Adrian Poruciuc, o operă provocatoare (III)

Poveştile Cerului

*

Preocupat excesiv de patrimoniul legendar elin, în asociere cu „ceremoniile specifice de iarnă”[1], care ar fi colindele, Adrian Poruciuc plusează, în opera „Sub semnul Pământului Mamă” (trimiterea involuntară la Hesiod nu mă surprinde: „Când fi-vor iar deopotrivă ziua cu noaptea şi iarăşi, / Mamă a toate, pământul va da feluritele-i roade”[2]), cu „analize etimologice”[3], toate aflate în zodia speculaţiei şi a probabilităţii, pentru a demonstra că „monstrul marin” Dulf, prezent în unele colinde româneşti (în majoritatea drept Duh) îşi are locul în pleiada de zeităţi greceşti, şi nu în ceea ce ne-a fost dat[4].

*

În marea lor majoritate, colindele, „coloanele vieţii”, mărturisind „straturi de cultură mai arhaice decât cele reprezentate, de exemplu, de mitologiile „clasice” greacă şi romană”[5], şi cele cântate, închinate Lunii, şi cel scandat, închinat Soarelui, se cântau la începutul celui mai vechi an nou al omenirii[6], în prima decadă a lunii mai, drept „imne ale Titanilor”, iar mai târziu, drept „peanuri ale tracilor”[7]; dar, fără îndoială, exista şi un al treilea set de colinde, închinate morţii şi învierii Timpului, în vremea solstiţiului de iarnă, în Zodia Capricornului, cu reminiscenţă în Jocul Cerbului, care încă se mai păstrează la români, cu un întreg ansamblu de componente muzicale şi coregrafice ale ritualului străvechi. Prin urmare, povestea Dulf-ului poate fi integrată în specia aceasta de colinde, deja dispărute, mai ales că în toate este prezent „Ştiutorul de Cer” (Io Anu, deci Ioan, „Ion Făt-Frumos”), la fel ca în alte colinde, în care se vorbeşte de vânătoarea ritualică, „integrată în spirit magic” [8], şi care înseamnă, în fond, o vânătoare astrală. E prea devreme să fac translaţia spre un fenomen ceresc, cu repere în constelaţiile Peştelui[9] şi a Capricornului, mai ales că motivul profund este cel al Capricornului.

*

Nimic din ceea ce înseamnă „motive de basm (folk-tale motifs)”[10] ale legendelor greceşti nu poate explica inefabilul religiei naturale străvechi, o religie care respingea opoziţia artificială dintre „Dio creatore e creature”, precum şi opoziţia dintre cer şi pământ, dintre inimă şi corp, dintre credincioşi şi necredincioşi. Păgânismul, în fond, nici nu a fost dualist, natura fiind considerată ca fiind căminul tuturor sau, cum spunea Heidegger, „pământul şi cerul sunt la fel de eterni şi de muritori, formând un tot unitar”. Şi tot Heidegger avea să constate că „păgânismul ignoră dogme şi profeţi, părinţi şi credincioşi”, pentru că, aşa cum mărturisea Hipocrate, „totul este divin şi uman în acelaşi timp”. Se practica, totuşi, asceza, dar „asceza era contemplaţie a manifestărilor geniului divin; prin contemplare se ajungea la identificare cu Marele Tot”, deci la ceea ce numim, acum, intrare în armonie. Nici vorbă de zei, inclusiv marini, sau de plăsmuiri monstruoase, precum cele din legendele greceşti.

*

Vechimea avea o comunicare tainică, pe care numai iniţiaţii o puteau dezveli de sub pulberea amăgitoare a cuvintelor. Pentru vechimea aceea, Soarele răsărea în Taur, sub semnul celor douăsprezece semne zodiacale ale constelaţiei (plugul cu doisprezece boi din „Urătură”) şi-abia cu 747 ani înainte de Naşterea lui Iisus începu să răsară în Berbec, un parcurs zodiacal integral durând 25.920 ani, adică timp suficient pentru o maturitate iniţiatică, menită celor aleşi, puţini la număr, nu şi popoarelor care rămân într-o veşnică inocenţă infantilă şi care păşesc prin preajma cuvintelor ca pe lângă nişte obiecte. Au urmat Taurul şi Peştii, timp zodiacal în care Iisus vestea ivirea Omului cu Ulciorul, deci a Vărsătorului. Moise, cum spune legenda, a sfărâmat idolul Taur, iar Peştii, aşa cum fabulează câteva dintre colindele româneşti, au fost îmblânziţi cu „mere roşii” („ouă roşii”, în tradiţia creştină), trimiterea spre „oul cosmic” fiind, în ambele cazuri, cât se poate de evidentă.

*

În colindele Timpului, din care fac parte şi cele luate în discuţie de Adrian Poruciuc, omul, care fusese încarcerat în timpul muritor, fiind capabil de renaştere, devine Capricorn (cerb, căprioară sau duh-dulf), precizând, precum în colindul argument din cartea luată în dezbatere: „Stai, voinici, nu da, / Di arichi ţi-oi lua, / Sus te-oi ridica, / Sus la munţi cărunţi / La dragii părinţi, Undi iarba creşti, / În trii se-mpleteşti, / Chip găităneşti, / Nime nu cosăşti”[11].

*

În variantele clasice, întâlnim exact aceeaşi temă, dar într-o tratare mai directă, cu trimitere la Timpul Capricornului, zodia aparentei morţi şi învieri a Timpului: „Da’ boierii-s la vânat / Şi nimică n-au aflat, / Numa-un pui de căprioară. / Întind puşca să-l omoară. / – Stăi cu  puşca, nu-mpuşca, / Că eu nu-s de puşca ta” (Sbiera) sau: „Dar boerul nu-i acasă, / Ci-i dus la pădurea deasă. / Şi el s-a dus la vânat, / Şi-a vânat, cât a vânat, / Şi nimică n-a aflat, / Numai cât un cerbuşor / Suricel şi sprintinior, / Şi după el s-a luat / Şi din gură c-a strigat: / – Adă-mi arcul să-l săget, / Să-l culc la pământ de tăt! // Cerbuşorul a oftat / Şi din graiu mi-a strigat: / – Nu mă săgeta pe mine, / Că şi eu îs om ca tine!” (Marian).

*

Colinda Timpului (jocul „Caprei” sau al „Cerbului”, dar şi a Duhului marin – apa fiind concreteţea Veşnicului, cu moartea şi învierea simbolică, în ziua în care timpul-lumină pare să fie răpus de timpul-întuneric, este dedicat Capricornului, deci Constelaţiei Zodiacale „responsabilă” de acest fenomen) îşi pierde semnificaţia (probabil mult mai profundă decât cea deja expusă) pentru a se vremelnici printr-un personaj, ce-i drept – sublim, Orfeu, apoi, prin „contaminare” creştină, „Ion / Sânt-Ion / Nănaşul lui Dumnezeu”, deci „Ştiutorul de Cer”, cel care a născocit zeităţile (Anu, „soţul Marii Vrăciţe Cula, bărbatul cel mai integru, care a stabilit regulile din oraşul Arbore de pe râul cu apă”, cum mărturisesc tăbliţele de la Tărtăria). Fără îndoială, Marea, drept concreteţe a Veşnicului, putea avea propriul ei duh sau dulf, mai ales în Timpul Zodiacal al Peştilor, iar înlocuirea Capricornului cu Peştii (Cerbul cu Dulf), într-un ritual ancestral, păstrat fără iniţieri, aproape mimetic, caracterizează specificul degenerativ al folclorului, care păstrează „matricea stilistică” originară, dar contaminând-o cu o nouă fantasmă, „integrată în spirit magic”, prin „mumificarea sonoră”[12] a „felului specific de a exista în orizontul misterului şi pentru relevare” [13].

*

„Satul românesc este, în esenţă, preistoric”[14], pentru că „satul românesc şi-a însuşit multe din motivele ce constituiesc patrimoniul marii culturi bizantine, care era istorie în sensul deplin al cuvântului; dar cultura aceasta istorică a fost asimilată stilului preistoric al satelor”[15]. În satul românesc se constată, de-a lungul mileniilor şi chiar în ziua de azi, „rezistenţa, continuarea preistoriei şi contemporaneitatea ei cu istoria”[16], drept coordonate ale „răspântiei” şi „conservatorismului” de care vorbea Mircea Eliade, cu efectul paradoxal că „înrâuririle de tot soiul au trecut, necurmat, din istoria ce avea loc în regiunea noastră, asupra vieţii de sat, dar toate au fost potrivite unor moduri preistorice”[17].

*

În aceste condiţii, în care noi, cei aflaţi „la răspântii”, veşnic „cu jăraticul ţinut sub spuză”[18] şi, uneori, ademeniţi de istorie, ripostăm cu „orgoliul” preistoriei, excesul de raportare la cultura elină, în tot mai desele demersuri de cercetare a folclorului românesc prin exces de grecism (modă introdusă de Elena Niculiţă-Voronca), nu conduce spre dumiriri (de cunoaştere nici nu poate fi vorba, în condiţiile absenţei iniţierilor), ci spre confuzii din ce în ce mai grave şi mai păguboase, dar cu rol postulativ, graţie autorităţii ştiinţifice a cercetătorilor.

*

Satul românesc a fost şi este preistorie, iar patrimoniul lui mitologic aparţine moş-strămoşilor tuturor popoarelor europene, „omului pelasg”, cum îl numise L. Klages pe omul preistoric, reţinând, desigur, că „în faza aurorară a omenirii”[19], consideraţiile lui Schelling rămân caracterizante, adică „timpul preistoric s-ar caracteriza prin procese specifice, adânci şi lăuntrice, aparţinând conştiinţei umane”, mitul fiind apanaj al preistoriei ca „fapt primar”, ca tendinţă nemărturisită de „uzurpare a Marelui Anonim” prin „încercările omeneşti de a organiza viaţa individuală şi socială pe pământ, potrivit unei viziuni absolute”.

*

Fără îndoială că scurtele perioade istorice din povestea veche a acestor pământuri ale noastre, cele ale statalităţilor geto-dacice („Cale victorioasă, calea geţilor”, „Strigăt de şoim luptător să brăzdeze pentru Dacia ta!”, se spunea în jurământul tinerilor Blaki, după anul 1015), au lăsat semne, odată cu asimilarea lor în matricea slilistică preistorică, dar dacismul nu însemna o identitate naţională, în sensul celei convenite astăzi, ci una istoricizantă, prin care populaţiile atentau la istorie, dacismul fiind regăsit, ca tentativă istoricizantă surprinzătoare, şi la scandinavi, şi la germanici, şi la spanioli, revendicat în epoci târzii, odată cu panteonul (nu şi matricea) prelins din matricea stilistică originală asupra populaţiilor europene, odată cu iniţierile săvârşite de Zalmoxe sau Deceneu, dar şi de Burebista şi Decebal, inţiatori în istoricitate, prin stat.

*

Datina, tradiţia şi obiceiul nu ţin de dacism, ci de preistorie, deşi dacismul s-a manifestat la graniţa dintre preistorie şi istorie, îmbinând elementele celor două culturi, dar fără a le uni definitiv.

*

„Cultul preistoric al bolovanilor şi prelungirile sale”[20], dincolo de fanteziile etimologiste deja obsesive, ţine de cultul străbunilor, de „stâlpi” („termenul v.scand. ass, „divinitate”, şi ass, „stâlp”, reprezintă, de fapt, unul şi acelaşi cuvânt, dar cu două sensuri”[21]), ca şi Calea cea Demnă de Admiraţiune sau Cheile Bâcului, cum i s-a zis mai târziu, care începea lângă Tecuci, în capitala hyperboreilor, Piroboridava, şi se sfârşeala Don.

*