenţei iniţierilor), ci spre confuzii din ce în ce mai grave şi mai păguboase, dar cu rol postulativ, graţie autorităţii ştiinţifice a cercetătorilor.

*

Satul românesc a fost şi este preistorie, iar patrimoniul lui mitologic aparţine moş-strămoşilor tuturor popoarelor europene, „omului pelasg”, cum îl numise L. Klages pe omul preistoric, reţinând, desigur, că „în faza aurorară a omenirii”[19], consideraţiile lui Schelling rămân caracterizante, adică „timpul preistoric s-ar caracteriza prin procese specifice, adânci şi lăuntrice, aparţinând conştiinţei umane”, mitul fiind apanaj al preistoriei ca „fapt primar”, ca tendinţă nemărturisită de „uzurpare a Marelui Anonim” prin „încercările omeneşti de a organiza viaţa individuală şi socială pe pământ, potrivit unei viziuni absolute”.

*

Fără îndoială că scurtele perioade istorice din povestea veche a acestor pământuri ale noastre, cele ale statalităţilor geto-dacice („Cale victorioasă, calea geţilor”, „Strigăt de şoim luptător să brăzdeze pentru Dacia ta!”, se spunea în jurământul tinerilor Blaki, după anul 1015), au lăsat semne, odată cu asimilarea lor în matricea slilistică preistorică, dar dacismul nu însemna o identitate naţională, în sensul celei convenite astăzi, ci una istoricizantă, prin care populaţiile atentau la istorie, dacismul fiind regăsit, ca tentativă istoricizantă surprinzătoare, şi la scandinavi, şi la germanici, şi la spanioli, revendicat în epoci târzii, odată cu panteonul (nu şi matricea) prelins din matricea stilistică originală asupra populaţiilor europene, odată cu iniţierile săvârşite de Zalmoxe sau Deceneu, dar şi de Burebista şi Decebal, inţiatori în istoricitate, prin stat.

*

Datina, tradiţia şi obiceiul nu ţin de dacism, ci de preistorie, deşi dacismul s-a manifestat la graniţa dintre preistorie şi istorie, îmbinând elementele celor două culturi, dar fără a le uni definitiv.

*

„Cultul preistoric al bolovanilor şi prelungirile sale”[20], dincolo de fanteziile etimologiste deja obsesive, ţine de cultul străbunilor, de „stâlpi” („termenul v.scand. ass, „divinitate”, şi ass, „stâlp”, reprezintă, de fapt, unul şi acelaşi cuvânt, dar cu două sensuri”[21]), ca şi Calea cea Demnă de Admiraţiune sau Cheile Bâcului, cum i s-a zis mai târziu, care începea lângă Tecuci, în capitala hyperboreilor, Piroboridava, şi se sfârşeala Don.

*



[1] Poruciuc, op. cit., p. 25

[2] HESIOD, Munci şi zile, Bucureşti, 1969, p. 75

[3] Ibidem, p. 34

[4] Datina este un dat, o creaţie sacerdotală (Solomon, dar şi Siegfried susţineau că înţeleg „limba păsărilor”, a îngerilor, „limba iluminării”, numită „luga suryanyya”, deci „limbajul ritmului” – Guenon, p. 73), încredinţată, ca tradiţie (ansambluri de ritualuri divinatorii calendaristice – „adeziunea la unul sau altul dintre scenariile mitice”, cum formula deja citatul Eliade), prin ritualuri iniţiatice de tip şamanic, şi devenită obicei prin preluarea subconştientă de practici ritualice şi divinatorii care apără şi ajută. Datina ar fi fost creată, conform filosofilor culturii, de Spiritul Divin şi încredinţată popoarelor prin intermediul iniţiaţilor. „Poporul conservă, fără a înţelege, frânturi ale tradiţiilor vechi, aparţinând unui trecut atât de îndepărtat, încât devine imposibil de delimitat, fiind, din această cauză, asociat obscurului domeniu al preistoriei; el îndeplineşte, prin aceasta, funcţia unui soi de memorie colectivă, mai mult sau mai puţin subconştientă, al cărei conţinut este clar venit din altă parte” – Guenon, p. 26. „Folclorul, fiind constituit în mod esenţial din elemente aparţinând unor tradiţii stinse, reprezintă inevitabil un act de degenerescenţă în raport cu ele”, chiar şi în condiţiile în care un text liric şi o nouă frazare muzicală par să atingă perfecţiunea, din perspectiva sistemului contemporan de valori. Un poem, în sine, un cântec în sine, abia compuse, oricât de valoroase ar fi, nu înseamnă tradiţie şi, cu atât mai puţin datină, deşi pot deveni obicei, funcţie de procentul de divertisment pe care îl conţine.

[5] Blaga, op. cit., p. 199

[6] Polybios, Istorii II, Ed. Ştiinţifică, 1966, 1988, p. 92

[7] Pe vremea aceea, „anul se împlinea la răsăritul Pleiadelor” (Polybios), pentru că, odată cu ivirea „gingaşelor fete ale uriaşului Atlas” (Pindar, Nemmene, IV, 1), abia „acum anul sfânt se împlineşte / Şi Horele sărbătoreau pentru masa lui Apollo” (Pindar, Paiane, I, 52): „O, Hore tinere, frumoase şi prinse-n rotitoare dansuri, / Având veşminte-nrourate, gătite cu frumoase flori… / Veniţi la jertfele aduse de cei abia iniţiaţi / Să ne meniţi recolte bune şi favorabile anotimpuri” (Orfeu, Cele trei Hore). Acolo, la masa sărbătorească a Soarelui, în jurul căreia se roteau, în dansuri ameţiloare, Horele, „La masa de unde răii sunt izgoniţi prin blânde daruri, / A răsărit Pean, vindecătorul cu plante, anume ca să-şi arate sănătatea / Cu armonia lui deplină umplând întregul univers” (Proclos din Lycia, Imn către Helios).

[8] Blaga, op. cit., p. 392

[9] Universe Today, Poveştile Cerului: „În mitologie, Constelaţia Pisces este reprezentată ărin doi peşti, legaţi împreună de o coardă. Conform unui mit grecesc, Pisces reprezintă peştii în care Aphrodite şi fiul său, Eros, s-au transformat, pentru a scăpa de monstruosul Typhon… Mai mult, Pan însuşi s-a schimbat într-un peşte-ţap (Capricorn) şi a sărit în râu, pentru a-i salva”.

[10] Ibidem.

[11] Poruciuc, op. cit., pp. 27, 28

[12] Blaga, op. cit., p. 392

[13] Ibidem, p. 176

[14] Blaga, Lucian, Fiinţă istorică, în „Trilogia cosmologică”, p. 389

[15] Ibidem, p. 391

[16] Ibidem, p. 390

[17] Ibidem, p. 390

[18] Ibidem, p. 417

[19] Ibidem, p. 383

[20] Poruciuc, p. 38

[21] Ibidem, p. 39


Adrian Poruciuc, o operă provocatoare (II)

Civilizaţia primordială nu credea în zeităţi, ci în elemente cosmice

Civilizaţia primordială nu credea în zeităţi, ci în elemente cosmice

*

Şapte mari teme, în general construite pe complementaritatea legendă grecească / patrimoniu spiritual românesc din timpurile recente, propun o descifrare a tainelor străvechi (aş risca, dacă m-aş referi la faptele stilistice ale omului metafizic[1], toate anihilate, după cum se şi lăuda Herodot, de pragmatismul grec[2], care s-a substituit, mai ales în percepţiile şi, deci, în perspectivele cercetătorilor, fragmentelor mitologice ale datului primordial[3]. Dar există şi un plus, deja consacrat de Hasdeu, rădăcina etimologică, pe care Adrian Poruciuc, ca şi Haşdeu, pune mare preţ, adesea exagerând conştient, tot ca şi Hasdeu, care a fost primul care a răscolit, aidoma unui arheolog împătimit, toate răzoarele istorice ale civilizaţiilor şi ale culturilor europene, intuind că din datul european comun se trag literaturile populare, toate „adăpate din fântânele unui instinct virginal”, moştenirea spirituală preistorică fiind „vastă şi confuză, ca tot ce este primordial”[4].

*

„Românescul dulf, „montru marin” – în legătură cu cuvinte greceşti şi cu anumite elemente de religie eurasiatică timpurie”, „Marea şi motivul potopului marin în folclorul românesc”, „Întrupări ale sacralităţii – de la sanctuarele preistorice la biserici neo-bizantine”; „Demeter ca „Pământ-Mamă” şi Dionisos ca „Mirele Pământului”, „Leul colindelor româneşti şi predecesorii săi”, „Dificultăţi etimologice”, „Orpheus – nume şi funcţie” şi „Orfism popular şi adaosuri creştine” reprezintă reperele exhaustive (fiecare capitol ar putea deveni un studiu temeinic) ale cutezătoarei cărţi „Sub semnul Pământului-Mamă”. Reperele arhaicului sunt, precum se vede, legendele greceşti, cu încărcătura lor vulgară de folk-tale motifs, de vană literatură, care s-a substituit limbajului primordial, limbajului ritmicităţii[5], şi nicidecum textele difuze şi aparent fără logică, încă supravieţuinde prin rafturile bibliotecilor europene, cu tot cu simbolistica lor „anterioară gândirii umane”[6]. „În privinţa aceasta ne poate servi ca punct de reper un vechi document literar german, dinainte de anul 1000. Ne referim la aşa-numitele „Merseburger Zauberspruche” (Descântecele de la Merseburg), care cuprind formule ca şi descântecele ce se mai găsesc şi astăzi în satele noastre. Formule ca: „să se adune os la os, sânge la sânge” etc. se utilizau în vrăji, evident, şi acum o mie de ani, şi deci şi acum trei mii de ani”[7].

*

Formulele acestea aparent ilogice şi rudimentare făceau parte, împreună cu sunetul şi mişcarea, din ritualul străvechi al omului metafizic. Nu primitiv, ci metafizic. Ele supravieţuiesc oarecum în marea poezie elină (mai ales în cea lăsată nouă moştenire de Pindar, Hesiod, Orpheu şi Homer), dar şi în cea latină (mai ales la Lucretius Carro). În spaţiul românesc, prin excelenţă conservator, locuitorii satelor şi, mai ales, cei ai satelor de munte, au păstrat, neconştientizate, dar ca instinctuală „recuperare ritualică a Timpului original”[8], conform dezarmantului imbold al lui „aşa am apucat”, anumite elemente de „scenarii mitico-rituale”, de „fragmente mitologice şi ritualuri dispărute”[9], dar datina, cea care a generat obiceiurile, ne rămâne încă necunoscută, datorită capacităţii noastre metafizice deja epuizată de şabloanele savantlâcului, care ne determină „să tratăm cu dispreţ drept „superstiţii” tot ceea ce nu înţelegem”[10], şi locuţiuni, şi calendare, şi ritualuri, şi simbolistică.

*

Legendele greceşti, pe care Adrian Poruciuc le ia ca reper, ca şi folclorul de mai târziu vulgarizează metafizicul, îl spulberă cu „lumea lor dramatică şi plină de tâlcuite întâmplări, (care) reprezintă un tip de plăsmuire, în care elementele naturii primesc, printr-un joc fantezist, o umanizare estetică a lor. Aşa se face că, în concepţia poetică populară, soarele şi luna au fost fraţi, ce s-au iubit cu ardoare; anumite flori şi paseri sunt metamorfozele dramatice ale unor personagii, închipuite şi acestea. Motivul real, de la care pleacă povestea din legendă, nu mai poate fi surprins decât în deznodământul acestui joc creator, în care se complace desfăşurarea ei pur imagistică”[11]. Civilizaţia primordială, după cum preciza şi deja citatul Herodot, nu credea în zeităţi, ci în elemente cosmice (identificate, pe Cer, cu numele vietăţilor pe care le reprezentau simbolic, altele la fiecare civilizaţie în parte) şi în fenomene, metafizicul concretizându-se printr-o „solidaritate mistică între om şi natură, care nu mai este accesibilă conştiinţei moderne”[12], dar care marchează, sub „teroarea istoriei”[13], „drama cristologică” a civilizaţiei umane.

*

E drept că în reprezentările preistorice îndeobşte cunoscute şi care încântă prin realizare artistică, putem „descifra” şi simbolistici eline, ba chiar şi romane, dar civilizaţia străveche, caracterizată de o simbolistică aproape indescifrabilă pentru conştiinţa leneşă, dar trufaşă a omului modern, a rămas suficient de necunoscută („în ciuda unui efort considerabil, tradiţiile populare sunt încă insuficient cunoscute”, spunea Mircea Eliade), deşi simbolistica ei supravieţuieşte, la nivelul subconştientului, în datinile popoarelor care mai au astfel de vestigii. În mod firesc, refacerea drumului ar trebui să se facă, pas cu pas, dinspre noi (frunzele sau chiar inflorescenţa şi fructul), înspre crengi, trunchi, şi-abia după aceea înspre rădăcini şi sămânţă, adică înspre civilizaţia preistorică şi, abia la urmă, înspre cele două civilizaţii primordiale, polară şi boreală, ambele anterioare celei pe care o numim cucuteniană.

*

Poate că nu întâmplător „colindele românilor, la fel ca dainas ale popoarelor baltice sunt adevărate tezaure de elemente mitice şi folclorice preindoeuropene, şi îndeobşte timpurii”, susţine Miriam Robbins Dexter, în „Prefaţa la ediţia americană (2010) a remarcabilei cărţi a profesorului Adrian Poruciuc. Poate că dainas-ul baltic, în interferenţa celor două civilizaţii primordiale, polară şi boreală, reprezintă o contaminare folclorică boreală sau poate că doina românilor înseamnă un vestigiu de contaminare polară în acest spaţiu boreal. Dacă nu cumva colindele, cele mai vechi cântece ale omenirii, pe care „zeii le-au ctitorit”[14], din convingerea că doar „cuvântul trăieşte vreme mai îndelungată decât faptele”[15], s-au numit, pe vremea orgolioşilor ionieni, care, abandonând spaţiul polar, coborâră spre ţărmurile Mediteranei, „peanuri”, cu rădăcină în „imnele Titanilor”, după cum mărturisea Strabon[16].

*

Ca să ne dumirim, ce-i de făcut? Rămânem, de pildă la Demeter şi Dionysos sau, pornind de la acest reper de degenerescenţă mitică, ne despovărăm de legendă şi încercăm, pe seama unor „fântâni” şi mai vechi, să descifrăm câte ceva din tainele „poporului lui frunză-verde”[17]?

*

Încercăm să descifrăm în doina românească şi în daina scandinavă invocaţia individuală, alta decât cea obştească, numită colindă, sau evităm subiectul, care, fără îndoială, ne-ar îmbrânci din terestrismul legendelor greceşti în metafizicul primordial?

*

Cu câteva răspunsuri desigur că vă sunt dator, în materialele care vor urma. Pentru că în asta constă valoarea cărţii lui Adrian Poruciuc, în faptul că provoacă, incită la a gândi şi la a răscoli spuza de pe vatra unui popor veşnic mult prea grăbit şi prea uituc.

*



[1] „Se ştie că anumite scenarii mitico-rituale, existente încă la ţăranii din Europa centrală şi sud-orientală la începutul secolului al XX-lea păstrau fragmente mitologice şi ritualuri dispărute în Grecia antică, înainte de Homer”, susţine Mircea Eliade, op.cit., p. 7

[2] „nu numai că nu obişnuiesc să înalţe statui, temple şi altare, ci, dimpotrivă, socot că cei ce le ridică sunt curat nebuni, şi aceasta, cred eu, pentru că ei nu şi-au închipuit pe zei ca fiind înzestraţi cu fire omenească, aşa cum o fac elenii… Ei obişnuiesc să aducă jertfe… suindu-se pe cele mai înalte piscuri de munte… Aduc jertfe soarelui, lunii, pământului, focului şi vânturilor. Din vremuri străvechi, acestor singure divinităţi aduc jertfă”, spune Herodot în Istorii, Cartea I, CXXXI

[3] „tradiţia primordială”, cum o numea Guenon, op. cit., pp. 60 şi 71, subliniind că, prin folclor, „poporul conservă, fără a înţelege, frânturi ale tradiţiei vechi”

[4] Hasdeu, B. P., Studii de folclor, p. 26

[5] Guenon, Rene, Simboluri ale ştiinţei sacre, p. 71

[6] Ibidem, p. 55

[7] Blaga, Lucian, op. cit., p. 388

[8] Eliade, Mircea, op. cit., p. 27

[9] Ibidem, p. 7

[10] Guenon, Rene, op. cit., p. 73

[11] Hayeck, Mel, Consideraţii filosofice asupra legendei populare, p. 2

[12] Eliade, op. cit., p. 259

[13] Ibidem, p. 262

[14] Pindar, Nemeene, I, 2

[15] Ibidem, IV, 1

[16] Strabon, Geografia, II, XII. 12,13: „Peanul tracilor este numit de eleni imnul Titanilor”

[17] Hasdeu, B. P., Studii de folclor, p. 26


Adrian Poruciuc, o operă provocatoare (I)

Adrian Poruciuc / Sub semnul pământului mamă

Adrian Poruciuc / Sub semnul pământului mamă

*

O carte cu adevărat importantă, „Sub semnul pământului mamă”, de Adrian Poruciuc, a apărut recent la Iaşi (Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2013, Colecţia „Ethnos”), cu modestia premeditată că opera aceasta, care ţine indiscutabil de filosofia culturii, ar fi doar „un studiu arheomitologic, un domeniu care include arheologie, mitologie comparată şi folclor” (Marija Gimbutas[1]).

*

Adrian Poruciuc, deşi ignoră existenţa, în spaţiul spiritualităţii planetare, a lui Lucian Blaga (iar „Trilogia cosmologică” valorează infinit mai mult decât operele tuturor „autorilor recenţi”), cutează să ia în discuţie, mai curând cu metodele lui Nicolae Densuşianu, decât cu cele ale lui Mircea Eliade, nedumeririle savante deja clasicizate despre „edificiul spiritual al neoliticului” şi problemele „supravieţuirii tradiţiilor religioase precreştine” în folclorul românesc, dar şi recursul la Mircea Eliade, pe care îl comite Adrian Poruciuc, ignoră faptul că „timpul preistoric s-ar caracteriza prin procese specifice, adânci şi lăuntrice, aparţinând conştiinţei umane”[2], exprimând, în fond „adeziunea… la unul sau altul dintre scenariile mitice, la una sau la alta dintre imaginile exemplare”[3], exprimând, deci, „amprentele unui stil” (câmpul stilistic şi, în fond, primul fapt stilistic)[4].

*

Optând pentru rudimentul folk-lore, inclusiv pentru savantismele desuete ale „ştiinţei” respective, Adrian Poruciuc riscă o aserţiune ambiguă, dar care a provocat, de-a lungul ultimelor două veacuri, încrâncenate dispute: „În timp ce mulţi autori recenţi au considerat că folclorul pare, de multe ori, să reprezinte mitologie în decădere, Nillson a perceput (corect, cred) faptul că folclorul conţine aspecte mai arhaice decât mitologia propriu-zisă”[5].

*

Dacă prin mit vrem să înţelegem naraţiuni precum legenda lui Perseu, la care autorul face referire, în care se găsesc în exces „motive de basm (folk-tale motifs)”[6] sau „antichităţi populare”, cum le numea arheologul William J. Thomas, în 22 august 1846, când lansa, în revista londoneză „Athenaeum” ambiguitatea folk-lore, observaţia poate fi corectă. Dar asta înseamnă, de fapt, mitul? Nu cumva el este însăşi „matricea stilistică”, deci un fel de amprentă cosmică definitivă, „anterioară gândirii umane”[7], dar care diferă de la popor la popor funcţie de capacitatea metafizică a populaţiilor respective? Nu cumva „arhaicul”, anterior mitului, înseamnă, de fapt, însăşi mitul în conţinutul lui metafizic, celebrele folk-tale motifs ale legendelor de tip elen însemnând, de fapt, „mitologie în decădere”, deci „degenerescenţe ale datului primordial”[8], cum opina Guenon?

*

Continuu să cred că mitul, în primordial, era marcat şi condiţionat de „limbajul ritmicităţii”, deci de exprimări simbolice multiple şi diverse (semn, sunet, gest), care caracterizează ritualul menit intrării în armonie. Pe de altă parte, rămân partizanul lui Lucian Blaga şi în materie de interpretare, cel care susţinea că „nu e recomandabil, când încercăm să examinăm şi să definim mentalitatea popoarelor sau spiritul unei anumite culturi, să pornim la drum cu noţiuni prea condiţionate de perspectivele epocii noastre”[9].

*

Mitologia elină, mai curând legendă decât mitologie, „cu lumea ei dramatică şi plină de tâlcuite întâmplări, reprezintă un tip de plăsmuire, în care elementele naturii primesc, printr-un joc fantezist, o umanizare estetică a lor”[10].

*

Adrian Poruciuc, prin însăşi titlul cărţii sale („Sub semnul pământului mamă”), deja refuză un adevărat postulat al filosofiei culturii, cel care stabileşte că mitul delimitează şi armonizează „ordinea celestă, căruia îi aparţine drumul soarelui, şi ordinea terestră, căreia îi aparţine, dimpotrivă, succesiunea anotimpurilor”[11] („Mitologia devine destinul unui popor”[12], dar şi „triumful asupra propriului destin”[13], iar „adeziunea unui popor la unul sau la altul dintre scenariile mitice, la una sau la alta dintre imaginile exemplare, spune mai multe despre sufletul lui profund decât un mare număr de întâmplări istorice”[14]).

*

În ce măsură Pământul sau Cerul îşi pot disputa statutul de „mamă” e greu de descifrat. La inzi, de pildă, principiul An-Ki îl are pe Ki (Pământul) drept componentă masculină şi pe An (Cerul), drept componentă feminină, maternă. În creştinism, iniţial Hera (atmosfera) reînvie drept „fântână” (Maria, concreteţea Celui Veşnic, Neprecizat şi Fără Nume fiind apa) şi îl va naşte pe Cel Trimis. În simbolistică, intrarea în vremelnicie se face prin Poarta Părinţilor (Pitr-Yana), iar întoarcerea, prin Poarta Zeilor (Deva-Yana), iar în taoism „mama” este sinonim cu „originea” şi, implicit, cu „desluşirea”. Balcanizând, poziţionând mitul primordial în interpretările eline de mai târziu, majoritatea refuzate de „matricea stilistică” românească, nu facem decât să tragem oblonul peste fereastra care deschide perspective spre orizonturi limpezi de „recuperare ritualică a Timpului original”[15].

*

În acest început de argumentare, aparenţele înşeală, pentru că eu nu-mi propun să contrazic admirabila carte a domnului profesor Adrian Poruciuc. Dimpotrivă, am toată admiraţia faţă de această operă, care îţi obligă mintea să raţioneze şi să caute argumente plauzibile despre ceea ce ar trebui să ştim, dacă am râvni la fericirea începuturilor, mărturisită şi de Lao Tse, şi de Hesiod. Dovadă că admir cartea voi face în materialele care vor urma.

*



[1] Apud Poruciuc, Adrian, Sub semnul pământului mamă, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, 2013, Colecţia „Ethnos”, p. 19

[2] Blaga, Lucian, Trilogia cosmologică, Humanitas, p.384

[3] Eliade, Mircea, De la Zalmoxis la Gengis-Han, p. 208

[4] Blaga, Lucian, Trilogia cosmologică, p. 377

[5] Poruciuc, Adrian, Sub semnul pământului mamă, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, 2013, Colecţia „Ethnos”, p. 23

[6] Ibidem.

[7] Guenon, Rene, Simboluri ale ştiinţei sacre, p. 55

[8] „Folclorul, fiind constituit în mod esenţial din elemente aparţinând unor tradiţii stinse, reprezintă inevitabil un act de degenerescenţă în raport cu ele”, continuă Guenon, p. 71

[9] Blaga, Lucian, Trilogia cosmologică, p. 362

[10] Hayeck, Mel, Consideraţii filosofice asupra legendei populare, p. 2

[11] Guenon, Rene, Simboluri ale ştiinţei sacre, Humanitas, 2008, p. 279

[12] Ibidem, p. 385

[13] Eliade, Mircea, De la Zalmoxis la Gengis-Han, p. 261

[14] Ibidem, p. 200

[15] Eliade, Mircea, op. cit., p. 27


Bucovina în “România şi China pitorească”

Spre casă

Spre casă

*

Cele trei lucrări ale poetului şi artistului fotograf Victor T. Rusu, selectate pentru expoziţia “România şi China pitorească“, expoziţie care se va vernisa la Biblioteca Naţională a României, vineri, 26 septembrie 2014, ora 11, putând fi vizitată până în 10 octombrie, are şanse să ajungă, în curând, şi la Suceava.

*

Toamnă bucovineană

Toamnă bucovineană

*

Violet

Violet

*

Fotografiile pot fi admirate în dimensiuni şi mai mari, printr-un simplu click pe fiecare lucrare în parte, dar am speranţa că Victor T. Rusu va izbuti să aducă “China pitorească” şi la Suceava, caz în care va putea expune şi câteva alte dintre lucrările sale, una mai frumoasă decât cealaltă. Aproape la fel de frumoase ca Victor (într-un “autoportret” foto, pe care îl preferă şi, tocmai de aceea, îl reproduc mai jos, dar fără posibilităţi de mărire prin click).

*

 

Victor T. Rusu (autoportret)

Victor T. Rusu (autoportret)


Pagina 102 din 110« Prima...102030...100101102103104...110...Ultima »