Jefuirea României prin „drepturi litigioase” (I)

Ştiam că, prin Legea Agrară, cu regulamente speciale de aplicare pentru fiecare ţinut istoric românesc (Regatul României; Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş; Bucovina şi Basarabia) expropriase marile proprietăţi, prin cumpărarea moşiilor expropriate de către statul român, care recupera jumătate din preţul terenurilor de la împroprietăriţi, lăsând marilor proprietari, în echivalent, doar câte maximum 100 de hectare, în locaţii alese de proprietar. Şi, cum legea a funcţionat pe tot parcursul perioadei interbelice, cum nici un mare proprietar nu mai putea cumpăra surplusuri la moşia de 100 de hectare, este de neînţeles cu se face, astăzi, că descendenţi îndoielnici ai proprietarilor despăgubiţi odinioară, precum şi cumpărători ai unor „drepturi litigioase” obţin, în justiţie, drepturi de proprietate asupra a mii şi mii de hectare, în dauna sătenilor de toate etniile care, prin antecesorii lor, cumpăraseră pământurile pe care le-au stabilit până la colectivizare.

*

Nu ştiu unde se află dosarele cu hotărârile de expropriere rămase definitive, dar o să aflu mâine facă la arhive sau la judecătorii, dar ştiu singur că toate acele dosare ar trebui cercetate de DNA, care, în scurtă vreme, ar putea recupera o jumătate de ţară, proprietate a statului român, şi ar putea băga acolo unde li-i locul întreaga mafie trădătoare de Neam şi Ţară, mafia retrocedărilor.

În faţa instanţelor nu ar trebui să ajungă drept probe asupra proprietăţilor de odinioară decât hotărâri definitive ale judecătoriilor locale asupra exproprierii – hotărâri care conţin şi hotărnicirile marilor proprietăţi, de sub 100 de hectare, dar şi hotărniciri ale împroprietăriţilor cu plata a jumătate de preţ, eventual, doar în cazul împroprietăriţilor, a succesiunilor ulterioare (moşteniri, cumpărări). Marea proprietate nu a mai depăşit niciodată 100 de hectare, mulţi boieri, pentru că nu mai aveau cui vinde (nimeni nu putea spori proprietatea funciară peste 100 de hectare), au donat moşii statului român, precum un oarecare Stroescu, din Basarabia, de care am dat din întâmplare.

*

În Ardeal, pentru că proprietarii maghiari de moşii, stabiliţi la Budapesta, aşa-zişii optanţi[1], au provocat o adevărată bătălie politică în Europa, România, reprezentată mai ales de Nicolae Titulescu, câştigând toate procesele, aplicarea Legii Agrare s-a făcut ceva vai anevoios, în cazul anumitor moşii, dar s-a făcut[2] în baza următoarelor extensii aplicative ale Legii:

*

„MINISTERUL AGRICULTURII ŞI DOMENIILOR

*

Jurnal al consiliului de miniştri

*

Consiliul de miniştri în şedinţa sa de la 25 Ianuarie 1924,

Luând în deliberare referatul d-lui ministru al agriculturii şi domeniilor sub No. 950 din 1924, privitor la încasarea preţului loturilor şi la plata preţului exproprierilor făcute în baza legii pentru reforma agrară din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş;

Văzând şi motivele din acel referat:

*

Decide:

*

Art. I. Aprobă acel referat şi autoriză pe d. ministru al agriculturii şi domeniilor ca pentru exproprierile rămase definitive în Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, în baza legii pentru reforma agrară, să înceapă în condiţiunile arătate mai jos lucrările pentru plata preţului de expropriere şi pentru încasarea la Stat a preţului loturilor de la cei împroprietăriţi pe terenurile expropriate.

*

Din punctul de vedere al executării operaţiunilor prevăzute mai sus, exproprierea se socoteşte definitivă acolo unde hotărârile de expropriere sunt rămase definitive, fără ca proprietarul expropriat să fi introdus cerere de revizuire contra lor, sau în cazul că s-au făcut asemenea cereri de revizuire de către proprietari, ca ele să fie judecate de comitetul agrar.

 *

Art. II. La exproprierile rămase definitive până la 31 Decemvrie 1923 Statul va face plata preţului de expropriere cuvenit foştilor proprietari expropriaţi, consemnând renta cu cupoanele de 1 Mai 1924.

Totodată Statul va stabili pe 1 Ianuarie 1924, asupra sătenilor împroprietăriţi pe aceste terenuri, debite pentru încasarea preţului loturilor prin administraţiunile financiare.

*

Art. III. Pentru exproprierile care rămân definitive după 1 Ianuarie 1924, operaţiunile se vor face astfel: renta ce se va consemna de Stat drept preţ al exproprierii va purta întotdeauna cuponul de 1 Mai imediat următor anului definitivării exproprierii, totdeodată Statul va stabili pe 1 Ianuarie al aceluiaşi an (anul următor aceluia al definitivării exproprierii) debite asupra sătenilor împroprietăriţi pentru încasarea preţului loturilor.

* 

Art. IV. Raporturile dintre foştii proprietari expropriaţi şi săteni care folosesc terenurile expropriate, încetează în anul agricol în care trebuie să se facă plata preţului de expropriere şi stabilirea debitelor de către Stat asupra celor împroprietăriţi; prin urmare pentru anul în cursul căruia exproprierea rămâne definitivă, precum şi pentru anii din trecut, sătenii sunt datori a plăti fostului proprietar expropriat şi acesta este în drept de a le pretinde arenda anuală stabilită de comisiunile judeţene pentru folosinţa terenurilor expropriate după normele obişnuite până acum.

* 

Art. V. Consemnarea preţului de expropriere se va face după următoarele reguli:

Preţul va fi consemnat în întregime acolo unde s-a făcut măsurătoarea şi ea este rămasă definitivă.

Dacă nu există încă titlu definitiv de măsurătoare, Statul va consemna deocamdată numai 80 la sută din preţ, reţinând restul de 20 la sută spre a-l consemna după ce se va face măsurătoarea definitivă.

Până atunci la acest rest Casa centrală a împroprietăririi va plăti proprietarului expropriat, semestrial, la 1 Mai şi 1 Noiembrie al fiecărui an, o dobândă de 5 la sută pe an.

*

Art. VI. La calcularea şi stabilirea debitelor asupra celor împroprietăriţi, preţul loturilor va fi sporit cu cheltuielile necesare măsurătorii şi parcelării şi cu valoarea terenurilor rezervate pentru îndestularea intereselor locale cu caracter obştesc.

*

Art. VII. D. ministru al agriculturii şi domeniilor este însărcinat cu aducerea la îndeplinire a dispoziţiunilor prevăzute în acest jurnal.

*

Ion I. C. Brătianu, General de corp de armată Artur Văitoianu, Vintilă I. Brătianu, G. G. Mârzescu, General Traian Moşoiu,

General de divizie George Mărdărescu, Al. Lapedatu, N. D. Chirculescu, I. Inculeţ. / No. 92” (MO. No. 22, joi 31 ianuarie 1924, p. 878).

*

*

„MINISTERUL AGRICULTURII ŞI DOMENIILOR

*

Casa centrală a cooperaţiei şi împroprietăririi

*

Plata preţului exproprierilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş şi încasarea de la împroprietăriţi a preţului loturilor.

*

COMUNICAT

*

Se face cunoscut prin aceasta proprietarilor din Ardeal, ale căror proprietăţi imobiliare au fost expropriate în baza legii pentru reforma agrară şi sătenilor împroprietăriţi pe aceste proprietăţi că, prin jurnalul consiliului de miniştri cu No. 92/924, publicat în Monitorul Oficial No. 22 din 31 Ianuarie 1924, de al cărui conţinut sunt invitaţi cu toţii a lua cunoştinţă, s-a decis a se începe lucrările pentru plata de către Stat a preţului de expropriere şi încasarea în acelaşi timp la Stat a preţului loturilor de la cei împroprietăriţi pe terenurile expropriate.

Plata exproprierilor şi încasarea la Stat a preţului loturilor se va face numai acolo unde exproprierile sunt deja definitive sau pe măsură ce ele vor rămâne definitive.

*

Exproprierea se socoteşte definitivă din punctul de vedere al facerii plăţii, acolo unde hotărârile de expropriere sunt rămase definitive, fără ca să existe contra lor cerere de revizuire făcută de fostul proprietar expropriat sau, în cazul că s-a făcut asemenea cerere de revizuire, ca ea să fie în acel moment definitiv rezolvată.

Potrivit dispoziţiunilor art. II din jurnalul Consiliului de miniştri, mai sus amintit, Statul va face, în cursul anului 1924, consemnarea rentei cu cuponul de 1 Mai 1924, cuvenită proprietarilor expropriaţi, drept preţ, numai pentru exproprierile care au rămas definitive până la 31 Decembrie 1923.

*

Pentru exproprierile care vor rămâne definitive după data de 1 Ianuarie 1924, plata se va face în cursul anilor următori, conform regulilor prevăzute în art. III al jurnalului consiliului de miniştri.

În ce priveşte stabilirea debitelor prin administraţiile financiare asupra sătenilor împroprietăriţi, pentru încasarea la Stat a preţului loturilor, ea se va face pe ziua de 1 Ianuarie 1924, de asemenea numai pentru moşiile unde exproprierea este rămasă definitivă până la 31 Decembrie 1923.

Faţă de cele mai sus arătate, se aduc la cunoştinţă următoarele:

*

Pentru proprietarii expropriaţi

*

Toţi proprietarii expropriaţi care intră în prevederile articolului II al jurnalului consiliului de miniştri cu No. 22/924, adică acei faţă de care exproprierea este rămasă definitivă în condiţiunile mai sus arătate, vor înainta de îndată consilieratului agricol, unde se găseşte moşia expropriată, de preferinţă în plic recomandat, o cerere scrisă şi semnată în care vor arăta: numirea proprietăţii, comuna şi judeţul unde se găseşte proprietatea, suprafaţa expropriată pe categorii (teren arabil, păşune, pădure etc.), preţul de expropriere fixat prin hotărârile definitive pe categorii şi în total şi în fine, domiciliul real unde doresc a primi diversele comunicări privitoare la plata exproprierii.

Dacă persoana care cere plata este alta decât aceea care figurează în hotărârea definitivă de expropriere sau dacă este mandatară, cererea va fi însoţită de copii legalizate de autorităţile în drept, după actele de transmisiune, după procură sau actele din care rezultă o nouă stare civilă.

În cazuri de succesiuni deschise după expropriere, se vor alătura copii legalizate de judecătoria competentă după deciziunile de predare a succesiunii rămasă definitivă, eventual după actul sau hotărârea de împărţeală.

*

La cererea de plată se vor mai alătura în mod obligatoriu şi următoarele acte:

Copii legalizate după hotărârile de expropriere şi de fixarea preţului rămase definitive.

Certificat liberat de consilieratul agricol al judeţului prin care să se arate:

1) Că tot ceea ce s-a expropriat prin hotărârile de expropriere se găseşte efectiv la dispoziţia Statului, fără a se fi retrocedat nimic proprietarului expropriat;

2) Că proprietarul expropriat nu a încasat, pentru anul agricol 1924, arendă de la cei care folosesc terenurile expropriate.

Certificat liberat de comitetul agrar prin care să se arate că în contra hotărârilor de expropriere nu s-a făcut, în termenul legal, cerere de revizuire de către proprietarul expropriat, sau, în cazul că s-a făcut cerere, că ea a fost definitiv rezolvată până la data de 31 Decembrie 1923;

Actul public doveditor al cetăţeniei sale române sau, eventual, al supuşeniei către un alt Stat;

În fine, o declaraţiune cuprinsă în document public notarial, prin care proprietarul expropriat va declara că nu este pendinte nici o cerere de revizuire dată de dânsul personal sau prin mandatar, împotriva hotărârilor de expropriere pronunţate în baza legii agrare pentru moşia sa, ori, de a există o asemenea cerere, că o consideră revocată şi totdeodată că renunţă la dreptul de a introduce, de acum înainte, cerere de revizuire.

*

Consilieratul agricol de îndată ce va primi cererea şi actele prevăzute mai sus, le va înainta Casei centrale de împroprietărire, direcţiunea creditului ipotecar, împreună cu referatul întocmit conform instrucţiunilor date.

Pe baza acestor acte, Statul va face pentru fiecare moşie în parte consemnarea preţului în rentă la Casa de depuneri şi consemnaţiuni, înaintând recipisele judecătorului de ocol de la secţia cărţii funduare competinte, care, la stăruinţa celor interesaţi, va pronunţa ordonanţa şi va da ordin Casei de depuneri pentru liberarea preţului celui sau celor în drept a-l primi.

Odată cu trimiterea recipiselor judecătorului de ocol, Casa de împroprietărire va încunoştinţa despre aceasta şi pe proprietarul expropriat, pentru ca acesta să poată face demersurile necesare spre a obţine pronunţarea ordonanţei pentru liberarea valorilor.

Este de la sine înţeles că pentru proprietarii expropriaţi, care intră în prevederile de mai sus, încetează dreptul lor de a mai încasa arenda odată cu începerea anului 1924 de la sătenii care folosesc terenurile.

*

Pentru sătenii care folosesc pământurile expropriate

*

S-a arătat mai sus că, acolo unde exproprierea este rămasă definitivă până la data de 31 Decembrie 1923, Statul va lua dispoziţiuni a plăti preţul de expropriere, consemnând la dispoziţia proprietarilor expropriaţi renta cuvenită cu cuponul de 1 Mai 1924. La toate aceste moşii se vor lua măsuri a se calcula preţul de vânzare a loturilor şi stabili la timp, asupra celor împroprietăriţi, debite, cu începere de la 1 Ianuarie 1924, pentru încasarea la Stat prin administraţiile financiare a preţului de vânzare a acestor loturi.

Se face dar cunoscut sătenilor care folosesc terenuri (exproprieri rămase definitive până la 31 Decembrie 1923), că, potrivit dispoziţiunilor art. 4 al jurnalului consiliului de miniştri cu No. 22/924, dânşii nu mai sunt datori a plăti foştilor proprietari expropriaţi şi nici aceştia nu mai au dreptul a le pretinde, odată cu începerea anului 1924, arenda cuvenită pentru folosinţa acestor terenuri.

În ce priveşte exproprierile care vor rămâne definitive după data de 1 Ianuarie 1924, Statul neputând face în anul acesta plata preţului de expropriere, nici stabili debit asupra împroprietăriţilor de pe aceste moşii pentru încasarea preţului de vânzare al loturilor, urmează dar ca sătenii cari folosesc aceste terenuri să continue a plăti mai departe, deci şi pe anul 1924, foştilor proprietari expropriaţi, arenda în condiţiunile de până acum. Conform dispoziţiunilor articolului IV al jurnalului consiliului de miniştri cu No. 22/924, această situaţiune va fi păstrată la fiecare moşie până la finele anului înăuntrul căruia va avea loc definitivarea exproprierii. Pentru orice alte lămuriri, cei interesaţi se pot adresa consilieratelor agricole respective” (MO, No. 74, joi 3 aprilie 1924, pp. 3852 şi 3853)

*

[1] Cutcutache, Const. D, Un mare conflict internaţional: / Optanţii unguri / ai Transilvaniei şi Reforma agrară din România, Bucureşti, 1931

[2] Antonescu, Mihai A., Regimul Agrar Român şi chestiunea optanţilor unguri / cu o prefaţă a domnului Prof. Univ. G. Taşcă, Bucureşti, 1928

Ţara lui Cuza Vodă, în 14 imagini

Cromolitografia „1864: Proclamaţiunea Înălţimei Sale Domnitorului cătră sătenii clăcaşi”, păstrată în arhivele Bibliotecii Centrale Universitare „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca, „editor şi compuitor mru. D. Papasoglu”, are câteva ilustraţii interesante despre cum arăta „ţara lui Cuza Vodă”, ilustraţii pe care nu le-am văzut vehiculate în spaţiul virtual, deşi înseamnă mărturii importante despre trecutul nostru apropiat (154 de ani înseamnă extrem de puţin în istoria unui popor). Între cele 14 instantanee, se află şi unul cu o horă sătească, în care grupul zicălaşilor şi hora în sine încă mai conservau elemente ale Datinii primordiale.

*

Iisus Cristos, profețit de Sibylla Erythreea

„Această Sibylla Erythreea se referă, în mod deschis, la Christos” (Augustin citise traducerea în latină a fostului proconsul Flaccianus), printr-o prorocire în greacă, dar care avea primele litere ale fiecărui vers (acrostih) grupate în fraza: „Jésus Christus Dei Filius Salvator” (Saint Augustin, Cité de Dieu, Tom III, Paris, 1854, p. 110). Am mai publicat această profeție, dar cred că nu greșesc dacă o reiau:

*

„Ivită e prorocirea hotărâtă în umedul pământ.

El, Regele Cerurilor, va veni în veacurile următoare:

Se va încarna în trup ca să judece lumea.

Umanitatea va crede în El, crezând în Dumnezeu

Cu sfinţii se va înălţa lumea, căci deja s-a sfârşit.

Se vor înfăţişa judecăţii lui drepte şi sufletul, şi carnea:

*

Ca tufişurile de pe ogorul necultivat arată leagănul lumii.

Renunţa-vor oamenii la idoli şi vor primi comoara Lui:

El va fi focul care arde pământul, marea şi cerul

Iar gloatele îl vor căuta, înspăimântate de porţile iadului.

Sfânta iluminare va elibera carnea de frică,

Toţi cei vinovaţi vor arde în focul veşnic.

Ocultele fapte le va dezvălui, fiecare va şti

Secretele timpului şi lumina lui Dumnezeu va pătrunde în inimi.

Dureroase vor fi plânsul şi jalea, şi scrâşnirea dinţilor.

Ei nu vor mai vedea razele soarelui,

Iar pleiada de stele nu le va mai auzi plânsul în cor.

*

Fi-va Coroana Cerului, în splendoarea luminii lunii.

Ilumina-va în văi şi în profunzimi ignorate.

Lui i se va adresa omul, înălţându-se prin el.

Iar munţii înalţi şi marea albastră vor fi asemeni

Urmându-l

Sau vor crăpa sub lavă vulcanică.

*

Se va auzi apoi un sunet ca de trompetă

Acoperind cu un hohot ceea ce este sub cer.

Lume, vei osteni de suspine

Vei regreta multele tale păcate:

Apoi haos şi iad

Tragic vor deschide Pământul.

Oamenii vor fi egali înaintea Împăratului Ceresc

Răpuşi de focul şi pucioasa ce se vor nărui din cer.

(p. 113)

„Sibylla Erythreea a trăit în timpul războiului din Troia şi atunci şi-a scris profeţia” (p. 116)

Nicu de Popovici „i-au muncit ca pe nişte robi”

Domnul Toader Rusu, Profesor la Şcoala Gimnazială din Stroiesti, doreşte să afle „mai multe informații despre ctitorul școlii noastre, dr. Nicu de Popovici-Niculiță” şi, eventual, fotografii (nu ştiu dacă există, dar cum Nicolai baron de Popovici a ctitorit bisericile din satele sale, Stroieşti şi Stupca, mai mult ca sigur că există tablouri votive cu familia ctitorului în cele două biserici. Informaţii se găsesc în condicile parohiale ale celor două sate, care se pot consulta la Arhivele Statului din Suceava. Răsfoind, însă, prin scrierile mele (am fost, cândva în cripta boierilor Popovici din Stroieşti, căutând o icoană pictată de Epaminonda Bucevschi, furată, după 1990, de Dumnezeu ştie care preacinstită faţă bisericească), îi pun la dispoziţie domnului profesor Toader Rusu următoarele informaţii suplimentare:

„Biserica Naşterii Maicii Domnului din Stroieşti a fost construită în 1862 de George de Popoviciu, pe locul unei vechi bisericuţe, cu hramul Adormirii Maicii Domnului, şi renovată în 1903… În 1843, biserica din  Stroieşti, cu 1.014 enoriaşi, patronată de Nicolai de Popoviciu, era slujită de parohul Andrei Danciul… În 1876, biserica din Stroieşti avea 1.620 enoriaşi, fiind patronată de Georgie de Popoviciu şi slujită de parohul Emanuel Isopescul… / Din 1860, funcţiona la Stroieşti o şcoală cu 6 clase… (Schematismus der Bukowinaer, Czernowitz, 1843 p. 50, 1876 p. 40, 1907 p. 159, 162). Deci, şcoala din Stroieşti nu putea fi construită decât de proprietarul Nicolai de Popovici, tatăl lui George de Popovici şi al lui Manolache de Popovici.

*

„Biserica Sfântului Dimitrie din Stupca, ctitorită în 1766 de banul Vasile Balş, avea să fie reconstruită în anii 1887-1888 şi sfinţită în anul 1889. În 1843, biserica din Stupca avea 955 enoriaşi, patron bisericesc era Manulachi de Popoviciu, paroh fiind Antonie Dimitroviciu. În 1876, patron bisericesc era Alexander von Popoviciu, cei 1.592 enoriaşi fiind păstoriţi de parohul Iraclie Porumbescu (Gelembiowski, în sursa menţionată)… / Din 1878, funcţiona la Stupca o şcoală cu 6 clase” (Schematismus der Bukowinaer, Czernowitz, 1843 p. 50, 1876 p. 53, 1907 p. 159, 100).

*

În necrologul lui Ioan cavaler de Costin, „frate cu domnii Costineni, proprietari din Sipeniţ şi descendenţi ai neuitaţilor Costineni Miron şi Velicicu… ce s-a trecut prin moarte în 2/14 mai 1866”, la Stroieşti”, publicat în „Albina” (Anul I, Nr. 65, duminică 11/23 septembrie 1866), este menţionată „o faptă mărinimoasă a proprietarilor din Stroeşti şi Stupca, a domnilor fraţi Popoviciu şi nepoţi de la sora lui Ioan Costin”, tatăl lor fiind „prea fericitul proprietar din Stroieşti, Manolachi Popoviciu”. Ioan cavaler de Costin, „îmbolnăvindu-se, în Suceava, şi neavând, acolo, cine să se îngrijească de el, fiind, toată viaţa sa, neînsurat şi, prin urmare, şi fără de copii, se duse, bolnav, la nepoţii săi, la Stroieşti, pe care îi iubea din tot sufletul, unde, după o boală îndelungată, răposă, în ziua de 1/13 septembrie 1866, înmormântându-se acolo, lângă biserica cea prea frumoasă, care, în anul 1862, cu mare cheltuială a domnilor proprietari, se înfiinţă şi se sfinţi” (Albina, Anul I, nr. 65, duminică 11/23 septembrie 1866).

*

Fratele mai mare a fost „Vasilică Popoviciu, care, fără nici un interes material, l-a adăpostit pe repausatul profesor (Ştefan) Nosievici (la moartea căruia au doinit „Chiru Grigore cu consoţii săi doisprezece” – deci Vindereu), în întreg timpul morbului său, în casa sa (din Suceava – n. n.), uşurându-i, prin aceasta, în mare parte greaua şi îndelungata-i pătimire” (Albina, Anul IV, Nr. 96, miercuri, 1 decembrie / 19 noiembrie 1869).

*

„Dintre icoanele sacre (pictate de Bucevschi – am căutat-o, dar nu mai există, fiind furată după Revoluţie – n. n.), o „Maica Domnului”, care ornează capela de pe mormântul neuitatului nostru amic, proprietar mare, Popovici din Stoieşti, este admirabilă. Curând, sper că voi putea prezenta şi portretul pictorului academic E. Bucewsky. / Vicenţiu Babeş (Familia, Anul XVI, 1880, nr. 1, pp. 4-6).

*

„Fundaţia (Pumnuleană – n. n.) doamnei Agnes Popovici pentru gimnazişti”, cu 2.200 florini în obligaţiuni şi cu 57 florini şi 92 creiţari în numerar, „Fundaţia contelui Emanuel Logotheti pentru două fetiţe române de la Institutul Pedagogic din Cernăuţi, cu scopul de a fi aplicate la şcolile româneşti de fete”, cu 3.200 florini în obligaţiuni şi cu 391 florini şi 20 creiţari în numerar, la care se adaugă fondul „domnului Alexandru de Popovici pentru un student român de la Şcoala Agronomică din Cernăuţi”, „Fundaţia mai nouă a cavalerului George de Popovici”, cu 3.000 florini în obligaţiuni şi 126 florini şi 52 creiţari în numerar” (Transilvania, Anul XVIII, nr. 11-12, 1-15 iunie 1887, pp. 93, 94).

*

 „Pentru scopurile viitorului internat, ne împuterniceşte Pă­rintele Vasile Cocârlâ să finalizăm negocierile privitoare la cumpăra­rea tuturora realităţilor (terenurile şi construcţiile – n. n.), aşa numite ale lui Volcinschi, care se află, în prezent, în posesia dlui proprietar mare din Stroieşti, George cav. de Popovici, şi anume cu suma de 13.000 florini v. a. (florini vienezi – n. n.), să reparăm şi se adaptăm edificiile de pe acele realităţi şi să le închiriem, până ce se vor afla vrednici imitatori ai Prea Venerabilităţii Sale, care vor strânge un fond atât de mare, ca să poată înfiinţa un internat pe o bază solidă” Zaharia BOIU (Transilvania, Anul XXIV, Nr. 12, 15 decembrie 1893).

*

La înmormântarea lui Nicolae Hurmuzachi, necrologul a fost semnat, printre alţi „nepoţi şi nepoate”, şi de noi Niculiţă-Popovici: „Eudoxiu baron Hormuzaki (nu istoricul, ci prefectul de Suceava), Ştefania baron Hormuzaki, Ioan baron Styrcea, Bertie baron Styrcea, Maria de Niculiţa-Popovici, Constantin cav. de Neculiţa-Popovici, nepoţi şi nepoate. Natalia baron Hormuzaki, născută baron Styrcea, soţie. Constantin baron Hormuzaki, Alexandru baron Hormuzaki, fii. Victoria baron Styrcea, Nina baron Styrcea, cumnate” (Tribuna, Anul XIII, nr. 204, 6 octombrie nou 1909, pp. 4, 5).

*

Imaginea boierilor Popovici, ctitori de biserici în Stroieşti şi în Stupca, are şi pete întunecate, pe lângă cele recunoscute de societatea vremii drept luminoase: „În 10 august 1849, deputaţii Petre Ciobanu şi Andrei Jaucă semnaseră o petiţie, împreună cu alţi 40 de ţărani fără pământ din Stupca, pe care doreau să o trimită împăratului, după ce Manolache Popovici le luase câte două-trei fălci de pământ şi aproape tot imaşul sătesc, „aşezând pe partea de imaş care le rămăsese o laie de ţigani, în 40 de bordeie”. Ţăranilor le mureau vitele de foame, iar boierul le interzisese să mai ia lemne din pădure. Se mai plângeau deputaţii stupcani că n-au putut obţine nimic pentru sat, „ci numai închisori, câte o săptămână, şi câte 25 beţe, în mai multe rânduri, au primit de la stăpân, iar deputatul trimis la Cernăuţi, cu scrisorile săteşti, trecând prin Stroieşti, a fost prins de Nicolai Popovici (stăpânul satului), care l-a maltratat, i-a luat scrisorile şi l-a trimis iar la Stupca, luându-l, apoi, la temniţă, împreună cu alţi 46 de ţărani”. Pentru aceste greutăţi, ţăranii din Stupca cereau împăratului să li se facă dreptate şi să nu mai fie lăsaţi pe mâna boierilor români, „care i-au mâncat şi i-au muncit ca pe nişte robi” (D.G. A.S. Suceava, Din tezaurul documentar sucevean, 1393-1849, Suceava, p. 272).

„Răpirea Bucovinei”, o dramă istorică ignorată

Scrisă în 1877, dar publicată de „Literatorul” lui Macedonski abia în 1883, „Răpirea Bucovinei / Dramă Istorică Națională în 3 acte și 10 tablouri compusă de d-nii X, Y și Z”, publicată în „Literatorul” (Anul IV, nr. 1, 2 și 3 din ianuarie, februarie și martie 1883), nu s-a jucat niciodată. Nu s-a jucat, inițial, ca să nu provoace nemulțumiri austriece și, eventual, rusești, pentru că, dincolo de lozincarismul românesc, piesa confirmă, printre rânduri că Grigore Ghica a fost adus pe tronul Moldovei de la Moscova, iar duplicitatea lui avea să o plătească, ulterior, cu capul.

În numărul din aprilie 1883, „Literatorul” precizează că „piesa admirabilă ce am publicat în primele trei numere ale acestui an, intitulată „Răpirea Bucovinei”, este de domnii V. Al. Urechia, Nicolae Ținc și Th. Miller. Această piesă a fost scrisă cu ocaziunea aniversării Răpirei Bucovinei și era să se reprezinte pe scena Theatrului Național, însă a fost oprită într-un mod arbitrar. Credem a face o plăcere cetitorilor noștri, numind, astăzi, pe autorii ei, deoarece mulți au dorit să le cunoască numele”. Într-adevăr, drama lui Urechia este o fantezie frumoasă, care s-ar fi pretat de minune pentru măcar un spectacol, în Cetatea Sucevei, în condițiile în care târgul nostru are și teatru. Chiar dacă narează pe lângă istorie, drama „Răpirea Bucovinei” ar fi plăcut și în 1877, și în 1883, și în 2018, numai că nu s-a prea prins de veste că Bucovina beneficiază și de elogiile unei literaturi românești care a suprapus-o, mereu și mereu, cu simbolistica sacrului național, întrupat de Ștefan cel Mare.

Lozincardă fiind și fals apologetică (grecul din Fanarul turcesc, adus de la Moscova, nu avea dram de românism în el), dar slobozind cumva nostalgiile naționale ale veacului al XIX-lea, drama „Răpirea Bucovinei” se încheie cu uciderea lui Ghica Vodă (pârât „de trădătorul Moruz”), de către ienicerii lui Aarif-Aga, și cu un „aparte” voievodal („Sunt pierdut! O, Moldovo! O, Moldovo! Poporul meu, afară, lovit de mine! A, nădejde să fie oare Poporul?”), de care mă folosesc și eu, la fel de retoric: „nădejde să fie oare Poporul?”.