Cântecul românilor şi breslele de lăutari moldoveni

Din vremurile ancestrale ale primelor civilizaţii distincte, polară şi boreală, supravieţuiesc două genuri muzicale ritualice distincte: „Daina” (muzica vocală, din care se trage, la români, „Doina”, cu dese refrene „Na, daina, daina, daina”) şi „Lätar” (muzica instrumentală, interpreţii numindu-se, la români, „lăutari”). În spaţiul românesc, în care se mai păstrează aceste „eresuri dacice” – cum numea Dimitrie Cantemir rămăşiţele muzicale de ceremonii totemice străvechi, precum oraţiile de nuntă, drept asumări de „logodnă cosmică”, în scopul biruirii Timpului, cei mai buni păstrători ai datului melodic primordial („muzica stelelor” – cum îl numea Pithagoras) au fost lăutarii moldoveni, care au funcţionat, de-a lungul veacurilor, în bresle lăutăreşti, cu un port inconfundabil şi cu „zicale” pentru mirese, miri, socri, feciori, babe, soacre etc. prin care, elemente ceremoniale ale Datinii supravieţuiesc prin desfăşurări armonice din ce în ce mai vesele, uneori chiar parodice (inclusiv prin titluri, în care hore mişcate bătrâneşti se numesc „Jocul babelor”, la lăutarii bucovineni din Solca, sau „Îmblânzirea soacrelor”, la lăutarii basarabeni din Bălţi).

Rumänische Hochzeitsfahrt. Nach einer Skizze auf Holz gezeichnet von W. Heine. Zicălașii de odinioară ai Basarabiei, conducând alaiul tradițional de nuntă.

Cele două mărturii iconografice, „Nunta în Ţara Românească” şi„Nunta în Basarabia” (zicălaşii lui Gheorghe Lomiş din Bălţi poartă şepcile ruseşti, care le-au fost dăruite de Ţarul Rusiei, în 1814, când venise să-şi ia în primire noua provincie), diferenţiază lăutarii moldoveni de cei munteni şi prin veşminte, primii folosind „portul vechi moldovenesc, cu zobon, anteriu, brâu”, iar ceilalţi, veşminte ţărăneşti sau turceşti, uneori amestecate între ele, precum în acest „Dans valah”, desenat de Raffet în 1838. Pe vremea primilor voievozi, probabil că şi în Muntenia se folosea portul lăutăresc, dar Muntenia a adoptat rapid modele balcanice, inclusiv în muzică, locul breslelor de lăutari fiind luat de meterhenele turceşti, la curţile domneşti şi boiereşti – după cum, de altfel, sesiza, pe la 1640, călătorul străin Marco Bandini, cel pe care Mircea Eliade îl considera ca fiind primul etnolog pentru români.

O altă acuarelă a lui Raffet, „Bâlciul de la Giurgiu”, înfăţişează acelaşi tip de taraf muntenesc, îmbrăcat turceşte şi folosind, în afară de vioară, două instrumente care lipseau din taraful boreal descris de Pindar („Boreazii se folosesc, la toate ceremoniile lor, de vioară, cobză şi nai”), conservat cu sfinţenie de lăutarii moldoveni; muntenii alăturau viorii ţambalul şi mandolina turcească, cea pe griful căreia desenase Dimitrie Cantemir notaţiile muzicale pentru Imperiul Otoman,

Notațiile lui Cantemir pe grif

Există multe mărturii de pe la începutul secolul XIX care diferenţiază tarafurile munteneşti şi care, indirect, probează că, după 1859, când capitala Principatelor Dunărene (denumirea se soldase cu ironia: „Ura, de acum suntem toţi principi!”), lăutarii moldoveni s-au mutat la Bucureşti, păstrându-şi portul, dar impunând ritmurile ancestrale în cântece cu noi localizări prin titluri (Hora „Ciocârlia”, atestată cu partitură în Bucovina, avea să fie „muntenizată” de basarabeanul Dinicu; „Hora bătrânească” a lui Grigore Vindereu avea să devină „Sârba lui Costache Pompieru”; „Sârba lui Nastase”, fiul lui Ion Angheluţă din Suceava, avea să devină, prin 1926, păstrând titlul, o sârbă a lăutarilor din Fieni şi aşa mai departe). Bucureştii aveau, prin anii 1820-1860, un lăutar celebru, Dimitrache Lăutarul (îl cunoscuse şi Liszt), repertoriul acestuia fiind trimis, partitură cu partitură, de către Domnitorul Ghika lui E. C. Grenville Murray, care le publica, la Londra, în 1854, în cartea „Doine or The National Song and Legends of Romania”. Alte cântece ale lui Dimitrache Lăutarul au fost încredinţate memoriei de către germanul Johann Andreas Wachmann, dar muzica minunată a acestui rob ţigan, care a strâns, cu vioara lui, 5.000 de galbeni, ca să-şi cumpere libertatea (boierul proprietar îi cerea, acum, 10.000 de galbeni, dar spre norocul bietului Dimitrache, Barbu Catargi a plătit diferenţa), nu regionaliza nimic (nu o făceau nici lăutarii moldoveni). Un lombard, Jean-Henri-Abdolonyme Ubicini, tocmai observase că, în spaţiul românesc, împărţit între trei imperii, imediat ce se născoceşte un cântec undeva, cântecul acesta se răspândeşte cu viteza fulgerului în toate ţinuturile locuite de români.

Raffet, 1838: Bâlci în Valahia

Aman: Hora de la Aninoasa

Iconografia veche mărturiseşte că portul lăutăresc moldovenesc nu era întrebuinţat şi în Muntenia. Tocmai de asta, lucrarea lui Theodor Aman „Taraful lui Ionică Ochi-Albi” m-a surprins şi nedumerit, şi prin folosirea instrumentelor străvechi boreale (cobză, nai, viori, inclusiv un braci), dar şi a portului lăutăresc al breslelor moldoveneşti (îl foloseau toate breslele de meseriaşi, inclusiv târgoveţii). Numai că nedumerirea nu a durat mult, datorită statutului meu de documentarist al trupei recuperatoare de muzică veche românească „Zicălaşii”. În taraful lui Ionică Ochi-Albi, cântau şi doi fraţi de ai lui, Gheorghe (la nai) şi George (la vioară), în stânga lui Ionică, în dreapta tabloului.

Theodor Aman: Taraful lui Ionică Ochialbi

George, vioristul, urmase, împreună cu „muscalii” Gheorghe A. Dinicu şi Cristache Ciolacu, cursuri la Conservatorul întemeiat de Wachmann, ca să poată să noteze cântece şi să vândă partituri; semna cu numele întreg: George Nastase Ochi-Albi, iar semnătura aceasta desluşeşte o interesantă genealogie lăutărească.

Neculai Picu

La venirea austriecilor în Bucovina, în Suceava exista un taraf celebru, cel al lui Ion Angheluţă zis Suceavă. Unul dintre fiii lui Angheluţă, Nastase, a vrut să-şi facă taraf propriu şi, ca să nu-şi concureze tatăl, s-a mutat la Botoşani, unde a devenit celebru în scurt timp, cu consecinţa că, în 1814, cânta în faţa Ţarului Rusiei, la Chişinău, împreună cu taraful lui Vasile Barbu Lăutarul din Iaşi, în care cântau şi bucovinenii Neculai Picu şi Ionică Batalan, şi cu taraful lui Gheorghe Lomiş din Bălţi, în care viorişti erau Ciolacu şi Dinicu, lăutarii din care se trag filiaţiile de lăutari bucureşteni de după 1859. Prin 1852, când Lomiş era aruncat de ruşi în Prut, pentru că refuza să cânte şi ruseşte, susţinând că numai muzica valahă e sacră, Nastase făcuse albeaţă la ochi, dar mai cânta, împreună cu cei trei feciori ai lui, care, datorită bolii de care suferea tatăl lor, au fost porecliţi „ai lui Ochi-Albi” sau Ochi-Albi. Iată deci cum, de la un lăutar sucevean, Ion Angheluţă, pleacă, prin Botoşani şi Iaşi, pentru a deveni bucureştene, cântecele clanului său lăutăresc.

Hora, în 1860, gravură după un desen de Lancelot, publicat în „Le tour du monde; nouveau journal des voyages / publié sous la direction de M. Édouard Charton; et illustré par nos plus célèbres artistes. 1866, capitolul De Paris a Bucharest, par M. Lancelot”, Paris, 1866.

Roumania; yesterday and to-day. London, 1918

Coperta cărţii cu cele 300 de hore ale lui Vulpian

Hora, pictură de Pan Ioanid

Coperta culegerilor lui Alexandru Berdescu

*

Cum s-a făcut Unirea Bucovinei cu răul cel mai mic

Fără îndoială că mă bucur pentru darurile dumnezeieşti, făcute, în 1918, Neamului Românesc. Şi mă doare să asist la o paranghelie centenaristică zăludă, plină de contrafaceri şi de minciună, prin care se glorifică penibil doar clasa noastră politică de azi. Şi mă mai doare că, datorită acestor mărunţei, care îşi pun Sfântul Tricolor şi se dau în stambă, România nu mai este decât o colonie, parţial americană, parţial europeană, parţial rusească. Orice, dar numai un stat în sine nu. Şi curg lozinci şi prostie peste neştiinţa noastră, într-un zor al spălării de creiere iresponsabil. De asta am hotărât să vă pun la dispoziţie mărturii reale despre Unire, inclusiv câteva pagini din cartea lui Teodor Bălan, “Bucovina în războiul mondial”, pe care să le puteţi citi, printr-un simplu click pe copertă, ca să încercaţi să înţelegeţi singuri ce este de înţeles sau ce vă îndeamnă sufletul să înţelegeţi. Dacă vă mai îndeamnă.

Când și cum a dispărut coroana lui Ștefan cel Mare?

Coroana și Stema Moldovei, în letopisețul lui Miron Costin

În 2 decembrie 1856, când Alecu Hurmuzachi scria „Gazetei Transilvaniei” entuziasta depeșă, prin care anunța pripit că „Coroana lui Ştefan cel Mare s-a aflat în Putna, mormântul lui şi al lui Bogdan şi altele se cunoscură şi se deschiseră”[1], o mare enigmă a neamului românesc se revela, dar fără să o observe cineva. Știrea, deși sau tocmai pentru că însemna un neadevăr (voievozii nu se înmormântau cu coroana, sceptrul și sabia, care aparțineau țării și se transmiteau din voievod în voievod), confirma o impresie generală despre dispariția coroanei lui Ștefan, explicată în ignoranța veacurilor prin înmormântare.

Evangheliarul de la Humor

În mormântul lui Bogdan, de pildă, mort în 1517, „se aflară puţine rămăşiţe din oseminte şi o parte însemnată de coroană de stofă preţioasă şi cornurile, cu privazuri lucrate din fir gros de aur; şi marginile, mai toate, ale unei mantii domneşti, care şi asta fu de stofă preţioasă de mătase şi, după cum seamănă, de culoare vişinie”.

Detaliu din Evangheliarul de la Humor

În mormântul lui Ștefan, se aflară „puţine rămăşiţe ale unui corp, vreo câteva părţişoare de veşminte, tot din stofă preţioasă şi tot cu flori de fir de aur ţesute şi cu argint vârstate, şi fără sicriu, ci numai întins pe 11 chingi (lăncii) de fier, sub care era mai afund încă un spaţiu deşert, ca de două palme. Din cercările mai de aproape, ca la mormintele din­tâi, au constatat că veşmântul aici depus era o mantie, asemănată cu cea de monah (?), dar foarte preţioasă, având, în părţile pieptului, un fel de shimă (paraman), în forma unei cruci lungăreţe (lungă pe orizontal – n. n.), toată ţesă­tura cu fir de aur, având, pe la capetele sale, canaturi late din fir de argint. Pe cap pare să fi avut o coroană, dar aceasta nu din metal, ci numai din stofă preţioasă, coroană, zic, pare să fi fost, căci cornuri în trei muchii se găsiră pe locul capului, în osul tigvei, cu nu­mai o parte de frunte, în jos, iar din celelalte oase, o falcă şi un fluier de picior”. Dar osemintele din mormântul lui Ștefan cel Mare, depuse călugărește pe drugi de fier, pe „o mantie, asemănată cu cea de monah”[2], ceva mai multe decât cele din mormântul lui Bogdan, deși Ștefan murise cu 13 ani mai devreme, erau, de fapt, cele ale unui fost stareț.

Coroana regelui polon Kazimierz Wielki

Coroana de stofă prețioasă a lui Bogdan, descrisă sumar de Iraclie Porumbescu, martor la săpăturile arheologice din 1856, probabil că însemna o copie a celei voievodale din aur, dar informațiile sunt prea puține, ca să putem ști cum a fost. Un presupus portret al lui Ștefan, făcut cică în timpul vieții lui, cel de pe Evangheliarul de la Humor, stilizează, în maniera bizantină a iconografiei cu Sfinții Împărați, irișii coroanei regale poloneze a lui Kazimierz Wielki, acea „corona borealis”, pe care o găsim și la Władysław Łokietek, coroană luată drept model, în absența mărturiilor, și de pictorii Bucevschi și Maximovici, care au încetățenit un anume portret al lui Ștefan cel Mare, cel cu iriși largi, din coroana lui Kazimierz Wielki. E posibil ca, dat fiind statutul inițial al Moldovei de voievodat vasal al Coroanei poloneze, să fi semănat și coroana voievodală a Moldovei, după modelul celei a voievatului krakowian, cu cu aceasta, dar dovezi nu există, chiar dacă Miron Costin[3] desena, în 1675, o coroană asemănătoare cu cea presupusă ca fiind a Moldovei și în veacurile anterioare, cu iriși largi, de „corona borealis”, și nu cu simplificări iconografice bizantine. Dacă s-ar găsi portretul lui Ștefan cel Mare, din 1492, care încă mai putea fi văzut, în 1919, în catedrala din Przemisł sau măcar o fotografie a acestui portret, probabil că am afla și cum arăta cu adevărat și când a dispărut coroana lui Ștefan cel Mare.

Sfinții Împărați, pe o icoană rusească veche

O pistă de investigație, cu șanse de reușită, o deschide sabia voievodului, aflată în Palatul Topkapi din Istambul, cu condiția să aflăm când anume a fost dusă sabia peste Bosfor (mormântul lui Ștefan nu a fost niciodată prădat de oștiri străine, ci doar de călugării… veghetori). Din „Letopisețul Țării Moldovei”[4], scris de Grigore Ureche, nu aflăm mare lucru, ci doar plauzibile ocazii de însușire a simbolurilr voievodale de către turci. Prima ar fi fost cea din septembrie 1573, când porțile Cetății Suceava s-au deschis în fața sultanulu Suleiman, „Cându au venit asupra lui Pătru vodă Suleiman împăratul turcescu cu toată puterea sa şi muntenii cu domnu său şi sultanul cu tătarii dimpreună şi Tarnovschii hatmanul cu oastea leşască, vă leato 7046 (1537) septevrie 20”, „și aşa au ales dintru dânşii pre Trifan Ciolpan, de lau trimis sol în Suceava, la împăratul, de să rugară de pace şi-şi cerură domnu”, după cum zice Ureche. Ipoteza este susținută și de faptul că în tablourile votive de pe ctitoriile lui este înfățișat cu o altfel de coroană, mult mai apropiată de cele bizantine și rusești ale Sfinților Împărați, dar, cum am mai spus-o, iconografia creștină nu reprezenta realități, ci concepții (Constantin nu a purtat coroană, ci cunună de laur). Dar posibilitatea de a fi confiscate de Suleiman sabia și coroana Moldovei nu mi se pare credibilă; oricum, am să caut și prin cronicarii poloni și maghiari, din operele cărora au aflat și cronicarii noștri amănunte, după cum o recunoștea Grigore Ureche.

Sfinții Împărați, pe o veche icoană bizantină

O variantă mult mai plauzibilă este aceea să fi plecat la Istambul, cu „sculele Moldovei”, „Iliiaș vodă, ficiorul lui Pătru vodă Rareș, carele mai apoi s-au turcit” și care, în 1553, în urma uneltirilor fratelui său, Ștefan (cel hăcuit de boieri, cu tot cu cort, la Țuțora) „îmbucându-1 mulţi din nepriietenii lui cu multe cuvinte rele cătră împăratul, au căzut la închisoare, că au trimis împăratul de l-au legat şi i-au luat toată avuţiia”. Oare, în „toată avuțiia”, menționată de Ureche, nu se aflau și sabia lui Ștefan cel Mare, și Coroana Moldovei?

Coroana Moldovei, pe coperta din piele a letopisețului lui Costin

*

[1] Gazeta Transilvaniei, nr. 92, 22 noiembrie 1856, p. 357

[2] Porumbescu, Iraclie, Desmormântarea Domnitorilor Moldovei, în Scrierile lui Iraclie Porumbescu, Cernăuţi, Editura lui Leonida Bodnărescu, 1898, pp. 47-61

[3] Costin, Miron, Letopisețul Țării Moldovei / de la Aron Vodă încoace / scos de Miron Costin / vornicul de Țara de Gios, / în oraș Iași, în anul de la zidirea lumii 7183, iară de la Nașterea Mântuitorului lumii 1675, meseța dni, Ediție critică de P. P. Panaitescu, profesor universitar,București, 1944

[4] Ureche, Grigore, Letopisețul Țării Moldovei / de când s-au descălecat țara și de cursul anilor și de viața domnilor carea scrie de la Dragoș vodă până la Aron vodă, București, 1967

Deposedarea bunului Dumnezeu de minuni!

Familia, 15 ianuarie 1889

Până prin secolul XIX, creştinismul susţinea că minunilor pot fi săvârşite „numai de Dumnezeu”[1] şi că „omul nu poate să facă minuni[2]”, pentru că „omul e zidit după legi ale firii şi puterea lui se mărgineşte la aceste legi”[3], deşi „în Istoria Legii Vechi… întâlnim foarte des istorisite fapte peste fire sau minuni, pe care le-a făcut Dumnezeu prin diferiţi oameni drepţi”[4]; Dumnezeu, însă, „poate face minuni, adică poate schimba rânduiala firii, fiindcă această rânduială tot El a făcut-o”. E drept, admitea în parte dogmatismul creştin, că unele „fiinţe create”, deci oameni, pot fi întrebuinţate la săvârşirea unei minuni”, dar „numai ca instrumente”. Mai direct spus, sfinţii şi moaştele lor nu pot face minuni, deci nu pot modifica destine individuale şi comunitare. Chestiunea aceasta a spus-o Biserica lui Cristos, nu eu.

*

Ce este o minune, în creştinism? „O mişcare neobişnuită în natură” şi nicidecum o transformare, pentru că Planul Divin, fiind infailibil, deci fără de greşeală, nu admite modificări[5]. Minunile sunt mai curând încredere, dusă până la credulitate, şi, tocmai de aceea, temelie a credinţei[6], pentru că „fără minuni nu există creştinism”.

*

În zorii civilizaţiei omeneşti, când „Tatăl Nostru” cel Ceresc exista în astral, cu „sălaşul în Soare”, cum zice Psalmul 18[7] al Bibliei ortodoxe, „al lui David”, poruncile şi minunile lui Dumnezeu se aflau scrise pe cer şi desluşeau în naraţiuni astrale. De pildă, prima slujitoare a altarului, atunci când Soarelui i s-a permis să aibă un templu în munte, cu „scaunele şi masa lui”, a fost Venus[8], numită de primul mare preot din istoria civilizaţiei, „Marele Păstor, Enlil al Muntelui”[9], „Steaua Păstorului”, deci reperul credinţei pe care Enlil o promova şi reprezentată grafic, precum Iisus, ultimul Mare Păstor, de crucea în şase colţuri.

Planeta Venus, într-un brâu de sub streaşina casei câmpulungene

Cultul planetei Venus (nicidecum zeiţă) era atât de puternic la români, pe la începutul secolului al XVII-lea, încât Vasile Lupu, ca să-l „încreştineze”, a decis să cumpere o concreteţe pentru imaginata Sfânta Vineri (Sfânta Venera, cum o numeau mulţi călători creştini), moaştelor ei urmând să se închine poporul avid de minuni. Astfel pătrunde în credinţele românilor o sfântă doar a lor, de presupusă provenienţă bulgară, promovată şi de turci, atunci când interesele lor o cereau, drept mit temeinic, dar scump cât tributul anual al unei ţări.

Venus

Cărturarii români cunoşteau mitul rezolvat prin moaşte balcanice făcătoare de minuni şi nicidecum mijlocitoare, şi nicidecum „unelte” pentru minunile lui Dumnezeu, cum afirma, în paralel, creştinismul, dar, în paralel cu textele de istorie a culturii, năvăleau persuasiv mituri, bazate pe specularea dibace a unor întâmplări reale.

Reproducem din cartea preotului luminat Constantin Morariu din Suceava, decedat în zilele trecute, câteva bucăţi frumoase şi edificatoare şi sfătuim pe cititorii noştri să-şi împodobească sufletul eu ele.

*

Descrierea vieţii, a moaştelor şi minunilor sfintei Paraschiva. Descrierea aceasta o dau foarte pe scurt, după lucrarea amintită a răposatului episcop Melchisedec:

Sfânta Vineri – în ortodoxie: Sfânta Parascheva

Cuvioasa Paraschiva s-a născut din părinţi vestiţi şi de bun neam, pe la începutul veacului al 11-lea în satul său, cum îl numesc alţii, târguşorul Epivate de pe malul Mării Negre, din Tracia, în depărtare de 12 ore de la Constantinopole. Epivate era moşia părinţilor ei şi ea avea şi un frate, care a fost episcop. Şi sora, şi fratele aveau, acuma, de mici foarte mare plăcere pentru viața adevărat creştinească. Paraschiva, fiind numai de 10 ani, nu o dată şi-a dat hainele de pe sine săracilor, îmbrăcându-se, în schimb, cu hainele lor cele zdrenţuroase. De aceea părinţii o ocărau şi o pedepseau; ea însă a rămas neschimbată, până ce, într-o zi, a părăsit în taină casa părintească, rudele şi cunoscuţii şi s-a dus în pustie, apoi la Constantinopole, unde s-a închinat pe la toate locurile sfinte şi a petrecut 5 ani într-o mănăstire a Maicii Domnului. De la Constantinopole, sfânta Paraschiva s-a dus la Ţara cea sfântă sau Canaan sau Palestina, s-a închinat, şi acolo, pe la toate locurile sfinte şi a trăit, apoi, în post şi în rugăciuni, într-o mănăstire din pustia Iordanului, până la vrâsta de 25 ani. Într-o noapte, pe când se ruga, i s-a arătat un tânăr strălucit şi i-a zis: „Lasă pustia şi întoarce-te în patria ta, că acolo trebue să laşi tu pământului trupul tău!”. Sfânta s-a şi întors la Epivate, fără să se deie acolo cuiva de cunoscut şi, după doi ani de trai lângă biserica Sfinţilor Apostoli, a murit şi a fost înmormântată de creştini pe malul Mării Negre.

Sfânta Parascheva

Cam 200 de ani, după aceea, fiind aruncat pe mal un corăbier mort de o boală molipsitoare şi oameni din Epivate săpând pentru el mormântul, au dat de un trup omenesc neputrezit. Săpătorii însă n-au băgat de seamă, ci împreună cu trupul neputrezit au îngropat şi trupul cel împuţit al corăbierului. În noaptea următoare, unui om evlavios, anume George, care ajutase la îngroparea corăbierului, i s-a arătat în somn o împărăteasă, pe un tron strălucit şi încunjurată de mulţime de ostaşi străluciţi, dintre care unul l-a prins pe George de mână şi i-a zis: „Pentru ce voi într-atâta aţi dispreţuit trupul cuvioasei Paraschiva? Nu întârziaţi a-l lua din mormântul cel puturos şi a-l pune într-o raclă luminată, căci împăratul a voit a o preamări pe pământ!”. Atunci şi împărăteasa de pe tronul cel strălucit a grăit către înspăimântatul George: „Grăbeşte-te a scoate moaştele mele de lângă cadavrul acel împuţit; patria mea este Epivate, unde şi voi trăiţi!”.

Aducerea moaştelor Sintei Parascheva

Arătându-se aceeaşi vedenie, în aceeaşi noapte, şi unei femei evlavioase, cu numele Eutimia, epivatenii au dezgropat moaştele sfintei Paraschiva şi le-au aşezat cu cinste în biserica lor, cu hramul Sfinţilor Apostoli, unde s-au făcut multe minuni. Ei au mai zidit, cum se spune, pe locul unde fusese casa părinţilor sfintei Paraschiva, o biserică, cu hramul numelui ei. Fericitul episcop Melchisedec din Roman zice că o minune „mai nouă, povestită de epivateni arhimandritului Serafim, fost egumen, în anii trecuţi, al mănăstirii Sfinţilor Trei-Ierarhi din Iaşi, când a fost el prin satul epivatenilor, în luna lui Martie”, este aceasta: „La anul 1811, Februar în 6, s-a făcut pe Mare furtună mare, suflând vânt de miază-noapte cu mult omăt şi s-au pierdut corăbii multe pentru covârşirea viforului. O corabie mare din Chios ancorase în liman cu trei ancore, în dreptul bisericii Cuvioasei se ridicaseră două ancore şi rămăsese numai una. Acesteia, rupându-i-se funia, rămăseseră una sau două viţe sănătoase. Iară corăbierii, văzând primejdia prea învederată şi deznădăjduindu-se pentru mântuirea lor, au chemat în ajutor pe Cuvioasa Paraschiva, plângând din toată inima, şi, după puţin, s-a arătat Cuvioasa pe pupă, adică pe partea dindărăt a corabiei, îmbrăcată în negru şi ţinând cinstita cruce, pe care au văzut-o aievea atât căpitanul, cât şi cârmaciul, fiind ei în partea de dinainte a corabiei, şi era ca la al 8-lea ceas din noapte. Şi le-a zis Cuvioasa: „Nu vă temeţi, că conteneşte viforul degrabă. Şi îndată, o minune!, a încetat. Iară făcându-se dimineaţa, au ieşit corăbierii la uscat şi au venit la biserica Sfintei, să facă paraclis, şi văzând icoana Cuvioasei de departe, a zis cârmaciul căpitanului: „Iată muierea ce ţinea crucea: Aceasta e aceea ce a venit, noaptea, în corabie!”. „Aşa e, a zis căpitanul, acesta e de bună seamă!”. Şi au făcut amândoi mătănii, cu lacrimi, şi, îmbrăţişând icoana, o sărutară. Şi un turc, corăbier din cei din corabie, văzând icoana, zise şi el: „Aceasta era femeia pe care am văzut-o, noaptea, în corabie”.

De la Epivate, moaştele sfintei Paraschiva au fost strămutate la capitala Bulgariei, Târnova, unde au stat cam la 160 ani; de acolo, la Valahia sau Ţara muntenească, dăruindu-le sultanul Baiazid voievodului Mircea cel Mare, în anul 1393, de unde, în 1396, acelaşi sultan le-e luat şi le-a dăruit văduvei Anghelina, mama despotului Ștefan al Serbiei, care le-a aşezat în biserica casei sale, din capitala Belgrad, unde ele au stat 124 de ani.

*

În anul 1520, sultanul Suleiman I le-a strămutat, din Belgrad, la Constantinopole, dăruindu-le, cum spune un scriitor, iară cum spune altul vânzându-le patriarhului de acolo, cu 12 mii de galbeni şi stând ele la patriarhie timp de 120 de ani.

*

În anul 1639, voivodul Moldovei, Vasile Lupu, sfârşi zidirea şi înfrumuseţarea vestitei sale biserici, a Sfinţilor Trei-Ierarhi din Iaşi, şi, în 1641, a adus, cu cheltuieli de peste 300 mii de lei, moaştele sfintei Paraschiva, de la Constantinopole, la Iaşi, şi le-a aşezat în biserica numită, unde ele se află şi astăzi.

*

Hotărând guvernul României să repare mănăstirea Sfinţilor Trei-Ierarhi din Iaşi, moaştele sfintei Paraschiva s-au aşezat în o capelă din lăuntrul mănăstirii, pe un catafalc din lemne de brad. În seara de 26 Decemvrie 1888, făcându-se, în acea capelă, vecernia, făclia din sfeşnicul de lemn, de lângă racla cu sfintele moaşte, din nebăgare de seamă a rămas aprinsă şi, topindu-se, a căzut pe sfeşnic, care a luat foc. O noapte întreagă au ars toate lemnele de brad, pe care sta racla cu sfintele moaşte, s-a topit şi o parte din argintul ce îmbrăca racla şi a ars şi capacul raclei. Abia a doua zi, în ziua sfântului Ştefan, la 7 ore dimineaţa, focul a fost văzut de nişte şcolari. Dându-se alarma, lumea a alergat la locul primejdiei şi s-a uimit, văzând că sicriul cu sfintele moaşte nu se mai vedea din flăcări şi jăratic. Arseseră toate lemnele, stranele de primprejur şi alte lucruri; se prefăcuse în cărbune sicriul de lemn, în care se aflau sfintele moaşte, topindu-se şi corogindu-se groasele table de argint de pe el; puterea focului fusese aşa de mare, încât se topiseră sticlele, cu care erau acoperite portretele ctitorilor, ce se aflau atârnate pe un părete al capelei; la o depărtare mare de la foc, se coşcovise catapiteasma şi se înfierbântase policandrul până la gradul de a fi şi el topit. Şi totuşi, sfintele moaşte fură scoase din acea movilă de jăratic cu totul nevătămate, neatinse fiind de foc nici chiar stofele cu care sunt înfăşurate, ba fără să miroase măcar a fum şi fără să fi pierdut Sfânta din podoabele ce le are la coroană, având şi oasele aceeaşi faţă şi fiind netopite nici peceţile de ceară, cu care este pecetluită de la Vasile Lupu Vodă.

Foaia ilustrată, 6 octombrie 1891: Curtea Domnească din Iași, la anul 1600

Episcopul Melchisedec ne spune că l-a rugat pe un prieten din Iaşi, vrednic de toată credinţa, atât pentru evlavia sa, cât şi pentru judecata sa sănătoasă, să-i scrie despre focul întâmplat, şi iată cum îşi încheie acel prietin răspunsul său:

„Lumea… proslăveşte pe Sfânta (Paraschiva) pentru minunea prea slăvită ce a arătat, rămânând nearsă de un foc aşa de mare! Pentru sceptici însă nu este nimic minunat, în cazul de faţă; pe dânşii nu-i interesează minunile dumnezeieşti, fiindcă ei n-au Dumnezeu, nici suflet nemuritor, nici aşteaptă altă viaţă după aceasta de aici. Acei puţini dintre dânşii, care sunt provocaţi a vorbi despre această minune mare, se silesc a explica fenomenul în felurite moduri ale priceperii lor, în marginile legilor firii, fiind lipsiţi de cultură în cele dumnezeieşti. Doamne, iartă-i, că nu ştiu ce fac, nici pentru ce trăiesc!”[10].

*

*

[1] „Dumnezeu lucrează asupra universului, aplicând forţa sau puterea răspândită în natură acolo unde este necesar ca această forţă să producă o mişcare neobişnuită: aceasta nu este decât o minune, pentru că el singur, fiind izvorul şi creatorul tuturor forţelor create şi creabile, poate scoate destule elemente spre a lucra într-un mod subit pentru a efectua o mişcare neobişnuită, adică o minune” (Calinescu, St., Dr. Pr., Demonstraţiune raţională, dogmatică şi istorică despre posibilitatea şi realitatea minunilor în Creştinism, în Foaia Diecesană, Anul I, Nr. 43, Caransebeş, 26 octombrie / 7 noiembrie 1886, p. 1).

[2] „Dumnezeu poate face minuni, adică poate schimba rânduiala firii, fiindcă această rânduială tot El a făcut-o. Dumnezeu e atotputernic şi face tot ceea ce voieşte. / Dar omul poate face minuni? / Omul, cu puterile lui, nu poate să se ridice peste rânduiala lumii. Deci nu poate să facă minuni. Omul e zidit după legi ale firii şi puterea lui se mărgineşte la aceste legi” (Agârbiceanu, Ion, Despre minuni, Biblioteca poporală a Asociaţiunii „Astra”, Anul 30, Nr. 260, 1939, p. 6).

[3] „O minune poate fi săvârşită numai de Dumnezeu, pentru că numai El poate fi cauza făptuitoare a unei minuni… Fiinţe create pot fi întrebuinţate la săvârşirea unei minuni numai ca instrumente” (Biserica şi Şcoala, Anul XXIII, Nr. 3, Arad 17/29 ianuarie 1899, p. 20).

[4] Agârbiceanu, Ion, Despre minuni, Biblioteca poporală a Asociaţiunii „Astra”, Anul 30, Nr. 260, 1939, p. 10

[5] „Minunile sunt cauza şi fundamentul, sunt proba şi atestarea formală despre divinitatea cuvintelor Salvatorului lumii. Fără minuni nu există creştinism” (Calinescu, St., Dr. Pr., Demonstraţiune raţională, dogmatică şi istorică despre posibilitatea şi realitatea minunilor în Creştinism, în Foaia Diecesană, Anul I, Nr. 43, Caransebeş, 26 octombrie / 7 noiembrie 1886, p. 1).

[6] „Minunile au de scop preamărirea lui Dumnezeu şi fericirea oamenilor (Biserica şi Şcoala, Anul XXIII, Nr. 3, Arad 17/29 ianuarie 1899, p. 21).

[7] „1. Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor lui o vesteşte tăria.

2. Ziua zilei spune cuvânt, şi noaptea nopţii vesteşte ştiinţă.
3. Nu sunt graiuri, nici cuvinte, ale căror glasuri să nu se audă.
4. În tot pământul a ieşit vestirea lor, şi la marginile lumii cuvintele lor.
5. În soare şi-a pus locaşul său; şi el este ca un mire ce iese din cămara sa.
6. Bucura-se-va ca un uriaş, care aleargă drumul lui.

De la marginea cerului ieşirea lui, şi oprirea lui până la marginea cerului; şi nu este cine să se ascundă de căldura lui” (Psalmi, 18).

[8] Guterbock, Hans Gustav, The Song of Ullikummi Revised Text of the Hittite Version of a Hurrian Myth, Chicago, 2009, p. 161

[9] Vendidad, Fagard II, Myts of Yima, verset 2, p. 9

[10] Biserica și Școala, Anul XLVIII, Nr. 24, Arad 9/22 iunie 1924, pp. 4-6