JUBILEUL DE UN SFERT DE VEAC AL REGELUI ROMÂN CAROL I

Nu în fruntea unei armate, ca marii cuceritori, nici măcar cu un alai strălucit, ci modest, într-un incognito total, ca o persoană privată fără pretenții, însoțit numai de către Brătianu cel decedat zilele trecute și de secretarul acestuia, a apărut principele Carol Hohenzollern-Sigmaringen la granița României din Turnu Severin, un om ales de aproape toată plebeimea țării să ocupe tronul unei țări, care în acel moment era vasalul turcilor.

    Din cele aproape 700 de mii de voturi exprimate de popor, numai 124 au fost pentru altcineva. Majoritatea le-a primit el, care în țara sa, Prusia, datorită originii, nu era îndreptățit la domnie, și care avea numai modestul rang de locotenent. Acest lucru s-a întâmplat la 20 mai 1866. După două zile a ajuns în capitală, la București.

Situația găsită în țară de către principele de 27 de ani nu prea îi dădeau speranțe de o domnie lungă. Unirea Moldovei cu Ţara Românească a avut loc la 8 decembrie 1861, dar acest lucru încă nu era considerat un reper istoric. Domnitorul Cuza, de al cărui nume se leagă momentul unirii, prin modul lejer cu care se purta cu bugetul statului, și cu viața privată dezordonată i-a enervat și pe proprii susținătorii, care cu o lovitură de palat, avută loc la 22-23 februarie 1866, l-au detronat și l-au trimis în exil. În asemenea condiții, ce garanție putea să aibă un străin, că va avea o domnie lungă, printre atâția băștinași avizi de tron? Că nici de dinafară el nu a sosit cu vreun sprijin. De acasă a primit numai un sfat, care zicea să încerce să se mențină singur, că nimeni nu-i va lua partea dacă va ajunge cu țara în vreun conflict armat.

Deoarece nu era ales domnitor al unei țări independente, trebuia să obțină acordul turcilor și a marilor puteri, și până la urma a reușit, dar nu fără a suporta nenumărate înjosiri. Apoi trebuia să pornească o luptă cu inflația monetară existentă în țară, cu dezordinea din armata, cu birocrații de neîncredere, cu invidia și gelozia venită din partea partidelor.

Acest principe tânăr a învins rând pe rând aceste piedici cu ambiția sa bărbătească, dar încă nu considera domnia sa întărită definitiv. Căci și acum trei ani (1888-n.a.), oligarhii români și partidele boierilor s-au revoltat împotriva sa, și se consideră că rezolvarea problemelor a fost o adevărată minune, datorată în exclusivitate seriozității și calmului său.

În războiul ruso-turc, interesele politice ale României au făcut să fie de partea rușilor, pentru a-și obţine independența. Rusia a acceptat această alianță, considerând că micuța Românie, comparativ cu puterea militară rusă, la un  tratat de pace internațional va avea numai un rol secund și într-o poziție care va conveni țarului.

CARMAN SYLVA, PICTAND O COPERTĂ DE REG. BISERICESC PT. CATEDRALA DIN BUCUREŞTI

Și s-a întâmplat, împotriva voinței diplomaţiei ruse, că, la 21 mai 1877, camerele legislative românești au declarat independența țării față de turci și au refuzat plătirea tributului. Însă evenimentele de pe front au făcut ca rușii să nu poată protesta, dându-și seama repede că vor avea nevoie de ajutorul românilor desconsiderați până atunci. Șansele schimbătoare din orice război au făcut ca armata rusă să ajungă într-o capcană. S-a dorit cucerirea Plevnei de ziua țarului, dar cu toate sacrificiile sângeroase, nu s-a reușit. Statul major rus era amenințat de un eșec răsunător, și inevitabil aveau nevoie de armata română, care cu un efectiv de 35 de mii de oameni și 108 tunuri și cu o divizie rusă se afla sub comanda principelui Carol. Acestă unitate militară a atacat puternic reduta de la Plevna, dar a fost respinsă. Pierderi și mai mari au avut românii la atacul asupra redutei Bucova, la 19 octombrie. La 10 decembrie, „leul” de la Plevna, Osman pașa, după o rezistență rar întâlnită în istorie, rămas fără alimente și având nenumărați răniți, s-a predat. Mai încolo, aceeași armată română a ocupat Vidinul, și istoricii recunosc, că numai datorită românilor nu au pierdut rușii campania. Însă recunoștința din partea rușilor s-a lăsat așteptată. La tratativele de pace din San-Stefano, românii nici măcar nu au fost invitați. Rusia considera că-și îndeplinește obligațiile dacă obține de la turci recunoașterea independenței românilor. Dar nici acest lucru nu a fost făcut gratis. Românii trebuiau să fie de acord, ca Basarabia, anexată de Moldova în 1856 și gurile Dunării să aparțină Rusiei, ei primind în schimb Dobrogea nelocuită și cu un climat nesănătos. Degeaba au făcut românii apel la congresul de la Berlin. Acesta nu numai că a aprobat schimbul propus de Rusia, dar a și condiționat recunoașterea independenței, ca evreii din țară sa aibă  drepturi egale cu ceilalți cetățeni. Așa, în 1879 camera legislativă româna a aprobat o lege, care acordă drepturi civile egale tuturor în practicarea religiei. Însă achiziţionarea de proprietăți cât și obținerea cetățeniei era condiționată de un domiciliu de 10 ani în țară. Numai după votarea acestei legi au recunoscut marile puteri independența României. Acceptarea independenței era prima treaptă, ca principatele să devină regat.

CARMEN SYLVA, ÎN BIBLIOTECA DIN SINAIA

După ce bugetul țării a avut o balanţă sănătoasă între cheltuieli și venituri, s-a dezbătut succesiunea la tron. Legea adoptată a succesiunii îl indica pe nepotul principelui, Ferdinand Hohenzollern. Deabia acum, la 26 martie 1881 principatul Român a fost declarat regat.

Era neapărat nevoie de această rezolvare a succesiunii, fiindcă din căsătoria regelui Carol la 29 decembrie 1869 cu fiica prințului din Wied, Elisabeta, nu au rezultat copii. Principesa, care, sub numele de Carmen Sylva, este cunoscută pentru intensa activitate literară, a dăruit numai o fată soţului ei, dar care a decedat de mică. Treburile interne al României, cu toate că s-au obţinut progrese mari în toate privințele, încă nu erau toate rezolvate pe deplin. Vindecarea celor moștenite nici nu se putea obține în 25 de ani. Iobagii au fost eliberați pe vremea lui Cuza, dar relațiile moșieresti încă nu s-au stabilizat, acest lucru fiind dovedit de recentele revolte țărănești. Mai sunt și jocurile partidelor, duse cu pasiune, rezultatul acestora fiind desele schimbări de guverne. În privința libertăților, constituția țării depășeste cu mult nivelul de cultură al populației, și oferă prea mare putere partidelor aflate la guvernare. Garanția menținerii ordinii în țară nu este constituția, ci armata, organizată excelent de regele Carol.

Principala grijă a politicienilor este cum să împace interesele Rusiei și Austro-Ungariei, care sunt diametral opuse. Guvernul care este atras de careva din cele două mari puteri vecine, atrage „gelozia” opoziției. Nu este ușor, să găsești o cale de mijloc. În caz de război nici n-ar fi loc de ezitare, ar trebui să se alăture ori la o putere, ori la cealaltă, fiindcă neutralitatea României nu este garantată de Europa. Orice român cu judecată la cap știe că țara sa, înconjurată de această mare slavă, are nevoie de Monarhie și de Ungaria. Însă este și conştientă că, în caz de război în est, dintre popoarele din Balcani nimeni nu este așa expus ca România, și de aceea trebuie să fie pe placul Rusiei, care are tendințe de cucerire, și la care mica Românie nu poate să se opună. Această situație delicată și incomodă are totuși o parte bună. Situația face ca, în est, țara să fie un element de stabilitate, al păcii, și nu „depozitul de praf de pușcă”, cum numea Napoleon al III-lea Balcanii, cum a și fost înainte de regele Carol și la începutul domniei acestuia. În mare parte este meritul regelui Carol, care, în 25 de ani de domnie a ajuns să fie foarte popular în țară și a atras simpatia europenilor.

Progresele din țară și la nivel de instituţii sunt foarte bine primite, și cum s-a dovedit la jubileu, atât casele regale și diplomaţiile europene, cât şi popoarele iubitoare de libertate salută bucuros domnia acestui rege, de al cărui nume se leagă obținerea independenței și ridicare principatelor la nivel de regat.

Sursa:

Vasárnapi Újság, Budapesta, 31. mai 1891, nr. 22 – Traducerea: László Gergely Pál.

Un sfânt catolic al Bucovinei

Czernowitz: Besuch Kaiser Karls I. in Czernowitz; 6 aug. 1917

În iconografia veche bucovineană există numeroase mărturii ale dragostei românilor din acest nord de ţară românească a Moldovei pentru ultimii doi împăraţi ai imperiului în care bucovinenii se simţeau atât de bine: Franz Joseph I, supranumit „drăguţul de împărat” (18 august 1830, Viena – 21 noiembrie 1916, Viena), şi Carol I, care avea să fie beatificat „pentru ideile creştine” pe care le-a promovat, determinând, practic încheierea Primului Război Mondial. Cum ştiu mulţi români care s-au arătat şi încă se mai arată intrigaţi de sanctificarea lui Ştefan cel Mare, apărător real al creştinătăţii, cred că trebuie introdusă în discuţie, şi identitatea sfântului catolic atât de iubit în Bucovina, spre sfârşitul scurtei sale domnii.

Besuch Kaiser Karls I. in Czernowitz

Ultimul Împărat al imperiului habsburgic din 21 noiembrie 1916, până în 12 noiembrie 1918, Carol I al Austriei (al IV-lea al Ungariei şi al III-lea al Boemiei), fiul Arhiducelui Otto Franz şi al prinţesei Maria Josepha, născut în 17 august 1887, în Castelul Persenbeug, mort în exil, la Funcial, pe insula Madeira, în 1 aprilie 1922, a fost beatificat, în 2004, de către Biserica Catolică, fiind sărbătorit pe 21 octombrie.

Czernowitz: Besuch Kaiser Karls I. in Czernowitz; 6 aug. 1917

Carol I, care se însurase cu Zita de Boubon-Parma, în 21 octombrie 1911, a fost tatăl lui Otto von Habsburg – cel mai mare dintre cei 8 copii ai săi, dintre care 6 băieţi, deci al artizanului Uniunii Europene. Fără îndoială, idee unificării este de sorginte masonică, fiind promovată şi de ideologul lui Hitler, Otto Strasser, fiind concepută de masoneria catolică numită „Templul Sionului”, organizaţie secretă a Vaticanului, care a elaborat şi celebrele protocoale, aşa că sanctificarea unui om drept şi bun, dar numai om, nu trebuie să surprindă pe nimeni.

Czernowitz: Besuch Kaiser Karls I. in Czernowitz; 6 aug. 1917

Czernowitz: Besuch Kaiser Karls I. in Czernowitz; 6 aug. 1917

Czernowitz: Besuch Kaiser Karls I. in Czernowitz; 6 aug. 1917

Czernowitz: Besuch Kaiser Karls I. in Czernowitz; 6 aug. 1917

Czernowitz: Besuch Kaiser Karls I. in Czernowitz; 6 aug. 1917

Czernowitz: Besuch Kaiser Karls I. in Czernowitz; 6 aug. 1917

Czernowitz: Besuch Kaiser Karls I. in Czernowitz; 6 aug. 1917

Czernowitz: Besuch Kaiser Karls I. in Czernowitz; 6 aug. 1917

Czernowitz: Besuch Kaiser Karls I. in Czernowitz; 6 aug. 1917

Czernowitz: Besuch Kaiser Karls I. in Czernowitz; 6 aug. 1917

Czernowitz: Besuch Kaiser Karls I. in Czernowitz; 6 aug. 1917

Czernowitz: Besuch Kaiser Karls I. in Czernowitz; 6 aug. 1917

Czernowitz: Besuch Kaiser Karls I. in Czernowitz; 6 aug. 1917

Czernowitz: Besuch Kaiser Karls I. in Czernowitz; 6 aug. 1917

Czernowitz: Besuch Kaiser Karls I. in Czernowitz; 6 aug. 1917

Besuch Kaiser Karls I. in Czernowitz

Istoricul Almanahului

Cuvântul „almanah” e de obârșie persană. O mare enciclopedie franțuzească scrie că ar veni de la grecescul „almenakhon”, dar, în vastul dicționar al elenistului Planche, n-am aflat termenul acesta. Rămâne deci sigură obârșia persană. În marele lexicon francez-german Sachs Villatte se dă cuvântului origine arabă. Oricum, așadar „almanah” e o vorbă ce ne-a venit din vechiul Orient, ca și „șah”, „padișah”, „verandă” (verandah).

Până la născocirea tiparului, almanahul a fost numai o cronică a fenomenelor naturii, îndeosebi a celor cerești. Chinezii, egiptenii, asirienii, vechii perși au avut asemenea almanahuri.

După invenția tiparului, almanahul a devenit, încet-încet, ceea ce azi numim calendar. Cuprindea date referitoare la împărțirea timpului, evoluției perioadelor siderale, sfaturi practice, preziceri, întâmplările anului retrospectiv, higienă, medicină. Cel mai vechi, scrie enciclopedia, ar fi cel al lui Nostradamus, astronomul și prezicătorul Caterinei de Medicis, tipărit în anul 1550. Dar, cu vreo douăzeci de ani înainte, Rabelais, medic la spitalul (Hotel-Dieu) din Lyon, tipărise „Pantagrueline prognostication pour l’an perpetuel 1532”. Au urmat apoi o mulțime altele, dintre care cele mai vestite sunt „L’almanah de Liège”, „Le messager boiteaux de Strasbourg”, „Almanahul de Gotha” cu geanologia caselor domnitoare și nobile, „L’almanah Bottin” cu caracter mai mult comercial. Au venit apoi cele moderne, ale marilor edituri și ale diferitelor gazete europene.

La noi, nu vor fi fost asemenea tipărituri până pe la începutul secolului trecut (al XIX-lea – n. n.). Cam pe atunci, vestitul Lesviodaux scotea din teascul negru gromonice, trepetnice, chei ale viselor și alte cărți pentru poporul mult. / Zodieru (Almanachul ziarului Curentul 1940, p. 7).

Eminescu, între 73 de „studinţi” cernăuţeni

Este măcar ciudat să afli numele lui Eminescu, amestecat printre numele celor 73 de gimnazişti ai clasei a II-a A a Gimnaziului Superior cezaro-crăiesc din Cenăuţi, nume publicate în anuarul „Programm des k. k. Ober-Gymnasiums in Czernowitz in dem Herzogtum Bukowina für das Schuljahr”, tipărit în tipografia lui Johann Eckhardt. Iar acolo, în clasamentul acela anual, al rezultatelor la învăţătură, numele celui care avea să devină spiritul tutelar al neamului românesc este trecut pe poziţia 62, deci în anonimatul parţial al unei clipite din care alţii îşi înşfăcau vremelnicia triumfală. În celelalte anuare (în 1861, nu s-au publicat numele „studinţilor”), nu mai apare numele copilului Eminovici, care devenise „privatist”. Curios să văd dacă măcar vreun nume, din celelalte alte 72, au rezistat exigenţelor timpului, am copiat numele tuturor colegilor de clasă ai lui Eminowicz Michael, constatând că nimeni nu avea să-l însoţească şi în veşnicie. Nici măcar cu „amintiri despre Eminescu”, pentru că, la statutul lor social, colegul „din Moldova” nu conta prea mult. În clasa paralelă, a II-a B, învăţa Ştefan Ştefureac, prieten real şi nedezminţit al lui Eminescu şi viitorul profesor la gimnaziul sucevean, care i-a introdus poezia în manualele şcolare, cu toată opoziţia lui Ioniţă Bumbac. În alte clase, învăţau alţi prieteni, printre care Pamfil Dan, care l-a ajutat la Putna, în 1871, în organizarea comemorării lui Ştefan cel Mare, şi Alexandru Chibici, cel care avea să-şi adauge, ca avocat bucureştean, un „Revneanu” – pentru a se individualiza printre ceilalţi, şi care s-a îngrijit de sănătatea lui Eminescu aşa cum nu a mai făcut-o nimeni, cu devotament şi cu neascunsă evlavie.

01). Czerwenka Franz

02). Eiffler Hugo

03). Andronik Titus

04). Gribovski Emil (avea să ajungă preot şi protopop controversat de Câmpulung)

05). Giusel Nikolaus

06). Ehrlich Bernhard

07). Lichtendorf Wolf

08). Abrahamowicz Eugen

09). Gnoinski Alexander

10). Aspis Julius

11). Karatnicki Nestor

12). Daszkiewicz Elcuther

13). Goldenberg Hermann

14). Hans Anton

15). Baltinester Albert

16). Becker Berl

17). Lichtendorf Leon

18). Luttinger Osias

19). Kovats Eugen

20). Dietrich Anton

21). Bihary Georg

22). von Issar Kassian (provine dintr-o veche familie boierească din Bucovina)

23). von Issar Gregor (la fel, doar gloria străbunilor)

24). Halicki Michael

25). Barber Adolf

26). Klemensiewicz Josef

27). Gingold Hermann

28). Fliegler Hirsch

29). Hynek Arthut

30). Kostasz Gregor (şi familia Costaş fusese una boierească)

31). Kozub Emil

32). Czomkiewicz Wladislaw

33). Ritter (cavaler) von Illukiewicz Ladislaw

34). Braha Johan

35). Hlipka Theodor

36). Krystofowicz Oskar

37). Lachawec Apollinar

38). von Kurmański Alfred

39). Ritter (cavaler) von Goian Peter (altă familie boierească bucovineană)

40). Arejciuk Gregor

41). Andriyciuk Michael

42). Bendas Elias

43). Barbir Methodius

44). Flasch Emil

45). Kobliuk Theodor

46). Litwinowicz Johann

47). Kropaczek Wilhelm

48). Kostresz Theodor

49). Herasimowicz Hilarius

50). Gribowski Wissarion (viitor preot şi demnitar bisericesc)

51). Andriewicz Basil

52). Dzierzek Josef

53). Herzog Josef

54). Athanasiewicz Victor

55). Brecher Hirsch

56). Berba Nichael

57). Flasch Adolf

58). Jakubowicz Constantin

59). Cholonej Salomon

60). Gregorowicz Nikolaus

61). Lipecki Nikolaus

62). Eminowicz Michael

63). von Czerkawski Johann

64). Amster Isidor

65). Korytynski Konrad

66). Karadze Ignaz

67). Gawacki Marcell

68). Freundorfner Josef

69). Hruszkiewicz Theophil

70). Litwinowicz Gregor

71). Kryźanowski Wladimir

72). Bilvia Boreslav

73). Hnidej Cornel (numele lui Cornel Hnidei mi-i cunoscut, dar nu mai ştiu de unde).

1898: Istoricul şi Crăciunul în vechime

Crăciunul e una din sărbătorile cele mai mari ale bisericii creştine de toate riturile şi cea mai veche din câte are creştinismul. Originea lui se confundă cu originea bisericii creştine.

*

Se zice că, întâi şi întâi, ea a fost stabilită de episcopul Teslefor, în anul 138. Ziua însă era schimbătoare (se numea „Arătarea lui Hristos” – n. n.): când se sărbătorea în Ianuarie, când în Mai. În secolul IV, Chiril (ucigaşul Ipaziei şi al neoplatonicienilor din Alexandria – n. n.), episcopul de Ierusalim, a rugat pe Papa Jules I să orânduiască o anchetă de teologi, care să caute ziua adevărată a naşterii Mântuitorului. Teologii au găsit ziua de 25 Decembrie şi, de atunci, Crăciunul se sărbătoreşte la ziua asta. Carol cel Mare al Franciei hotărâse chiar ca anul să se înceapă din ziua de Crăciun.

La început, o parte dintre părinţii bisericii au contestat data aceasta, dar pe urmă au primit-o. În veacul de mijloc, în bisericile catolice, sărbătoarea Crăciunului era reprezentată chiar în biserici, prin jocuri scenice; diferite persoane recitau poezii religioase, lângă ieslele improvizate, în care se afla Isus Cristos, iar alături, Iosif şi Maria. Figurile lor erau făcute sau din ceară, sau din lemn. Spectacolul acesta a degenerat, mai târziu, în bufonerie şi a fost oprit de autorităţile ecleziastice.

*

Aceasta este una din legende. A doua e următoarea şi care are importanta ei, căci reiese că Crăciunul ar fi o serbare mai veche decât creştinismul. Iat-o:

Crăciunul este sărbătoarea Naşterii Domnului. La catolici, numele chiar spune aceasta: Noël la Francezi, Natale la Italieni, vine de la cuvântul latin natalis (dies), ziua naşterii. Totuşi, Crăciunul e mai vechi decât creştinismul. Religiunea dragostei, aceea care recunoaşte de cap pe divinul Isus, a dat numai alt conţinut acestei străvechi sărbători. La Greci, Dyonisia, la Romani, Saturnalia, la vechii Teutoni şi Normanzi, cele 12 „nopţi sfinte” (Weihnachten) celebrau sosirea solstiţiului de iarnă. Poporul se deda, atunci, la tot felul de veselii neînfrânate şi excesive. Azi încă au rămas multe reminiscenţe păgâne în obiceiurile şi simbolistica sărbătorilor Crăciunului.

Aşa, de pildă, bătrânul cu barbă albă, pe care îl vedeţi pe toate cromolitografiile de ocazie, nu este altul decât bătrânul Saturn (Moş Timp – n. n.), sărbătoritul Saturnaliilor romane, sau Thor, zeul vechilor germani. O rămăşiţă mai caracteristică este aşa numita „căpriţă”, care joacă un rol foarte însemnat în obiceiurile de Crăciun ale multor popoare (şi în Moldova). Această căpriţă este o reminiscenţă directă a Dionisiilor greceşti, cu faunii, cu ţapul de sacrificiu (care a dat numele său tragoniei cântecul ţapului), cu Silanus, bătrânul cu barba şi poftele de ţap (în realitate, căpriţa sau ţapul celebrau Capricornul, devenit, odată cu celţii, Cernunos, deci Cronos, deci Saturn – n. n.).

În Austria sudică, capra se numeşte Krampus, spaima copiilor. În Hanovra, Holstein şi Mecklenberg se cheamă Cläs (o derivare din din St. Niclas), în Silezia, Joseph. În unele părţi ale Germaniei, poartă numele de Budelfrau, în Suabia, Bertchel, în Rusia, Babuşca, în Italia, Befana (corupt din Epiphania).

(Foaia populară, No. 43, 27 decembrie 1898)