ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI | Dragusanul.ro - Part 21

Silvicultura şi industria silvică, de E. Guzman (III)

Pojorâta, munţii Adam şi Eva – desen de Mattias Adolf Charlemont (1820-1871)

 

Suprafaţa totală a pădurilor din ţară este, conform tabloului provizoriu de impozite funciare, alcătuit la prima ju­mătate a  secolului XIX, de 479.087 ha.

 

După rezultatele ultimei revizuiri a cadastrului de impozite funciare e însă su­prafaţa totală a acestor păduri, la înce­putul anului 1898, numai de 447.500 ha sau, dacă ţinem cont de recentele defrişări, netrecute încă în cadastru, de aproxi­mativ 448.000 ha.

 

Teritoriul păduros a scăzut, în ultimii 50 ani, în total cu circa (cifră rotundă) 31.500 ha sau 3,1 % din suprafaţa în­tregii ţări, de (cifra rotundă) 1.044.000 ha.

 

Bucovina, care are 42,9 % teritoriu pă­duros, stă încă tot la primul loc între provinciile monarhiei, care, dacă stabilim între statele europene o proporţiune pri­vitoare la terenurile acoperite cu păduri, se află în fruntea celorlalte state. Numai trei provincii, Stiria cu 47,97 , Carniola cu 44,4 %, Carintia cu 44,2 %, întrec Bucovina în această privinţă.

 

Pe de altă parte trebuie considerat că micşorarea teritoriului păduros a fost cauzată, în partea ei principală, prin defrişări. Acestea pot fi, în cele mai dese cazuri, pri­vite deja a priori ca admisibile, deoarece în Bucovina, sub împrejurările în general favorabile, caracterul teritoriului păduros se manifestă numai rar în mod mai pro­nunţat. Şi deoarece augmentarea supra­feţelor a fost făcută cu deosebire în favorul speciilor de cultură, care dau folos mai mare, schimbarea culturilor menţio­nate, executată în limite moderate, este a se privi ca ceva natural și făcut în interesul economiei sociale.

 

Considerată după categoriile pro­prietății silvice, a căror origine am arătat-o mai înainte, Bucovina prezenta, la anul 1895, următorul tablou[1], care diferă minimal de cel al anului 1898:

 

Pădurile statului: 1.494 ha sau 0,3 %  în suprafaţa păduroasă.

Pădurile fondului religionar: 227.409 ha sau 50,8 % din suprafaţa păduroasă.

Pădurile comunale: 57.665 ha sau 12,8 % din suprafaţa păduroasă.

Pădurile fidel-comisare: 23.022 ha sau 5,2 % din suprafaţa păduroasă.

Proprietatea mare nefidel-comisară: 72.978 ha sau 16,3 % din suprafaţa păduroasă.

Pădurile proprietăţii mici: 65.300 ha sau 14,6 % din suprafaţa păduroasă.

Total: 447.868 ha.

 

Proprietatea statului, redusă azi numai la unele suprafeţe mici, situate în ocolul silvic „Franzthal”, a fost odată, precum am amintit deja în alt loc, cu mult mai mare, și anume, până la vânzarea moşiilor de stat din Câmpulung şi Zucica, în sumă de 69.217 ha, făcută în anul 1870. Proprietatea acesta era compusă din teren escltisiv păduros.

 

Făcându-se însă această vânyare fondului religionar, pentru suma de l.450.000 florini, teritoriul păduros rămase în administraţiunea statului, pe când altfel cine ştie ori de nu intrau ambele domenii în mâna speculaţiunii, şi aceasta în de­trimentul unei economii conservative şi corespunzătoare.

 

De asemenea, sau cumpărat, pentru fondul religionar, în anul 1870, moşiile particulare Toporăuţi (2.074 ha) cu 300.000 florini, precum şi Berlinţi şi Sloboyia, ambele moşii în mărime de 1.407 ha, iar în anul 1883, moşia Baiaşescul (1.520 ha), cu 60.000 florini.

 

Fiind părţi considerabile din aceste moşii populate cu arbori, s-a dat, în ultimele decenii şi chiar în periodul vânzării moşiilor statului, pe cât era posibil, mâna de ajutor acelui curent bine chibzuit şi susţinut de mulţi specialişti, care tindea, în tot chipul, la unirea averii silvice cu administraţiunea statului, respectiv la augmentarea ei.

 

Pădurile fondului roligionar, inclusiv cu pădurile statului, ocupau, pe acel timp, jumătate (51 %) din terenul păduros din ţară. Suprafeţele lor cele mai întinse sunt situate în părţile sud-estice ale ţării. Prin urmare, aparţine partea lor cca mai însem­nată, cam 80 %, regiunii de munte, adică yonelor silvice 2 şi 3, amintite mai îna­inte; restul, aproximativ 20 %,  aparţine zonei şesului şi colinelor.

 

Pădurile comunale şi particu­lare sunt situate, o parte mică, între pă­durile fondului, partea cea mai mare, însă, la nordul acestora, adică în partea mij­locie a ţării. Cam 70 % din ele aparţin pădurilor de munte, celelalte teritorii însă pădurilor de câmp şi coline.

 

Situaţiunea şi modul de repartizare a pădurilor statului şi fondului religionar, pe de o parte, şi celor comunale şi parti­culare, pe de altă parte, se poate vedea din alăturata hartă silvică[2].

*

Ce se atinge de servituţi e negreşit că acestea n-ar fi fost ajuns în Bucovina la o însemnătate aşa de mare. Această însemnătate însă au primit-o prin faptul că convenţiunile silvice, amin­tite în capitolul I, şi care au fost înche­iate la timpul lor, au format, de multe ori, baza de a deduce din ele un drept de uzaj.

 

Aceasta, însă, a avut pentru proprietarii de păduri consecinţe funeste. Căci, după constatările făcute în anul 1885, avea fon­dul religionar o suprafaţă de circa 300.690 ha pădure servituţi. Aceste drepturi erau următoarele:

 

Dreptul de a primi, anual, 426.447 mc lemne. Dreptul păşunatului pentru 28.790 vite; și 157 alte drepturi de utilizări de pământ.

 

În cifrele sus indicate sunt continuţe și servituţile din pădurile statului, care au fost trecut, pe la anul 1885, deja în proprietatea fondului religionar.

 

Afară de unele drepturi neînsemnate, deja regulate, dreptul de a primi lem­ne, acordat parohiatelor şi mănăstirilor gr.-or., nu se mai poate considera azi ca un servitut, în adevăratul sens al cuvân­tului, ci mai mult ca un drept de pretenţiune personală, care este o sarcină a fondului religionar, analog ca şi deputatele (drepturile funcţionarilor silvici de a primi lemn de foc, teren agricol etc.); afară de unele drepturi neimportante de utilizări de pământ (drumuri etc.), supuse și ele regulării, sunt toate drepturile sus amintite, în prezent, desfiinţate.

 

Se-nţelege că fondul religionar a tre­buit să aducă, în schimb, sacrificii foarte mari, și anume 80.500 ha pădure şi alte locuri, precum şi un capital de 230.000 florini v. a. (cifre rotunde).

 

Vastele teritorii ale proprietăţii sale, ce i-au mai rămas, sunt însă azi, aşa zicând, libere de orice drepturi, însemnătatea extraordinară ce o are ecoquisiţiunea aceasta, adică eliberarea eco­nomiei de cătuşele în care era legată, o poate aprecia în mod cuvenit numai specialistul.

 

Acelaşi drum l-au luat şi pădurile comunale şi particulare, ambele încă din capul locului puţin împovărate. Și ele suut azi aproape libere de servituţi.

*

Privită în general, rotunjirea (arondarea) proprietăţii silvice, e satisfăcă­toare. Ea formează un conex de complexe considerabile.

 

Aceasta se referă mai ales la propri­etatea fondului religionar. Ce-i drept, co­nexitatea complexelor fondului a suferit, în mai multe părţi, în mod foarte consi­derabil, mai ales în urma concesiunilor mari, făcute cu ocaziunea desfiinţării servituţilor.

 

De asemenea, au influenţă rea nume­roasele enclave (proprietăţi mici parti­culare, înconjurate de proprietatea fondu­lui), care se află în pădurile fondului (mai ales fânaţe, terenuri agricole și locuri de păşunat, aşa-numitele poieni).

 

Administraţia pădurilor fondului religionar profită însă de orice ocaziune, spre a introduce, în această privinţă, ne­cesarele ameliorări. Astfel au fost de fondul religionar parte cumpărate, parte câştigate, prin schimb cu scop de rotunjire și delăturare a enclavelor, în anii 1891-1898, locuri în estindere de circa 820 ha.

 

O acţiune mai mare, începută cu sco­pul de a purifica cu totul două ocoale silvice (Vicovul de Sus și Frătăuţi) de numeroasele enclave e pe cale a fi ter­minată, la 1898, iar alte tratative de aceeaşi natură, precum şi cu scop de ro­tunjire şi comasare a unor părţi de păduri, situate singuratice în diferitele ocoale, se află într-un stadiu înaintat.

 

Aice vom aminti şi celelalte măsuri, luate spre regularea referinţelor proprietăţii în pădurile fondului reli­gionar. Ele stau în legătură cu colonizările executate îndată după ocuparea Bucovinei. Acestea s-au făcut mai ales cu scopul de a face mari suprafeţe din ţară accesibile culturii și de a recruta braţe muncitoare, care lipseau cu totul. Cu această ocaziune, coloniştii primiră pământurile ocupate de ei, parte ca donaţiune, parte ca pământ dat lor în arendă. Din arendare se formase, prin lungul şir al anilor, un fel de drept legal. Iar acolo unde, prin arendare, aveau coloniştii dreptul păşunatului şi altor utilizări silvice sau unde pământurile lor intrau adânc în proprie­tatea silvică, acolo sufereau pădurile foarte mult. De multe ori, aceste erau cu totul devastate.

 

Prezentul trebuie să ţină cont de re­ferinţele acestea. Și, pe lângă acestea, este de dorit, şi anume din punct de vedere economic şi administrativ, ca coloniştilor să li se facă, cât se poate, înlesniri.

 

Atari consideraţiuni formează baza proiectelor de operaţiune, ce sunt în stadiul de executare. Conform acestora, locurile arendate sau altele se vor vinde co­loniştilor, în condiţiuni favorabile, accep­tabile pentru ambele părţi, iar părţile de păduri periclitate, întrucât nu vor putea fi cedate, vor sta la libera dispoziţiune a fondului religionar. Spre a promova, din acest incident, reciproca rotunjire și co­masare a locurilor, și spre a delătura mai ales influenţa rea, pe care o au pătrun­derile adânci de locuri agricole în pădure, o parte din colonişti va trebui să-şi mute locuinţele pe alte locuri, ce li se vor pune la dispoziţie. O acţiune considerabilă, în acest sens, s-a întreprins la Breaza, la 1898. Tratative de felul acesta au fost făcute la Poiana-Miculi, Clit, Mar­ginea, precum şi la Freudenthal, Eisenau şi Maidan, care au avut un succes relativ bun.

 

Întregul câmp de operaţiune se extinde asupra unei suprafeţe de aproape 15.000 ha, din care, dacă vor fi executate acele proiecte, cam o jumătate este menită spre a fi cedată, iar cealaltă va remănea fon­dului sau va trece în proprietatea lui.

 

În fine, câteva observaţiuni relative la asigurarea propietăţii fondului. Încă pe timpul când ministerul de agricultură a luat asupra-şi administraţiunea acestui fond, așadară pe la înce­putul anilor ’70, se afla proprietatea ace­asta, în ceea ce privește evidenţa şi delimitarea, într-o stare deplorabilă. Starea proprietăţii era, din cauza aceasta, şi ne­clară.

 

Altmintrelea, azi, mai întâi se poartă, la direcţiunea bunurilor, cât şi pe la oficiile ocoalelor silvice, în tablouri şi hărți, evidenţa pro­prietăţii silvice, cu locurile ei dependente; evidenţa e bazată atât pe cadastru, cât şi pe registrul impozitului funciar, şi, paralel cu acestea, încă și pe măsurătoarea proprie.

 

Mai departe, s-au fixat, pe teren, limi­tele în mod definitiv. Extinderea lor to­tală numără nu mai puţin, decât 3.227 km (cifră rotundă), ceea ce corespunde cam unei linii aeriene de la Viena, până la Novaia-Zemlia. Numai o mică parte, de 28 km, aşadară cam un 1 % din această colosală periferie, a rămas, cu finea anului 1898, încă nedelimitată şi contestabilă. Toate celelalte limite sunt, însă, pe cât era necesar, aproape cu totul fixate și, prin urmare, pe deplin asigurate.

 

Cheltuielile făcute de administraţia fondului, de la anul 1873, până la finea anului 1898, pentru delimitările noi şi reînnoirile unei linii de 2.007 km (cifră rotundă) se urcă la suma de 63.000 florini v. a. (cifră rotundă). Aceste cifre ne denotă în mod sufi­cient activitatea desfăşurată pe acest teren, în cei din urmă 25 ani.

 

În sensul legilor silvice, au fost, cu finea anului 1898, declarate ca păduri de protecţie 8.902 ha păduri comunale şi particulare, prin urmare o parte mini­mală, nu mai mult de 2 % din totalul teritoriului păduros din ţară. Branişti (pă­duri în care tăierea şi păşunarea sunt cu totul interzise, în sensul legilor silvice, nu există deloc în Bucovina[3]). Ambele facte se esplică uşor prin descrisele referinţe silvice din ţară.

*

Dintre intemperiile stricăcioase pădurilor s-au amintit, mai sus, pe scurt, acele ce sunt a se reduce la cauze cli­matice. Mai departe, trebuie să relevăm in­cendiile de păduri, apariție tipică în pădurile seculare. Lor le-au picat jertfă, în periodul 1891-1895, în total 660 ha, dintre care 425 ha numai în pădurile fondului, în anul 1875, în periodul 1887-1893, din nou, 600 ha teritoriu păduros[4].

 

Numeroase de tot sunt, însă, daunele pe care le cauzează omul proprietăţii silvice prin delicte şi furturi. Astfel, sunt constatate, special pentru proprietatea silvică a fondului religionar, următoarele contravenţiuni la legea silvică şi cea penală:

 

În media anilor 1877-1879: 3.820 cazuri;

în media anilor 1880-1886: 7.387 cazuri;

în media anilor 1887-1893: 8.219 cazuri;

în media anilor 1894-1898: 9.613 cazuri.

 

Rezultă deci o augmentare conside­rabilă de contravenţiuni la lege. Aceasta însă nu este a se atribui unei factice augmentări a incidentelor de contravenţiune, ci mai mult împrejurării că, introducându-se, în decursul perioadelor sus amintite, pentru pădurile fondului, un ser­viciu de pază mult mai viguros, s-au şi putut descoperi și aduce la cunoștinţă mult mai numeroase cazuri. Partea cea mai mare din aceste cazuri se referă la pădurile de câmp, situate pe locuri de obicei foarte des populate.

 

Pojorâta, în 1918: Munţii Adam şi Eva

 

III). Organizarea silvică.

 

1). Serviciul silvic al administraţiei po­litice (Scutirea pădurilor de către stat).

 

La 1848, era în Bucovina în vigoare regulamentul silvic deja amintit, emis la 1782, respectiv la 1785. În felul lui și pentru timpul acela, el era o capodoperă a solicitudinii părintești din partea suveranului și a în­ţelepciunii sale; nu se puse însă în apli­care decât numai în economia pădurilor statului și fondului religionar. Alţi proprietari de păduri ori nu-l cunoșteau, ori nu urmau acestui regulament.

 

Personalul care ar fi putut să-l aplice lipsea, deoarece puţinele organe în­sărcinate cu aplicarea regulamentului silvic fură, peste scurt timp, necesitate a se ocupa, în prima linie, cu serviciul de pază şi cel de economie.

 

Poliţia administrativă, care mai pe urmă avea să îndeplinească și chemarea poliţiei silvice, n-a fost în stare să co­respundă acestor recerinţe. Domnea, deci, de obicei, bunul plac. În această privinţă însă se poate zice, că, așa cum orice lucru are două feţe, și referinţele, pe atuncea, privitoare la des­facerea produselor silvice erau, din feri­cire, foarte rele; de asemenea, se aflau considerabilele teritorii cedate, mai pe urmă, cu ocaziunea desfiinţării servituţilor, încă în mâna statului, fondului religionar și mai multor proprietari mari de păduri. În alt caz, ar fi suferit pădurea cu mult mai rău.

 

Mai pe urmă, în 1852, fu emisă legea silvică. Aceasta e făcută în acord cu noile puncte de vedere ale econonomiei politice. Ea circumscrie, în aliniamente concise mai ales, chemarea pazei de pădure, de către stat, în diversele ei direcţiuni, amestecându-se în dreptul civil numai în acele cazuri, dacă aceasta e reclamat prin mai înalte consideraţiuni politice ale statului.

 

Politicii silvice a Austriei i s-a indicat, prin aceasta, calea ce are să o pășească. Iar legea din 1852, care e baza constituţiunii mai noi agrare a pădurilor, trebuie azi privită încă, fără îndoială, ca una din cele mai bune, cu toate că și ea e defectuoasă şi, în multe părţi, contrariată.

 

De creat s-a creat, de aplicare însă nici vorbă. Autorităţile politice (adminis­trative), chemate a împlini acest rol, nu puteau începe nimic, din cauza lipsei de organe special tehnice. O parte considera­bilă din normele legislative, mai ales acele prin care proprietarul de păduri însuşi este supus, în privinţa gestiunii, unui control din partea statului, a rămas literă moartă.

 

Astfel erau lucrurile și în Bucovina, până ce, mai ales la 1871, s-a început a ventila, cu mal multă seriozilate, chestiu­nea angajării de organe forestiere politice. În unele provincii ale monarhiwi, unde chestiunea silvică se impunea tot mai pu­ternic și mai impetuos, premerseră deja unele încercări de organizare. În anul 1871, însă fu denumit, și pentru Bucovina, un inspector silvic al ţării, care avea asupra sa toate agendele politice pri­vitoare la silvicultură. În tot acelaşi an au fost angajaţi, și pentru celelalte provincii ale monarchiei, atari inspectori.

 

De la anul 1876, încoace, s-a înmulţit personalul sucesiv. El const:

 

În anul 1871, din 1 inspector silvic al ţării;

în anul 1875, din 1 inspector silvic al ţării, 1 comisar silvic, 1 silvi­cultor ajutor, 2 briga­dieri.

în anul 1880,   din 1 inspector silvic, 1 comisar silvic, 1 silvicul­tor, 5 brigadieri silvici.

în anul 1884, din 1 inspector, 2 comisari de inspecţiune, 2 ajutori de inspecţiune, 5 briga­dieri silvici.

 

În anii 1897 și 1898, a fost mărit numărul brigadierilor silvici, sunt deci, în anul din urmă, 7[5].

De la 1884, încoace, au fost angajaţi tranzitoriu şi unii administratori sil­vici și domeniali, agenţi din corpul administraţiunii pădurilor statului și fon­dului, ca comisari de inspecţiune. Cu anul 1892, însă, s-a renunţat la această mesură.

 

Atât inspectorul silvic al ţării, pre­cum şi cei 3 silvicultori tehnici, cărora le este încredinţată inspecţiunea celor 3 circumscripţii politice, aparţin statului general al funţionarilor politici de silvicultură din partea cislaitanică a imperiu­lui. Pe baza aceasta, inspectorul silvic al ţării este aranjat în clasa VI, VII sau VIII, iar silvicultorii tehnici, ataşați lui, în clasa VIII, IX sau X din rangul funcţionarilor statului.

 

Reşedinţele oficiilor celor 35 circum­scripţii politice se află, în prezent, la Storojineţ, Câmpulung și Vijniţa[6]. Te­ritoriile supuse regimului silvic, încre­dinţate acestor agenţi, numără 85.000, 286.6î00 și 76.000 ha (cifre rotunde). Prin instrucţiunile din anii 1873 şi 1895, sunt regulate serviciul susnumitelor organe politice de inspecţiune silvică din toate punctele de vedere. Aceste organe însă își împlinesc acum misiunea lor cu seriozitate.

 

Spre a pune frâu devastării pădurilor, s-au emis, pentru districtele Vijniţa, Ră­dăuţi şi Câmpulung, în anii 1873, respec­tive 1881 şi 1889, norme, prin care tăierea arborilor, cu scop de a-l vinde, s-a mărginit astfel că aceasta nu se poate executa, decât numai pe baza unui proiect de exploatare aprobat sau în ur­ma unei încuviinţări speciale din partea autorităţilor administrative. Cu finea anilor ’70, au fost emise re­gulamente cu privire la reîmpădurirea şi devastarea pădurilor.

 

Prin aceste şi prin alte măsuri, s-a preve­nit, din capul locului, nu numai diversele desastre nejuste și dăunătoare binelui comun, ci şi, dacă acestea erau deja fapt împlinit, ele au fost, pe cât era posibil, ameliorate. Afară de aceasta, personalul politic-silvic dă mână de ajutor proprietarilor de păduri comunale şi particulare, la toată ocaziunea, mai ales la alcătuirea proctelor de exploatare.

 

 

Azi, legea silvică nu-i mai mult literă moartă, ci dispoziţiunile ei, consacrate utilităţii publice, se aplică în măsură din ce în ce mai eficace.

 

 

2). Orgranizarea serviciului silvic în pădu­rile statului, fondului religionar, pecum și în cele comunale și particulare.

 

În capitolul prim au fost amintite multiplele schimbări, prin care a trecut administrarea pădurilor statului și fondului religionar, în primele decenii după ocuparea Bucovinei.

 

Conducerea supremă, înainte de anul 1848, se afla în mâna Camerei ge­nerale de Curte, iar de la 1849, în cea a nou creatului minister de agricul­tură şi montanistică. După desfiinţarea acestuia, urmată peste scurt timp, ea trecu în resortul ministerulul de finanţe, la 1870 în cel al ministerului de culte și in­strucţiune, şi, în fine, la 1872, al celui de agricultură. De la acest timp, în­coace, conducerea centrală a administra­ţiunii bunurilor statului şi fondului s-a încredinţat definitiv acestui minister de specialitate, care îi și competent, după firea agendelor ei. Administrarea averii mobile, precum şi a veniturilor (păstrarea excedentelor) moşiilor fondului religionar i-a rămas rezervată ministerului de culte şi instrucţiune.

 

Ca oficiu intermediar se înfiinţase, în anul 1830, în locul administra­ţiuneii bunurilor statului, admi­nistraţiunea camerală de veni­turi erariale din Lemberg, mai apoi direcţiunea de finanţe a ţării de acolo. La anul 1870, s-a înfiinţat, în Cer­năuţi, direcţiunea bunurilor[7], căreia îi fu ataşat şi un inspector silvic.

 

Pentru pădurile domeniului Rădăuţi, în special, arendate administraţiei militare, conducerea supremă o avea, în timpurile precedente, consiliul de război al Curţii, mai pe urmă ministerul de război; ca oficiu intermediar funcţiona direcţiunea c. r. a hergheliilor din Rădăuţi. De la anul 1870, încoace, adminis­traţia, care altminterea era deja mai înainte în acelaşi mod organizată, ca și cea a celorlalte păduri ale statului şi fon­dului, s-a împreunat în privinţa conducerii ei supreme cu cea din urmă.

 

Organizaţiunea serviciului cu privire la administrarea nemijlocită a pă­durilor statului şi fondului religionar (instanţa cea mai de jos), a fost regulată la 1840, apoi iarăşi la 1870, de amândouă ori după aşa-numitul „sistem de oficii silvice”.

 

Prin organizarea primă s-au înfiinţat 4 oficii silvice superioare, cu câte 1 silvi­cultor superior, l ajutor și 1 stagiar silvic, mai departe, în total, 38 ocoale sil­vice; prin cea din anul 1870, s-au creat 5 districte silvice, cu câte 1 silvicultor superior şi 1 stagiar silvic, şi, în total, cu 31 ocoale silvice; acestea din urmă erau administrate de 31 silvicultori şi silvi­cultori ajutori, pe lângă 14 brigadieri. La aceasta se mai adaoseră, în primul caz, 300, în al doilea 292 pădurari pentru ser­viciul de pază.

 

„Oficiile silvice superioare“ şi „distric­tele silvice“ se considerau ca „oficii silvice“, „ocoalele silvice“ ca „cantoane silvice”.

 

Acestea din urmă au avut cunoscutele dezavantaje. Oficiul silvic nu putu core­spunde dublului său cerc de activitate: pe de o parte, conducerii agendelor speciale de economie, și pe de altă parte, inspecţiunii. Afară de aceasta, era cercul de activitate al organelor, însărcinate cu serviciul în cantoanele silvice, prea limi­tat, forţa lor de muncă nu se putu întrebuinţa în mod corespunzător.

 

Și agenţii de pază, de altfel destul de numeroşi, nu împlineau chemarea lor. La 1848, pădurarii nu primeau mai mult, decât 31,50 florini, până la 37,80 florini, si chiar după organizarea din anul 1870, numai 96-120 florini leafă anuală, pe lângă mici emolumente secundare. Era deci imposibil a aştepta, din partea lor, o muncă mai energică în serviciu.

 

După trecerea administraţiei bunurilor la ministerul de agricultură, acesta n-a ezitat a îndruma o nouă organizare, corespunzătoare timpului. Sancţio­nată prin prea înalta deciziune din 19 Mai 1875, ea a intrat în vigoare cu 1 Iulie din acelaşi an. Prin reorganizarea aceasta, economia putu să-şi dea un avânt mai liber, puterile putură să se dezvolte. La început, nu-i vorbă, erau de învins încă multe obstacole. Mai târziu, însă, mai ales de la începutul anilor ’80, administraţiunea acestor vaste teritorii silvice a știut produce din ele, în măsură din ce în ce tot mai extinsă, rezultate corespunzătoare adevăratei lor productivităţi. Și, în aceeaşi măsură, ba unde o reclamau împrejurările, chiar din când în când în mod preventiv, s-a creat şi economiei viitoare o bază solidă.

 

Conform organizării din anul 1875, îi sunt rezervate prea înaltei dispoziţiuni, afară de acele obiecte care întrec cercul de activitate general şi special al ministerului de agricultură, încă îndeosebi aprobarea bugetelor anuale şi încheierea conturilor pentru toate ramurile administraţiunii bunurilor fondului.

 

Subordonată ministerului de agricultură, însărcinat cu suprema conducere, funcţionează, ca oficiu in­termediar, direcţiunea c. r. a bunu­rilor fondului religionar gr.-or. al Bucovinei, la Cernăuţi. Ei îi incumbă inspecţiunea şi conducerea superioară de gestiune. Spre acest scop, i s-a anexat şi micul rest al pădurii statului de lângă Franzthal.

 

Şeful administrativ al ţării (preşedintele ţării) e totodată preşedin­tele direcţiunii. În sensul statutului din anul 1875, direcţiunea sta sub conducerea unui di­rector al bunurilor, aranjat în clasa a VI-a de rang. Lui îi erau ataşaţi raportori speciali, în clasa a VII-a şi a VIII-a de rang, pentru ramurile de silvicultură, drepturi şi administraţiune, pentru construcţiile de pe domenii ți contabilitate, pe lângă alţi agenţi ajutori, de care era lipsă.

 

Direcţiunii îi erau direct sub-atașaţi 20 administratori silvici, care aveau asu­pra şi administraţia celor 20 ocoale silvice. Aceştia administrau ocoalele, şi anume pădurile, inclusiv terenurile de cultură, afară de ocoalele agricole, date în arendă. Îm­prejurarea aceasta, cât şi responsabilitatea mai mare, ce rezulta din ea, erau de na­tură a încorda în măsură intensivă forţele acestor agenţi întru împlinirea agendelor lor de serviciu.

 

Pentru acele ocoale agricole, care ur­mau a fi administrate în regie, precum și pentru exploatarea minelor, se înfiinţară administraţiuni locale, cu specialişti tehnici. Administraţiunilor silvice locale și celorlalte le era încredinţată și conducerea politică a teritoriilor moşiilor boierești separate.

 

Administratorii silvici erau aranjaţi în rangul IX şi X. Spre îndeplinirea serviciului auxiliar de birou, precum şi al celui de pază şi al celui tehnic, era ataşat ocoalelor silvice un personal inferior, compus din 20 brigadieri stagiari, 48 brigadieri silvici şi 68 pădurari.

 

În privinţa salariilor, erau aceştia deja cu mult mai bine situaţi, decât fostul personal de pază. Pentru toţi funcţionarii silvico-tehnici ai administraţiunii pădurilor statului și fondului religionar, precum nu mai puţin și pentru cei ai serviciului politico-silvic s-au cerut, începând de la anul 1875, respectiv 1883, încoace, studii academice, examenele teoretice de stat şi examenul pentru serviciul technico-silvic de stat.

 

Această dispoziţiune, aplicată şi pentru Bucovina, înseamnă o ridicare considera­bilă a nivelului cultural al caelor funcţio­nari, cărora le este încredinţată atât de preţioasa proprietate a statului și fondului religionar.

 

 

În mod analog, se recere şi de la personalul de pază, şi de la cel tehnic inferior (brigadieri și brigadieri stagiari) examenul de stat pentru silvicultura in­ferioară.

 

Organizarea sus menţionată se apropie, în fiinţa ei reală, de aceea ce a fost creată, de la anul 1873, încoace, pentru celelalte păduri (apusene) ale statului și domeniile cislaitanice ale imperiului; cu toate acestea, însă rămase la direcţiunea bunurilor din Cernăuţi conducerea părţii negreşit celei mai importante din proprie­tatea fondului, adică a pădurilor, încă tot inaccesibilă pentru specialist.

 

Dezvoltarea proximă a sus-amintitului, atât de profund meditatului organism al pădurilor statului şi fondului apusean s-a transmis, nu-i vorbă, şi asupra administraţiunii pădurilor statului și ale fondului din Bucovina, întrucât permiteau aceasta împrejurările, care nu erau totdeauna fa­vorabile, apropiindu-se, prin aceasta, administraţiunea bunurilor statului şi fondului religionar al Bucovinei încă și mai mult de cealaltă administraţiune.

 

Astfel decretează o prea înaltă de­ciziune, din 14 Ianuar 1888, înființarea unei separate secţii silvice, la direcţiunea bunurilor fondului religionar. În capul acestei secţii stă un specialist, cu titlul de „consilier silvic superior“, în clasa a VI-a de rang. Pe lângă secţia silvică mai există, de asemenea separată, secţia domeniilor. Ambele sunt subordonate preşedintelui ţării,  în calitate de pre­şedinte al direcţiunii bunurilor, și, în altă linie, ministerului de agricultură. Spre a evita inconvenientele ivite, s-au separat, la 1896, ramurile de serviciu, până atunci încă împreunate, şi anume serviciul juridic-administrativ, serviciul de arhi­tectură şi cel de contabilitate, precum şi serviciul de birou, în ambele secţii ale direcţiunii. Astfel s-a fixat definitiv poziţia independentă a fiecărei secţii, dându-li-se atât de dorita libertate de mişcare.

 

Progresând economia, în mod continuu şi accelerat, s-a arătat mai departe că şi unele ocoale silvice erau, în mai multe privinţe, prea mari; de asemenea, nu putea fi susţinută, pentru viitor, extinderea celor două inspecţiuni silvice, create în anul 1875. Deci, de la anul 1880, până la 1897, s-au divisat mai multe ocoale silvice; în anul 1898 existau 24 ocoale, creându-se mai departe o a treia inspecţiune. Numărul funcţionarilor silvico-tehnici de la direcţiunea bunurilor s-a mărit; asemenea statul personalului de pază.

 

Ameliorarea raporturilor claselor de rang, de care au fost părtaşi, de la anul 1891 încoace, funcţionarii tehnici ai administraţiunii pădurilor statului şi a domeniilor, s-a extins şi asupra celor din Bucoviua. De asemenea, nu s-a uitat nici de personalul de pază și cel tehnic inferior. Numărul brigadierilor silvici a fost sporit, faţă de cel al pădurarilor. De asemenea, s-au mărit, din nou, salariile acestui personal; cele ale brigadierilor au fost mărite la aceeaşi treaptă ca şi la celelalte direcţiuni silvice şi domeniale.

 

Pe la mijlocul anului 1898, se prezenta statul personal pentru secţia silvică a direcţiunii bunurilor, precum este indicat, în mod lămurit, in tabloul următor:

 

 

Schimbările, prin care a trecut mai ales serviciul administrativ nemijlocit, în decursul acestui răstimp de 50 ani, se pot vedea din tabloul care urmează:

 

 

Din el rezultă, între altele, că unitatea de economie ca atare trecea, în acel timp, drept un oficiu silvic (district al oficiului silvic superior), încredinţată, în anii ’40, spre administrare unui funcţionar respon­sabil, cuprindea până la 109.000 ha teritoriu păduros (cifră rotundă). Şi chiar în anul 1875, cel mai mare ocol silvic, creat atunci, avea o suprafaţă de 47.000 ha (cifră rotundă), un altul 39.000 ha. În anul 1898, conţinea extinderea unui ocol silvic, în cazul cel mai extrem, 26.000 ha pădure, inclusiv teritoriile dependente. Dar și cifra aceasta, precum și cea a ocoalelor nemijlocit secuente, ca cifră maximală a unui atare ocol, cu greu va trece peste anul 1898.

 

Aceasta-i tot atât de semnificativ pentru dezvoltarea economiei în pădurile fondului şi în celelalte ale Bucovinei ca şi unele, amintite de noi deja mai îna­inte, sau cele ce suntem pe cale a le arăta în paginile următoare.

 

Repartizarea și delimitarea ocoalelor silvice în pădurile statului şi ale fondului religionar într-olaltă, pre­cum și cea a circumscripţiilor politice, mai sus amintite, se poate vedea pe ală­turata hartă silvică:

 

Ca şi aiurea, se simţea, mai ales în Bucovina, o mare lipsă de locuinţe pentru personalul silvic, însărcinat cu serviciul administrativ şi cel de pază. În timpul trecut și chiar încă înainte de zece-cincisprezece ani, erau locuinţele personalului silvic, atât cele ale funcţionarilor, precum şi cele ale organelor de pază, erau, în orice privinţă, nesuficiente; mai ales însă cele ale organelor de pază lăsau aproape cu totul de dorit, căci multe din aceste locuinţe, moştenite de pe timpuri mai vechi, constau din păreţi împletiţi cu nuiele și tencuiţi cu lut. Direcţiunea bunurilor a început, deci, de la anii ’80, încoace, a da acestei ches­tiuni deplina ei atenţiune.

 

Începând de la anul 1874, s-au clădit, în decurs de 10 ani, până la 1.883, cu restrângere cât se poate de mare a cheltuielilor, 27 locuinţe pentru administratorii silvici şi pentru brigadieri, cu o cheltuială totală de 30.000 florini cifră rotunda (așadar, în medie, cu 1.100 florini) Modul clădirii – construcţiuni de lemn cu ubicaţiuni și grajduri sub acelaşi acoperământ – nu era însă corespunzător, mai ales din cauza împrejurărilor de aici, care favorizează în mod abundent naşterea merulionului (buretelui). Din cauza aceasta, s-a păşit, pe de o parte, la separarea ubicaţiunilor de graj­duri, pe de altă parte, la mult mai solida zidire din piatră, întrucât permiteau aceasta mijloacele materiale.

 

Astfel s-au clădit, în decurs de 10 ani, de la 1884-1893, cu o cheltuială de 131.000 florini, în cifră rotundă, 46 locuinţe pentru administratorii silvici şi brigadieri birouri si dependenţe (în medie, cu câte 2.900 florini); mai pe urmă, în răstimp de 5 ani, de la 1894-1898, cu o cheltueală de 107.000 florini, în cifră rotundă, altele 50 atari edificii (în medie, cu câte 2.100 florini). Prin aceasta s-a satis­făcut, în cea mai mare parte, necesitatea cea mai urgentă. Contra buretelui se întrebuinţează metoda de ventilare a lui Slama. Caselor li se mai adaogă, afară de edificiile laterale deja amintite, încă locu­rile de cultură, necesare pentru o economie mică.

 

E superfluu a aminti importanţa pe care o aduce cu sine dotarea personalului cu salarii suficiente, necesare cel puţin pentru trebuinţele neapărate; ce urmări salutare are, mai departe, investirea lui, la ţară, cu locuinţe sănătoase şi corespunzătoare, sub a căror scut se poate odihni, după ce se întoarce ostenit din pădure, întru cât ridică aceste împrejurări inte­resul respectivului pentru chemarea sa şi intru cât promovează binele serviciului.

 

Pentru oficiul direcţiunii bunuri­lor s-a ridicat, la Cernăuţi, în anul 1875, un impozant edificiu, cu o cheltuială de 68.000 florini. În anul 1879 s-a mai cumpărat, pe lângă aceasta, și edificiul vecin, cu 30.000 florini. Executarea serviciului este exact fi­xată prin un şir de regulamente generale și speciale (instrucţiuni de serviciu), emise de la anul 1873, încoace, prin ministerul de agricultură, pentru diversele ramuri ale administraţiunii pădurilor statului şi domeniilor, întrebuinţându-se, de obicei, neschimbate şi pentru administraţiunea pădurilor fondului gr.-or. din Bucovina.

 

Pe baza acestora s-a separat, în prin­cipiu, şi în Bucovina, gestiunea materia­lului de cea a banilor, se-nţelege întrucât au permis aceasta împrejurările, care, în multe privinţe, erau mai dificile, decât pe alte locuri. În special, se fac toate înca­sările de bani prin cecuri ale Casei Poș­tale de Economie. Cheltuelile întregii administraţiuni vor fi menţionate, cu date sigure, la capitolul VIII, atrag deci atenţiunea asupra numitului capitol.

 

Mai simplu decât în economia bunu­rilor statului și fondului s-a dezvoltat organizarea serviciului silvic în pădu­rile comunale şi cele particulare. Însă şi aicea se poate constata un progres considerabil.

 

La finea anilor ’40, economia şi su­pravegherea acestor păduri se aflau încă cu totul în seama unui personal care nu dispunea deloc sau numai foarte super­ficial de cunoștinţe speciale. Abia cu încetul, cam de pe la finea anilor ’60, au început a angaja proprie­tarii de păduri, pentru conducerea econo­miei, organe cu studii speciale, agonisite sau în școlile silvice secundare sau la Academia de silvicultură. Examene academice se pot constata cu începutul anului 1898, în pădurile comunale, la 10, în cele particulare, la 9, prin urmare la 19 conducători economici. Mână în mână cu aceasta mergea şi sporirea numărului personalului cu cunoștinţe speciale de pază și al celui tehnic inferior. Dintre aceştia, posedau, la acelaşi timp, pentru pădu­rile comunale 8, pentru pădurile parti­culare 23 examenul silvic de stat pentru serviciul inferior, deci în total 31.

 

Trepte spre cer

 

[1] În tabloul acesta sunt considerate și defrișările recente, amintite mai sus.

[2] Harta aceasta a fost făcută în privința situațiunii și repartizării proprietății silvice comunale și particulare, pe baza unei hărți generale silvice, făcută sub conducerea dlui consilier superior A. Böhm.

[3] Noțiunea „braniște”, care provine, în documentele mai vechi din Bucovina, are cu totul alt înțeles, care stă în prerogativele suveranului de pe acel timp.

[4] Incendii foarte mari de păduri au nimicit, în anul 1899, mai mult de 1.000 ha din pădurile fondului.

[5] Înainte de imprimarea acestui tratat, s-a înființat și 1 post de practicant. În anul acesta s-a schimbat titlul ajutorilor silvici de inspecțiune în cel de comisari silvici de inspecțiune clasa a II-a, pe când comisarii silvici de până acu se numesc „comisari silvici clasa I”.

[6] În anul 1900 s-a mai sistematizat încă un post de comisar silvic de inspecțiune, care are sediul la Rădăuți.

[7] Numirea „direcţiunea bunurilor” era deja, la scurt timp după ocuparea ţării, întrebuințată pen­tru oficiile însărcinate cu conducerea afacerilor administrative ale moșiilor statului și fondului religionar. Astfel fu înființată, la 14 Iulie 1887, așa-numita „direcțiune a bunurilor din țara fagilor” și, la 1 Ianuar 1889, câte o „direcțiune a bunurilor” la Coțman, Rădăuți şi Sf. Ilie, în lo­cul administrațiunii existente deja din 1875.


Silvicultura şi industria silvică, de E. Guzman (II)

 

II). Referinţele pădurilor. Apreciate ca atare,  şi cu privire la reformele mari agrare, ale perio­dului 1848-1898.

 

Considerată după modurile utilizării silvice, Bucovina se poate împărţi, în partea ei principală, după sol şi climă, în următoarele 3 zone[1]:

 

1). Zona şesului şi colinelor, re­spectiv podgoriilor. După formaţiunea ei geologică, constă zona aceasta din argilă de munte, care este foarte supusă surpăturilor, apoi din aluviu şi diluviu. Solul e în cea mai mare parte argilos, în aluviu şi prundos.

 

Zona aceasta cuprinde teritoriul cursurilor de jos ale Nistrului, Prutului şi Siretului, apoi ale Sucevei şi Moldovei şi se află la o înălţime de 100-150 m deasupra nivelului mării.

 

Clima acestui teritoriu are caracter continental şi se distinge prin subita schimbare a temperaturii; vara prin ar­şiţe mari, iarna însă prin mare frig.

 

Pe când în locurile scutite şi pe coastele meridionale creşte via şi nucul, are a se lupta, în locuri expuse, chiar ste­jarul pentru existenţa sa. În zona aceasta, pădurile cuprind abia 15 % din suprafaţă.

 

2). Zona muntoasă de jos. Zona aceasta cuprinde cam acele întinderi care încep la cursul mijlociu al râurilor amin­tite, mărginindu-se, spre nord şi răsărit, cu teritoriul primei zone, descris mai sus, spre apus, însă, cu teritoriul izvoarelor râurilor amintite şi urcându-se la o înălţime de aproximativ 450-1.000 m deasupra mării.

 

În acest teritoriu piatra fundamentală e formată din itacolumit carpatin.

 

Solul constă, în cea mai mare parte, din lut năsipos, acoperit abundent cu un strat humos.

 

Terenul agricol dă aice deja mai tare înapoi, spre a-i face loc pădurii.

 

Clima e mai puţin extremă, aerul mai umed, temperatura medie însă mai joasă, decât în prima zonă.

 

3). Zona muntoasă de sus cu­prinde perimetrul izvoarelor Ceremuşului, apoi ale Sucevei şi Moldovei, precum şi ale Bistriţei, şi e situată aproximativ între 800-1.500 m şi mai bine deasupra mării.

 

Clima e cea aspră alpină, aerul con­ţine o considerabilă cantitate de umezeală.

 

Piatra fundamentală e formată din itacolumit carpatin, din var şi ardezie.

 

Solul este lut năsipos. Acest teritoriu, întrucât nu-i întrerupt de poiene, e aco­perit cu masive păduroase bine încheiate şi nu credem că pămeântul de aice, folosit pentru agricultură cu păscătoarele de munte la un loc, să întreacă 25 % ale suprafeţei.

 

Zonele aceste se alătură, în ţară, una de alta, de la nord-est, spre sud-vest, prin urmare cresc şi elevaţiunile teritoriului, de la şesul podolic, spre regiunea Carpaţilor, aşa-zicând treptat, ridicându-se în acelaşi mod şi văile râurilor principale, amintite mai sus.

 

Aşa vedem că valea cea mai nordică, ceea a Nistrului, are, în Bucovina, o alti­tudine de 90-120 m, cea a Bistriţei, ca cea mai meridională, o înălţime de 750-950 m deasupra mării. Între acestea se înşiră, ridicându-se succesiv, valea Prutului, Siretului, Sucevei şi a Moldovei.

 

Cea mai înaltă ridicare deasupra mării e Giumalăul, cu o înălţime de 1858 m. Dintre celelalte piscuri de munte, mai însemnate numim aice încă Rarăul (1653 m), cu configuraţiunile sale bizare, de formaţiune calcară, care se văd deja din depărtare mare.

 

Ca curente atmosferice se pot privi, în Bucovina, în general cele apu­sene, care se dezlănţuiesc din încheie­turile văilor, pe lângă viforele orcanice, care, de obicei, nu cunosc atare legi. În­registrăm viforul ciclonic, venit de la răsărit, cărui i-au căzut, în anul 1885, jertfă mai multe mii de hectare de pădure, în districtele politice Rădăuţi, Storojineţ şi Vijniţa.

 

Ca o urmare a intensivelor ploi, pro­vin adesea inundaţiuni, de regulă în luna lui iunie, care nu rareori fac dezastre con­siderabile instalaţiunilor de transport şi altor comunicaţiuni din pădure, şi celor din afară de ea, precum şi stabilimentelor in­dustriale, cauzând uzurpări de pământ etc., aşa de exemplu în anii 1876, 1886, 1888, 1893 şi 1897.

 

Torenţi de acel caracter eminamen­te periculos, precum provin în ţările al­pine, cu pante atât de excesive, ivindu-se încă deasupra limitei vegetaţiunii silvice, în regiunea locurilor de păşune sau a stâncilor goale, teritorii de o întindere vastă, astfel de torenţi nu se află în ţară. Multe din cale-afara sunt însă materialele pe care le duc râurile cu sine. Pe de altă parte e însă solul din podgorii, care constă mai cu seamă din argilă, fără îndoială foarte sensibil contra inundaţiilor, deoarece îi lipseşte, aşa-zicând, scheletul cimentator de piatră. Iar unde mai alea atacă mâna omului, precum se şi întâmplă, câteodată în mod brutal, existenţa masivului păduros, acolo este rezultatul provocarea torenţilor şi pe terenurile Bucovinei, care, în cea mai mare parte, pare a fi cu totul nepericuloasă. Formările acestea de torenţi ne impune, până încă nu este prea târziu, o deose­bită precauţiune.

 

Din când în când fac stricăciune culturii silvice şi gerurile, bruma etc. În anul 1890, a devastat o grindină cumplită 220 ha masiv bătrân, mai ales în părţile superioare ale trunchiului şi în corona­ment, astfel încât trebuia tăiat.

 

Acestor evenimente dezastruoase, ce stau în strânsă legătură cu apariţiunile climatice, nu li se poate atribui, din punct de vedere silvic, o însemnătate mai mare.

 

S-ar putea, deci, spune, cu tot dreptul, că referinţele terenului de sub pă­dure, solul şi clima, sunt în Bucovina, cu deosebire în regiunile cele mai înalte ale munţilor, astfel încât oferă vegetaţiunii silvice, ba chiar celor mai preten­ţioase esenţe indigene, minunate condiţiuni de dezvoltare.

 

După numele ce-l poartă ţara, s-ar crede că pădurile ei ar constă mai ales din fagi şi că esenţa aceasta ar fi, prin urmare, preponderentă. În realitate, însă, fagul şi carpenul preponderează, mai mult sau mai puţin, nu­mi în pădurile din părţile septentrionale ale ţării şi la poalele Carpaţilor.

 

În partea apuseană şi meridională, care cuprinde negreşit cele mai vaste te­ritorii păduroase, preponderează însă mo­lidul, esenţa cea mai răspândită, şi bradul, ce vine imediat după aceasta. Toate celelalte esenţe sunt reprezen­tate numai în cantităţi minimale.

 

Stejarul (quercus pedunculata şi quercus robur) a fost, în decursul timpului, foarte tare tăiat.

Afară de acesta, provin din specia fo­ioaselor cantităţi secundare de paltini, ulmi, frasini, tei, plopi, răchite şi arini.

Din răşinoase, mai cresc, pe terenuri naturale: pinul alb, pinus pumilio şi tisa[2]; în mod artificial s-a cultivat, pe ici-colea, şi laricele.

În general, aparţin actualmente 76 % răşinoaselor şi 24% foioaselor.

 

 

Constituţia pădurii, pe care o formează sus amintitele esenţe, parte cu­rate, parte în amestec cu alte specii, se poate diviza, cu privire la cele 3 zone sus menţionate, în următoarele categorii prin­cipale[3]:

 

1). Pădurile câmpului şi coline­lor, respectiv ale podgoriilor. Aice este fagul esenţa predominantă; lângă el creşte, nu rare ori, carpenul, mai rar pre­ţiosul stejar, al cărui loc de odinioară îl ocupă acum, în mare parte, agricultura; sporadic provine şi bradul.

 

Pădurile acestei regiuni au fost, de cu timpuriu, îngrijite mai raţional, şi aceasta din cauza ocaziunii favorabile pentru desfacerea lemnului; ele stau, azi, în privinţa economică şi a îngrijirii pe o treaptă relativ înaltă şi prezintă, în cele mai multe cazuri, forme mai regulate în etate şi sunt mai bine încheiate.

 

2). Pădurile munţilor de jos. Constituţia masivelor acestei zone e, în cea mai mare parte, neregulată, caracterizată prin o încheiere întreruptă, amestec neregulat şi mari diferenţe de etate între arborii predominanţi. Pentru acest teritoriu este caracteristic că stejarul lipseşte cu totul şi molidul provine numai foarte sporadic. Bradul şi fagul, dintre care cel dintâi predomină, posedă, după cum se ştie, în grad suprem capabilitatea de a se regenera sub acoperiş pe cale natu­rală. Rezultatul acestei capabilităţi, pre­cum şi al însuşirii acestor esenţe de a se menţine timp îndelungat viguroase, chiar sub un acoperiş consistent, este că, în aceste păduri, provin toate etăţile, con­centrate pe suprafeţe mici, de la arborele deperitor – secular, până la plăntuţa de un an.

 

Pădurile acestei zone sunt păduri seculare, ne-exploatate sau puse în ex­ploatare[4]. Trupini colosale, rupte de vânt, care, în căderea lor, au nimicit o mulţime de arbori tineri, zac, în mare parte deja putrede, fără regulă. „Ciopârţirea” sau „arderea trupinei”, făcute cu scopul de a afla lemnul bun de lucru sau cel apt pentru fabricarea potasei, sunt argumente care denotă dezastrele făcute arborilor în picioare. Ca şi trupinele culcate, ce prezintă toate fazele descompunerii, conţin şi ar­borii în picioare trupini sănătoase, deperitoare şi cu totul putrede.

 

3). Pădurile munţilor de sus. Aice provine bradul, amestecat, în părţile mai joase, cu molid, dispare însă succesiv cu ridicarea înălţimilor, spre a ceda te­renul, în pădurile cele mai înalt situate, molidului, care este singura esenţă pre­dominantă în aceste poziţiuni. În masive mici, uniforme, şi ici-colea presărat, la înălţimi destul de considerabile, se află şi fagul. Picioarele munţilor sunt adeseori acoperite cu păscători alpine, pe care pă­storii caută a le lărgi, ciungind şi dând foc arborilor mărginaşi.

Zona aceasta ne prezintă numai acolo caracteristicul tablou al pădurii seculare, unde predomină încă bradul.

 

Masivele care sunt compuse numai din o singură esenţă sau în cea mai mare parte din molid sunt mai regulate, în privinţa etăţii şi a încheierii. Diferenţele etăţilor, în astfel de masive, sunt, ce-i drept, mari, corespunzător periodului de regenerare, care e de regulă foarte lung; aice însă lipseşte tipica existenţă a mai multor etăţi, concentrate pe una şi aceiaşi suprafaţă; de obicei se află o singură etate, în cele mai multe cazuri cea a ar­borilor bătrâni. Şi încheierea nu-i astfel de întreruptă. Constituţia aceasta a masi­vului îşi află cauza în însuşi etatea esenţei predominante, a molidului, a cărui ră­dăcină se extinde numai pe suprafaţă, şi care (molidul), din causa încheierii sale dese, condiţionată prin regenerarea naturală, nu rezistă viforelor, insectelor şi in­cendiilor. Aceasta drept comparaţiune cu masivele pădurii seculare, care sunt în partea preponderent compusă din brad, înzestrat cu rădăcini profunde, cu încheieri mai întrerupte şi supuse unei regenerări perpetue, care scapă ochiului. Molidul se regenerează în pădurea secu­lară, corespunzător pieirii lui, de regulă în masive uniforme, mai mari şi mai mici, pe când bradul şi fagul provin acolo mai mult presăraţi.

 

Favorabilelor condiţiuni ale terenului de sub pădure corespund şi referinţele creşterii. Astfel provin foarte adese molizii şi brazii în picioare de o lungime de 40-50 m şi de un diametru de 60-70 cm, măsuraţi la 1,3 m de la sol – etatea lor variază între 130 şi 350 ani. Din ei s-au obţinut cel mai tare lemn de construcţiune navală (catargul principal). Ca caracteristică a regiunii molidului este de remarcat însuşirea acestuia de a se lăsă uşor despicat, de asemenea fina şi regulata aşezare a inelelor anuale, o calitate constitutivă a lemnului de rezonanţă.

 

Între buruienele de pădure, ce apar ca plante staţionare şi denotă un sol gras, se află, înainte de toate, zmeura şi murele, care se înmulţesc repede, mai ales in  parchete, pe lângă felurite ierburi de pădure, precum urzici etc., mai rar afini şi coacăze, atât de caracteristice pentru staţiunea lor, şi erica. De-a lungul unor şesuri fluviale creşte, precum se zice, încă din timpul războaielor cu turcii, tamarisca.

 

Despre animalele de vânătoare vom vorbi în partea ultimă a acestei scrieri. Trebuie însă se relevăm aci stricăciunile însemnate, pe care le fac cerbii în masivele păduroase. Stricăciunile aceste provin mai cu seamă în toate teritoriile silvice aco­perite cu brad.

 

Dintre insectele vătămătoare mai cu seamă bradului şi molidului, ne atrag atenţiunea acele din familia Tomicus; dezastrele făcute de aceşti xilofagi, în anii 1836 şi 1837, şi apoi la în­ceputul anilor ’50 au fost de o însemnă­tate mare. Tot un astfel de pericol au produs, la începutul anilor ’50, pădurilor Cnethocampa processionea, precum şi Xylura monacha; în părţile de lângă Cernauca au fost vătă­mate masive întregi păduroase.

 

 

Drept la începutul periodului semi-secular, al cărui curent de dezvoltare, re­lativ la agricultură, a format subiectul de tratare al diferitelor părţi ale acestui op, coincide emiterea normelor legislative privitoare la dezdăunarea pământului, şi anume emiterea patentului din 7 Septemvrie 1848, prin care se desrădica referinţele de sudiţi şi iobăgia, şi regulamentul din 14 martie 1849, de punerea în aplicare a acestuia.

 

Stând în strânsă legătură cu operele mari reformatoare, create de auguştii antecesori ai împăratului nostru de acuma, şi anume cu patentele relative la aboliţiunea boierescului şi desfiinţarea iobăgiei, precum şi cu reformele impozitului funciar ale secolului trecut, aceste norme au fost aduse la deplina lor valoare şi dezvoltare abia prin sus-menţionatele legi, privitoare la dezdăunarea pământului.

 

Cu toate că agricultura s-a bucurat, în măsură cu mult mai mare, de binefacerile care au rezultat din dezdăunarea pământului, creată prin legile din anul 1848 şi 1849, totuşi nu se poate nega că acele binefaceri nu s-au revărsat, în modurile cele mai di­verse, şi asupra silviculturii.

 

Operaţiunile pentru dezdăunarea pământului au aruncat, între altele, şi asupra chestiunii servitutului o nouă lu­mină, chestiune care influenţează foarte mult silvicultura; şi dădură astfel prima impulsiune la ordinele, emise în 5 Iulie 1853, relative la desfiinţarea şi regularea servituţilor silvice.

 

Din suprafeţele păduroase, cedate întâi cu ocaziunea răscumpărărilor funciare, iar după aceasta din incidentul desfiinţării servituţilor, s-au format, pe lângă proprietatea silvică a statului, fondului, şi proprietăţii mari particulare încă, şi pro­prietatea silvică comunală, şi proprietatea mică particulară, care, până atunci, nu era deloc sau numai puţin reprezentată.

 

Mai ales răscumpărarea funciară avu şi alte urmări bune. Din referinţele atât de fundamental schimbate se dezvoltară succesiv proximele legi agrare, relative la regularea şi diviziunea drepturi­lor comune de posesiune şi de uzaj, rotunjirea şi comasarea locurilor şi multe altele. Şi nu mai puţin însemnată a fost influenţa asupra legislaţiunii specific silvice, creându-se deja, în primul timp al Domniei Majestăţii Sale, în 3 Decemvrie 1852, legea silvică.

 

Ordinul ministerial din 3 Iulie 1873, emis spre aplicarea mai exactă şi eficace a legii silvice, precum şi ordinul ministerial din 27 Iulie 1883, relativă la organizarea supraveghe­rii pădurilor de cătră stat, mai departe legea imperială din 7 Iunie 1883, care tratează despre purificarea tere­nului silvic de enclave străine şi despre rotunjirea proprietăţii sil­vice, precum şi cea din  30 Iunie, relativă la lucrările de corecţiune a torenţilor (abaterea apelor de munte, spre a le face nevătămătoare), denotă o completare progresivă a activităţii des­făşurată în chestia silvicii.

Toate aceste momente importante din constituţia agrară şi legislaţiunea specific silvică au fost cu de-amănuntul tra­tate în capitolele precedente ale acestei scrieri, amintindu-se deci aci numai în treacăt.

 

Este însă evident că consecinţele lor binefăcătoare, parte şi foarte extinse, au adus, precum întregii monarhii, aşa şi provinciei noastre, în măsură mai mare sau mai restrânsă, foloase durabile.

 

Ultima fază din legislaţiunea silvică, referitoare îndeosebi la Bucovina, o reprezenta legea ţării din 2 Iulie 1897, relativă la gestiunea pădurilor comunale şi sindicatelor silvice. Cu toate că efectele ei le va arăta de-abia viitorul, ne putem aştepta deja, de pe acuma, la o reacţiune favorabilă asupra stării cul­turale a pădurilor, care, în mare parte, au lipsă de o îngrijire neîntreruptă.

 

 

[1] Manual de cursul de instrucţiune pentru pădurarii Bucovinei (şcoala de brigadieri silvici), de J. Krutter.

[2] Tisa (taxus baccata) era, înainte, mai răspândită, chiar şi în exemplare cu trunchi relativ mai gros, de un diametru cam de 45 cm. Deja, în anul 1787, raportează consilierul guvernial Ainser, cu ocazia unei călătorii, despre utilizarea tisei pentru tâmplărie; fiind lemnul greu, se fasona în pădure, cu securea, în butuci şi scânduri. Mai mult decât securea par a fi contribuit la stârpirea acestui arbore proprietarii de vite de pe păscătoarele din pădure, din cauza influenţei ei stricăcioase vitelor.

[3] După manualul amintit mai înainte.

[4] Vigneta, la finea acestei scrieri, ne arată o parte de pădure seculară din ocolul silvic Stulpicani.


Silvicultura şi industria silvică, de E. Guzman (I)

Plute pe Bistriţa – desen de Mattias Adolf Charlemont (1820-1871)

 

tratată în limba română de J. cav. de Cuparenco.

 

Ca izvoare au fost întrebuinţate, afară de materialul mai vechi şi cel nou, existent în arhiva direcţiunii bunurilor fondului religionar gr.-or. din Cernăuţi, încă următoarele opuri şi tratate:

 

Raportul asupra activităţii ministe­rului de agricultură, în periodul de la 1 Januar 1869 până la 30. Junie 1874 (Viena, 1874). De asemenea, de la 1 Julie 1874 până la 30 Junie 1875 (Viena, 1875); de la 1 Junie 1875 până la 31 Decemvrie 1876 (Viena, 1877); de la 1 Januar 1877 până la 31 Decemvrie 1880 (Viena, 1881); de la 1 Januar l881 până la 31 Decemvrie 1886 (Viena, 1888); de la 1 Januar 1887 până la 31 Decemvrie 1893 (Viena, 1895).

 

Raportul asupra excursiunii făcute de societatea silvică austriacă în Bucovina, şi adunării a 42 ambulante ţinute de aceeaşi societate la Cernăuţi. Redigeat de Adolf cav. de Guttenberg –Viena, 1897.

 

Ficker, Dr. A., Una sută ani (1775-1875) – Viena, 1875.

 

Raportul principal al camerei de comerţ şi industrie pentru ducatul Buco­vina, pe lângă un tablou topografic statistic al districtului acestei camere, cu finea anului 1861 – Cernăuţi, 1862.

 

Anuarul administraţiei bunurilor sta­tului şi fondului. Redigeat de Ludovic Dimitz,   Tom. II, Viena. 1897.

 

Kunz Ignatz, Silvicultura şi vânatul din pădurile statului şi fondului din Galiţia, 2 Tomuri, Lemberg, 1845.

 

Manualul de instrucţiune pentru cur­sul de pădurari din regiunea direcţiunii bunurilor fondului religionar gr.-or. din Bucovina la Cernăuţi – Cernăuţi, 1894.

 

Comunicări statistice, Anul III, Viena, 1864.

 

Silvicultura Austriei 1848-1888, scriere comemorativă, dedicată de socie­tatea silvică austriacă din Viena în me­moria festivităţii jubilare de 40 ani de domnie a Majestăţii Sale imperial-regale apostolice, Împăratului Francisc Iosif I. Redigeată de Ludovic Dimitz – Viena, 1890.

 

Schindler Carol, Pădurile bunurilor statului şi fondului, administrate de ministeriul de agricultură – Viena, 1885 şi 1889.

 

Anuarul statistic al ministeriului de agricultură pentru anul 1895, Broşura III – Viena, 1896.

Administraţia şi economia în pădurile fondului religionar gr.-or. din Bucovina, scrisă de un specialist (Ludovic Dimitz), pe baza unei schiţe generale culturale a ţării, cu ajutorul de data oficiale – Viena, 1897.

 

Wickenhauser, Francisc Adolf, Bochotin sau istoria oraşului Cernăuţi şi a împrejurimii sale – Viena, 1874; Co­loniile germane în Bucovina – Cernăuţi, 1887; Istoria episcopiei Rădăuţi şi a mănăstirii Schit – Cernăuţi, 1890 şi 1891; Primele plutării pe Bistriţa aurie în Bucovina, în Raportul asupra adunării 5 generale a secţiunii silvice a societăţii de cultura ţării din ducatul Bucovina – Cernăuţi, 1886.

 

Wiglitzky, Dr. Hubert, Meseria, in­dustria, comerţul şi comunicaţia în Bu­covina, în Monarchia austro-ungară în scriere şi vederi (întrebuinţată în manu­script).

 

Dl consilier silvic superior, August Böhn, administratorul silvic şi domenial Francisc Czech, inspectorul silvic al ţării Vincenz Eckel, administratorii silvici şi domeniali Anton Dagonfsky, Vasile Halip, Leo Jirku şi măiestrii silvici August Lugert şi Josif Opletal au sprijinit autorul, prin eliberarea de diverse date, hărţi, proiecte şi fotografii.

 

Datele din capitolul VII sunt elibe­rate de industriaşul mare, dl Louis Ortlieb, precum şi de dl plenipotenţiar al societăţii pe acţiuni de câştigarea şi fasona­rea lemnului, mai înainte P. şi C. Goetz şi Comp., firma I. Greiner, I. Hecht şi Baronul Kapri, societatea pe acţiuni de industrie lemnoasă Leopold de Popper, societatea pe acţiuni de distilarea lemnului „Kassza”, A. Löwy şi I. Werth şi Comp.

 

Binevoiască numiţii domni, precum şi firmele mai sus amintite, a primi, pentru amabilul concurs, pe care l-au oferit acestei scrieri, mulţumita cea mai călduroasă.

 

Plute pe Bistriţa, la Dorna (Arini)

 

I). Introducere.

 

Numele „ţara fagilor”, care, pro­babil, la început suna, după un idiom slav, „Bochotin”, mai pe urmă „Bucovina”, se află deja în documentele secolului al XV; numirea „Bucovina”, în înţelesul „pădure de fagi”, provine (mai ales în descrierile de frontieră) şi mai înainte.

 

În primele ei conturi iese ţara aceasta din negura trecutului la lumină pe la mijlocul primului mileniu înainte de Christos, căci Herodot scrie că Agatârşii, care locuiau aici, de-a lungul Prutului, erau limitrofi cu Sciţii.

 

Numeroasele valuri ale puternicilor migraţiuni, care au trecut şi peste terito­riile aceste, s-au dezlănţuit asupra lor în răstimpuri mai mult sau mai puţin dese, repetându-se până târziu, în secolul al XVIII-lea. Puţine numai şi scurte au fost perioadele în care aceste regiuni, agitate de atâtea catastrofe istorice, s-au putut dezvolta într-un mod mai liniştit. Numai din când în când putu prinde rădăcini o cultură mai primitivă, înfiinţându-se colonii de o durată ceva mai trainică.

 

Astfel i-a rămas ţării conservată, în măsură abundentă, şi pădurea, mai ales în părţile apusene şi mijlocii, pe care statele vechi, înaintate în cultură, o exterminau de obicei prea din cale-afară.

 

Ocuparea Bucovinei, prin Austria, a fost condiţionată numai de motive de uti­litate, mai ales însă de necesitatea de a stabili o legătură între Transilvania şi Galiţia, dobândită în urma primei împăr­ţiri a Poloniei.

 

Impulsul în acest sens îl dăduse îm­păratul Iosif II, în anul 1773, cu ocaziunea unei călătorii prin Transilvania şi Banat. Urma, peste puţin timp, şi fapta. Cu ocaziunea încheierii păcii de la Cuciuc-Cainarge, între ruşi şi turci, se ceru Porţii otomane cedarea Bucovinei către Austria, ce se şi realiza prin Convenţiunea din 7 mai 1775.

 

Pe timpul acela se numea „Bucovina” mai ales districtul păduros, situat între râurile Prut şi Siret. Acest nume a trecut apoi asupra întregului teritoriu al noii proprietăţi, anexată ţărilor ereditare aus­triece.

 

În agitata istorie a acestui teritoriu, schimbarea făcută, prin casa domnitoare, constituie inaugurarea unei perioade de tranziţie, şi anume începutul unei transformări satisfăcătoare a referinţelor din ţară; se-nţelege, şi în privinţa silviculturii începu a se deschide calea spre progres, de multe ori, nu-i vorbă, abia după experienţe triste – lucru ce nu te miră, dacă consideri toate circumstanţele – iar pe multe terenuri numai foarte încet şi prin un şir de mai multe decenii, mai mult platonic, decât prin faptă.

 

Referinţele de tot destrăbălate, pe care le atlase administraţiunea austriacă, reclamau, în mai multe privinţe, o acţiune energică.

 

Cu ocaziunea regulării referinţelor clerului gr.-or., s-a creat, în urma auto­grafului împăratului Iosif II, din 29 Iunie 1781, Fondul religionar gr.-or., după ce însuşi episcopul de pe atunci din Ră­dăuţi, Dositei Cherescul, exprimase deja, la o ocaziune precedentă, dorinţa de a fi, dacă se poate, degajat de administrarea bunurilor sale, în schimbul unei dotaţiuni corespunzătoare, spre a se putea dedica cu totul obligaţiunilor sale păstoreşti. Menţionatul autograf decretă că „bunurile şi fondurile mănăstirilor bucovinene să treacă toate în administraţiunea statului: cele însă ce aparţin preoţilor străini, care nu locuiesc în ţară, dă li se ia cu totul, iar din întregul fond astfel format să se susţină tot clerul gr.-or. şi să se creeze cel puţin o şcoală, fie la Suceava sau în Cernăuţi; excedentele eventuale însă să rămână rezervate pentru alte întrebuinţări folositoare”.

 

Fondul religionar se compune deci din moşiile odinioară mănăstireşti ale Bucovinei. Afară de aceste i s-au mai anexat moşiile mensale episcopeşti de odinioară, care au fost cedate deja mai înainte Curţii. La acestea se mai adăogaseră moşiile din Bucovina ale mănăstirii galiţiene Schit, desfiinţată în urma prea înaltei deciziuni din 11 Iunie 1785, şi, în fine, acele venituri din moşiile dependente, pe care le aveau mănăstirile din Bucovina în Moldova.

 

„Ordonanţa cu privire la regu­larea instituţiunilor monastireşti şi şcolare din Bucovina”, aşa numi­tul regulativ ecleziastic, emis de acelaşi monarh, la 29 Aprilie 1786, zice, relativ la fondul religionar: „Suveranul e patronul fondului religionar; admini­strarea, conservarea şi întrebuinţarea lui pentru cler şi instituţiunile şcolare, care este singura lui menire, sunt dependente numai de dispoziţiunile sale”.

 

Fie-ne permis a menţiona, spre completare, încă şi deciziunea din 10 Decemvrie 1869, ca cea mai recentă cu privire la chestiunea aceasta, emisă deja sub domnia Majestăţii Sale Francisc Josif I, care sună: „Este voinţa Mea ca patronagiul rezervat suveranului ţării, de strămoşul Meu, răposatul împărat Iosif II, asupra fondului religionar gr.-or. al Bucovinei, menit de Dânsul pentru trebuinţele şcolare şi cultul gr.-or., precum şi principiul ca, pe lângă observarea exactă de a îndeplini scopurile destinaţiunii acestui fond, admi­nistrarea, conservarea şi întrebuinţarea lui au a depinde numai de dispoziţiunile suveranului ţării, vor fi în vigoare şi de acum înainte”.

 

Averea fondului religionar se poate taxa, în momentul de faţă, cu rotund 10 milioane avere mobilă şi aproximativ 20 milioane imobilă, afară de o mulţime foarte considerabilă de edificii, care nu-s cuprinse în aceste din urmă.

 

Pe timpul ocupării, erau, în partea meridională a Bucovinei, şi anume în di­strictul Câmpulung, suprafeţe destul de însemnate proprietatea suveranului ţării. Afară de aceasta s-a cumpărat, în acea perioadă, de către guvernul statului, domeniul Zucica. Din aceste, precum şi din supra­feţe mai mici, situate aproape de Franzthal, pentru care, cu ocaziunea delimitării moşiilor boiereşti, făcută la 1782, nu s-a anunţat nici un proprietar, s-a format în Bucovina proprietatea statului.

 

Cu regularea afacerilor bisericii gr.-or. şi cu înfiinţarea fondului religionar, precum şi în multe alte privinţe, îşi câşti­gase, după o luptă în contra multor obsta­cole mari, merite majorul-general, baronul de Enzenberg, care, după ocuparea Buco­vinei, a fost însărcinat cu administrarea militară.

 

Enzenberg pare a fi fost primul care s-a folosit de organe silvice, precum se şi vede aceasta din raportul lui, datat 26 Ianuar 1783, ataşând, spre finea anului 1782, doi forestieri, ca organe de supraveghere la tăierea lemnului de construcţii, îndrumată de administraţiunea ţării în urma ordinelor primite, ca măsură pentru aşezarea coloniştilor germani.

 

Peste scurt timp, se făcură, în această pri­vinţă, alţi paşi spre bine.

 

Încă în anul 1785, se introduse în Bu­covina un regulament silvic, care exista în Galiţia din anul 1782. Spre aplicarea lui, fură angajaţi încă, în acelaşi an, câte un forestier, cu sediul în Iacobeni, unde, pe atunci, se crease, de scurt timp, o exploa­tare de mine, şi Câmpulung, apoi câte un pădurar pentru Putna şi Dorna. În anul 1786, urmă denumirea unul forestier superior, cu sediul în Cuciurmare, căruia îi erau încredinţate toate pădurile fondului, afară de cele de pe domeniul Rădăuţi, arendat statului, care însă, la anul 1794, fu strămutat la Cernăuţi, angajându-se totodată, din străinătate, noi agenţi silvici.

 

Din partea oficiilor superioare ale or­ganismului administrativ, organism care se dezvoltă în timp relativ scurt din ce în ce mai mult, se trimiseră apoi organelor subordonate diferite regulamente, care tratau, într-un mod corespunzător timpului, mai detailat chestiuni silvice de natură tehnică, precum tăieri, curăţiri, paza tuturor re-împopulărilor artificiale din parchete etc.

 

Astfel e regulamentul din 11 Mai 1798, Nrul 1793, cu „punctele lui de procedeu”, adresat de cătră inspectorul silvic superior al administraţiunii regale din Galiţia de Est către forestierul supe­rior cameral din Kuti, care era însărcinat cu inspecţiunea pădurilor din Bucovina, apoi e instrucţiunea, confirmată cu decretul camerei domeniale a curţii din 18 Ianuar 1810, Nrul 2279, o instrucţiune destinată pentru forestierii superiori, cărora le era, pe acel timp, încredinţat controlul mai multor ocoale, care, ca atare, e bazată pe regulamentele speciale, emise pentru unele ocoale, sau pe cele generale.

 

Legate prin organismul administrativ, pentru timp îndelungat, cu administraţia pădurilor fondului şi statului din Galiţia, făcură şi pădurile din Bucovina progrese foarte mari, care se iviră, aşa-zicând, surprinzător de timpuriu. Aceste sunt merite adevărate, care, în ceea ce priveşte amena­jarea şi, în legătură cu aceasta, ridicarea în plan, sunt a se atribui acelei admini­straţiuni sau, mai bine zis, administrato­rului bunurilor statului, consilierului aulic de Kortum şi ajutoarelor sale.

 

Instrucţiuni speciale, emise în anii 1792 şi 1805, garantară un procedeu unitar. Având pururea în vedere, în prima linie, momentele economice, efectul binefăcător al acelor prescripţiuni de exploatare, n-ar fi întârziat a se arăta în ambele provincii, dacă trista situaţiune politică, lipsa unul personal de administrare, care, pe acel timp, era cu atât mai greu de recrutat, şi, în fine, lipsa de debuşeuri pentru produsele silvice în ţările adesea îmbelşugate cu păduri n-ar fi format tot atâtea obstacole mari.

 

Deja, în partea primă a acestei scrieri, dedicată agriculturii, s-a amintit introdu­cerea (1786) a relaţiunii de sudit. În acelaşi an, au fost încheiate, cu supuşii, aşa-numitele convenţiuni silvice, cu scop de a regula, in pădurile statului şi fondului, cel puţin întru câtva utilizarea produselor silvice, care se făcea, până atunci, într-un mod absolut neregulat. Ele au fost de mai multe ori reînnoite. Pe baza acestora, îi era permis fiecărui supus a-şi procura, din pudurile statului şi fondului, lemn de construcţii şi de lucru, precum şi uscături. Supuşii aveau să plătească, în schimb, 1 florin, până la 1 florin 15 cruceri v. vienezi, în caz, dacă dispunea de cai, şi 30 cruceri, dacă ducea lemnul cu braţele. Aceasta s-a fost fixat, mai pe urmă, în toate pădurile slutului. Şi alţi proprietari de păduri, din aşa-numitul district al Câmpulungului rusesc, din valea Moldovei şi a Moldoviţei, încheiaseră astfel de convenţiuni silvice.

 

Cu scopul de a mai scoate încă oare­şicare venit din păduri şi spre a oferi populaţiunii ocaziune de câştig, s-au creat, în anul 1808, la Carlsberg şi Furstenthal, precum şi în alte locuri, fabrici de sticlărie, pentru care pădurile aveau să dea lemnul de foc. Acest ram de industrie a izbutit să se menţină până în timpul cel mai nou; pe la anul 1890, însă, a trebuit inevitabil abandonat, de­venind, în urma împrejurărilor schimbate, cu totul pasiv, şi anume, pe de o parte, din cauza concurenţei mari cu sticla de Boemia şi cu cea din alte locuri, iar pe de altă parte, fiindcă, din cauza războiului vamal cu România, s-a pierdut un debuşeu foarte însemnat.

 

Cu începutul secolului, se inaugura fabricarea potasei. În anul 1884, existau 9 stabilimente de aceste. Acest ram de producţiune aduse, mai târziu, ve­nituri crescânde şi foarte considerabile.

 

Şi industria cu marfă din lemn despicat (draniţe) începu a prinde ră­dăcini în pădure.

 

E uşor de înţeles că, prin atari mo­duri de utilizare, au fost pădurile din Bu­covina foarte mult deteriorate, cu toate că unele intenţiuni şi impulsiuni erau bune. Modul acesta de utilizare forma însă singura posibilitate de a scoate un oareşicare venit din întinsele păduri ale proprietăţii, deoarece lipseau alte debuşeuri şi instalaţiuni pentru scoaterea lemnului.

 

Nu se poate însă, precum ne spune un raport, datat 11 Iulie 1815, al administraţiunii camerale din Câmpulung, nega că „încă din timpurile cele mai antice cherestegii turceşti lăsau să li se aducă, pe Bistriţă şi pe Siret, lemn de construcţiune la Galaţi şi Chilia”. Iar în anul 1816 şi 1820 încercă rezolutul şi dârzul măiestru-dulgher, Michail Steier, de a duce în plute lemn de construcţiune, de pe însuşi teritoriul Bistriţei aurii, spre Marea Neagră. În anul prim indicat ajunse însă, reţinut prin formali­tăţi, prea târziu la târgul de lemne în Galaţi, iar o altă încercare nu-i succese, din causa referinţelor nesigure din Mol­dova. Paşa din Brăila anume îi confiscă lui Steier plutele aduse, fără să-i ofere vreo despăgubire.

 

Abia în anul 1843 succese o altă încercare, făcută de către mandatarul-cameral Petru Strohmeyer din Vatra-Dornei[1]. Condus de Steier, întreprinse el plutăritul pe seama statului. Plutării noi întreprinse Strohmeyer în anii 1845 şi 1846. Acest funcţionar, tot atât de rezolut ca versat şi conştiincios, care, ce-i drept, n-avea a lupta cu împrejurări atât de defavorabile ca Steier, contribui în mod esenţial la crearea temeliilor pentru un negoţ cu lemn de construcţiune, pentru care a primit preţuri, pentru acel timp, relativ destul de convenabile, dând însă astfel mână de ajutor şi negoţului cu lemn de lucru din Bucovina.

 

Pe la mijlocul anilor ’40, se mărginea acest ram de comerţ la amintitele prime încercări mai mari de plutărit, care se făceau dintr-un teritoriu relativ mic al colţului sud-vestic al ţării (pe Bistriţa), precum şi la plutăritul pe Ceremuş, care se făcu posibil după regularea acestuia, executată de la 1790-1812; apoi, la vânzarea de lemn despicat, care se putea desface, ca şi lemnul de foc, în şesurile părţilor răsăritene ale ţării, unde erau mai puţine păduri.

 

Partea principală din vastele teritorii păduroase era însă mai ales acolo unde acestea pătrund mai adânc în munte, cu desăvârşire moartă şi nedeschisă.

 

S-a amintit deja, în partea primă a acestei scrieri, relativă la agricultură, că populaţiunea, care, pe timpul ocupării, număra cel mult 75.000 locuitori, crescu, până la anul 1846, la 370.000 suflete şi deveni, prin urmare, aproape de cinci ori mai mare.

 

Do asemenea, a fost menţionată acolo înfiinţarea hărţii cadastrale şi re­gularea impozitului funciar, exoperate pană la acea epocă.

 

Ceremuş, Plute pe Ceremuş – desen de Mattias Adolf Charlemont (1820-1871)

 

Iată icoana împrejurărilor, la înce­putul acelui period, a cărui descriere mai detailată, relativă la referinţele silviculturii, se va face pe paginile următoare. Deoarece însă numai rar când străbate, în afară, vreo ştire despre ţara noastră, si­tuată în extremul orient al monarhiei, credem, că va fi în interesul completării tabloului, dacă vom descrie momentele mai însemnate, privitoare la silvicultură.

 

 

[1] Părerea cancelarului de consulat Adam Sievert asupra comerţului cu produse silvice din Bucovina, redigeată Viena, 1 Februarie 1844. În concordanţă cu Primul plutărit pe Bistriţa aurie, de Wickenhauser.


1910: Înființarea „Muzeului țărănesc” din Câmpulung

 

Muzeu ţărănesc. Dl Ioan Ştefureac, profesor la Câmpulung (Bucovina), a luat iniţiativa de a înfiinţa, în acelaşi oraş, un muzeu ţărănesc. În acest scop, profesorul din Câmpulung s-a adresat preoţilor şi în­văţătorilor din Bucovina, cerându-le să co­lecteze, de la săteni, lucruri vechi, ca: lăzi bătrâneşti, mese, scaune, cuiere, colţare, podişoare, cruci scobite în lemn, icoane vechi, obiecte pentru casă mai mici: ploşti, sălăriţe, cupe, bâte ciobăneşti, beţe pentru vătăjei, fluiere, furci de tors, care unele sunt executate şi în cositor; obiecte pentru vânătoare, ca: filiuri, arme, cornuri pentru praf de puşcă, bice de călărit; fe­lurite vase, ca: scafe, străchini, ulcioare, căni; precum, nu mai puţin, şi lucrări de mână femeiască: năfrămi, ştergare, că­meşi, brâie, bârneţe, trăistuţe, lăicere, co­voare şi multe alte lucruri, pe care străbunii noştri au ştiut să le împodobească cu felurite ornamente de rară frumuseţe”[1].

 

[1] Gazeta Transilvaniei, Nr. 153, Anul LXXIII, Brașov, joi 15/28 iulie 1910, p. 3


1898: Tricolorul roşu-galben-albastru, răpit la Vatra Dornei

 

Întâmplarea care urmează are și o relatare iconografică, într-una dintre mărturiile adunate de Gabriel Ojog, constituind, de fapt, explicarea fotografiei de mai sus, în care Tricolorul roșu-galben-albastru (cel de astăzi, albastru-galben-roșu a fost născocit de comuniști, fără prea multă cunoaștere a istoriei reale a Tricolorului, pe care a narat-o, tot prin 1898, I. G. Sbiera), este sărbătorit de o mare mulțime de câmpulungeni.

 

Entuziasmul câmpulungenilor avea și o motivație locală: demiterea sculptorului Ioan Pâșlea, de la catedra Școlii de Arte și Meserii, pe motiv că avea un cult al Tricolorului, dăruindu-le elevilor săi brâie cu Tricolor, iar pe casă își arborase un falnic steag, pe care a refuzat să-l îndepărteze, iar când au venit pompierii, din ordinul prefectului (căpitanul districtual) din Câmpulung, să dea jos Tricolorul de pe casa sculptorului, Pâșlea a scos o pușcă, amenințându-i că îi va „pușca ca pe ciori”.

 

Demis, Pâșlea a lucrat altarul bisericii din Pojorâta, fiind reîncadrat profesor abia spre sfârșitul anului 1905, când vine prefect al orașului Contele de Bellegarde. Este de presupus că și ilustrata aceasta austriacă, prin care se omagiază „nu Steagul României, ci steagul identității de neam al românilor” – cum argumenta Bellegarde Curții Imperiale din Viena, apărând drepturile lui Ioan Pâșlea, din perioada căpităniei lui datează. De asta am tot repetat, publicând colecția iconografică a câmpulungenilor, că astfel de mărturii ne învață mai multă și mai adevărată istorie decât istoriografiile oficiale. Iată povestea acestei mărturii vizuale:

Sculptorul Ioan Pâşlea, desenat de Radu Bercea

 

„Aproape toţi tinerii noştri, care au participat la petrecerea aranjată, astă-vară, de „Junimea”, la Vatra-Dornei, au fost ieri ascultaţi, deja pentru a doua oară, în chestiunea unei pretinse contravenţiuni poliţienești. Prima dată au fost ascultaţi, la Câmpulung, la căpitănie, iar acum la magistratul Cernăuţilor, delegat de căpitănia Câmpulungului să continue anchetarea acestui caz „grav”. Este vorba că tinerimea noastră a produs, la depărtarea sa din Vatra Dornei, prin purtarea sa demonstrativă, o „solidarizare generală” la publicul din Vatra Dornei.

 

Nu voim să preocupăm ancheta ce decurge, nici nu voim să ingerăm asupra sentinţei ce se va aduce, ci vom insista nu mai asupra faptelor până acum cunoscute, căci conţin mai multe momente foarte distructive pentru sentimentele şi direcţiunea politică – dacă avem voie să abuzăm de acest cuvânt – a evreilor din Bucovina și îndeosebi din Vatra Dornei.

 

Să stabilim însă, mai întâi, faptele ce s-au petrecut la petrecerea din Vatra Dornei şi, mai ales, la depărtarea tinerilor noștri. Cititorii noştri îşi vor aduce încă aminte că, astă-vară, am avut şi la Vatra-Dornei – mulţumită deosebitei înţelepciuni a fostului căpitan districtual Wolfarth – o afacere de steag. Find aranjată petrecerea din Vatra Dornei din partea societăţii „Junimea”, s-a arborat, pe Palatul Comunal, unde a avut loc petrecerea, steagul „Junimei”, adică tricolorul roşu-galben-albastru. Două zile a fâlfâit mândru steagul pe Palatul Comunal, iar a treia zi, a dispărut. La început, se credea că, fiind o ploaie torenţială şi trecând petrecerea, a îndepărtat vreun membru al comitetului steagul, ca furtuna să nu-l deterioreze, dar mai târziu a pătruns însă în public ştirea că steagul s-a îndepărtat, în mod clandestin, prin organele servile ale lui Wolfarth, cel cu deviza „ich hasse die Romänen” (Urăsc românii – n. n.).

 

Afacerea cu steagul s-a pierdut prin arhivele birocraţilor noştri, dar ne-a mai rămas un epilog, care se anchetează în prezent. Anume, la plecarea din Vatra-Dornei, au scos tinerii steagul din Palatul Comunal (recuperându-l de la cei care l-au confiscat – n. n.) şi l-au adus, în birjă, până la Câmpulung şi, de acolo, cu trenul, la Cernăuţi. Ce alta era de făcut?

 

La vederea steagului, a izbucnit publicul adunat spontan – din incidentul plecării tineilor – în faţa Palatului Comunal în frenetice strigăte de „Trăiască!”, care strigăte au ţinut întreaga cale, prin Vatra Dornei, şi s-au reînceput în Câmpulung. Publicul a salutat, din ferestre şi de pe străzi, cu batiste şi urale entuziaste Tricolorul, care a fost atât de grav insultat de incalificabilul Wolfarth.

 

Vatra Dornei şi Câmpulungul sunt oraşe româneşti, în o ţară românească, nimic mai firesc, deci, decât ca publicul românesc să salute steagul românesc al unei societăţi româneşti, insultat de anti-românescul Wolfarth! Adevărat, dar s-au aflat patrusprezece evrei, în Vatra Dornei, care au depus, la căpitănia din Câmpulung, că purtarea tinerilor noştri şi a publicului românesc a indignat întreaga populaţiune (!) şi au comentat sistem „Gewalt” (violență) uralele entusiaste, în fel şi chip. Unul a auzit strigându-se „Trăiască România!”, altul „Jos Germania!” și câte şi mai câte”[1].

 

 

[1] Tribuna Poporului, Nr. 204, Anul II, Arad, joi 29 octombrie (10 noiembrie) 1898, pp. 994, 995


Pagina 21 din 128« Prima...10...1920212223...304050...Ultima »