Silvicultura şi industria silvică, de E. Guzman (IV)

3). Instituțiunile silvice de instrucţiune, experimente şi asociaţiuni; statistică.

Personalul de pază şi cel tehnic inferior se compune, în partea sa princi­pală, din organe indigene. Suma totală a acestor funcţionari inferiori se urcă, în prezent, cam la 900, din care 237 sunt în serviciul fondului şi pădurilor statului, situate lângă Franzthal. Statul e, prin ur­mare, considerabil.

Ţara însă nu dispunea de nici un in­stitut de specialitate; iar la şcoala secun­dară de agricultură din Cernăuţi silvi­cultura se preda numai în mod enciclo­pedic. Spre a ridica nivelul cultural al or­ganelor acestei clase de serviciu, iar, pe de altă parte, spre a le oferi indigenilor mai lesne ocaziunea de a putea reflecta totdeauna la astfel de posturi, adminis­traţiunea pădurilor fondului religionar gr.-or. din Bucovina a în­drumat, în anul 1887, crearea unui curs de instrucţiune pentru pădurari. El s-a predat, întâi, la Frătăuţi, de la anul 1888 încoace însă la Franzthal.

Durata, la început fixată la 8 săptămâni, s-a mărit succesiv; în prezent, ea ţine 10 luni. Prin aceasta, s-a creat tranziţia spre şcoala pentru brigadieri silvici, cu durată de 11 luni, precum există astfel de instituţiuni în provinciile apusene. După planul de instrucţiune al acestora din urmă, materia de instrucţiune se extinde asupra repetiţiunii şi lărgirii in­strucţiunii elementare, apoi, cu privire la ţinta învăţământului, asupra celor mai necesare cunoștinţe din obiectele speciale. Cu instrucţiunea teoretică stă în conexiune şi cea practică.

Planul de instrucţiune este aprobat de ministerul de agricultură. Un „Ma­nual de instrucţiune pentru cur­sul de pădurari”, compus de consilierul silvic superior Krutter și tipărit la 1894, pe cheltuiala direcţiunii bunurilor, le înlesneşte şcolarilor a urma mai uşor cursurile şi a se dezvolta, mai târziu, sin­guri. Manualul ţine cont, mai cu seamă, de referinţele ţării.

Institutul dispune de un edificiu anu­mit, care, în prezent (1898), e în stadiu de reconstrucţie. El a fost frecventat, de la 1887, până inclusiv în 1898, de 93 elevi. Aceştia se recrutau mai ales din organe silvice, care se află deja în serviciul administraţiunii pă­durilor fondului; spre acest scop, li s-au acordat anumite indemnizaţiuni de studiu.

La dezvoltarea instituţiunii silvice de experimentaţie, înfiinţată la 1873, participă și Bucovina. Şi ea are obligaţiunea de a se ocupa, cu tot adinsul, de economia silvică și de a contribui la dezvoltarea știinţelor ei. Astfel, s-au făcut, de la 1890, încoace, parte s-au și terminat, pe la administraţiunile silvice și domeniale, fel de fel de experimente, precum: curăţiri, lămuriri, creștere și cultură, apoi încercări pentru alcătuirea tablourilor de cifre de formă și tablourile de masă.

La 1888, s-a înfiinţat, în Bucovina, staţiunea de experimente sil­vice. Ea contează, încurajată fiind prin exemplul premergător al administraţiunii pădurilor statului și fondului, pentru vii­tor și la participarea celorlalţi proprietari mari din provincii. Provincia aceasta s-a împărţit – co­respunzător celor 8 zone, schiţate în par­tea a II-a – în trei teritorii silvice de experimentaţie.

*

Tratamentele silvice, odinioară atât de extensive, lipsa unui număr suficient de funcţionari cu cunoștinţe silvico-tehnice și referinţele de comunicaţiune, pe acel timp, de tot nefavorabile, făcură, ca viaţa de asociaţiune să se dezvolte aicea mai târziu decât în alte locuri.

Dar, prin măsurile re-organizatorice, luate în resortul administraţiunii fondului religionar și în cel al administraţiunii politice a pădurilor, s-au adus în ţară, mai ales de la anul 1870, încoace, un număr mai mare de silvicultori cu studii. Acest factor a adus schimbarea. Mai mult decât în alte țări, trebuia să simtă silvicultorii din provincia extremului răsărit al Austriei necesitatea de a se alătura mai strâns unul de altul. Asociaţiunea silvică a imperiului, sub a cărei drapel au a se strânge în frăţească unire, li s-ar șede mai ales lor foarte bine, nu poate transmite încoace decât numai foarte rar membrii săi, împrăştiaţi peste întreaga monarhie austriacă.

Iată cauza din care s-au luat, la 1882, măsuri pentru înfiinţarea unei secţiuni silvice de sine stătătoare a asociaţiunii pentru cultura țării în Bucovina. Acesteia i s-au ataşat, în afară de orga­nele silvice ale statului, fondului și altele, încă şi mulţi proprietari de păduri, mai ales cei mai însemnaţi dintre aceştia, precum și impiegaţii lor silvici. Ea întru­neşte, prin urmare, cercurile de interese silvice. În anul 1898, numărul membrilor este de 120; la mai mulţi nici că ne pu­tem aştepta, azi, în mica ţărişoară.

Secţiunea ţine, aproape în fiecare an, în diferite părţi ale ţării, adunări, publică rapoartele sale, își dă părerea în chestiuni silvice, caută, prin urmare, a corespunde pe deplin chemării sale. Ea nu putu să treacă cu vederea şi jubileul de domnie a prea gloriosului nostru împărat, fără a crea, în amintirea acestuia, un monument comemorativ du­rabil. Astfel, s-a fondat, prin concluzia adunării generale, un premiu jubiliar pentru reîmpopularea pădurii, pă­şind astfel pe cel mai frumos şi folositor teren de activitate al chemării silvice.

Conform stipulațiunilor de fondare, premiul acesta se va distribui în fiecare an, începând de la 1898, acelor proprietari mici de păduri, care vor executa împădu­riri bine reuşite. Premiul acesta este menit numai pentru proprietarii mici.

Deie Domnul ca acest pas să trezească, în cercul proprietarilor de păduri, care totdeauna a fost mai greu accesibil ten­dinţelor silvice, o participare mai activă, dând astfel, pe solul patriei, naștere la mii și mii de noi vlăstari; atunci va fi realizat dublul scop al modestului act oma­gial, pe care îl aduc bărbaţii breslei sil­vice augustului lor scutitor.

*

Deja de la anul 1850, încoace, se cul­tivă în Bucovina și terenul statisticii silvice. Camera de comerț și industrii, înființată pe acel timp – 1850 – a adunat multe date preţioase.

O activitate mai intensivă începu apoi a se desfăşura pe la anii ’70, în care organele administraţiunilor pădurilor statului şi fondului, precum și ale domeniilor, iar mai pe urmă și cele ale administraţiunii silvico-politice, au fost însărcinate cu adu­narea de felurite date statistico-forestiere. Rezultatele acestei activităţi au fost pu­blicate în „Rapoartele de activitate”, precum şi in „Anualul statistic” al ministerului de agricultură, pre­cum şi in „Anualul administraţiu­nii bunurilor statului şi fondului”.

IV). Amenajarea silvică.

Dacă luăm noţiunea amenajării în sensul cel mai larg al cuvântului, pri­mele începuturi ale acestor feluri de măsuri economice pentru Bucovina şi îndeosebi pentru proprietatea silvică a sta­tului şi fondului religionar s-ar pute urmări până în primii ani de după anexarea acestei ţări la Austria. Căci, deja în anul 1786, şi anume de la 7 Februarie, până la finea lui Aprilie, forestierul „învăţat” Florian Müntzger, amintit la primul capitol şi angajat pen­tru Iacobeni, a împărţit pădurile de acolo în parchete, şi aceasta pentru a face capăt exploatării cu totul neregulate şi dăunătoare de pe atunci.

De asemenea, s-au amintit şi stă­ruinţele făcute, pe la finea secolului al 18-lea, de administraţiunea bunurilor sta­tului, cu scop de a deschide în exploatarea pădurilor o cale mai regulată. Lor sunt a se mulţumi ridicările în plan, începute pe moşia Rădăuţi, la 1792, şi un proiect de măsurătoare a moşiei Coţman, din anul 1807, precum şi alte lucrări cartografice.

În anul 1816, s-a început o „chartare silvică” generală, terminându-se la  1818. Amenajamentele făcute pe acest timp sunt bazate pe principiile „diviziunii în parchete”. Coordonând, după configuraţia tere­nului, ocoalele silvice într-olaltă ca părţi principale, aceste amenajamente dau primul impuls la formarea de serii şi afectaţii. Chiar în apropierea capitalei, desfa­cerea produselor silvice nu era însă, pe atunci, foarte mare. Astfel, suprafeţele parchetelor anuale şi chiar amenajamentele ca atari întreceau timpul fixat. Acestea din urmă nu se foloseau mai mult decât vreo câţiva ani, ca directive de economie.

În de comun pare a fi sosit acum o stagnare mai lungă în chestia amena­jării. Amenajamentele care se mai află, din deceniile mai apropiate – de exemplu amenajamentul din 1848, al ocolului silvic Crasna”, cel din 1852, al districtului silvic su­perior Cernăuţi – sunt făcute la înce­putul epocii semi-secundare, care formează subiectul propriu-zis al dizertaţiunii noastre. Aceste amenajamente sunt atât în partea lor geodezică, precum şi în cea de taxare, lucrate cu o minuţiozitate mai mare decât cele de dinainte. Ele pot fi considerata ca amenajamente făcute după o metodă mai simplă, după metoda pe întindere, ceea ce e, fără îndoială, un progres. Ceea ce lipsea, însă, era continuarea şi dezvoltarea amenajamentelor, un neajuns cu desăvârşire propriu acelor regulări mai vechi de venituri, pe care-l aflăm adesea şi în alte părţi.

La 1856, fu emisă cunoscuta instrucţi­une de măsurarea, taxarea şi amenajarea pădurilor imperiului; cu toate aceste însă nu începu a se desfăşura vreo activitate mai intensivă pe terenul nostru de lu­crare. Din cauza desfiinţării servituţilor, ce începu a-şi face cale, timpurile viitoare nu permiteau şi nici nu ofereau ocaziune a se ocupă de chestia amenajării. Lipsind, pe atunci, orice ocaziune de desfacere ori venit, nu era nici un motiv a face amenajamente în pădurile întinse de munte. O excepţie, demnă de laudă, face numai noul amenajament al ocolului Coţman, făcut la 1866 şi 1867. Lucrat în partea sa geodezică cu o exactitate exemplară, bazat, în cea de taxare, pe numărarea tuturor arborilor şi, în parte, pe metoda pieţelor de încer­care, şi prevăzut cu un tablou propriu de venituri locale, acest amenajament, făcut după metoda laxei camerale, reprezintă o prestaţiune remarcabilă.

Din nou se făcu o pauză. Ea dură până la anul 1875, când fu executată reorganizarea administraţiunii bunurilor fondului. Încă în toamna anului numit, 1875, s-a înfiinţat, la direcţiunea fondului, după modelul creat la anul 1873 pentru celelalte păduri ale statului şi fondurilor, o secţie proprie de amenajare. Aceasta desfăşură o activitate ne­obosită.

Anul 1875 înseamnă, prin urmare, cel mai important punct de tranziţie în istoria amenajării din Bucovina. „În mersul dezvoltării lucrărilor de amenajare, exoperate de atunci pe moşiile fondului roligionar” – astfel citim în tratatul „Administraţiunea şi eco­nomia în pădurile fondului religionar gr.-or. al Bucovinei” – „se ridică în relief , cu conturi precise, trei perioade principale: Prima cuprinde răstimpul de la 1876, până la 1883, la finea căreia a fost emisă o instrucţiune specială de amenajare pentru pădurile din Carpaţi; a doua perioadă, care durează până la 1890, decurge sub influenţa acestei norme şi are drept urmare o aplicare ameliorată a acesteia; a treilea expiră cu finea anului curent[1] şi reprezintă trecerea la formele mai fine de amenajare.

În prima perioadă au fost amenajate mai multe ocoale silvice, în total 116.690 ha (în medie anuală 14.576 ha), parte „defini­tiv”, adică cu deplina aplicare a prescripţiunilor geodezice şi de taxare, fixate prin instrucţiunea de executarea amenajărilor, parte au fost supuse unei cercetări generale, înzestrându-se, cu ajutorul hărţilor geografice militare, cu amenajamente „provizorii”. Prin aceasta s-a creat, aproape pentru jumătatea pădurilor fondului şi statului, baza gestiunii silvice. Se înţelege de la sine că în prima linie au fost luate în vedere pădurile mai preţioase, care aduceau un oareşicare venit.

Spre a face procedeul prescris în in­strucţiunea de delimitarea, măsurarea şi amenajarea pădurilor statului – calculat mai ales pentru o economia mai intensivă a apusului – pentru pădurile Carpaţilor, încă puţin complicat şi costisitor, s-au sim­plificat, pentru perioada a doua, în mod considerabil atât ceea ce priveşte măsurătoarea, cât şi estimarea masivului păduros, precum şi calculul veniturilor.

Un prescript, emis special în acest sens, regulează lucrurile de amenajare. Astfel a succes a înzestra, până la finea perioadei a doua, adică de la 1881-1890, toate pădurile proprietăţii statului şi fondului religionar cu amenajamente definitive sau provizorii sau cel puţin cu planuri de economie, bazate pe cercetări generale. Efectivul total, în această perioadă, se urcă la 169.076 ha (în medie anuală 24.153 ha). În aceiaşi măsură, în care progresa, încă de la începutul perioadei a treia, continuu dezvoltarea economiei, înain­tează în mers regulat şi lucrările de ame­najare.

Partea geodezicii se bazează pe triangulaţiuni proprii, abandonate în periodul a II-a. Estimările masivelor se fac cu mai mare exactitate. Pe scurt, procedeul devine din ce în ce mai exact şi se apropie tot mai mult de modul de amenajare prescris pentru pădurile statului şi ale fondurilor din apus. În această perioadă, care durează de la 1891, până în prezent, s-au făcut deja, până la finea anului 1898, mai multe amenajamente noi definitive şi provizorii, lucrate în parte pe baze mai largi, pre­cum şi reviziuni, măsurări şi delimitări. În total, a fost amenajată o suprafaţă de l54.068 ha (în medie anuală 19.258 ha).

Conform celor expuse, şi în legătură cu alte lucrări mai mari de măsurări activitatea aceasta, desfăşurată pe terenul amenajării şi a ridicării în plan, va tre­buie considerată ca o prestaţiune deo­sebită, şi aceasta mai ales dacă luăm în privire diversele obstacole, pe care le întâmpinăm în pădurile seculare atât de întinse. Asemenea e, în comparaţie cu dece­niile trecute şi cu timpul înainte de 1848, incontestabil un progres extraordinar, deşi, pe de altă parte, spre a nu fi injuşti, nu putem tăgădui cât de mult mai mari au fost, pe acele timpuri, obstacolele cu care aveau a lupta aceste tendinţe.

Faţă de cele spuse mai înainte, rela­tiv la amenajamentele mai vechi, amena­jamentele timpului mai recent, de la anii ’70 încoace, sunt bazele adevărate şi durabile de exploatare, întrucât împrejurările schimbate sau vederile mai sănă­toase nu reclamă o schimbare sau ameliorare a prescripţiunilor existente de amenajare. Asemenea, se poartă acuma grijă de continuarea şi perfecţionarea amenajamentelor. Aceasta se face prin revizuiri, regulat repetate. Apoi, prin ţinerea de registre comemorative şi de econo­mie, precum şi de alte registre, care fixează rezultatele singuraticilor ani şi perioadelor de economie, oferind astfel, pentru viitor, îndegetări valoroase. Şi în provincia noastră nu sunt azi amenajamentele mai mult literă moartă, ci formează o parte constitutiva în eco­nomie.

După tratamente, amenajarea pă­durilor statului şi fondului dispune:

Pentru tratamentul co­drului cu tăieri rase – revoluţii de 80 ani – din pădurile de câmp, şi unele părţi din cele de munte o su­prafaţa de: 2.811 ha.

Pentru tratamentul co­drului cu tăieri rase – re­voluţii de 100 ani – din pădurile de câmp, o supra­faţă de: 22.446 ha.

Pentru tratamentul co­drului cu tăieri rase – revoluţii de 120 ani – cea mai mare parte din pădurile de munte şi podgorii, o supra­faţă de: 207.638 ha.

Pentru tratamentul gră­dinăritului părţii de păduri de protecţie, o suprafaţă de: 263 ha.

Pentru tratamentul crângului simplu, o supra­faţă de: 456 ha.

Total: 233.634 ha.

E de prisos a remarca că, în pădu­rile seculare, compuse din masive foarte bătrâne, fatica etate de utilizare e cu mult mai înaintată, decât cea fixată prin revoluţie. Pe de altă parte, devine, în pădurile de câmp, unde, în ultimul deceniu, fu stejarul cu deosebire considerat, perioada de re­voluţie pentru acest arbore, în mod corespunzător mai lungă, va trebui însă redus pentru fag şi brad, care provin în ames­tec cu stejarul. Mai departe, s-a remarcat, deja, că, precum s-a întâmplat aceasta în pădurile de câmp, tot astfel ar fi recomandabil ca şi în pădurile de munte să se aplice, în locul tăierilor rase, grădinăritul în parchete concentrate. Cauze însă im­perative nu există pentru acest procedeu. Din cauza aceasta, nu încape nici o îndoială că, de considerăm totalitatea împre­jurărilor predominante, aplicarea unui tra­tament mai simplu, în întinsele păduri de munte, a fost un expedient de neapă­rată lipsă. Contingentul etăţii lor ne arata un excedent extraordinar de mare de masiv bătrân. Astfel, conţin masivele de peste 100 ani bătrâne, din pădurile de munte şi podgorii, care sunt în cazul acesta singure decisive şi care aparţin codrului cu o revoluţie de l20 ani, 116.592 ha, faţă de o suprafaţă normală de 33.221 ha, deci cu 83.371 ha mai mult. Aceasta ne documentează numitul tratat, de repetate ori, aice întrebuinţat: „Administraţia şi economia în pădurile fondului religionar”.

Până la începutul anilor ’80, în care începură a se face, pentru prima dată, utilizări mai intensive, excedentele de ar­bori bătrâni era şi mai mare. Aceşti arbori bătrâni sunt, de obicei. fără nici o creştere sau sporire a masei lemnoase. Tabloul pădurii se completează prin creşterea indivizilor tineri şi prin pieirea celor bătrâni. Era deci de cea mai actuală necesi­tate a introduce, posibil cât mai în graba, în locul acestor arbori bătrâni, care nu aduc nici o dobândă din capitalul pădurii, ma­sive tinere, cu o creştere viguroasă, şi aceasta cu atât mai mult în economia unui fond care are să împlinească, conform misiunii sale, o mare chemare şi la adresa căruia se fac pretenţiuni tot mai mari.

Utilizările care se fixează, mai ales sub împrejurările date, mai sigur după suprafaţă, se făceau, prin urmare, în pri­mele perioade cu tăieri anticipate. Acestea ajung, în linie descendentă, cu încetul, mărimea suprafeţei normale. Spre a putea utiliza mai târziu, spre finea revoluţiunii, de asemenea suprafeţe aproximativ nor­male, s-a luat în vedere tăierea masivelor regenerate la începutul revoluţiunii (aşa numitele dispoziţiuni duble).

Limita permisă, în care au a se face tăierile anticipate, este prescrisă mai ales după următoarele trei consideraţiuni: că 1). regenerarea, prin urmare mersul culturii, trebuie să ţină paşi egali cu înain­tarea exploatării, aşadar existenţa pădurii trebuie se fie absolut asigurată; 2). preţurile realizate trebuie să fie cores­punzătoare, şi ca nu cumva eventualele urcări de preţuri să întreacă încă pierde­rile creşterii în efectul final al valorii; 3). în fine, o întrerupere în exploatarea con­tinuă să nu aibă consecinţe grave.

Ţinând cont de aceste împrejurări, se determină, de la 1890, încoace, mărimea suprafeţei de exploatare în următo­rul mod:

În perioada I, de 20 ani, se pune în exploatare o suprafaţa de 1,5 ori mai mare, de cum e „unitatea suprafeţei normale” (câteodată, în deceniul prim, 1,6 ori, şi în deceniul al doilea II-lea, 1,4 ori), în perioada a II-a, de 20 ani, de 1,3 ori, iar în a III-a, de 1,2 ori mai mare, şi de aicea, mai departe, se exploatează „unitatea suprafeţei  normale”. Utilizarea principală pentru de­ceniile curente e proiectată de fapt cu 3.008 ha anual. În suma aceasta sunt însă conţinute aproximativ 350 ha goluri şi arbori tineri, amestecaţi cu rămăşiţe de arbori bătrâni. Suprafaţa normală de exploatare ar conţinea, considerând perioadele de rege­nerare, 2.031 ha. Totalul exploatării era pro­iectat, dacă subsumăm si produsele inter­mediare (tăieri de ameliorare) în media celor 3 ani (1896-1898) cu l.269.000 mc (exploatarea proiectată); în acest caz, s-a luat în vedere numai materialul întru adevăr utilizabil, aşadar lemnul de foc numai în parte.

[NOTĂ: trec peste capitolele care conţin doar date silvice tehnice, nu şi mărturii despre trecutul Bucovinei].

Voim acuma să vorbim despre stabilimentele de scoaterea şi trans­portul lemnului. Urmând dezvoltării istorice, vom începe cu transportul pe apă.

Deja în primul capitol din expunerile noastre, relative la referinţele silvice, am menţionat că plutăria se făcea deja de mult pe Bistriţa aurie, pe Siret şi Ceremuş si că acest din urmă fluviu a fost anume spre acest scop regulat, pe la ţinea secolului trecut şi la începutul se­colului nostru. Acestea formează, dacă exceptăm Ceremuşul, încă şi cursul mijlociu şi cel inferior al Prutului, în care se revărsa acela, încă şi cele 3 regiuni princi­pale de plutărie.

Cale întru adevăr bună de plută poate fi, cu drept cuvânt, considerată numai Bistriţa. Ea întruneşte, în această privinţă, în cel mai perfect mod toate avantajele unei atari căi, atât în ce priveşte panta, cât şi malurile şi celelalte condiţiuni. Administraţia pădurilor statului şi fondului i-a dat, prin urmare, acestui mij­loc de comunicaţie necontenit deplină atenţiune şi, primind, în ultimele două de­cenii, concurs din partea societăţii pe acţi­uni de câştigarea şi exploatarea lemnu­lui, odinioară Ch. Götz et Comp., s-a ocupat cu ameliorarea acestei căi de plu­tărie.

Pe teritoriile Ceremuşului şi ale Siretului s-au înfiinţat, de la 1873, încoace, mai multe stăvilare. În prezent există, pe cele 3 teritorii de plutărie mai sus amintite, în total 29 stăvilare principale şi secundare, lucrate din piatră, şi 3 stavile pentru prinsul lem­nului. Valoarea tuturor acestor stăvilare, in­clusiv cu regulările făcute, se poate eva­lua cam cu 7.700.000 florini. Lungimea totală a căilor de plutărit, care sunt întreţinute şi de care se face uz, e actualmente  de 351 km.

Pe teritoriul Bistriţei e obişnuit, mai mult sau mai puţin, exclusiv transportul cu plute legate, pe cel al Ceremuşului şi Prutului, în parte acesta, se trans­portă lemnele nelegate; pe teritoriul Siretului însă e uzată mai că numai metoda din urmă. Aproximativ, se duc pe an, în plute, cam la 320.000 mc ferestrăietură şi lemn lung. După cele spuse se vede că transportul pe apă e încă de o importanţă destul de considerabilă. În ultimii 10-20 ani, acesta însă a scăzut tot mai mult faţă de transportul pe uscat.

Diverse sunt cauzele care au contribuit la această nesiguranţă, dificultăţile şi pro­cedeul complicat al transportului pe apă în sine luate, şi anume mai ales din mo­tivul că numai puţine cursuri fluviale întrunesc, în realitate, toate condiţiunile cerute de plutărie; închiderea frontierei către România, de la 1886, încoace, mai ales însă progresul extraordinar ce l-a fă­cut transportul pe uscat, începând cu în­fiinţarea liniei ferate Lemberg-Cernăuţi-Iaşi, pusă la 1867 în circulaţie, şi finind cu căile ferate locale, create, de atunci, încoace, şi promovate în modul cel mal decisiv de administraţiunea pădurilor sta­tului şi fondului religionar, care, mai ales de la jumătatea anilor ’80, încoace, a desfăşurat, în privinţa înfiinţării şi promovării mij­loacelor de transport, o activitate perpetuă.

Am ajuns, deci, la transportul pe uscat. Scoaterea lemnului din parchete se face, în pădurile de câmp şi cele de co­line, aproape exclusiv pe drumuri şi şo­sele; în pădurile de munte, însă, se adună lemnul astfel că i se dă drumul, în direcţia pantei coastelor, până în vale, apoi se lasă pe poteci, făcute în pământ şi pe uluce de lemn sau pe drumuri de tot primitive, până în valea principală, iar de aice se aduce pe drumuri, şosele şi, adese, pe căi de vagonete.

Pe terenul construirii de şosele s-a tăcut, pentru provincia noastră, foarte mult, de la anexarea ei la monarhia austriacă; încă la 1871 nu exista în ţară nici o şo­sea practicabilă. Prima cale corespunzătoare, aşa numita şosea militară a Vicovului, a fost făcută, de la 1786, până la 1809; însă deja în anul 1860 conţinea reţeaua drumurilor care serveau comuni­caţiunii publice şi care aflară, pe la mij­locul secolului, o esenţială lărgire, o lun­gime totală de 1.683 km, care crescu, până la 1895, la 4.058 km.

Deşi aceste căi principale, districtuale şi comunale, care erau parte bine, în unele cazuri chiar perfect, nu rareori însă într-o stare foarte rea întreţinute, au fost de mare importanţă şi pentru desfacerea produselor silvice, ele totuşi, în cazurile cele mai multe, nu mijloceau o joncţiune directă cu vastele teritorii silvice din ţară. Multe teritorii silvice din părţile apusene şi meridionale ale ţării, însă şi însemnate suprafeţe de păduri, de prin celelalte părţi, rămaseră cu totul neatinse de comunicaţia publică, excluse fiind chiar complet de orice contact cu lumea din afară. În această privinţă interveni cu suc­ces administraţia pădurilor fondului religionar, făcând parte însăşi drumuri care pot fi întrebuinţate şi ca căi de vagonete, iar pe de altă parte, îndrumând, prin contracte de exploatare, încheiate cu mai mulţi antreprenori mari, facerea de căi considerabile de vagonete. Comunicaţiunile aceste din urmă pot fi întrebuin­ţate, dacă cumva s-ar sista căile de va­gonete, în mai multe privinţe, ca drumuri sau şosele.

Prima lucrare mai mare de şo­sele s-a făcut la 1888, în pădurea fondu­lui religionar din Revna. Aceasta s-a făcut în urma zelului măiestrului silvic Iulius Krutter, actualul consilier aulic, care a căutat întotdeauna a deschide pădurile fondului şi a fost, fără întrerupere, activ şi pe celelalte terenuri. Inclusiv drumurile care s-au făcut în Revna, de atunci, încoace, cuprind drumurile de pădure de acolo, făcute după un proiect general, cu o lun­gime totală de 1l,5 km, cheltuielile s-au urcat la 33,000 florini (sumă rotundă). Ce urmări binefăcătoare are facerea acestor drumuri, pentru venitul din pădurea numită, re­zultă clar din urcarea preţurilor lemnului.

Alte lucrări mai mari de drumuri, de pe teritoriul pădurilor fondului şi statu­lui, parte deja finalitate, parte în stadiu de executare, şi dintre care unele se pot întrebuinţa, în acelaşi timp, ca căi de va­gonete, sunt următoarele:

Drumul, care leagă halta Păltinoasa a căii ferate şi se întinde până la trecătoarea văii Izvorului, în valea (l,7 km) Moldovei, cu un pod peste Moldova, de o lungime de 219 m şi linia care se ramifică spre valea Izvorului (1,8 km), precum şi spre Poiana-Izvorului (9,2 km), drumul din valea Suhăi şi a Ostrei (18 km), cel din valea Suceviţei (7 km) etc.

Cele două drumuri, amintite mai la urmă, sunt, în urma unei convenţiuni cu ţara, declarate ca drumuri distric­tuale. La ambele se fac, în acelaşi timp, pe cheltuiala fondului religionar şi pe o scară mai întinsă, regulări ale învecinatelor cursuri de apă ale pâraielor Suha şi Ostra, precum şi al Suceviţei, regulări pe care le reclamă atât interesul public, precum şi mai ales acel al comunelor şi pro­prietarilor hotarnici.

Căile de vagonete, amintite mai sus şi făcute de cumpărătorii de lemne, pe teritoriul fondului religionar, în valea Putnei, Brodinei, Moldoviţei şi în multe alte locuri, au o lungime de 73,6 km, dintre care, pe 32 km, se face mişcarea prin locomotive şi pe 41,6 km, prin cai. Referinţele în care se află panta celor mai multe văi din ţară sunt extraordinar de favorabile pentru înfiinţarea de căi de vagonete, înlesnind facerea acestor căi cu pante maximale de 30-35 %. Dificultăţi mai mari oferă, adeseori, asigurarea contra inundaţiunilor.

Spaţiul dintre şinele acestor in­stalări existente s-a ales, până acum, de obicei cu 80-100 cm, în viitor se va fixa însă cu 76 cm, o măsură azi în Austria general întrebuinţată. Toate instalările mai noi posedă şine de fier. Facerea acestor feluri de instalaţiuni, de către firmele care cumpărau lemne, s-a arătat, în multe cazuri, ca prejudicioasă, deoarece grija lor, lucru uşor de înţeles, nu tindea la o executare solidă, ci mai mult la una ieftină: o chestie de mare im­portanţă, ducă luăm în vedere veşnica periclitare prin apele torenţiale. Din cauza aceasta, a luat adminis­traţia pădurilor fondului înfiinţarea aces­tor căi de vagonete, din ce în ce mai mult, în regie, între altele se pun pe drumul din valea Suhăi şi Ostrei, în acelaşi timp, şi şine pentru o cale de va­gonete, care se va ramifica în văile late­rale. Mai departe, e de la anii l897 şi 1898 în lucrare o cale de vagonete spre Dra­goşa (7 km), Ciumărna (8,6 km) şi Argel (7 km)[2].

Ca pe una dintre cele mai însemnate mij­loace de transport voim, aici, să înregistrăm, mai de aproape, acele instalaţiuni care sunt în lucrare, de la anul 1895, sub con­ducerea administraţiei pădurilor fondului în valea Suhăi. Proiectul acesta a fost făcut de măiestrul silvic Iosif Opletal, care a făcut şi executat, asemenea, şi alte proiecte de acestea, cu o exactitate minuţioasă.

Din valea aceasta, care cuprinde 34.700 ha, sunt 24.880 ha, mai ales teren păduros, proprietatea fondului religionar. Venitul de material, care actualmente se poate evalua cu circa 70 000 mc, a fost, mai înainte, scos de-a lungul albiei nere­gulate a râului, căreia trebuia să-i urmeze şi comunicaţia publică. Administraţia pădurilor fondului începu a continua facerea şoselei sus amintite, care e de 18 km de lungă şi care, ramificându-se de la şoseaua principală din Frasin pe Moldovă, duce peste Stulpicani, la Ostra. Ea reprezenta linia principală de transport pentru numita vale. Totodată, au fost puse şi şine pentru o cale de vagonete, mişcate prin forţa vaporului. Aceasta din urmă va fi cu 8,8 km prelun­gită în valea principală. Ramificaţii duc în valea Gemenei, Muncelului şi Boto­şanului, de o lungime totală de 15 km. Afară de aceasta, stă în legătură şi un drum de pădure, de o lungime de 6 km, care duce în valea Brăneşti. Sta­ţiunea Frasin a căii de vagonete e legată cu stabilimentul nou, pe care-l vom descrie mai pe urmă.  O pereche de şine leagă ambele cu staţiunea căii ferate locale. Astfel se pot preda pro­dusele silvice etc., din valea Suhăi, ne­mijlocit comunicaţiei mari.

Raporturile de direcţiune şi pante sunt, la căile de vagonete, deosebit de fa­vorabile. Radiul „minimal” e de 80 m, panta cea mai mare, de pe linia principală, e de 33,2 la mie pe liniile laterale, întrucât acestea sunt deja făcute, 41,8 la mie. Pante contrare nu se află de loc. Raporturi egale sau cel puţin similare sunt în vigoare şi pentru traseele şoselelor şi drumurilor. Cheltuielile totale de instalare, inclu­siv mijloacele de circulaţie, sunt preli­minate la 606.000 florini.

Prin înfiinţarea acestor drumuri şi căi de vagonete, inaugura administraţia pădurilor fondului religionar facerea celor mai necesare linii principale, care au sco­pul de a lega liniile mai mari de comu­nicaţie cu teritoriile silvice nestrăbătute şi depărtate de acestea. Pe deplin ocupată cu aceste lucrări, administraţia numită nu dispunea, până în anii din urmă, de timpul inevitabil ne­cesar pentru a face drumuri de pădure, în înţelesul strict al cuvântului, drumuri atât de necesare pentru deschiderea văilor mai mici şi a coastelor, de multe ori foarte întinse. Alegerea precaută a traseului, reclamată şi în cazul acesta, a făcut să se evite orice precipitare.

Ceea ce s-a făcut pentru astfel de drumuri, de către antreprenori, nu poate fi considerat ca model, ceea ce se poate uşor explica şi în cazul acesta. Mai toate dru­murile făcute de antreprenori au fost în­fiinţate prin o risipă extraordinară de lemn, şi aceasta numai pentru trebuinţa momen­tană, prin urmare fără a promite o durată, precum şi, în general, mai mult sau mai puţin greşite în privinţa traseului. Însă şi pe acest teren e administraţia pădurilor fondului pe cale de a îndruma ame­liorări, având în vedere facerea acestor feluri de drumuri de pădure chiar pentru anul l898. Astfel, va succede a delătura, cu încetul, modul de până acuma de construire a dru­murilor mai simple de pădure şi a evita, în multe cazuri, facerea de uluce, consu­matoare de mult lemn, deschizând totodată, pentru totdeauna, vastele teritorii sil­vice din ţară.

Dintre instalaţiunile de transport de felul din urmă ne oferă o icoană fidelă proiectul de drumuri pentru seria Solca, situată în ocolul Solca. Pădurile din scria numită posedă, până acum, numai puţine drumuri mai vechi, care însă sunt rău făcute şi care duc mai că exclusiv spre comuna Arbore. Ele stau, cei drept, în legătură si cu şoseaua principală Rădăuţi-Marginea-Solca, sunt însă, din causa pantelor contrare, ne-apte pentru scoaterea lemnului. Deoarece în Solca si Suceviţa se află mai multe fierăstraie, se intenţionează a elibera şi acestora, într-un mod cât se poate de corespunzător scopului, lemnul necesar de lucru.

Pentru aceste drumuri sunt luate în vedere pante de 5-10 % în medie. Pentru celelalte părţi de păduri se fac 2 drumuri principale, proiectate, care însă sunt mai că orizontale (circa 0,5-1,0 %), care să facă posibil transportul lemnului atât spre Solca, cât şi, pe de altă parte, spre Suceviţa şi Marginea. Drumurile mai vechi, care, în parte, sunt mai bine făcute, vor mijloci şi mai departe transportul lemnului spre Arbore şi spre regiunile din apropiere, sărmane, ca şi comuna aceasta, de lemne. Astfel corespund instalaţiunile de transport din pădurile amintite ale fondului religionar întru adevăr tuturor cerinţelor care li se impun în privinţa di­recţiunii de comunicaţie.

Aci sunt, deocamdată, luate în vedere mai cu seamă drumuri de iarnă ne-prunduite; drumuri de vară numai pentru unele părţi mai însemnate. Drumurile vor fi de 2-3 m late şi vor avea, la oarecare distanţe, şi drumuri de abătut pentru carele cele goale. Astfel va fi posibil a face, cu cheltuieli relativ mici, o reţea de drumuri foarte deasă, care va destinde pădurile într-un mod mai larg şi va în­lesni şi introducerea de forme mai regulate şi, în fine, în economia silvică. Cheltuielile aceste vor fi, conform referinţelor, de aproximativ 300, până la 2.090 florini de un kilometru. Lungimea totală a drumurilor noi e de circa 40 km[3]. Proiectul acesta a reţelei drumurilor de pădure e făcut de autorul acestei dizertaţiuni.

E necesar a mai aminti că, şi în pă­durile particulare şi comunale, a fost chestia scoaterii lemnului promovată, cel puţin în cât priveşte facerea de drumuri de vagonete. Astfel, a fost făcut, la 1870, un drum simplu american, pe care se făcea mişcarea prin cai, fără dubiu primul drum de pădure în Bucovina, pe moşia Berhomet, un al doilea, pe moşia Coşciua. În prezent (1898), se află în circulaţie, în pădurile particulare şi comunale, 18,2 km căi de vagonete, mişcate prin forţa vapo­rului, şi 39,5 km căi de vagonete cu cai, în total, deci, 57,7 km.

Pe drumurile din urmă se transportă, actualmente, din pădurile comunale şi par­ticulare, pe an 120.000 mc (cifră rotundă), pe căile de vagonete amintite mai sus şi făcute pe teritoriul pădurilor fondului, se aduc, din acestea din urmă, cam la 300.000 mc, în total, deci, cam la 420.000 mc material, cea mai mare parte însă lemn de lucru. Distanţi medie de transport e de aproximativ 5-15 km.

Ca drumuri silvice mai pot fi consi­derate şi căile ferate secundare Ruşii Moldoviţei-Vama, făcută cu traseu normal (20 km) şi cheltuieli de 375.000 florini şi Mezebrody-Berhomet (9,1 km), cu cheltuieli de 80.000 florini, pentru care nu fost întrebuinţate şine vechi şi foarte ieftine.

Primul s-a făcut pentru transportul fierăstrăturilor din Vatra-Moldoviţei, al doilea pentru cel al fierăstrăturii şi lem­nului de foc din pădurile moşiei Berhomet. Ambele căi au trecut, de la 1889, în ex­ploatarea statului.

Transportului lemnului de lucru şi al fierestrăturii fasonate din el, precum şi a lemnului de foc, serveşte atât în interiorul ţării, precum mai ales şi exportului în străinătate, calea ferată, creată la 1847, Lemberg-Cernăuţi-Iaşi, şi reţeaua adăugită ei, în anii ’80 şi ’90, a căilor ferate locale[4].

Căile ferate locale, făcute într-un timp relativ foarte scurt, au izbutit, în modul cel mai eficace, a deschide produselor sil­vice din Bucovina un loc însemnat pe piaţa internaţională. O privire generală asupra activi­tăţii, desfăşurata pe terenul in­stalaţiunilor forestiere de administraţia pădurilor fondului, oferă, pentru perioada de 25 ani, şi anume de la 1871-1898, următorul tablou, în care sunt cuprinse lucrările mai noi mari şi în care sunt, spre completare, in­duse şi clădirile. În tabloul acesta sunt cuprinse, afara de construcţiunile făcute de administraţia pădurilor fondului,numai unele puţine executate de antreprenori, care clădiri au fost, conform stipulaţiunilor respectivelor contracte, deja în proprietatea fondului religionar.

[NOTĂ: urmează, iarăşi, date tehnice, pe care le vom ignora].

VII). Industria silvică. Comerţul şi comunicaţiunea.

Drumuri foarte vechi de comerţ traversau teritoriul Bucovinei, mijlocind şi ele, la rândul lor, comunicaţia între Orient şi Occident. Ele serveau, însă, fiind greu şi des stricate prin numeroasele războaie, în partea cea mai mare comerţului intermediar.

Şi transportul în plute a lemnului de construcţie navală, pe Bistriţa şi Siret, care, precum s-a amintit deja mai sus, să se fi exercitat, înainte de ocuparea Bu­covinei de către Austria, nu putea să fie, lu­cru natural, de cât de o extindere mini­mală. Conform unul prospect, alcătuit în urma prea înaltului ordin, din 16 Septembrie 1786, existau, pe atunci, în Buco­vina 2 fierăstraie, dintre care un fierăstrău cu o pânză, în apropierea Capu Codrului, clădit de Maier Schätz, cu o cheltuială de 287 florini 7 cruceri. El tăia, pe zi, 20 scânduri şi aduse. de la 1 Aprilie, până la ultima zi a lui Octombrie 1786, un venit curat de 334 florini[5]. Dacă acesta este începutul grandi­oasei industrii de cherestea de azi, atunci el a fost, abstrăgând de la relativ stră­lucitul venit curat, destul de modest. Succesiv spori numărul fierăstraielor.

În anul 1834, existau 29 de aceste, la 1851 numărul lor era de 51. Ele erau însă de o construcţie foarte defectuoasă şi, prin urmare, şi puţin expeditivă; chiar în in­teriorul ţării lipsea, nu rareori, fierestrătura necesară, întrucât aceasta nu se fasona cu beschia sau nu se înlocuia prin material cioplit.

În anul 1850, urmase înfiinţarea Camerei de Comerţ şi Industrie în Cernăuţi; ea a participat, de la acest timp, până în prezent, în metoda cea mai activă la dezvoltarea şi perfecţionarea relaţiunilor co­merciale şi industriale în provincia noastră. Însă numeroasele complicaţiuni poli­tice, de la anul 1848, până la jumătatea anilor ’60, atât în interiorul monarhiei, precum şi cu statele învecinate şi cele din Orient, nu erau de natură a crea baza, pe care atari stăruinţe să poată aduce fructe bogate. Abia după încetarea acestei lupte grele şi după trecerea în o epocă de lucrare paşnică şi serioasă, şi după ce, totodată cu calea ferată Lemberg-Cernăuţi, deschisă în anul 18d7, se înfiinţase acea puternică linie de şine, ce-i aduse monarhiei orientale joncţiunea cu porturile Mării Negre, joncţiune prescrisă deja prin linii vechi de comerţ şi executată într-un mod corespunzător exigenţelor tim­pului modern, dând în genere viaţă comu­nicaţiei şi în cea cu occidentul, abia atunci se ridicase comerţul şi comunicaţiunea. Astfel fu înfiinţat acel mijloc expeditiv de transport, prin al cărui ajutor au putut fi validitate şi desfăcute comorile mari silvice din Bu­covina, azi averea cea mai de frunte a ţării, pe pieţele atât de consumatoare ale Orientului, precum şi, în parte, în ţă­rile străine de la miazăzi şi în România. Pe lângă comerţul intermediar, ce încă tot prepondera asupra celorlalte, începu un export considerabil de produse proprii, al cărui progres se vedea din cifrele din ce în ce tot mai mari şi în care lemnul avea rolul principal. Acest proces se dezvoltă, lucru natu­ral, numai încet.

Ce-i drept, la scurt timp după 1868, primi firma Horst şi Pfannenkuhe, prin contract, încheiat pentru mai mulţi ani, exploatarea pădurilor fondului religionar din ocolul silvic Straja. Antrepriza ace­asta trecu, mai pe urmă, în seama Societă­ţii de produse silvice şi agricole, care însă, în anul 1876, trebui să sisteze exploatarea, din cauza  lipsei de capital.

Pentru aceea însă instalase firma Filip et Charles Götz, posterioara Societate acţionară de câştigarea şi fasonarea lemnului, la 1874, în Cernăuţi, un fierăstrău mare cu vapor, ex­celent construit şi echipat cu 10 gatere complete şi alte atenuante. Trebuinţa sa de lemn rotund o acoperea aceasta, ca şi azi încă, cu materia, adusă în plute pe Ceremuş şi Prut. Acesta a fost în Bu­covina primul stabiliment de acest fel, înfiinţat după un stil mare. Primind şi afacerile Societăţii silvice şi agricole, pre­cum şi alte antreprize de exploatare, firma aceasta, care posedă totodată considerabile stabilimente de cherestea cu vapor şi în România, predomina, prin mai mulţi ani, aproape exclusiv piaţa de fierestrătură din Bucovina.

De la mijlocul anilor ’80, încoace, până în prezent, se adăugaseră apoi liniei ferate principale un şir de căi ferate locale. Ele duc, din regiunile cele mai bogate în lemn, adeseori atât de depărtate, la linia principală, precum şi, pe de altă parte, în teritorii sărmane de lemn ale ţării – linia Cernăuţi-Noua-Suliţa – spre frontiera cu Rusia. În partea lor preponderantă, ele servesc transportului de lemne…

Noi am numit, din şirul fabricanţilor mai mari, deja Societatea pe acţiuni de câştigarea şi fasonarea lemnu­lui, mai înainte Philip şi Charles Götz & Comp. Firma numită mai sus, care a emigrat, din Alsacia, în Austria, a înfiinţat, la 1878, fabrica deja numită din Cernăuţi, care a fost, în decursul anilor, mărită şi mai bine întocmită.

Maşina cu vapor, care are 250 forţe de cai, pune în prezent în mişcare 10 ga­tere complete, cu 165, până la 170 pânze, 12 circulare şi două fierăstraie transver­sale, după sistemul american „drug saws”, 2 fierăstraie de geluit şi 2 de scobit. Cele mai multe accesorii, precum şi maşina cu vapor, sunt furnizate de firma G. Topham din Viena, iar maşinile de scobit sunt construcţiuni proprii…

Firma menţionată mai sus luase, la timpul său, asupra-şi şi agendele Societăţii de produse silvice şi agricole, amintite mai sus. Prin decenii, până la anul 1898, avusese ea în arendă fierăstrăul fondului religionar din Falcău, pe care-l mări, conform condiţiunilor fixate prin contract, într-un mod considerabil şi, în anul 1887, introduse, în locul forţei de apă, ceea de vapor. În decursul aceleiaşi perioade avuse aceiaşi firmă în arendă şi ferestraiele de apă din Brodina şi Boul. Aceste trei stabili­mente se afla în valea Sucevei.

Aşijderea, luase firma în arenda fie­răstrăul cu vapor, înfiinţat de baronul George Vasilco pe domeniul său, Berhomet pe Siret, mărindu-l şi pe acesta; stabilimentul acesta e legat, prin o cale ferată normală, cu staţiunea cu ace­laşi nume.

La anul 1886, înfiinţa firma un fierăs­trău nou cu vapor, la Vatra Dornei, care, după ce a căzut, la 1896, jertfă unui incendiu, a fost din nou instalat. Un timp scurt, a fost fierăstrăul din Iacobeni proprietatea ei. În timpul ultim se des­fiinţă acesta şi maşinale se întrebuinţară în altă parte. Mână în mână cu punerea în circu­laţie a fierăstraielor sus numite merse şi încheierea necesară de contracte mari de exploatare. Firma avuse şi scoaterea, şi transportul lemnului în seama ei, ceea ce, până în timpul din urmă, a fost un uz general. Întocmirea fierăstraielor din urmă, îndeosebi a celor cu vapor, e în de comun similară celui din Cernăuţi. Precum la acesta, se aduce la fierăstraiele din Mezebrody şi Vatra Dornei lem­nul rotund, pe căi de apă; la Falcău, Brodina şi Boul ajunge materialul brut pe drumuri. Fierăstrăul din Falcău a fost le­gat cu o parte din suprafeţele de utilizare apropiate prin o cale de vagonete, de o lungime de 13 km. La un loc, posedă Societatea pe acţiuni de câştigarea şi fasonarea lemnului, în pe­rioada ultimă de cinci ani 1894-1898, la fierăstraiele numite, afară de cel din Iacobeni, maşini cu vapor de 520 forţe de cai; afară de aceasta, turbine cu o forţă de 45 cai; peste 30 gatere complete, cu 515 pânze, 35 circulare, 4 fierăstraie trans­versale, 4 maşini de geluit şi 3 de scobit.

Consumaţiunea totală de lemn rotund se poate evalua, pentru perioada numită, afară de fierăstrăul din Iacobeni, la aproximativ 235.000 mc, iar materialul fasonat din aceste, în medie anuală, la 140.000 mc…

Cu anul 1898, luă firma aceasta diligenţa şi fasonarea fierăstrăturii la stabilimentele cu vapor din Lucaviţa şi Pătrăuţul de Jos. Fierăstraiele acestea consumă, anual, circa 60.000 mc lemn rotund, cumpărat din păduri mai mari particulare…

Procedând după şirul alfabetic, numim firma M. Fischer la Lemberp. Ea în­fiinţa, cu ocaziunea încheierii unui con­tract de 10 ani de exploatare, a cărui durată se fineşte la 1898, un fierăstrău cu vapor la Ursoaia, în regiunea văii Moldovei. Stabilimentul acesta fasona, cu 4 gatere complete, anual aproximativ 20.000 mc lemn rotund.

Firma J. Greiner din Budapesta înfiinţa, la anul 1890, în Fundul Moldovei, în anul 1896, în Păltinonsa, ambele locuri situate în valea Moldovei, câte un fierăstrău mai mare cu vapor. Ambele stabilimente sunt puse în circulaţie de maşini de 135 forţe de cai şi posedă câte 9 gatere complete, cu 135-155 pânze, pe lângă 9 circulare. Maşinile variabile au fost comandate parte de la firma G. Topham din Viena, parte de la Societatea pe acţiuni de maşini Nicholson din Budapesta…

Un stabiliment mai mare instalase firma J. Hecht, la anul 1887, la Rus pe Boul, din valea Moldoviţei. Stabi­limentul acesta are o muşină cu vapor de 120 forţe cai, 4 gatere complete, cu 80 pânze, 1 circular simplu şi 1 circular atârnător. Pe an se fasonează, din 30.000 mc lemn rotund, circa 16.000 mc fierăstrătură. Cu anul 1898, luă apoi firma J. Hecht şi V. Baron Kapri stabilimentele din Falcău şi Brodina, care, până atunci, au fost date în arendă, de fondul religionar, Societăţii pe acţiuni de câştigarea şi fasonarea lemnului…

Firma Alexandru de Popper posedă şi în Ungaria şi România atari instalaţiuni extinse.

Firma H. Schlessiger din Gera (Reuss) instala, în anul 1889, asemenea cu ocaziunea încheierii de contracte pe zece ani cu fondul religionar, două fierăstraie mai mari cu vapor, la Molid şi Poiana-Iţcani din valea Moldovei. Consumaţiunea anuală de lemn rotund a ambelor fierăstraie se poate taxa cu 40.000 mc. Mal mult decât fasonatul fierăstrăturii obişnuite e de considerat însă fa­sonarea specială şi extinsă de lemn de rezonanţă şi îndeosebi de părţi consti­tutive pentru clavire şi alte instru­mente de lemn. Dintre acestea din urmă, sunt mai cu seamă de amintit diversele sorturi de funduri de rezonanţă în­cheiate şi geluite. Pentru scopurile industriale, amintite aci, e stabilimentul din Molid, echipat într-un mod deplin modern, îndeosebi dis­pune el de maşini excelente şi foarte ex­peditive de geluit şi de instalări foarte perfecte pentru uscatul lemnului. Afară de maşini este însă aci necesar încă şi lucrul de mână, pe care-l poate face numai un personal care e extraordi­nar versat în specialitatea aceasta. Din cauza aceasta, predau şi multe altele firme, care se ocupă cu producţiunea lemnului de rezonanţă, materialul pe jumătate fasonat prin vânzare fabricii din Molid, spre fasonare definitivă. Fabrica aceasta dispune de foarte mulţi cumpărători şi produsele ei renumite se desfac pe toate pieţele de consumaţiune din Austria, Germania şi, în special, din Franţa şi Englitera…

*

După o consemnaţiune, subscrisă de episcopul Dositei Herescu şi generalul Baron von Enzemberg, din 31 august 1785, constau pe atunci veniturile anuale ale moşiilor mănăstireşti din Bucovina din 58.043 florini, cu cheltuieli evaluate la 56.039 florini, aşa încât rezultă un excedent de 1.950 florini… O paralelă între odinioară, apoi  şi acum ne oferă o icoană clară despre schimbarea timpurilor”[6].

[1] Tratatul numit apăru la finea anului 1896; în orişice caz numără şi anii 1897 şi 1898, la a treia perioadă.

[2] În decursul anilor 1899 şi 1900 au fost finalizate atât căile de vagonete, amintite mai sus, cât şi altele mai însemnate.

[3] Facerea unor drumuri a fost începută deja la anul 1899 şi 1900, aşadar înainte de imprimarea acestei dizertaţiuni.

[4] Deosebite merite şi-a câştigat mai cu seamă actualul preşedinte al căii ferate Lemberg-Cernăuţi şi aş căilor ferate din Bucovina, inginerul E. A. Ziffer, care a promovat foarte mult chestia acestor căi.

[5] Raportul consilierului guvernial Ainser asupra călătoriei sale oficiale din August 1787.

[6] Silvicultura şi industria silvică, de E. Guzman, tratată în limba română de J. cav. de Cuparenco, în Geschichte der österreichischen Land- und Forstwirtschaft und ihrer 1848-1898 / Supplementband, Wien 1901, pp. 81-231