BUCOVINA ÎN POEZIE | Dragusanul.ro - Part 11

1954: Vasile Posteucă: Pentru Bucovina

 

Vasile Posteucă, tânăr – desen de Radu Bercea

 

 

 

Când s-o desface-n şesuri primăvara

Şi s-or îmbrobodi cu floare prunii,

Când vor scânci prelung sub zări lăstunii,

Să ştii că-s cei pribegi, strigându-şi Ţara…

 

Şi să-nţelegi. Voi fi şi eu sub zare,

Descătuşat de zbuciumări şi lut,

Întors, copilăria să-mi sărut,

Pământul Ţării chiotind de floare.

 

Voi bate-ncet cărări şi dragi poiene

Cântând cu ierburile-nalte-n glas,

Cu morţii care-n urmă mi-au rămas,

Cu lacrimile dogorite-n gene.

 

Şi-or scutura corolele rotunde

Parfumul tânăr ca-ntr-un vechi poem,

Din nou te voi striga, dar ca-n blestem,

Mereu departe, nu-mi vei mai răspunde.

 

Şi-atunci strângând pământul în neştire

La pieptul ierburilor crude,

Voi învăţa că Dumnezeu n-aude

Strigoii blestemaţi cu ne-mplinire[1].

 

 

 

[1] Posteucă, Vasile, Poeme fără ţară, Editura „Carpaţii” din Madrid, 1954, p. 118


1954: Vasile Posteucă: Bucovina

 

 

 

 

Bucovină, Bucovină,

Plai de basme şi de stele,

Te-a scris dorul cu lumină

Pe cerul inimii mele…

 

Cu penel de vis subţire

Creşti în patru zări: grădină,

Prag sfinţit de mănăstire,

Bucovină, Bucovină…

 

Mă adun în amintire

Şi te-aud plângând străină

Până-n stepele sibire,

Bucovină, Bucovină…

 

Buga de la Putna sună

De străbate tot norodul;

Geme-n cripta lui străbună

Domnul Ştefan Voievodul…

 

De când ruşii te prădară

N-avem soare, nici hodină,

Fără tine n-avem ţară,

Bucovină, Bucovină…

 

Când întindem hora mare

Să le fie de pomină

Din hotare în hotare,

Bucovină, Bucovină?…[1]

 

 

 

[1] Posteucă, Vasile, Poeme fără ţară, Editura „Carpaţii” din Madrid, 1954, p. 15


1940: Nicolae Vulovici: Bucovină, Bucovină…

 

 

 

Bucovină, Bucovină,

plai de linişti şi lumină,

de ce plângi, de ce jeleşti,

de ce mi te tânguieşti,

culmile ţi le priveşti

lacrimile le-nmulţeşti?

 

Nu ofta, nu mai jeli

că atunci uitată-i fi

când pe cer nu s-or ivi,

luminând ponoarele,

luna şi cu soarele,

stelele şi zorile, –

 

 

şi atunci te vom uita

când nu vor mai fremăta

codrii cu făgetele,

munţii cu brădetele,

luncile, dumbrăvile,

vântul şi cu slăvile, –

 

 

şi atunci te vom uita

când în sus s-or înturna,

răscolindu-şi  fundurile,

apele cu prundurile, –

prăbuşindu-şi malurile

Siretul cu valurile,

 

 

Nistrul cu puhoaiele,

Prutul cu zăvoaiele,

Dornele, temutele,

Bistriţa cu plutele,

Moldova, legendă vie,

şi Suceava noastră sprie.

 

Şi atunci uitată-i fi

când nu ne-om mai pomeni

la Putna mormintele

marile şi sfintele,

în suflet altarele

şi-n inimi hotarele[1].

 

 

 

[1] Frontul Mărăşeşti Ilustrat, No. 12-13, Anul II, octombrie-noiembrie 1940, Bucureşti 1940, p. 12


1909: Nicolae Vulovici: Oştenilor din Regimentul 16 de Suceava

 

Moldoveni, la 1900

 

 

 

Copii din steagul de Suceava,

Din a’ Moldovei locuri sfinte,

Vi-i toată brazda plămădită

Cu sânge şi cu oseminte.

 

Ca viforul, din plaiul vostru

Purces-a Ştefan, prins în scară,

Cu toţi cetaşii lui spre Nistru –

Că-i foc şi sabie în ţară…

 

Voi n-auziţi pe sus de Baia

Un glas pe vânturi, vuiet, clocot?

E strigăt de bătaie mare

Şi zvon de buciume, şi tropot!

 

Voinici, fiţi gata de alarmă,

Moldovei să-i înviaţi slava,

Din groapă ne privesc strămoşii:

Pe-al nostru steag e scris e „Suceava”!

 

Suceava gloriei străbune

Şi cuibul falnicei Moldove:

În inimi Dumnezeu ne-a scris-o…

Şi Regele pe steag, cu slove!

 

Viteji, voi ai Moldovei fală,

Voi sunteţi vulturii de munte –

’Nainte! Pentru Neam şi Rege,

Cu al Sucevei steag în frunte!

 

Ne zac supt crucile Sucevei

Pe ruginitul scut plăieşii…

’Nainte! Codrii toţi sări-vor,

Şi munţii noştri, urieşii.

 

Şi, de la Putna, Voievodul

Trezit, se va-nălţa pe-oţele…

Şi va sfărma atunci norodul

Robia lanţurilor grele![1]

 

 

Moldoveni

 

 

[1] Neamul Romănesc Literar, Anul I, 1909, p. 198


1908: Alexandru Vlahuţă: Dreptate

 

Luceafărul, nr. 17-18, 1906, p. 397

 

 

Sfânt lăcaşul de la Putna mândru străluceşte-n soare.

Glasuri de argint revarsă clopotele slăvitoare,

Străduind credinţa veche din mormânt s-o mai învie.

„Darnici Domni erau pe vremuri, lăudaţi de-a pururi fie!…

 

 

Nestricat de viermi rămâne singur numele cel bun.

Darnici Domni erau pe vremuri” – toate clopotele spun.

Ci aude Ştefan Sfântul, lângă spada lui culcat,

Cum cântările slăvirii până-n cripta lui străbat.

 

 

Şi făcându-şi roată gândul peste câte-a fost trăit,

Strigă din mormânt dreptatea marelui nedreptăţit:

 

 

„Domn am stat Moldovei mele, şi norodului părinte –

Dragi mi-s luncile, dragi codrii – toate apele mi-s sfinte….

Dar străjerul lor, ş-a toate purtător de grijă, cine-i?

 

 

Cine duce-n pace greul bogăţiei şi luminei,

Şi-n război cine-i viteazul fără slavă, fără nume?….

Domnul milostiv de-a pururi – cel mai darnic Domn din lume –

E săracul. El palate şi biserici, şi podoabe

 

 

Fără preţ a dat Moldovei – el, cu mâinile lui roabe!

El mi-a fost puterea-n lupte, şi în linişte norocul.

Când ştergeam de sânge spada şi vroiam vremea şi locul

Biruinţei noastre scumpe c-un dar scump să le cinstim,

 

El comori căra Sucevei, ziduri mândre să zidim,

El făcea-n al clipei stâmpăr, cu durerea lui de ţară,

Din pământ udat cu lacrimi flori de aur să răsară!”.

 

 

Domnul tace. Sfântu-i nume în războiul vremii scut ni-i.

„Darnic e săracul” – cântă toate clopotele Putnii[1].

Luceafărul, nr. 2, 1905, p. 1

 

[1] Viaţa Românească, Anul III, volumul 8, nr. 3, ianuarie 1908, p. 30


Pagina 11 din 15« Prima...910111213...Ultima »