ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI | Dragusanul.ro - Part 21

1922: O altă lustruire cu memoria lui Ștefan cel Mare

Putna, 1850 – acuarelă de Franz Xaver Knapp

 

Din 1856, se știa că osemintele sfinte ale lui Ștefan cel Mare nu mai odihneau în mormântul de la Putna, în locul său fiind îngropat un ierarh bisericesc. Obiceiul acesta, al curățirii mormântului voievodal, pentru a pregări locul de veșnică odihnă pentru un ierarh bisericesc, s-a păstrat până pe la 1848 și părea, în ochii oamenilor, un obicei normal chiar și pentru cărturarul Iacob Negruzzi, care scria că „Mitropolitul Moldaviei şi Sucevei, Veniamin (Costache – n. n.), avea mare preferinţă pentru Monastirea Slatina. Aceasta era locul său favorit şi în el petrecea, cu mulţămire, zilele în care se afla departe de Iaşi. Prin voinţa sa de pe urmă, ordonând a fi înmormântat la monastirea Slatina, rămăşitele sale fură coborâte în mormântul lui Lăpuşneanu” (Negruzzi, Iacob, Din Carpaţi / Fragmente, în Convorbiri literare, Anul I, No. 22, Iassi 15 ianuarie 1868, pp. 309-311).

 

De-a lungul istoriei noastre, au existat închinători întru memoria lui Ștefan cel Mare de o tulburătoare pioșenie, care, deși aveau știință că mormântul Voievodului fusese prădat de către paznicii lui, călugării lui Iacob Putneanu, mergeau la Putna, pentru reculegere, dar în taină, pentru a trăi o sacră intimitate a spriritului adevărat al neamului românesc. George Coșbuc, de pildă, îi povestea, în toamna anului 1917, ocupantului austriac al Bucureștilor, Leca Morariu, că a fost, în mai multe rânduri la Putna, dar întotdeauna fără să o știe cineva, doar pentru liniștea sufletului său. Pentru că memoria „Atletului lui Hristos” înseamnă mult, acolo unde și există.

 

Politicienii și arhiereii, însă, au folosit legendările (în 1777, de pildă, zidurile mănăstirii aveau sub un metru și jumătate, așa că Buga, doborât și spart, nu avea cum să bată de la sine – cum scrie în textul care urmează) pentru lustruiri în animite momente comemorative, precum cel din septembrie 1922, despre care nu aflasem, încă, dar care trebuie readus în memorie ca o mostră de penibil în necontenita dezonorare a istoriei românilor de către unele generații de români:

 

 

1922: „Pelerinajul la Putna. În biserica mănăstiri de la Putna (Bucovina) îşi doarme somnul de veci gloriosul voievod al Moldovei, Ştefan cel Mare. El şi-a ales locul de odihnă în mănăstirea întemeiată de dânsul, în anul 1466, şi pământul dulcei Bucovine păstrează, cu scumpătate, de patru secole, osemintele lui. În 1777, Bucovina răpită de la sânul Moldovei trecu sub stăpânire austriacă şi, deodată cu ea, trecu în robie străină şi mormântul Voievodului. Tradiţia spune că, în noaptea când Bucovina fu răpită, clopotul cel mare al mănăstirii Putna, numit Buga, începu de la sine să sune a jale, întâi încet, apoi tot mai puternic, încât cucernicii călugări fură cuprinşi de spaimă. Voievodul a însoţit şi în robie pământul său iubit.

 

Mormântul de la Putna a rămas, atât pentru noi, cei robiţi, cât şi pentru fraţii noştri liberi, un loc sfânt de pelerinaj, unde fraţii împrăştiaţi făceau mărturia frăţiei și se închinau trecutului glorios şi de unde scoteau putere şi credinţă în viitorul neamului. Deşi noi, ardelenii, eram, de la 1777, sub o împărăţie cu bucovinenii, totuşi în trecut nu ne-am putut apropia de sfântul loc al nădejdilor neamului, care era mormântul din Putna.

 

Marele Voievod Ştefan întemeiase, în Ardeal, episcopia Vadului pentru cetăţile şi satele aparţinătoare acestora, ce le primise în Ardeal de la regele Matei Corvinul. El, întemeietorul de biserici şi mănăstiri, ne-a trimis şi nouă crucea spre biruinţă. Prin ctitoria lui s-a pecetluit, încă o dată, legătura de sânge între fiii aceluiaşi neam.

 

Pagina de glorie din istoria neamului, scrisă de Ştefan cel Mare, a rămas neştearsă în amintirea Ardealului. Generaţiile noastre s-au născut şi au murit cu numele lui pe buze. În cântecele şi poveştile noastre de leagăn, numele lui Ştefan strălucea cu aureola celui mai mare erou român şi creştin. Eliberarea mormântului de la Putna din robia străină şi readucerea lui la sânul patriei-mame, care să unească pe toţi fraţii, devenise un program politic pentru toţi românii. Acest vis strămoşesc s-a realizat prin înfăptuirea României Mari. De-acum drumul spre Putna nu mai trece peste hotare străine. La locul sfânt poate trece tot românul, care are evlavie pentru trecutul neamului său.

 

Biserica română, înainte mergătoare în foste faptele patriotice şi de înălţare sufletească, a avut o fericită inspiraţie, când a proiectat pelerinajul de la Putna. Ideea pelerinajului venise de la P. S. Sa Episcopul Nicolae Ivan al Vadului, Feleacului şi Clujului, cel dintâi arhiereu al restauratei episcopii istorice a Vadului. P. S. Sa, plin de recunoştinţă faţă de ctitorul cel dintâi al eparhiei sale, a dat dovadă de cel mai frumos sentiment de evlavie, când, în sesiunea de primăvară a Sfântului Sinod, a abordat ideea pelerinajului, la care s-au raliat numaidecât toţi arhiereii bisericii noastre.

 

Putna, Chilia lui Daniil Sihastrul – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

 

Pelerinajul. Serbarea religioasă ce a avut loc, în ziua de 8/21 septembrie 1922, la mormântul voievodului Ştefan cel Mare, din Putna, se distinge atât prin numărul mare al pelerinilor, cât mai ales prin importanţa ei istorică. Grosul pelerinilor a venit din eparhia Vadului, Feleacului şi Clujului, sub conducerea P. S. Sale Episcopului Nicolae. Veniseră aproape toţi protopopii din eparhie şi un număr însemnat de preoţi. La Cluj, li s-a ataşat delegaţia eparhiei din Oradea-Mare, constătătoare din 10 persoane.

 

Din Cluj, grupul a plecat, în 18 septembrie, la ora 4 dimineaţa, înspre Dej – Bistriţa – Borgo-Prund. Pe la gări, P. S. Sa Episcopul Nicolae era pretutindeni întâmpinat de preotul locului şi sătenii îmbrăcaţi în haine de sărbătoare. În gara Iad, trenul a fost întâmpinat de corul sătencelor. În cântarea lor: „Din Carpaţi până la mare… / să cântăm cu mic cu mare, / visul nostru s/a împlinit”, plângea de bucurie inima acestui popor, care, după atâţia secoli îşi primea acum pe episcopul său. N-a rămas ochiu neumezit, la auzul acestor acorduri.

 

Călătoria primei zile s-a terminat în Borgo-Prund, unde pelerinii au fost încartiruiţi peste noapte. Aici P. S. Sa Episcopul Nicolae a fost primit, în uşa bisericii, de preot şi numeros popor, a intrat în biserică şi a ţinut o frumoasă predică, dând poporului poveţe bune.

 

În ziua următoare, 19 septembrie 1922, drumul s-a continuat, cu trenul industrial, ce duce, peste pitoreştii munţi, care formau în trecut frontiera spre Bucovina. Sosind pe pământul Bucovinei, grupul pelerinilor a fost întâmpinat şi salutat, în gara din Dorna-Helgei, de către doi preoţi bucovineni, delegaţi ai Mitropoliei din Cernăuţi. De la Vatra-Dornei, pelerinii au trecut la Rădăuţi, unde, fiind găzduiţi, au stat până în dimineaţa zilei de 8/21 septembrie 1922, când, apoi, un tren special i-a dus la Putna.

Aici, deja din preziua sosiseră Arhiereii: Pimen mitropolitul Moldovei, Nicolae episcopul Clujului, Visarion episcopul Argeşului, Teodosie episcopul Romanului, Ipolit episcopul de Rădăuţi şi Platon episcopul-locotenent al Dunării de Jos, împreună cu arhimandriţii de la mănăstiri din ţară şi membrii Consistorului mitropolitan din Cernăuţi.

 

Mai venise un grup considerabil de pelerini din Moldova, din oraşele Iaşi, Galaţi, Roman, precum şi o mulţime de bucovineni.

 

Altarul bisericii mănăstirii Putna –
Familia, 1871 august 15

 

Serviciul religios. În după-amiaza zilei de 20 septembrie 1922, s-a oficiat slujba privegherii, de P. P. S. S. L. L. Arhiereii susmenţionaţi. În 8/21 septembrie, la ora 9 a. m., s-a început sf. Liturgie în sobor. După terminarea ei, Arhiereii şi întreg poporul au ieşit în curtea bisericei, unde, lângă peretele care adăposteşte mormântul Voievodului, pe o estradă, s-a servit, cu solemnitate, parastas pentru odihna sufletului marelui Voievod.

 

După parastas, cel dintâi a luat cuvântul I. P. S. Mitropolitul Pimen al Moldovei, apreciind personalitatea lui Ștefan cel Mare. Apoi P. S. Sa Episcopul Nicolae al Clujului a rostit următoarea cuvântare frumoasă şi adâncă. În numele Bucovinei, a salutat pe pelerini diaconul catedralei din Cernăuţi, I. Vasca în cuvinte alese. Dl Ioan Lupaş, profesor la Universitatea din Cluj, a ţinut un discurs mai lung, în care a luminat pagina de glorie din istoria neamului, arătând pe Ştefan cel Mare ca cel mai înţelept domnitor şi mai bun creştin. Domnia sa tălmăceşte omagiile Ardealului, aduse nemuritorului Voevod.

 

Colonelul Marcovici, de la Dej, ca reprezentant al armatei, aduce omagiile acesteia neînfrântului domnitor, promiţând că armata va apăra cu sfinţenie moştenirea lui Ștefan cel Mare.

 

Protopopul Alexandru Munteanu din Tileagd citeşte oda ocazională, scrisă de Sfinția Sa, stârnind aplauze.

 

Serviciul religios luând, prin aceasta, sfârşit, a urmat o agapă, în sala cea mare şi în curtea mănăstirii.

 

Fastul zilei a fost ridicat şi prin prezenţa domnilor miniştri C. Banu al Cultelor, I. Nistor al Bucovinei, a dlui N. Iorga, cu 2 profesori universitari francezi, a dlui V. Ispir, secretar general la Culte şi alte persoane distinse.

 

După masă, pelerinii au vizitat bogatul muzeu de la mănăstire, admirând bogăţiile dăruite de diferiţi voevozi şi domniţe. Pioase emoţii a mai stârnit în pelerini grota lui Daniil Sihastrul, ale cărei urme se văd şi azi în Putna.

 

 

Vizita la Cernăuţi. Vineri, în 9/22 septemvrie 1922, P. P. S. S. L. L. Arhiereii participanţi la serbarea din Putna, însoţiţi de mulţimea pelerinilor, au trecut la Cernăuţi, spre a saluta pe bătrânul şi venerabilul Mitropolit al Bucovinei, dr. Vladimir de Repta, în a cărui arhidieceză s-au adunat, pentru prăznuirea memoriei marelui Voievod.

 

La ora 3 p. m., P. P. S. S. L. L. au fost întâmpinaţi şi bineventaţi, la gara din Cernăuţi, de către delegaţii I. P. S. Mitropolit al Bucovinei şi un numeros public bucovinean.

 

De la gară, grupul a trecut la reşedinţa mitropolitană. Aici, în capela mitropolitană, clerul din Cernăuţi a servit un Te-Deum de toată frumuseţea, mulţumind lui Dumnezeu că Arhiereii din toate provinciile româneşti s-au întâlnit înaintea altarului Domnului.

 

În după-amiaza zilei, pelerinii au vizitat Palatul Mitropolitan, cu facultatea teologică, biserica catedrală, precum şi toate monumentele din Cernăuţi, rămânând cu toţii încântaţi de frumuseţea acestui oraş, care este metropola ortodoxiei noastre.

 

Seara, la ora 7, I. P. S. Mitropolitul dr. Vladimir de Repta a dat un dineu de gală, de 150 tacâmuri, în onoarea oaspeţilor, întrunind la masa sa toate autorităţile bisericeşti, civile şi militare dia Cernăuţi.

 

S-au rostit mai multe toasturi pentru Maiestatea Sa Regele, pentru oaspeţii pelerini, pentru armată etc.

 

După ridicarea mesei, cu trenul de 11 și 40, noaptea, pelerinii ardeleni, sub conducerea P.S. Sa Episcopului Nicolae din Cluj, s-au înapoiat spre casă, tot pe drumul: Vatra-Dornei, Bistriţa, Dej, Cluj, ducând în suflet amintirea unor zile frumoase şi înălţătoare.

 

Cernăuţi, Palatul Mitropolitan

 

Pelerinajul de la Putna, pe lângă importanţa sa de natură bisericească, mai are şi o însemnătate naţională. Mormântul de la Putna e cel mai sfânt loc de reculegere. Purtaţi cu gândul printre amintirile celor 5 secoli trecuţi, pelerinii au văzut reînviind cea mai glorioasă pagină a istoriei noastre şi mormântul lui Ştefan cel Mare le-a radiat tărie şi încredere în viitorul neamului. Acolo, în umbra codrilor de brad din Putna, toate ştiau povesti despre Ştefan, încât părea că-l vezi aievea. / Legea Rom.”[1].

 

Cernăuţi, intrarea în Palatul Mitropolitan

 

[1] Biserica și Școala, Nr. 40, Anul XLVI, Arad, 2/15 octombrie 1922, pp. 4, 5


1914: Întâia zi de război

Rotunda bei Kirlibaba, 1914

 

„Vestea notei trimise monarhiei noastre de Serbia ne-a surprins în Cernăuţi. În ziua aceea, către orele 9, pe când ne aşezam la cină în restaurantul Palatului National al românilor cernăuteni, un băiat de la un oarecare ziar împarte primul „Sonder-Ausgabe”, cu ştirea care ni se părea de necrezut. Într-o societate de ofiţeri, la masa vecină, un colonel vorbea domol, însă fața-i serioasă trăda gravitatea discuţiei. În acelaş moment, o ordonanţă, salutând, îi întinde cartea de înmânare. Ofiţerii de la masă se îndreaptă de mijloc, pe scaune. Un moment, în sală e o tăcere solemnă, toţi înţeleg parcă… Iar cei de la masa colonelului îşi aţintesc privirile pe hârtia despăturită. Către orele zece, amicii noştri ne conduc pe terasa cafenelei „Kaiser”, unde, fiind sâmbătă, toţi fiii şi fiicele „neamului ales” îşi făcuseră apariţia, pentru ca să se entuziasmeze de amănuntele transmise telefonic, la fiecare jumătate de oră. Astfel, noi abia mai găsirăm loc la o mescioară, în colţul cel mai depărtat de muzică. Peste o oră, observăm mulţimea agitându-se, iar înaintea cafenelei, deputatul Schtraucher rosti o vorbire patriotică, după care muzica intonează „Imnul austriac” şi „Prinz Eugen”, apoi imnurile puterilor aliate. În timpul acesta, studenţii, cu insigne din societăţile „Hasmonea” şi „Hebronia”, ridică oratorul pe umeri. În decursul unei ore, publicul s-a ridicat de şase ori de pe scaune, la cântarea „Imnului”, aplaudând frenetic.

Tinerii soţi Hortensia şi Octavian Goga

 

Luni, în 27 Iulie 1914, dimineaţa, la orele 10, pleacă din Cernăuţi primii rezervişti, doi ofiţeri români, la Pola. Deja în aceeaş zi, pe linia ferată care duce spre Dorna erau înşiraţi, la oarecare distanţe, „landsturm”-ări în portul lor românesc, cu o bandă negru-galben la braţul stâng al mânii. Spre marea noastră surprindere, la intrarea trenului în gara Hadic, de pe peron o damă face un gest de recunoaştere. În momentul următor, trenul se opreşte şi, înaintea noastră, stă doamna Goga, soţia iubitului nostru poet. Întâlnirea neaşteptată a creat o situaţie de duioşie pentru toţi trei (persoana a treia e soţia mea). Doamna Goga fusese în Bucovina la sora ei Mina[1]) şi aştepta acceleratul de la Iţcani, cu care avea să plece spre îndepărtatul Apus. Câteva cuvinte schimbate în grabă şi un adio. La toate gările era mare agitaţie. Primul care se cobora din tren, la fiecare gară, era un comisar civil. Cel dintâi lucru al lui era o schimbare de câteva cuvinte cu şeful. În Dorna, lumea de la băi, care nu putuse pleca deja luni, era, marţi, dimineaţa, gata de plecare. Automobilul cel mare al „Fondului religionar”, pus în circulaţie, prima dată, anul acesta, între Dorna şi Bistriţa, pentru sezonul băilor, era şi în ziua aceea arhiplin cu cei care plecau spre Ungaria.

*

În patru ore, suntem în Bistriţa, unde tocmai se făcea concentrarea Regimentului 63 grăniceresc. Sălile de aşteptare şi coridoarele erau pline cu rezervişti, care aveau să plece spre Cluj, dar erau mulţi şi dintre cei cari îi petrecuseră. Aproape întreagă Bistriţa, împreună cu muzica militară, în frunte, ieşise întru întâmpinarea celor de pe Câmpie. Notez că grănicerii de pe Bârgău deja în ziua precedentă fuseseră chemaţi, iar năsăudenii şi codnenii ne aşteptau cei mai mulţi în Beclean, spre a pleca unii la Gherla, iar alţii mai departe.

 

Cu o mare întârziere, trenul tixit soseşte gâfâind, muzica intonează „Imnul” şi „Deşteaptă-te Române”, iar cei care se dau jos sunt comandaţi, în şiruri de patru, apoi în sunetele marşului „Astăzi cu bucurie”[2], mulţimea românaşilor în opinci se pune în mişcare spre cazarmă, unde aveau să fie îmbrăcaţi. Peste o jumătate de oră, plecarăm. I se rupea omului inima, la vederea scenelor de despărţire.

*

La Dej, în mulţimea imensă, deodată observ o îmbulzeală. Uitându-mă pe fereastra vagonului, văd, la mijloc, un biet român gesticulând indignat. Era, adică, omul nostru „în coraje”, i-am prins ultimele-i cuvinte: „…dacă nu mă lasă, atunci mă întorc acasă”. Aflu de la alții că rezervistul se urcase în vagon clasa I, de unde fu expediat. Atunci doi jandarmi, însă nu erau de cei de la alegeri şi adunări poporale, se apropie de „cel cu pricina” şi, într-un mod deosebit, îl conduc la vagonul lui, făcându-i loc cu multă prevenire.

*

Un caz semnificativ e cel întâmplat la gara din Apahida, unde se încrucişează multe trenuri, cum s-a nimerit şi la trecerea noastră. Pe o ploaie torenţială, trenurile întruna soseau şi plecau, toate tixite cu flăcăi şi rezervişti români. Unii urcau, alţii coborau, în multe vagoane erau şi cântece. Dar într-un apartament al vagonului nostru, prin râsul său, un locotenent ne atrage deodată atenţiunea. În trenul de alăturea, adică, un biet rezervist setos, în urma straşnicului năduf care stăpânea în după-amiaza aceea atmosfera, şi neavând sărmanul, ca Peneş Curcanul, „ulciorul cu apă de sub stâncă” pentru ca să-şi stângă pojarul său de dor şi jalea lui adâncă, se foloseşte de ocaziunea dată de Dumnezeu: îşi face, din palmele adunate –obiceiul românului, pahar, din care soarbe cu lăcomie apa ce curgea de pe acoperişul uleios. Se înţelege, cazul plebeic (!) dete ocaziune aristocraticului ofiţer la manifestarea de mai sus pentru seamănul lui de rang inferior.

 

Privind în neştire pe fereastra vagonului meu, eu eram cu totul absorbit de melodia unei doine din fluier, al cărei refren pătrunzător străbătea prin păreţii vagoanelor ce mă despărţeau de cel ce-şi spunea năcazul prin cavalul ciobănesc.

 

Între impresiile adânc întipărite, amintesc şi întâlnirea acceleratului de Braşov. În legănarea personalului de seară, obosit de lunga călătorie, aţipesc. Din toropeala asta, într-o gară mai mică, deodată mă trezeşte zgomotul răsboinic al braşoveanului care se opreşte brusc. Ca într-un caleidoscop se frământau pe dinaintea ochilor mei mulţimea nesfârşită a vagoanelor, ocupate (în) partea cea mai mare de dame – cele mai multe, soţii tinere de-ale ofiţerilor, îngrijaţi de evenimentele viitorului, se grăbeau a le pune în siguranţă. Cei mai mulţi le trimiteau şi numai puţini aveau fericirea de un „Urlaub”, ca să le poată însoţi până la părinţii sau rudele din Viena sau alte oraşe din Vest.

 

În răstimpul de aşteptare, la Teiuş, am văzut atâta amestecătură de porturi româneşti, evident că orăşelul acesta stă în centrul Ardealului. I-am văzut, pâlcuri, pâlcuri, pe dârzii moţi, drepţi ca brazii, sosind de la Abrud, împreună cu cei de pe valea Ampoiului, apoi pe grănicerii Năsăudului, întâlnindu-se cu mărginenii de la Sibiu, îndreptându-se fiecare spre sediul regimentului său. Căci ieşiseră cu toţii, şi cei din munţi, şi din văi, lăsând coasa în iarbă şi grâul pe mirişte”[3].

 

1914: Flűchtlinge aus der Bukowina am Elektrotrain

 

[1] Autoarea răspânditului album de broderii și țesăruri românești – nota ziarului „Românul”

[2] Poartă titlul de „Marșul lui Iancu” – nota ziarului „Românul”

[3] Felea, Dr. I., Impresii de călătorie, în Românul, Nr. 178, Anul IV, Arad, joi 14/27 august 1914, p. 4


Bătăliile Dornei, descrise de generalul Habermann (I)

 

„Perioada de după respingerea ruţilor a fost, inițial, folosită de noi pentru organizarea regrupării de trupe. Rezistența vrăjmaşului a scăzut doar ușor, în ciuda pierderilor și în ciuda faptului că 800 de soldați răniţi i-am înlocuit, pe frontul din sud, cu aproximativ 1.000 de rezervişti. După 24 octombrie 1916, numărul trupelor noi a sporit, treptat, până la aproximativ 18.000 de puști, datorită repartizării unei divizii de cavalerie.

 

Şi inamicul a adus întăriri și a fost, astfel, reconsiderat. S-a estimat numărul soldaţilor la aproximativ 28.000 de puști, răspândite pe fața întregului front. Drept urmare, au fost bătălii aprige, în diferite puncte ale frontului, pe care le ignorăm doar pentru că nu au schimbat cu nimic situația generală.

 

Ősterreichische Nationalbibliothek: Schützenstand beim Honved Inf. Rgt. Nr. 30, in Rarancze 1916

 

Atacul asupra poziției ruse de la răsărit de Dorna Watra, susţinut în 27 octombrie 1916, a avansat linia noastră. Așteptasem să ajungă divizia de cavalerie și am luat următoarele decizii:

 

1). Conducerea atacului a fost transferată comandantului de sub-secție din Dorna Watra, comandantul regimentului bavarez (Obstlt. Schönwerth – locotenent colonel). L-am desemnat pe el, pentru că locotenent-colonalul Schönwerth era, în primul rând, un strateg foarte eficient și, în al doilea rând, pentru că fusese înlocuit, din 6 septembrie, și, prin urmare, îi cunoscuse foarte bine pe soldaţi. Ar fi fost dezavantajos să punem un general, care nu era familiarizat cu situația la zi, la comanda diviziei de cavalerie nou sosită.

 

2). În afară de propriul regiment, Obstlt. Schönwerth a primit mai multe alte formațiuni, împreună 4.200 de puști. I-aş fi oferit şi aproximativ 1.200 de rezervişti, unii pentru Dorna Watra, alții pentru Şaru Dornei, dar au rămas la dispoziția mea.

 

3). Artileria secțiunii frontului a fost întărită în mod semnificativ și, după cum arată schița succintă, grupată pentru bombardament concentric și flancant. În general, ea număra un mortier de 30,5, şapte obuze grele și aproximativ 50 de tunuri ușoare. Comandantul acestei artilerii puternice, conform ordinelor Obstlt. Schönwerth, era un maior, Bobics; al 11-lea Corp nu avea un ofițer de artilerie.

 

4). Locotenent-colonelul Schönwerth a trebuit să păstreze nişte trupe de siguranţă, în poziția noastră anterioară, până când atacul a reușit. Din cauza superiorității rușilor, contraatacurile lor puternice ar fi fost ușor posibile. Ca urmare, nu am vrut să-mi asum riscul de a pierde poziția anterioară.

 

5). Trupele corpului de pe frontul sudic trebuiau să se prefacă, faţă de inamic, că ar intenționa să atace acolo, încercând incursiuni puternice.

 

6). Aproximativ 500 de oameni din trupele tehnice, 50.000 m de sârmă ghimpată și numeroase alte materiale de obstacole au fost asigurate pentru pregătirea tehnică imediată a secțiunii frontului, cu o lungime de 4 km, pentru a nu fi cucerită.

 

7). Pentru fiecare armă, au existat câte 500 de cartuşe, deci un total aproximativ 30.000 de focuri; muniția pentru infanterie, muniția ușoară şi grenadele de mână au fost distribuite pe scară largă.

 

8). Toate ambulanţele erau pregătite în Dorna Watra.

 

9). Dizlocările de trupe trebuiau făcute, pe întuneric, în seara zilei de 26 octombrie. Apelurile telefonice cu linia frontului a fost interzisă, secretul strict al următorului atac fiind obligatoriu.

 

Ősterreichische Nationalbibliothek: Kiczera östlich Koziowa Gipfel 1000 m 1916

 

Obstlt Schönwerth avea această dispoziție generală:

 

1). Dispoziția, așa cum o arată schița. Ca apărători ai vechii poziții, 600 de puști au rămas la nord de Bărnărel, pe 1 km, iar la sud de ele, alte trupe de siguranţă, formate din 700 de puşti, pe 4 km din față.

În calitate de apărători ai Ulmului (1 km, în față), 850 de puști.

 

Pentru atacul de la sud, pe Bistriţa, pe frontul de 2 km şi jumătate, au existat 750 de ostaşi (atac lateral frontal), iar pentru atacul frontal, la nord de Bistriţa, pe 1 km, 500 de combatanți. Atacul în flanc de la Bărnărel, profund eșalonat, a fost efectuat 800 de soldaați.

 

În total, infanteria de asalt avea în jur de 2.000 de puști, puțin în comparație cu intervalul de atac, prezentat în schiță. Comparați acest lucru cu sistemul rusesc de atacuri în masă.

 

 

2). Linia care trebuia atinsă în atac a fost fixată cu exactitate (în schiță), dincolo de care numai patrulele erau permise să se aventureze.

 

3). Artileria trebuia, în general, să tragă și să se flancheze: artileria de pe Bărnărel, liniile inamice de la sud de biserică ( notată 835), artileria de la Şarul. chiar acolo, artileria de la Ulmul, asupra linie inamice, la nord de Bistriţa, iar artileria de la Dorna Watra, în mare parte, la fel, dar, din păcate, nu era eficientă de acolo“[1].

 

 

[1] Habermann, Hugo, Über die Führungstätigkeit der höheren Kommandanten im Kriege, aus persönlich Erlebtem, în Militärwissenschaftliche und technische Mitteilungen, Wien 1921, pp. 405-407


Drumul de poştă Cernăuţi – Bistriţa, în 1851

Cernăuţi, Piaţa Fântânii Albe – desen de Mattias Adolf Charlemont (1820-1871)

 

„O broşură, lucrată de Franz Raffelsberger şi publicată în 1851, la Viena, cuprindea „Itinerariile sau directorul tuturor rutelor poștale din k. k. Statele austriece“, itinerariul cu nr. 61 era cel de la Cernăuţi, la Bistriţa, de 19 poşte şi jumătate. Din faţa hanului din Cernăuţi, care nu putea fi decât cunoscutul han „Pajura Neagră“ din Piaţa Fântânii Albe, trăsura de poştă se îndrepta spre Tărăşeni, sar aflat la o poştă şi jumătate de Cernăuţi, apoi, prin Oprişeni, pe valea Siretului, cale de o poştă şi jumătate, până la Siret. Din Siret, la Grăniceşti, o poştă şi un sfert, trăsura trecea prin Iţcanii Noi, pe valea Sucevei, până în Suceava, aflată la 2 poşte de Grăniceşti. Deci, distanţa Cernăuţi – Suceava era de 6 poşte şi un sfert.

 

Suceava, biserica armenească – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

 

De la Suceava, trăsura de poştă se îndrepta spre Măzănăieşti (o poştă şi jumătate), apoi, prin Capu Codrului, spre Gura Humorului, aflată la o poştă de Măzănăieşti şi la 2 poşte şi jumătate de Suceava.

 

Din Gura Humorului, pe valea Moldovei, prin Bucşoaia, trecând pârâul Negrileasa, apoi râuleţele Molid şi Moldoviţa, se ajungea la Vama, localitate aflată la o poştă şi un sfert de Gura Humorului.

 

 

Din Vama, până la Pojorâta, cale de o poştă şi jumătate, repere importante erau Eisenau (Prisaca Dornei), râul Moldova şi Câmpulung Moldovenesc.

 

Vama – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

 

De la Pojorâta, la Valea Putnei, acolo unde se afla cazarma austriacă, desenată de Knapp, era cale de o poştă, apoi, până la Vatra Dornei, prin Iacobeni şi peste râul Bistriţa, cale de o poştă şi jumătate.

 

Mestecăniş, popasul de poştă – desen de Mattias Adolf Charlemont (1820-1871)

 

Din Vatra Dornei, până la Poiana Stampi, pe o cale de o poştă şi jumătate, se trecea prin Băile Dorna, prin Dorna Candreni şi peste pârâul Coşna.

Poiana Stampi însemna frontieră galiţiano-transilvană şi avea un punct de control grăniceresc. De aici, până la Tihuţa, era cale de o poştă şi un sfert.

 

Pojorâta, Valea Putnei – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

 

De la Tihuţa, până la Pundu Bârgăului, cale de o poştă şi un sfert, întâlneai de Mureşenii Tihăi – astăzi Mureşenii Bârgăului şi Tiha.

Între Prundu Bârgâului şi Bistriţa, pe o poştă şi jumătate de drum, se întâlneau satele Suseni, Mijloceni, Joseni, Rus şi Jad-Alldorf.

 

 

Distanţa de la Cernăuţi, la Bistriţa, pe acest itinerariu, era de 19 poşte şi jumătate.

 

De la Suceava, trecând râul Suceava, apoi continuând prin Burdujeni, Salcea (Saltsche), hanul de pe râul Siret, se ajungea la Botoşani, cale de 2 poşte şi jumătate.

Drumul de poştă de la Siret, la Rădăuţi, lung de o poştă şi jumătate, trecea prin Sf. Onufri, Hadikfalva (Dorneşti), trecând peste râul Suceava“[1].

 

Vatra Dornei – de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

 

[1] Raffelsperger, Franz, Itinerär oder Verzeichniss aller Postrouten in den k. k. österreichischen Staaten, Wien 1851, pp. 53, 54


K. M. Paul: Bazele geologiei Bucovinei

 

Un fragment din amplul studiu „Bazele geologiei Bucovinei, de K. M. Paul, k. k. montanolog la Institutul Geologic Imperial (Cu o hartă geologică, valea XVII).

Introducere. Ducatul Bucovinei se află sub coordonatele geografice 47° 14′ şi 48° 44′ NE și 42° 38′ şi 44° 22′ VS; se învecinează cu Galiţia, la nord, cu Rusia (Basarabia) și cu Principatul Moldovei la est, cu Moldova și Transilvania la sud, cu Transilvania, cu Ungaria și cu Galiţia la vest.

 

Fără a merge mai departe în descrierea aspectului general şi a condițiilor geografice ale țării, în prezentul, care este scopul exclusiv al reprezentării compacte a structurii geologice a acestei țări, vreau să spun doar că Bucovina reprezintă, în general, o zonă înaltă, care este terasată ascendent, de la câmpia podoleană, la sud. Acest lucru este demonstrat în special de nivelurile albiilor celor 6 râuri principale din țară (Nistru, Prut, Siret, Suceava, Moldova, Bistriţa), care, în general, au un curs continuu dinspre vest-est, spre sud-est. Cea mai nordică dintre ele (valea Nistrului), al cărei mal sudic aparține Bucovinei, are o altitudine absolută de 373 de picioare, la intrare, și 277 de picioare, la plecarea din Bucovina; văile paralele sudice sunt întotdeauna cu 150-500 de picioare mai înalte, astfel încât cea mai sudică (valea Bistriţei), este de aproximativ 2.860 de picioare, la intrare, și 2.260 de picioare, la plecare, fiind cea mai înaltă.

 

La fel ca nivelele principalelor văi, înălțimile vârfurilor se ridică de la nord, la sud. Cele mai semnificative dealuri dintre dealurile dintre Nistru și Prut și dintre Prut și Siret ajung rareori la 1.600 de picioare; bazinul hidrografic dintre Siret și Suceava are o înălțime medie de aproximativ 1.900 de picioare, dar se ridică la 3.600 de picioare la vârful cel mai înalt (Pietruschka); partea de sud a țării conține, în sfârșit, cele mai mari înălțimi, inclusiv Giumalău, cel mai înalt vârf al Bucovinei, de 5.862 picioare (5.880 picioare pentru Cotta).

 

Acestă obişnuinţă orografică generală a țării este un rezultat al compoziţiei sale geologice. Partea de sud a țării face parte dintr-una dintre numeroasele insule cristaline de munte, care reprezintă scheletul Carpaților, ca să zic așa, cu o zonă de margine unilaterală a calcarului mezozoic; alăturată este o secțiune a zonei de gresie, care înconjoară întreaga margine nordică a Carpaților într-un arc continuu; în sfârșit, există o zonă extinsă neogenă și diluvială, care se învecinează cu câmpia podoliană, la nord, și cu câmpia galiţiană, la vest.

 

Am avut de cercetat această țară din partea k. k. Institutul geologic Imperial, care mi-a fost încredințat sondajul geologic detaliat al ţinutului, pe care l-am cercetat, călătorind în toate direcțiile, în lunile de vară ale anilor 1872-1875. Rezultatele cartografice ale observațiilor mele sunt înregistrate în fișele originale de înregistrare, la scara de 1:28800 (400° = 1″), păstrate în arhiva Institutului geologic. Următoarea hartă de ansamblu (1:288000) reprezintă o reducere a acestora, prin contracția stratigrafiei – subdiviziuni simplificate.

 

Înainte de a intra în discuția condițiilor geologice din țară, mă simt obligat să le mulţumesc tuturor acelor prieteni dragi, care m-au sprijinit în activitatea mea, dar mai ales colegilor noștri merituoși, domnul Otto Frhr. von Petrino, k. k. consilier de domeniu și proprietarul moşiei Onut, și Bruno Walter, k. k. montanolog, specialist în plante montane, și director al domeniului Fondului religios greco-oriental din Pojorâta, căruia îi exprim cele mai recunoscătoare mulțumiri; nu numai pentru că oamenii numiți mi-au sprijinit eforturile cu cea mai amabilă amabilitate, ci şi pentru că mi-au împărtășit bogatele comori ale cunoștințelor și experienței lor, în cel mai liberal mod posibil și au dobândit, astfel, merite importante în colectarea rezultatelor, analizate în cele ce urmează.

 

Trebuie să spun că nu cunosc, din experiența mea, extremitatea sudică a țării (de la linia Dorna Candreni – Dorna Vatra, spre sud), precum și marginea de nord-vest a acesteia (malul Nistrului, lângă Zaleszcik); informaţiile despre prima zonă le-am primit de la prof. J. Niedzwiedzki, iar cele despre partea Nistrului, de la Baronul von Petrino.

 

Mi-au fost puse la dispozişie reprezentări cartografice mai vechi ale condițiilor geologice ale țării, o carte a Baronului vov Cotta (Jahrb. d. k. k. geol. Reichsanstalt, VI. B.) și harta de ansamblu a Institului geologic imperial, lucrată de F. von Andrian, precum şi lucratea „Harta economică de ansamblu a Bucovinei”, a lui A. Mikulics (Czernowitz 1873), care include și o tentativă de geognostică, care, așa cum am încercat deja să dovedesc în altă parte, nu indică nici un progres demn de remarcat. În lucrarea marelui F. von Hauer, „Hartă de ansamblu a monarhiei austro-ungare” (Viena 1867-74), sunt câteva rezultate noi, în măsura în care este prima care foloseşte imaginile detaliate.

 

Printre studiile montan luate în calcul mai mult se numără şi „Harta geologică a Austro-Ungariei” (Geologischen Karte von Oesterreich-Ungarn) a lui Hauer (Viena 1875), dar o privire asupra hărții, aflată la îndemână, va releva diferențe foarte semnificative, în comparație cu studiile mai vechi citate. Justificarea „aceasta” ar trebui să reiasă din contextul acestei comunicări.

 

Alte studii referitoare la geologia Bucovinei (cu excluderea celor pur geografice), de care m-am folosit, au fost:

A. von Alt, „Izvoarele minerale din Bucovina“ (Die Mineralquellen der Bukowina), Leonhard & Bronn’s, 1848

F. Herbich, Descrierea speciilor minerale din Bucovina (Beschreibung der Mineralspecies der Bukowina), Cernăuţi, 1834.

V. von Zepharovich, „Informații despre districtul minier Bucovina“ (Mittheilungen über den Bergwerksdistrict der Bukowina), Jahrb. d. k. k. geol. Reichsanstalt, volumul V. 1854. p. 219.

B. v. Cotta, „Depozitele de minereu din sudul Bucovinei“ (Die Erzlagerstätten der südlichen Bukowina) Jahrb. d. k. k. geol. Reichsanstalt, volumul VI, 1855, p. 103.

A. von Alt, „O excursie în Carpații Maramureşului“ (Ein Ausflug in die Marinaroscher Karpathen). M Mittheil. d. k. k. geograph. Ges., 1858.

F. von Hauer și F. von Richthofen, „Raport despre geologia supraterană în nord-estul Ungariei“ (Bericht über die geol. Uebersichtsaufnahme im nordöstlichen Ungarn). Jahrb. d. k. k. geol. Reichsanstalt, volumul 10, 1859.

F. von Andrian. „Înregistrări în partea de vest a Bucovinei și în cercul Kolomeei“ (Aufnahmen im westlichen Theile der Bukowina und im Kolomeer Kreise). Jahrb. d. k. k. geol. Reichsanstalt, volumul X, 1859, 129,

„Despre zăcămintele de minereu din Bucovina“ (Ueber  die Erzlagerstätten der Bukowina). Jahrbuch d. k. k. geol. Reichsanstalt, volumul XL, 1800, p.

D. Stur, Straturi de cerită la Siret, în Bucovina“ (Cerithienschichten bei Seret in der Bukowina), Jahrb. d. k. k. geol. Reichsanstalt, 1860, p 79.

F. von Hauer și G. Stächen, „Geologia Transilvaniei“ (eologie Siebenbürgens), Viena 1863.

O. von Petrino, „Roci din nisipurile de cretă verde ale Nistrului“ (Petrefakte aus dem grünen Kreidesande vom Dniester-Ufer), Verh. d. k. k. geolog. Reichsanstalt. 1868. Nr. 9.

U. Schloenbach, „Polipticodon de la malul Nistrului, lângă Onut“, (Polyptychodon vom Dniester-Ufer bei Onuth), Jahrb. d. k. k. geol. Reichsanstalt, volumul XVIII, 1869, p. 462.

J. Barber, „Analiza chimică a izvoarelor minerale ale Dornei Watra și Pojana Negri din Bucovina“ (Chem. Analyse der Mineralquellen von Dorna watra und Pojana negri in der Bukowina).  Sitzb. d. k. Akad. d. Wissensch, 1869.

O. von Petrino, „Despre apariția fosforitului pe Nistrul inferior“ (Ueber das Vorkommen des Phosphorits am untern Dniester), Verh. d. k. k. geol. Reichsanstalt, 1869, Nr. 6.

„Roci noi de pe malurile Nistrului din Galiția și Bucovina“ (Neue Petrefakteniunde von den Ufern des Dniesters in Galizien und Bukowina), Verh. d. k. k. geol. Reichsanstalt, 1869, Nr. 8.

„Despre depozitele post-pliocene etc.“ (Ueber die nachpliociinen Ablagerungen etc.),   Verh. d. k. k. geol. Reichsanstalt, 1870. Nr. 5.

F. Foetterle, „Răspândirea etapei sarmatice în Bucovina și Moldova de nord“ (Die Verbreitung der sarmatischen Stufe in der Bukowina und der nördlichen Moldau), Verh. der k. k. geol. Reichsanstalt, 1870, Nr. 16.

F. Schwackhöfer, „Despre depozitele de fosforit de pe malurile Nistrului din Podolia și Bukowina“ (Ueber die Phosphorit-Einlagerungen an den Ufern des Dniester in Podolien und der Bukowina), Jahrb. d. k. k. geol. Reichsanstalt, volumul XXI, secţiunea 2.

D. Stur, „Rapoarte de călătorie pe Nistru“ (Reiseberichte vom Dniester), Verh. d. k. k. geol. Reichsanstalt, 1872, Nr. 13 şi 14.

J. Niedzwiedzki, „Raport de călătorie în sud-estul Bucovinei“ (Reisebericht aus der südöstlichen Bukowina), Verh. d. k. k. geol. Beichsanstalt, 1872, Nr. 14.

L. A. Simiginowicz-Staufe, „Structura de podiş a Bucovinei“ (Die Bodenplastik der Bukowina), Kronstadt, 1873.

C. v. Beust, „Lucrările miniere ale fondului religios greco-oriental din Bucovina“ (Die Montanwerke des griechisch-orientalischen Religionsfondes in der Bukowina), Mittheil. d. k. k. Ackerbauministeriums, nr. 11.

F. Herbich, „Noi observații în Carpații Transilvaniei de Est“ (Neue Beobachtungen in den ostsiebenbürgischen Karpathen), Verh. d. k. k. geol. Reichsanstalt, 1873. Nr. 15.

J. v. Schröckinger, O nouă rășină fosilă din Bucovina“ (Ein neues fossiles Harz aus der Bukowina), Verh. d. k. k. geol. Reichsanstalt, 1875. Nr. 8.

O. v. Petrino, „Despre poziția gipsului în Galicia de Est și Bucovina“ (Ueber die Stellung des Gypses in Ostgalizien und der Bukowina), Verh. d. k. k. geol. Reichsanstalt, 1875, Nr. 12.

C. Pilide, Analiza melafirului de pe Pârâul Cailor“ (Analyse des Melaphyrs von Pareu Kailor), Verh. d. k. k. geol. Reichsanstalt, 1876. Nr. 9.

C. John, „Apa minerală de la Dorna“ (Das Mineralwasser von Dorna), Verh. d. k. k. geol. Reichsanstalt, 1876, Nr. 9.

 

În plus, vezi explicațiile lui Hauer pentru harta de ansamblu a monarhiei austro-ungare, citată mai sus, precum și lucrarea sa mai recentă, „Geologia și aplicarea acesteia la cunoașterea naturii solului în monarhia Austro-Ungară“ (Die Geologie und ihre Anwendung auf die Kenntniss der Bodenbeschaffenheit der österr.-ungar. Monarchie, Viena 1874), în care veţi găsi informații multiple referitoare la subiectul nostru. Eu însumi, în „Geol. Reichsanstalt“, din 1872-75, am publicat o serie de rapoarte preliminare mai restrânse despre experiențele mele de cercetare în Bucovina.

 

Există puține zone funciare a căror structură, în principalele grupuri geologice și orografice, este mai ușoară decât cea a Bucovinei. Așa cum s-a indicat mai sus, partea de sud-vest a țării face parte din Carpații Orientali. Jumătatea de nord-est a țării formează un ţinut deluros terțiar, sub care, la marginea nordică exterioară, dar fără să apară ca o creastă montană, depozitele mai vechi sunt din nou expuse vederii, în valea adâncă a Nistrului, care arată foarte puțin acord geologic cu lanțurile muntoase din Carpați și, de obicei, cu „depozitele de dezvoltare podoliană“.

 

Avem, astfel, divizarea principală a țării în 1). partea Carpaților, 2). ținutul deluros neogen dintre Carpați și Nistru, 3). partea podoliană, de pe malul Nistrului.

Prima parte (carpatică) se descompune, din nou, în patru subdiviziuni, și anume A). masivul cristalin; B). cea mai veche zonă de graniță mezozoică de nord-est a acelorași Carpaţi; C). zona de gresie carpatică, din nord-estul zonei precedente; D). formațiunile tinere, din sud-vestul masivului cristalin.

 

În cadrul acestor grupuri principale, vreau să ofer o imagine de ansamblu compactă a compoziției geologice a țării și, în acest sens, încerc să suplimentez ceea ce, din cauza scării mici, nu poate fi reprodus pe harta de ansamblu.

 

  1. Partea carpatică.
  2. Masivul cristalin.

 

Stâncile cristaline de ardezie, care, cu unele depuneri în formă de flăcări ale formațiunilor paleozoice și mezozoice recente, compun exclusiv această zonă, intră în țară, spre vest, cu masivul muntos Stara Wipczina, şi ca o continuare directă a masivului cristalin al Maramureşului, care, la fel ca înaltul vârf Rodna, din sudul Alpilor Transilvaniei, este despărțit de principalele zone ale masivului cristalin bucovinean printr-o bandă îngustă de formațiuni cretacice și eocene.

 

Acesta din urmă intră în Bucovina, după întreruperea mai sus menționată, între Ciboberge, în apropiere de Cârlibaba și valea Coşniţei, și de acolo continuă să vălurească prin țară, în direcția sud-est. De-a lungul unui promontoriu îngust, aparținând Principatului Moldovei, acesta continuă să se afle într-o legătură directă, către sud-est, și sud cu munții Transilvaniei de est.

 

Lățimea acestui tren de șisturi cristaline este de 3 – 3 mile şi jumătate (măsurate perpendicular la rădăcina munților). Răspândirea straturilor din această zonă este, în general (în afară de variațiile locale), paralelă cu șirul principal, un nord-vest-sud (h. 20-22), scufundarea alternând, acum spre nord-est, acum spre sud-vest, prin multiple anticlinale și linii de pliere a zonei.

 

În nord-est, după cum s-a menționat în introducere, masivul este însoțit și delimitat de un tren de formațiuni predominant mezozoice (triadice), care formează un perete de graniță continuă stâncoasă (întreruptă doar în zona de nord-vest a fermei Lucina), între zona rocilor de ardezie cristalină și zona de gresie ulterioară); în sud-vest, formațiuni mai tinere (predominant eocenice) se mărginesc direct pe ardezia cristalină, fără o zonă intermediară mezozoică mai veche, prin care acest masiv are caracterul unui lanț muntos cu o singură parte.

 

Cel mai sudic râu principal al țării, Bistriţa de Aur, aparține regiunii de șist în întregul curs situat în Bucovina, de la intrare, la Cârlibaba, până la ieșire, la Colbu, când Neagra (la est de Dorna Watra) este în general considerată ca longitudine, în jos de aici. Al doilea râu principal, Moldova, curge prin zona de șisturi, parcurgând doar lungimea de aproximativ două mile, spre sud, intrând la Botuş (între Breaza și Fundul Moldoei), apoi întorcând spre sud-vest, spre Fundul Moldovei, printr-o vale longitudinală, iar la Pojorâta, în viraj ascuțit spre nord-est, se îndoaie spre marginea mezozoicului. În ultimul loc, coborând de pe versantul nordic al Mestecăneştilor, întâlneşte frumoasa vale a pârâului Putna, care se varsă în Moldova. Toate celelalte cursuri de apă din zonă (precum Cibou, Cârlibaba și o serie de alți afluenți mai mici ai Bistriței) sunt, de departe, nesemnificativi, căci au zone aluviale foarte mici și exercită doar o influență minoră asupra reliefului principal al zonei.

 

În ceea ce-l privește pe acesta din urmă, zona este un platou înalt, a cărei altitudine medie variază de la 3.500-4.000 de picioare, în care principalele văi sunt tăiate la aproximativ 1.000-2.000 de picioare adâncime și peste care domină doar câteva creste (cum ar fi Suhardul, de 5.100 picioare, iar Giuumalău, de 5.862 picioare).

 

Alt, Cotta și Simiginovicz-Staufe au dat deja descrieri bune ale caracterului peisagistic al acestei zone, în menţionatele lor studii. Ţinutul se deosebește puțin de ştiutele terenuri de ardezie cristalină și, prin urmare, pot ignora acest subiect cu referire la publicațiile menționate.

Compoziția geologică a terenului în cauză va rezulta din următoarele exemple. Să luăm în considerare, mai întâi, valea Moldovei, în măsura în care aparține zonei ardezie cristaline.

 

Dacă urmați această vale, din Pojorâta (fostul sediu al Centralei de minereu din Buovina) în sus, spre vest, puteți vedea malurile văii de pe ambele părți ale structurilor cristaline de ardezie, care sunt compuse din mică și cuarț. Această din urmă componentă apare predominant aici, astfel încât roca poate fi menționată ca schistul mic de tip cuarţ, ardezie de cuarțit sau cuarțit, în funcție de gradul diferit al acestei predominanțe.

 

Deoarece valea urmează parcursul acestui complex de straturi destul de uniform ca lungimi, valea trebuie să se întoarcă lateral pentru a întâlni alte formațiuni.

 

Părăsind valea Moldovei, cam pe la mijlocul dintre ultimele case (vestice) din Pojorâta și colonia minieră Louisenthal, urcați, pe versantul nordic al văii, pe creasta stâncoasă a Dealului Cailor, care se întinde, într-un unghi ascuţit, spre vale, precum se vede în imaginea de mai jos.

 

 

Sub desen este arătat, în partea de jos, schistul mic, bogat în cuarț, care scade sub aproximativ 40-50° față de NV. Deasupra se află o rezervă de ardezie şi mică, cu grosimea de aproximativ 12-15 metri, care este destul de bogată în roci și conține și urme de hornblende, în sus. Este acoperit de un strat gros, de 40-45 de picioare de gnei roșcat, cu straturi groase, peste care, din nou şi aproximativ în aceeași grosime, urmează o ardezie de granat, de culoare închisă, exact ca cea care apare sub malul gneisului.

 

Deasupra acestuia se află un strat de conglomerat de cuarț și de gresie de cuarțit, nu mai mare de 12 metri, deasupra căruia, în stânci abrupte, se ridică varul care compune Dealu Cailor; acestea din urmă sunt roșiatice și bulboase, imediat deasupra conglomeratului de cuarț, dar masa lor principală este dolomitică și se contopește în dolomita breccia.

 

Exact aceeași secvență: ardezie, mică de cuarț dedesubt, ardezie, mică cu granat și gneie deasupra, despărțite de un strat subțire de conglomerat de cuarț, var dolomitic, este prezentat și de valea Pârâului Cailor, care se varsă în Moldova, la primele case din Louisenthal, și, de asemenea, mai spre nord-vest de de Neagra sau Parotimithal. În acestea din urmă, se deschid straturi oarecum culcate ale schistului mic de cuarț, mai mult decât în ​​mediile atinse anterior; contin ardezie cu pietricele negre.

 

De la Louisenthal, în sus, valea Moldovei se extinde, într-o direcție de aproximativ o jumătate de milă, şi spre vest, şi spre est, și taie straturile schistului mic, bogate în cuarț, la un unghi de aproximativ 40°; prin urmare, cunoaștem și mai multe straturi aici, decât în ​​Pareutimithale.

 

Mai întâi, vedem în satul propriu-zis, pe versantul drept (sudic), imediat deasupra podului de peste Moldova, o rocă deosebită, alb-gălbuie, moale, foarte ușoară, de structură celular-poroasă, care, la o privire superficială, ar putea aminti de unele structuri asemănătoare cu piceul. Cu toate acestea, la o inspecție mai atentă, se dovedește că avem de-a face cu trenul de șist clorit, bogat în sulf. Se pare că, datorită influenței sulfului atmosferic, pietrișul s-a descompus și s-a scurs un oxid de fier cu acid sulfuric, în timp ce liantul siliceu a rămas ca un schelet celular, reprezentând astfel structura asemănătoare cu pomița. Numeroasele tranziții ce pot fi observate la această structură, care este atât de izbitoare, la prima vedere, cu ardezia neclasată bogată în pietriș, dovedind conexiunea menționată“[1].

 

 

[1] Paul, K. M., Grundzüge der Geologie der Bukowina, în Jahrbuch der k. k. Geologischen Reichsanstalt, volumul XXVI, Viena 1876, pp. 263-270


Pagina 21 din 124« Prima...10...1920212223...304050...Ultima »