ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI | Dragusanul.ro - Part 19

Alexander von Engel: Industria forestieră din Bucovina

 

Există date referitoare la industria forestieră a Bucovinei începând cu anul 1786; o înaltă ordonanță imperială, din 16 septembrie 1786, stabilea un cadru de ansamblu pentru industria forestieră, iar apoi au fost înființate două gatere. Primul gater a fost construit de maiorul Schätz, la Capu Codrului (Kapokodrului), cu un singur fierăstrău, și un cost de 574,14 coroane; producția zilnică era de 20 de panouri, iar profitul net, de la 1 aprilie, până la 31 octombrie 1786, conform raportului consilierului guvernamental Ainser, a fost de 708 coroane.

 

În 1834, existau deja 29 de gatere, iar în 1851, 51 de fabrici de cherestea. Desigur, aceste fabrici de fierăstrău nu erau foarte eficiente, dar, în ciuda performanțele lor slabe, adeseori lipsea materialului tăiat. Abia după deschiderea căii ferate Lemberg-Czemowitz, în 1867, situația s-a îmbunătățit. Marile comori ale pădurii Bucovinei au fost aduse mai aproape de piețele receptive din Orient.

 

În 1874, compania Th. & Ch. Götz & Comp., a construit o mare fabrică de cherestea, excelent mobilată, cu opt rame complete și utilajele auxiliare necesare, în Cernăuți; a fost prima fabrică de cherestea importantă din Bucovina, cu mașini furnizate de cunoscuta companie G. Topham din Viena.

 

Pădurile de pe malurile Prutului ajung în zonele de depozitare cu ajutorul a două ascensoare de frânghie, iar de acolo, prin tăiere transversală și la lungime, sunt duse, pentru prelucrarea ulterioară, în sala de tăiere. De aici, materialul tăiat fie merge în spații de depozitare, fie în ateliere. Șinele de pistă, cu ecartament îngust, conectează depozitele și atelierele cu gaterele, iar o șină cu ecartament standard conectează fierăstrăul cu gara Cernăuți, a liniei Lemberg-Czernowitzer Bahn.

 

Acest sistem, care a fost extins succesiv și echipat cu sisteme de iluminat electric, a costat aproximativ 520.000 de coroane, în costuri de producție. Necesarul de lemn rotund al acestei instalații a fost de aproximativ 92.000 de metri cub pe an și au fost obținute, din această materie primă, aproximativ 49.000 metri cub de materiale de tăiere.

 

O a doua mare fabrică de cherestea a fost construită, în 1886, de către Societatea pe acțiuni pentru extracția lemnului și tăierea cu abur (anterior Th. Și Ch. Götz) din Dornawätra, iar materia primă (bușteni) era adusă aici pe apă. Compania are 520 de motoare cu abur la instalațiile sale, 46 de cai putere pe roțile de apă și operează cu 30 fierăstraie pentru freze, 35 de fierăstraie circulare și 4 ferăstraie cu tăietură transversală (cozi de vulpe și ferăstrău pendul), apoi cu 4 mașini de rabotat și 3 de rabatare.

 

Necesarul total de cherestea brută a fost de aproximativ 235.000 de metri cub pe an, din care au fost produși aproximativ 140.000 de metri cub de material de tăiere. Numărul total de lucrători angajați permanent, în fabrici și în spații de depozitare, a fost, în medie, de 1.100 bărbați. În plus, un număr mare de lucrători au fost angajați în producția, livrarea, raftingul și operațiunile feroviare. În anul 1898, compania numită a achiziționat și producția de material de tăiat a fierăstrăului cu abur din Lucavăț și Pătrăuții de Jos (Lukawetz und Unter-Petroutz); necesarul de lemn brut al acestor două gatere este de aproximativ 60.000 de metri cub pe an.

 

Căile ferate locale, care erau atașate la linia principală, furnizează materia primă din zonele bogate în lemn din Bucovina.

 

Administrarea Fondului religios a contribuit la extinderea acestor căi ferate locale, pe cât posibil; a fost în interesul lui propriu să creeze trasee de trafic, care să permită exploatarea zonelor forestiere colosale și să creeze surse de venit mai profitabile pentru Fond.

 

Fondul religios are gatere și în Falcău (exploatare cu aburi), în Brodina și în Rus pe Boul (ferăstrău de apă), pe care le-a închiriat.

 

Există, de asemenea, o serie de gatere cu abur mai mici în Bucovina, în Ursoaia, în Fundu Moldovei, în Păltinoasa (împreună au 135 cai putere) și în Rus pe Boul (120 cai putere).

 

În 1889 și 1893, cunoscuta companie Societatea pentru industria lemnului Leopold von Popper a construit două fierăstraie cu aburi în Marginea (Sucevița-Fürstenthal, deci Voievodeasa) și Bivolărie, nu departe de Rădăuți.

 

Compania este echipată cu motoare cu aburi, care furnizează împreună 200 de cai putere și șase cai pentru sistemul de iluminat electric, folosit pentru primul sistem menționat (Sucevița-Fürstenthal). Facilitatea este un model și, desigur, sunt disponibile și apartamentele necesare, locuințele muncitorilor etc. etc.

 

Lemnul brut care a fost prelucrat era de aproximativ 60.000 de metri cub pe an; din aceasta au fost produși aproximativ 32.000 de metri cub de mărfuri tăiate.

 

Mărfurile tăiate, care sunt sortate în trei clase, au produs aproximativ 40 la sută bunuri nesortate, aproximativ 45 la sută așa-numitul lemn de foc și aproximativ 15 la sută materiale de clasa a III-a.

 

Materialul de tăiere este trimis aproape exclusiv în Rusia, Turcia, Italia și Franța, dar și în multe alte țări, prin Odessa și Galați. În ultimii ani, cantități destul de semnificative ale acestui produs tăiat au plecat și în Germania. În afară de gaterele enumerate în Bucovina, compania menționată are și unități mari în Galiția.

 

O investiție destul de semnificativă datează din anii 1980, fiind construită, pe proprietatea Fondului religios Băieșescul din Valea Moldovei, o fabrică de cherestea în care cantitatea de lemn rotund, care este prelucrat anual, este în jur de 38.000 de metri cub, din care se produc aproximativ 19.000 de metri cub de cherestea.

 

Cea mai nouă fabrică de cherestea din Bucovina este cea din Frasin, care a fost construită în 1899 și echipată cu toate inovațiile tehnologice cunoscute până în acel moment. Acesta preia buștenii din pădurile Fondului religios direct la fabricile de cherestea menționate anterior, în gara Frasin, preluările urmând să fie descrise.

 

Acest sistem de ferăstrău formează o piesă colaterală perfectă a fierăstrăului cu abur din Cernăuți; dar acest lucru se face pe o cale navigabilă larg ramificată, dar și pe cea a unei căi ferate, care furnizează materia primă. Ambele sisteme sunt tipuri mai mult sau mai puțin perfecte ale tuturor sistemelor mari de tăiere în Bucovina.

 

Cele două cazane cu abur pentru gaterele din Frasin au fost furnizate de firma de inginerie mecanică Arhiducele Friedrich din Ostrau, motoarele cu aburi, aduse de la fabrica de mașini Nicolson din Budapesta, oferă 250 de cai putere și alimentează opt freze, cu 180 lame de fierăstrău. Utilajele sunt de la Topham, din Viena, și Nicolson, din Budapesta. Patru fierăstraie circulare, trei fierăstraie de tăiat transversal (unele cu funcționare electrică) încă funcționează în fabricile acestea, iar sistemul de iluminat electric include 8 becuri cu arc și 180 de becuri normale.

 

Costurile totale de producție ale fabricii din Frasin au fost de aproximativ 350.000 coroane. Consumul de bușteni poate fi estimat la aproximativ 50.000 de metri cub anual.

 

Fondul religios are în jur de 25.000 de hectare de pădure, pe valea Suhăi (Suchatale), iar producția materială se presupune a fi în jur de 70.000 de metri cub anual.

 

De la Șoseaua Imperială (Reichsstrasse) din Frasin, urcă un drum de aproximativ 18 km, care duce, prin Stulpicani, până la Ostra și constituie ruta principală pentru zona văii Suhăi; datorită acestui drum, a fost înființată o cale ferată pentru exploatarea cu aburi; ea trebuie extinsă în valea principală.

 

Ramificațiile acestui drum, de aproximativ 15 kilometri, au fost create pe văile Gemenea, Muncel și Botușan, iar un drum forestier de 6 kilometri, pe valea Brănești. Gara Frasin are o cale ferată secundară, care este conectată la fabrica de cherestea, iar aceasta, la rândul ei, este conectată, cu o cale ferată industrială la stația gării locale Frasin.

 

Linia are direcții și condiții de pantă foarte favorabile. Raza minimă este de 80 de metri, iar cel mai mare gradient de pe linia principală nu este mai mare de 33,2 la mie, iar pe pistele laterale, de 41,8 la mie.

 

Costurile instalației de livrare din valea Suhăi au fost estimate la 1.200.000 coroane și au fost următoarele:

 

a). aproximativ 32.000 coroane pentru kilometrul de cale ferată și drum, împreună;

b). calea rutieră, pe kilometru, aproximativ 16.000, până la 20.000 coroane;

c). calea forestieră, pe kilometru, 8.000 coroane.

 

În  anul 1898, administrația forestieră a început să construiască trasee forestiere în văile individuale, care ar trebui să elimine treptat giganţii, care sunt destul de scump de întreținut. Astfel de sisteme de transport trebuie să fie făcute și la Solca și Suceviţa, pentru a putea aduce lemnul la gaterele de acolo, prin cea mai economică metodă.

 

Există şi căi ferate de iarnă, cu o lățime mai mică (fără fundație și pietriș), apoi sunt prevăzute planuri de cale ferată de vară, pentru trasee individuale, deosebit de importante, iar construcția rutelor noi, de aproximativ 40 de kilometri, a început deja.

 

În 1898, erau în exploatare, în Bucovina, 18,2 kilometri de căi ferate cu aburi și 39,5 kilometri de drumuri de căruţe trase de cai, în total 57,7 kilometri spre pădurile comunitare și private. În jur de 420.000 de metri cub de materiale lemnoase, în principal cherestea, sunt transportate pe aceste rute în fiecare an. Distanța medie de transport este de aproximativ 5-15 km.

 

Căi ferate forestiere exisă şi între localităţile Rus Moldoviţa-Va,a, cu ecartament standard, construită pe o lungime de 20 kilometri, și între Meiybrody-Berhomet, cu o lungime de 9,1 kilometri, prima pentru transportul materialului tăiat, provenit din pădurea Fondului religios din Vatra Moldoviţei, iar cea de-a doua, pentru transportul lemnului de foc, din pădure, la Berhomet. Lungimea totală a căilor ferate din Bucovina este de aproximativ 470 de kilometri.

 

Următoarea compilație oferă o imagine incidentală a investițiilor realizate în Bucovina, din anul 1874, până în 1898, adică în ultimii 26 de ani, și anume doar cele realizate de administrația Fondului în sine și de cumpărătorii de cherestea individuali, instalaţiile fiind transferate în posesia Fondului religios.

 

I). Structuri de livrare.

 

3,0 kilometri de transport pe apă;

88,6 km drumuri forestiere și poteci;

39,0 km căi de rulare

 

II). Clădiri.

 

123 case de administrare a pădurilor, pădurari și forestieri;

3 fierăstraie de debitare;

37 de adăposturi diferite și butoaie de semințe etc.

 

Costurile clădirilor de livrare au fost de 1.423.200 coroane.

Costurile clădirilor  au fost de 788.360 coroane.

Total general al costurilor: 2.211.560 coroane.

 

În plus, numeroase structuri și clădiri din lemn au fost ridicate de cumpărătorii de lemn și vor fi folosite de aceștia până la expirarea contractelor, după care aceste clădiri devin proprietatea Fondului religios. Costurile au fost de aproximativ 1.800.000 coroane. Fondul religios a contribuit, pentru construcția căilor ferate locale, cu aproximativ 4.100.000 coroane.

 

Programul de construcții pentru perioada 1898-1905 a cuprins aproximativ 4.500.000 coroane, în cheltuieli preliminate și urma să fie preluat, în acest scop, ca un împrumut de investiții; se referă la construcția a aproximativ 410 kilometri de noi căi ferate, drumuri și sisteme de cale. Cu cea mai înaltă rezoluție, cea din 30 septembrie 1900, programul de investiții a fost prelungit la nouă ani și a fost aprobată suma de 4.286.000 coroane. Fondul religios a abordat o rețea extinsă de călărie și potecă, ce ar trebui să atingă o lungime considerabilă, de 6.000 kilometri, în următorii câțiva ani.

*

Atunci când construiți gatere, două aspecte sunt demne de luat în considerare:

 

1). Alegerea locației pentru fabrică și

2). alegerea celui mai potrivit „motor de operare”.

 

Oriunde există energie cu apă, este de la sine înțeles că ar trebui să fie folosită cât mai mult. Cu o oarecare experiență, locația potrivită va fi găsită în curând. Dacă favorizarea trebuie să fie folosită, în consecință oricum se află în relaţionare cu valea râului; tot ce mai rămâne de făcut este să alegem locația astfel încât costurile de transport ale buștenilor, la gater, să fie cât mai mici, iar transportul materialelor tăiate la următoarea cale ferată sau navă să fie ușor de folosit”[1].

 

 

[1] Engel, Alexander von, Ősterreichs Holz-Industrie und Holzhandel, Theil I, Wien 1907, pp. 195-200


James Baker: 1911, în Bukowina

 

„Cât de multe părți din Austria sunt cunoscute în Anglia se poate deduce dintr-o conversație, pe care am avut-o cu cunoscutul istoric, profesorul Oman, care, auzind că urma să călătoresc în Bukowina, a spus: „Știu doar un englez care a fost, vreodată, în Bukowina, iar dacă ajungi acolo vei fi al doilea”. I-am trimis o carte poștală de la Zadagora, pentru a demonstra că am „ajuns acolo”. Și totuși, Bukowina este un colț deosebit de interesant al Europei.

 

Aici sunt grupați împreună polonezi, ruteni, români, germani, maghiari, evrei, armeni, bulgari, cehi, lipoveni (adică ruși de credință veche), turci, țigani; iar varietatea religiilor este un studiu ciudat. Greco-ortodocși și greco-catolici, catolici romani și armeni, ortodocși armeni, credincioși vechi (lipovenii), protestanți; chiar și evreii au două secte, ortodoxă și reformată. Bogăția Fondului grecesc-oriental este foarte mare – deține pe teritoriul său o treime din provincie, în mare parte terenuri forestiere. Portul acestei populații este la fel de variat și de interesant ca și religiile lor. Și Cernăuţi, capitala, este un epitom în scene ciudat de variate ale acestui pământ independent al Coroanei de Austria, care are propriul „Landtag” sau parlament local.

 

Bukowina are şi propria-i climă, iar aceasta este excesiv de independentă. În timpul remarcabilei secete din vara anului 1911, care a afectat alte părți ale Austriei, aici au fost inundații și torente de ploaie timp de două luni.

 

În septembrie, am vizitat-o ​​și, în timp ce ne apropiam de Cernăuţi, am văzut siluetele ciudate ale țăranilor care își păzeau turmele, sub umbrele, și totul era îmbibat. În oraș, în Platz-ul austriac, piața principală și piața de produse, țărăncile, cu pânză albă orientală pe cap (minişterguri confundate de Baker – n. n.), cu catrinţe și paltoane sumane maro, sub care atârnau poalele lungi ale cămășii albe peste picioarele goale, purtau umbrele; iar bărbații, unii cu curioase pălării rotunde de tip „Garibaldi” peste părul lung, ondulat, purtau hainele lungi de piele maro, cu multe butoane, și pantaloni scurți, de culoare gri-alb, decorați cu ajutorul Cusăturilor. Dar portul țăranilor diferă, în funcție de etnie, și este de o mare varietate.

 

Orașul are foarte multe clădiri frumoase; rivalitatea întrecerilor şi aici, ca peste tot în Austria, este un impuls către perfecțiune, iar o modalitate interesantă de a studia varietatea claselor educate ale districtului este de a vizita „Case”, adică nişte cluburi ale diferitelor naționalități.

 

În Casa Poloneză se găsește o sală frumoasă pentru dansuri și o sală de teatru; lucrările din lemn, toate sculptate în stilul Zakopane; un tablou uriaş cu o imagine a districtului Tatra şi cu silueta unei femei, în rochie locală. Aici lucrările educaționale și omniprezentul „Sokol” se desfășoară ca în toate districtele slave.

 

Chiar vizavi se află Casa Națională Germană, o clădire remarcabilă, curtea fiind ca un strop din vechiul Nürnberg. Tot aici este un teatru elegant, cu decorațiuni destul de greoaie, și un restaurant excelent, în stil vechi german.

 

În Casa Naţională Românească se aude o muzică românească deosebită, iar în jurul clădirii există o grădină mare; dar pentru a înţelege dacă există o prietenie între etnii, am intrat în ea, însoţit de niște polonezi cunoscuți, şi un cântec polonez a fost cântat, dintr-odată, de excelenta orchestră românească.

 

În Casa Evreiască era o sală foarte mare, cu decorațiuni aurii și roșii. Triumfă în aceste case naționale specificităţi, iar caracterul național este susținut și păstrat. Rutenii au și ei Casa lor specială.

 

Poate că bisericile, unitățile religioase și instituțiile de binefacere ar trebui să revendice primele cuvântul în Cernăuţi, pentru că sunt nenumărate și minunat de variate; fiecare cult pare să aibă spitalele și casele sale.

 

Bogăția corpului ortodox grec este bine ilustrată de vastul Palat al arhiepiscopului, o clădire cu numeroasele cupole și turnuri și portițe, care servește mai mult ca seminar și loc de întâlnire a Sinodului și rareori ar putea fi găsită o sală mai impunătoare și mai bogat decorată decât cea a marii săli în care se întâlnește Sinodul. Arcurile și arcadele sale de marmură, sprijinite pe coloane de marmură neagră şi susţinând un tavan impresionant, acoperit cu aur şi bogat decorat. Pereții sunt din alabastru. De la ferestre se văd priveliști minunate cu grădinile Palatului și valea Prutului.

 

Bisericile diferitelor secte și noua bogată sinagogă sunt demne de studiat pentru arhitectura lor și pentru poporul și țărănimea care le frecventează, deoarece toate etniile sunt foarte mândre de religia lor. Dar dacă edificiile religioase sunt numeroase, la fel și clădirile civile. Locuința Landesregierung (Guvernului  Ţării – n. n.) este o clădire simplă și frumoasă, cu grădini înaintea sa, iar Palais de Justice este, de asemenea, o clădire elegantă.

 

Una dintre cele mai marcante clădiri moderne este noua Banca de economii, construită în cel mai recent stil Secession și dotată, în mod elaborat, cu cele mai moderne salubrități, camere de așteptare și toalete ale doamnelor și ale domnilor. Sala de consiliu este tapițată în nuanțe moi de căpșuni zdrobite, cu lemn încrustat și amenajări de lumină electrică elaborate. Chiar și încuietorile ușilor sunt aurite și cu designuri îndrăzneţe. Frumoasa scară principală are vitralii și lămpi elaborate, susţinute de stâlpi din alamă și metal colorat. Sala mare pentru întrunirile generale este frumos decorată și chiar și scaunele sunt artistic făcute. Întregul oferă o idee despre prosperitatea populaţiei, care primeşte o dobândă de 4 %, pentru depuneri, și plăteşte 6 % dobândă pentru împrumuturi. Este considerată o onoare să fii în consiliul acestei bănci.

 

Camera de comerț este o altă clădire splendidă; sala de ședințe este în tonuri de gri și roșu, cu un tavan bogat și candelabre electrice frumoase; coșurile de fum sunt din marmură roșie și din mozaic din sticlă, iar alama cu emailuri face parte din decorațiuni. Fresce bine executate, cu scene din agricultură, industrie și  cu Mercur, ilustrează sediul Camerei de comerţ, care are corespondență largă, și funcționează științific, dezvoltând comerțul local și agricultura. Cu siguranță, este adăpostită mai luxos și deține informații mult mai clasificate decât cele mai multe camere de comerț engleze.

 

Am avut noroc, în tipul prezenţei noastre în Cernăuţi, iar gazda noastră amabilă, în casa sa mobilată artistic, ne-a oferit o privire asupra cadrului profesional și a vieții de afaceri din Cernăuţi.

 

Muzica, pe care o găsești pretutindeni în Austria, o întâlneşti şi aici la fel de des, iar gazda noastră era un iubitor de artă și de muzică și un cunoscător în domeniul menajului și al gătitului; unul dintre hobby-urile sale a fost colectarea de lucrări vechi de aramă ale caselor evreiești și ale celor ceremoniale, obţinând o colecție remarcabilă. Fiica ei vorbea bine engleza, iar noi am avut aici o ilustrație a personajului, pentru că, la finalul unui prânz încântător, prietenul nostru artist a exclamat brusc: „Oh! Mi-am lăsat mașina în acel sat, în care stăteam”.  Îl lăsasem să facă schițe, lângă Sadagora, la patru mile distanță, așa că, în loc să ne ducă cu maşina la Ludi Horecza, a trebuit să se întoarcă la Sadagora, unde și-a găsit tabloul agățat într-un copac; un mic localnic i-a dat niște cupru. Copilul a alergat înapoi, la părinții săi, cu care a avut o discuție aprigă, și, în sfârșit, micuţul s-a întors timid, a luat mâna artistului și a sărutat-o. Acesta este tipul de viață, despre care suntem întrebați dacă este sigur, atunci când călătorim.

 

Micul oraș Sadogora este unul remarcabil, amintind încă, prin străzile sale de tip bazar estic, pavate cu macadam sau acoperite cu pietriș, de stăpânirea turcească sau de cea rusă. Traversăm Prutul, pentru a ajunge la el, și trecem prin multe așezări de bulgari, care au capturat piața de grădinărit a districtului. S-a întâmplat să fie o zi frumoasă și multe vite, în special cai, se aflau pe drum, iar țăranii s-au îmbrăcat în mod pitoresc. Femeile din piață erau îmbrăcate colorat și aproape toate aveau pe umeri desagi viu coloraţi, care se armonizau cu cămășile albe, brodate îndrăzneţ, și cu catrinţele de multe culori.

 

Marile minunății din Sadagora sunt Sinagoga și Palatul în care trăiește și lucrează minunatul Rabin Friedmann, la care vin evrei evlavioși sau care caută beneficii prin toate părțile Europei.

 

Am trecut pe la Sinagogă și am fost întâmpinați de un grup de evrei bătrâni, în veșmintele lor lungi, cu bordură, și au deschis Cartea Tora în cinstea noastră, și ne-au arătat bogatele pânzeturi din satin, apoi, tot ca o mare favoare, ni s-a arătat camera privată a Rabinului Minunilor, prevăzută cu o mică gaură, prin care poate vedea, deși el însuși nu a fost vreodată văzut. Se arată foarte rar, dar acceptă ofrande și își dă binecuvântarea și rugăciunile. În această încăpere era tapiţerie bogată, cu cusătură spaniolă din secolul al XVII-lea, pentru Tora, folosită la Rusalii; ni s-a spus că tapiseria a costat 70.000 de ruble, bani daţi de un devot, care câștigase banii la o loterie. Palatul lui Rabbi este situat peste drum de Sinagogă și ni s-au spus povești ciudate despre darurile oferite de el și despre obiectele celor care l-au căutat.

 

La întoarcerea în Cernăuţi, am trecut prin  Volksgarten-ul (Grădina Publică – n. n.) cu alei frumoase, cu galerii și săli pentru dans.

 

Ca este tot, în Cernăuţi meseriile sunt perfecţionate prin educație, existând școli de țesut și agricole, la care se joacă sporturi englezeşti; pe terenul larg de exerciții, am văzut un meci de fotbal în plină desfășurare, mai multe jocuri în derulare, dar fără o mulțime de spectatori, parcă fără sens.

 

Drumul către această locaţie, în aval, se numește Strada Rusă și, de pe ea, se vede o priveliște grozavă spre culmile Carpaților, spre valea Prutului și spre pâlcuri întunecate de pădure, în timp ce, pe văi, se văd fabrici de zahăr, de bere și un ferăstrău, dar și orașul trist Sadagora, în câmpiile din depărtare.

 

Când am ieșit spre ciudata biserică din Horecza, am văzut bine casele țărănești, căsuțele cu grădini frumoase de flori, situate într-o vale minunată, liniștită, în umbră de copaci, am văzut biserica veche, care a fost, cândva, o moschee. În interiorul său, tavanul este susținut de patru stâlpi, iar deasupra ușii de vest se află o frescă despre rai, iad și judecată. Aici, ca și în splendidul Palat al episcopului, semnul Duhului Sfânt este o față în centrul a șase aripi; atârnată de acesta, era o batistă, ca o ofrandă, așa cum am văzut mărunțișuri de pânză atârnate în moscheea din Omar și bucăți de panglică peste figurile sfinților preferați din Italia și Franța.

 

Au fost cinci turnuleţe la biserică, pentru a reprezenta cele cinci continente ale lumii, și trei turnuri mari, care indică stăpânirea Bisericii ortodoxe.

 

Există și alte orașe în Bukowina, care sunt pline de interes, prin oameni și istoria lor, dar și pentru peisaj.

 

Una dintre stațiunile preferate este Dorna Watra, în apropierea frontierelor cu România și Ungaria, și nu departe de Ardeal. Dorna se află pe coaste de munte, la aproximativ 2.500 de picioare deasupra nivelului mării și este o stațiune de sănătate în creștere, cu Curhaus (Casă de Cură) frumoasă, în care se fac băi pentru gută și reumatism, apele Donei și băile de noroi fiind printre cele mai curative.

 

Există cinci surse și două unități de baie, iar râurile frumoase și satele pitorești fac din Dorna Watra o stațiune plăcută.

 

Dacă Bukowina, acest pământ necunoscut britanicilor, este profund interesantă, prin priveliştile sale minunat de variate, şi istoria sa are multe puncte de studiu fascinant.

 

A fost fino-mongolă, în vremile sale preistorice, apoi scitică, apoi dacică și gotică, până când hunii au năvălit peste țară. Mai târziu, a venit venzii, avarii și maghiarii, care au dominat aici până în secolul al XIII-lea, când îi aflăm pe mongoli în acest golf terestru de munte.

 

În 1360, începe istoria reală, iar în 1395 a fost construit Castelul Cecina, de pe deal, care este atât de proeminent în priveliştea de lângă Cernăuţi. În vremurile ulterioare, Sobieski a obținut o mare victorie asupra turcilor, la Bojan, iar suedezii din secolul al XVIII-lea au făcut ravagii aici și au fost înfrânți lângă Cernăuţi. Abia în 1775 Austria a ocupat Bukowina și, în 1861, ţara a obținut autonomie şi, de atunci, datează dezvoltarea rapidă.

 

Dar, cu această privire rapidă asupra a ceea ce este un colț ciudat de interesant al Europei, trebuie să plecăm din Bukowina, lăsând mai mult de jumătate din istoria sa neînregistrată”[1].

 

 

[1] Baker, James, Capitolul X, În Bucovina, pp. 83-90, în  Austria: her people & their homeland, New York 1913, cu ilustraţia Cernăuţilor, de Donald Maxwell, la p. 85


Polek: Călătoria lui Iosif al II-a prin Bucovina, în 1786

 

„Baronul Enzenberg a lucrat cu zelul obișnuit pentru îmbunătățirea stării Bucovinei[1]. Și succesul nu a reușit să se concretizeze. O imagine foarte vie a progresului pe care țara l-a făcut sub administrația lui Enzenberg, în special în ultimii ani, este evidentă în raportul Rationarium Provinciae, din 25 februarie 1786[2].

 

În această descriere a țării, populația, la acea vreme, cu 29.102 familii, constând, în cea mai mare parte, din moldoveni, poloni, ruși și unii germani, crescuse, de la aproximativ 17.000 familii, în 1778, cu 11.641 familii. Această populație nu mai este preocupată exclusiv de creșterea bovinelor, ci se apropie deja de agricultură și de industria regulată.

 

De asemenea, a fost posibil să aducem artiști, producători și meșteri în diferite profesii, astfel încât în ​​cele trei orașe (Cernăuți, Siret și Suceava) și în câteva localități frumoase, să se dezvolte prin profesiile cele mai necesare, ca: lăcătuși, tâmplari, pantofari, tăietori, șelari, pălărieri, săpunari, olari, cărămidari, rotari, brutari, berari, măcelari, împletitori de coșuri, un ceasornicar etc. Desigur, după cum spune generalul, cei mai mulți dintre ei erau dintre cei cărora le lipsea experiența și nu aveau cunoștințe suficiente despre meseriile respective. Nu ar fi putut profesa într-un oraș din Austria sau din provincie dezvoltat; numai aici, unde nu numai că nu exista o ofertă, ci și o lipsă, au devenit necesari. Deși fermierul local își asigura, în mare parte, cele necesare pentru nevoile sale simple, iar consumatorii din orașe nu erau încă atât de numeroși, încât să ofere un venit suficient unui număr mare de profesioniști și comercianți, totuși va avea oameni care își înțeleg bine munca sau arta și care, dacă vor fi folosiți în vocația adecvată, își vor asigura cele necesare traiului și vor contribui, din punct de vedere economic și nu în mod risipitor, la dezvoltarea economică a provinciei, de îndată ce producătorul de ceasuri a câștigat sume mari aici, din Moldova, iar șoseaua care a fost construită abia anul trecut a adus importante venituri bănești.

 

O nevoie urgentă a condus la construcția a două gatere (la Kupka, pe valea Siretului, și pentru Kapokodrului, pe valea Moldovei) și a 2 mori de măcinat (pentru Kotzman și valea râului Siret).

 

Pentru a limita consumul de vin, în special vinul străin Brant (ucrainean), s-au eliberat autorizații pentru construirea de fabrici de bere, fără a plăti o taxă. Acest lucru a creat fabricile existente, cu excepția celor care erau în curs de construcție, la Suczka (Jucica – n. n.), lângă, Cernăuți, și, deși nu intrau în categoria fabricilor de bere bine construite și dotate, ele au livrat o bere destul de bună, care a fost intens băută în țară.

 

 

Pentru a stimula comerțul și traficul, au fost construite, în Zastawna, Kuczurmare, Styrcze, Graniczestie și Wama, dar și în așa-numita Poiana Stampi, de pe noua șosea de comunicație cu Bârgău, hanuri pentru călători, dotate cu camere, grajduri și hambare, care au servit și pentru cazarea trupelor în marș.

 

Datorită creșterii populației și dezvoltării economice, puterea fiscală a țării a fost, de asemenea, crescută foarte mult. Conform proiectului de venituri fiscale finale pentru anul 1784, impozitele și taxele suverane, care, în primii ani, au dat visteriei peste șaptezeci de mii de guldeni, au fost 154.298 fl. 28 8/12 kr, contribuția reală (impozitul familiei) 62.248 fl. 56 6/12 kr., taxe de familii, 22.785 fl. 50 kr., contribuția pentru cazare militară 11.189 fl. 33 7/12 kr., lemnul tăiat 3.403 fl. 31 4/12 kr., Relația de muncă (compensația robotei) 3.596 fl. 45 kr., Deseatina (taxa moldovenească pe stupi și porci) 25.285 fl. 14 kr., goștina (taxa moldovenească pe ovine și caprine) 15.440 fl. 41 kr., căldărit (taxa moldovenească pe vin) 1.269 fl. 7 5/12 kr. 15 kr., Vulpe Kreczunului (taxa de blăni de vulpe, în raionul Cernăuți) 1.171 fl. 30 kr. și impozitul alodial (impozitul pe proprietate) 7.886 fl. 1 9/12 kr. În plus, a existat excesul de venituri, din diferența tarifară bucovineană, aparținând taxelor galițiene, care a fost transferată, de la gubeniul galițian, la districtul bucovinean. În anii guvernării militare 1784/85, veniturile s-au ridicat la 58.787 41 coroane.

 

Dar nu numai în ceea ce privește dezvoltarea materială, ci și în ceea ce privește cultura intelectuală, au fost înregistrate progrese majore. În 1783 și 1784, numeroasele mănăstiri, cu excepția a trei (Dragomirna, Putna și Sucevița) au fost desființate, iar bunurile lor au fost preluate în administrația de stat și din veniturile lor, precum și din veniturile episcopalului, cedate Curții Supreme mai devreme (în aprilie 1783). Bunurile acestea au fost folosite pentru întemeierea Fondul religios greco-oriental[3], din care întregul cler greco-oriental din Bucovina își primește salariul fix, încă de atunci. În al doilea rând, conform formulării înscrisului de mână imperial din 19 iunie 1783, Fondul religios greco-ortodox contribuie la promovarea școlii bucovinene. Baronul Ezenberg a luat primele măsuri în această privință. El însuși scria, în raportul său: Două școli gimnaziale germane, în care se învață și moldovenește, una dintre ele la Cernăuți, iar cea de-a doua la Suceava, au fost înființate și este impresionantă pentru națiune. În acestea, moldovenii sunt pregătiți pentru școlile naționale, dintre care patru au fost deja înființate, după care se vor forma treptat școli triviale. Faptul că întemeierea de şcoli, la fel ca şi în cazul celorlalte elemente de îmbunătățire a vieţii, nu a ajuns la stadiul care s-a dorit se datorează prejudecății și neîncrederii românilor față de toate inovațiile, prejudecăţi care nu pot fi îndepărtate, de-a lungul vremii, decât prin dovezi și convingeri.

 

În ceea ce privește administrația de stat, aceasta a fost doar interimară şi formată doar din cei mai necesari funcţionari. Ei se aflau în subordinea a trei auditori superiori și a patru direcții, pe lângă direcția economică superioară (din decembrie 1784), care era responsabilă pentru magistrații numiți în cele trei orașe și în consiliile satului și (pentru direcția economică superioară), birourile economice pentru bunurile camerale și spirituale, prin care au fost observate și implementate diferitele instituții polițienești și îmbunătățiri economice.

 

Iosif al II-lea, autorul “cumplitului rapt austriac”

 

Enzenberg enumeră următoarele ameliorări:

a). Şoselele pentru comunicații mai lesnicioase cu Transilvania, prin Bârgău, spre Dorna Candreni se intersectează cu cea a Coşnei (adică peste Rodna) și continuă spre Gura Humorului, de unde pleacă, prin Solca, Vicov, Storojineţ și Selenov, în Galiţia.

 

b). Crearea unui sat nou, pe Şoseaua Bârgaielor (Burgoer Strasse), numit Poiana Stampi, unde a fost deja construit un han spațios. În acest scop, se iau măsurile necesare pentru curăţarea terenului, asanarea mlaştinilor și pentru a face totul adecvat pentru utilizare, astfel încât zona să poată fi populată și să se poată face proviziile pentru întreținerea viitoare a şoselelor.

 

c). La Vatra Dornei va fi construită o brutărie militară și o moară cu 2 pietre, pentru o întreagă companie care a fost adusă acolo și care va fi încartiruită acolo pentru a asigura siguranța noii colonii și pentru a promova această intenție, fără a o extinde în altă măsură, în afara modului de asigurare a pâinii. În plus, există acele hanuri la şosea, care se află în zonele nepopulate, pentru a oferi călătorilor cazarea necesară și pentru a stabili un motiv al așezării unor colonişti.

 

d). Pentru a controla nevoile publice, va fi construită, în Suceava, o cazarmă pentru o întreagă companie și un birou pentru ştabi și alți ofiţeri, şi se va aloca teren pentru construirea unui spital pentru 50 de bolnavi, apoi va fi construit un apartament pentru auditorul districtual, împreună cu cancelaria și temnițele necesare, permisul și materialele necesare fiind deja furnizate.

 

e). În ceea ce privește economia prin economate, cererea pentru un hambar de cereale și o moară, la St. Ilie, lângă Suceava, și o fabrică de cherestea la Vatra Dornei sunt de așteptat în acest an.

 

De dragul agriculturii, s-au făcut demersurile necesare pentru a-i învăța pe localnici cum se face o cultură autentică. Exemplificările constau în modul de a cultiva pământul, timpul de a face acest lucru și de a-l cultiva, de a trata pământul, în funcție de circumstanțe, de a ajuta natura și de a fi mai preocupat de avantajele pe care le oferă terenul mâinii muncitoare. În cele din urmă, învăţămintele li s-au părut ciudate.

 

f). Cartografierea geometric-economică a țării și inventarierea de bază trebuie realizate conform unei conscripții a familiilor, prin care să se identifice subiectul care achiziționează bunuri imobiliare și pentru a se pune, astfel, bazele unor taxe și impozite ieftine și proporționale.

 

 

Acesta era starea Bucovinei, atunci când Iosif al II-lea și-a pregătit o nouă călătorie prin jumătatea estică a vastului său imperiu.

 

Instrucțiunile pentru această călătorie sunt cuprinse în următoarea scrisoare de mână către, adresată președintelui Consiliului de război al Curții:

 

„Dragă mareșale de câmp Hadik! Trec pe traseul călătoriei începută și zilele în care intenționez să poposesc la Reyse se vor respecta. În această situație, veți informa Marele Comandament General din Galiţia despre Bucovina, astfel încât, conform principiilor pe care le-am stabilit, o dată pentru totdeauna, să nu aibă loc ceremonii și nici unele reparații pe traseu, care sunt în totalitate inutile şi dezonorabile.

 

Numărul de cai din fiecare secțiune, care trebuie să aştepte, să fie 38, din care 3 înşeuaţi şi 6 și 5 pentru 4  trăsuri; dar dacă drumurile sunt prea proaste și caii sunt prea mici, puteți testa și trăsurile cu 6 sau 8 cai, ceea ce înseamnă că ar ieși 44 de cai.

 

Întrucât, cu o astfel de reședință, nu puteți prezice dacă nu va trebui să schimbați programul pentru o zi sau alta, îl voi anunța eu, întotdeauna, uneori printr-o ştafetă sau printr-un proprietar și, de asemenea, este nevoie şi de o caleaşcă pentru un curier, care îmi va aduce veşti; trebuie să existe încă 4 cai, în așteptare, pentru acest lucru; în total, prin urmare, vor exista, întotdeauna, un număr de 48 de cai pregătiţi, cu excepția drumurilor bune, unde 42 de cai sunt îndeajuns.

 

În secțiunile care sunt stabilite aici, care nu sunt târguri sau orașe mai mari, trebuie să existe o cantitate mică de pâine, de carne și suplimentar, în zilele notate, pentru ca bucătarii mei să vină, să găsească ceva, din care ştafeta precedentă îl va anunţa; numai acestea trebuie achiziționate, într-o cantitate proporțională și nu prea devreme, pentru a nu fi supuse deteriorării.

 

În această moderație, vă veți instrui comanda generală subordonată. Luxenburg, 30 mai 1781 Iosif”.

 

 

Călătoria a început, pe 16 iunie, de la Viena. A trecut prin Graz (17 la 19), Pettau (20), Ebensfeld (21 și 22), Warasdin (23), Agram (24), Karlstadt (25), Zengg (26), Gospich (27), Jessenitza (28) ), Karlstadt (29), Petrinia (30), Gradiska (1 iulie), Brod (2), Vinkovce (3), Mitrovitz (4), Semlin (5), Peterwardein (6), Titel (7), Zombor (8), Szegedin (9), Szentes (10), Nagyállás (13), Cluj (14), Karlsburg (15), Sibiu (16-20), Mediaș (21), Szász-Régen (22), Borgo-Prund (23)[4].

 

În Bucovina, împăratul trebuia să urmeze planul inițial; venind din Borgo-Prund, trebuia să petreacă noaptea în Dorna, pe 24 iulie, dar a continuat călătoria spre Câmpulung, în acea zi. În noaptea următoare, el a petrecut la Suceava. De asemenea, el a rămas cu greu în Cernăuţi, timp de 24 de ore (26 iulie)[5]. Cu toate acestea, a izbutit, tot timpul, să privească atât de intens încât, după cum vom vedea mai târziu, el putea lua deciziile care aveau o importanță majoră pentru întreaga țară. În acest moment, trebuie să ne amintim despre un singur incident, pe care canonicul Kunz (pastorul din Cernăuţi, din 1822, până în 1864) l-a scris în cronica sa. Kunz scrie: „În timpul prezenței sale la Cernăuţi, în 1786, Majestatea Sa Împăratul Iosif al II-lea l-a rugat pe pastorul local, venerabilul domn Kekert, să-i spună mijloacele de menținere și de susținere a cultului catolic. Când s-a vorbit despre construirea unei biserici, Majestatea Sa l-a luat pe părintele Wenceslaus (cum era numit de obicei domnul Kekert) de braț și a mers cu el spre locul unde se află acum biserica. Mergând și coborând drumul și, astfel, vizitând localitatea, el a spus că va avea o splendidă biserică, în formă de cruce, care se va construi acolo, cu patru intrări, orientate spre toate părțile lumii și cu un altar care se va înălţa maiestuos în mijlocul bisericii, pentru ca Sfântul sfinților să poată fi văzut și oamenii să i se poată închina din toate părțile, când ușile vor fi deschise”[6].

 

„Wiener Zeitung”, Nr. 64, de sâmbătă, 12 august 1786, conține următorul raport despre șederea în Galiţia:

 

„Majestatea Sa Împăratul a atins, pe 27 iulie, granițele Galiției și a ajuns, seara, la Sniatin, unde, în 28 și 29, a participat la exercițiile de armă. Pe 30, șapte întâlniri cu ofiţeri de rang înalt a avut la Stanislaw, în a doua tabără, de lângă Grodek. Trupele se adunaseră acolo deja din dimineața zilei de 31; li s-a poruncit să mărşăluiască, dar, din cauza ploii abundente, nu puteau să defileze decât în ​​regimente prin faţa Serenisimei Majestăţi. Împăratul a luat masa de la amiază împreună cu generalii actuali. În 1 și 2 august, începând din zorii zilelor respective, au început exercițiile de război”[7].

 

 

[1] Polek, Dr. Johann, Joseph’s Reisen nach Galizien und der Bukowina, Czernowitz 1895, pp. 41-45.

[2] Original în arhiva k. k. Ministerul d. Interior, retipărit din Hurmuzachi, Documente privitoare la istoria Românilor, Vol. VII, 1876, p. 454-478.

[3] Vgl. Polek, Anfänge des Volckssschulwesens in der Bukowina, S. 45 ff. (Vezi Polek, Începuturile școlii elementare din Bucovina, p. 45 și urm.).

[4] Radics a. a. O. S. 37.

[5] Reise Liste in die Lager von 1786 (K.-A. II. S. 1786-49-2) Vergl. Auch Radics a. a. O. S. 37.

[6] Polek, Ansgewält Capitel aus d. Gedenkbuche der röm.-kat. Pfarre zu Czernowitz. Czernowitz 1890, S. 64.

[7] K.-A. II, S. 1786-49-2 (Orig.).


Izvoarele minerale din Vatra Dornei și Poiana Negri, în 1857

 

Un splendid citat[1] din Dubois-Reymond reprezintă motoul unei cărți, publicată la Viena, în 1868, despre apele minerale din Vatra Dornei și Poiana Negri[2], o carte care conține mărturii și despre povestea de atunci ale celor două localități montane și de care am decis să mă ocup astăzi, drept omagiu adus prietenei mele dornence Anastasia, căreia îi doresc viață lungă și fericită, fericirea – așa cum se știe – cuprinzându-le și fiind condiționată de toate.

 

În prefața cărții, se precizează că deja „de mai mulți ani, izvoarele minerale din Vatra Dornei au fost vizitate de bolnavi din Bucovina, din Moldova și din estul Galiției, fiind considerate a fi surse puternice de fier” și că „multe dintre vindecările realizate au fost motivul pentru care acest oraș balnear este vizitat destul de frecvent în fiecare an, în ciuda unor inconveniente.

 

Sursele de apă Vatra Dornei și Poiana Negri au fost analizate de patru ori, de naturalistul Hacquet și de Dr. Adler”, dar, în noiembrie 1865, când a fost scrisă prefața, la Cernăuți, rapoartele respective nu mai puteau fi găsite, dar se știa că, în toate analizele, apele dornene au fost caracterizate drept „surse de fier puternice”, confirmându-se, asfel, analizele din 1805, făcute de descoperitorul lor, medicul de district Dr. Pluschk.

 

Rezultatele celui de-al patrulea set de analize, făcute de chimistul von Torosiewicz, la cererea cu nr. 38150, din 14 decembrie 1841, a Direcției cercuale de finanțe „Zrödlamineralnew królestwie Galicyj i Bukowiny“, publicate ca raport în 26 octombrie 1865, i-au fost accesibile autorului cărții, Dr. Carl Denarowski, datorită prieteniei sale cu Torosiewicz. Citind raportul, Denarowski garanta, cu experiența sa profesională de medic, că apele minerale dornene „aparțin celor mai bune ape de fier” din Europa.

 

Suceava, biserica armenească – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

 

Călătorind la Dorna, în scopul documentării, Denarowski a beneficiat de „toate facilitățile unei excursii montane”, adică de panorama unor „munții înalți, impunători pe ambele părți ale localității, un birou poștal și o stradă comercială foarte bună”[3]. Sosise, prin Gura Humorului, prin satele Bucșoaia și Frasin, care l-au frapat prin faptul că formau „un contrast puternic” cu sud-estul provinciei.

 

Vama, Stâlpul lui Vodă – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

 

De la Gura Humorului începe „lanțul muntos”, cu coline domoale, rareori întrerupte de „ziduri abrupte de stâncă”, acoperite cu păduri de brad și molid, i-au făcut impresia unui adevărat „parc natural”, în care, ici și colo, „se ridică mesteceni și coloanele lor” strălucesc printre „ramurile întunecate” ale conferelor. „Se formează dealuri luxuriante și stufoase, care sunt succesive și cresc mereu în formațiuni conice”, odată cu „ridicarea și înălțarea muntelui”, „în vârful căruia se află, uneori, un singur molid zvelt”, care parcă se bucură singur de „o vedere pitorească originală”. Iar în această alternanță a peisajului, Denarowski ajunge la „stația de poștă Vama (1864,80 picioare față de nivelul mării), în spatele căreia” zărește stâlpul de piatră, pus acolo „în memoria lui Rakowica voievod, care a avut o victorie asupra tătarilor, în 1716”. Notează și inscripțiile, pe care le preia din prima monografie a Bucovinei[4], scrisă, cu mult prea multe legendări, în limba germană. „Io Michael Rakowitza, Voievod și Prințul tuturor în Moldova. În 1716, în al treilea an al domniei mele, din partea Porții turcești, i-am înfrânt pe nemți” (Celălalt, ilizibil.). În partea de est: „Uniți cu unii germani, au fost în căutarea unor popasuri unguri și alții din Serbia, atacând capitala noastră, pentru a cuceri Iașii și pentru a ne captura și au pățit în această capitală ceea ce li s-a întâmplat anterior cu principii Woda Nicolaus Maurocordato. Cu toate acestea, avem i-am înfrânt complet, cu ajutorul lui Dumnezeu, și trupurile lor au fost îngrămădite unul peste altul. În semn de aducere aminte, această cruce împreună cu o piatră am construit” (există mai multe cuvinte lipsă aici). Pe latura nordică: „Acest stâlp de piatră a fost construit când am trecut munții Mestecănești și Suhard din Ungaria, să invadez Rodna. De aici am plecat cu Hanul unui număr mare de tătari la Bistrița, unde am făcut pradă mare peste tot și am pus foc în toate orașele, numai singurul oraș Bistrița a fost cruțat. De aici ne-am întors, prin Maramureș înapoi” (restul ilizibil)… „iar tătarii au suferit o mare înfrângere”. La vest: „Condusă de Jordaki Kantakuzenos, hatman al (în rest, ilizibil.)

 

Vama – de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

 

Apoi șoseaua care trece prin Vama, după „o înclinare blândă”, duce „spre satul Eisenau, unde se află o topitorie de fier. Acest sat este situat într-un defileu de munte, pe piciorul unui munte abrupt, de înălțime considerabilă, care a delimitat locul ca un zid și pe lângă care trece râul Moldova, prin gâtuitura văii dintre lanțurilor de munte, care stau aplecate ca streșinile unui acoperiș spre marginea drumului. După o puternică curbură a șoselei, ajungi în valea Câmpulungului, care desface aglomerarea munților și oferă o priveliște minunată. De îndată ce intri în această vale, mici dealuri se ridică din drum și, treptat, el se transformă în altele mai mari, și iarăși, câștigând înălțimile alăturate, formează munți înalți, care, în funcție de grupul lanțului muntos, care se alătură până spre Transilvania și Maramureș; întunecatul Rareu, împânzit cu stânci, domină peisajul.

 

După o oră de mers prin această vale, se ajunge, la 1,75 mile de Vama, în orașul Câmpulung (2280,20 picioare față de nivelul mării), numele lui fiind dat de locația propriu-zisă (câmp lung). Închis, de o parte și de alta, cu lanțuri montane înalte, acest oraș se întinde într-o lungă vale luminoasă. El înseamnă o oprire obișnuită pentru călători. Dincolo de ultimele case din Câmpulung, se vede un alt lanț muntos, în partea de sud-est, care se înalță treptat”, numele acestor munți fiind „Runku, Mestiak și Pietri Uziga, însă, în partea de nord-est a catedralei muntoase fiind vârfurile Kokosz și Muntschel… Chiar dincolo de Câmpulungului se văd, spre sud, doi munți în formă de piramidă, stând unul lângă celălalt, amândoi abrupți și proeminenți, formați din stânci roci goale, pe care localnicii îi numesc Adam și Eva, iar, în sud-vest, în direcția masivului Giumalău, se întinde Piciorul Giumalăului.

 

Pojorâta, munţii Adam şi Eva – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

 

De acolo, ajungi în localitatea de munte Pojorâta (2398,80 picioare), în care se găsesc mine de cupru. Cu greu ajungi la ultimele case din sat și-atunci te înfășoară o zonă sălbatic romantică, uimindu-te cu măreția care te întâmpină.

 

Munții sunt aglomerați aici, șoseaua, în ambele părți, este delimitată de munți înalți, abrupți și dens împăduriți, care închid calea prin proiecții puternice, astfel încât noi șerpuim pe meandre care se înfățișează ochilor în întreaga lor splendoare.

 

Curând, munți și mai înalți se ridică de lângă șosea, la distanță mică, și se ridică și se înalță unul peste altul, oferind o vedere și mai impunătoare priveliștii aglomerate a munților.

 

La următoarea curbură a drumului, munții formează pajiști minuscule, puternic umbrite, care sunt intersectate de pâraie și sunt delimitate, în spate, de ziduri abrupte de munte.

 

Pojorâta, munţii Adam şi Eva – de Mattias Adolf Charlemont

 

În unele locuri se văd pâlcuri de copaci, dispuse simetric pe ambele părți ale pârâului, stâni uriașe, copleșite de mușchi, scufundate în mijlocul pârâului, din ale căror crăpături răsar mai mulți molizi mici, în timp ce fundalul este format de un zid de munte verde, pe care se află, între copaci, pereți de stâncă decorați cu arbuști în formă de buchete, înconjurate de ciorchini de mesteacăn și molid, unde ansamblul dă impresia unui peisaj teatral artistic.

 

Treptat munții se desprind oarecum de șosea, și se ridică Alpi înalți, care se unesc între ei în valuri, munți singuratici, adânci, formând chei și risipiri abrupte, care se închid cu următorul lanț muntos. În această veșnicie a naturii, se ajunge la Valea Putnei, la 2 mile de Câmpulung. O abundență de flori în fânețe, pe o vale care are forma unui vas cu pereți din munții înalți, în timp ce, în prim-planul estic, alături de un grup fantastic de munți împăduriți, se formează un perete de stânci cu vârfuri zimțate, aidoma cu ruinelor unui castel (stâncile de la Valea Putnei, imortalizate într-o acuarelă de Franz Xaver Knappp – n. n.).

 

Pojorâta, Valea Putnei – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

 

În capătul acestei văi, calea urcă și se vede muntele Mestecănești (3480 de picioare), primul drum de munte de acest fel, care, dispunerii ingenioase a buclelor de urcuș.

 

Cea mai mare pantă este la poalele muntelui, dar șoseaua este protejată pe de o parte de barierele din beton, în timp ce o zonă frumos împădurită constituie a doua parte a acestei vecinătăți.

 

Prin înfășurarea serpentinelor, până la capăt, fiecare curbă oferă o grupare diferită a peisajului și, cu cât mergeți mai sus, cu atât mai frumoasă este priveliștea. Pe la jumătatea acestei șosele montane (la cota 1811) puteți vedea Giumalăul, care, cu creasta lui cea mai vizibilă, domină lanțul muntos, Valea Putnei aflându-se spre nord-vest.

 

Mestecăniş, popasul de poştă – desen de Mattias Adolf Charlemont (1820-1871)

 

De pe jumătatea cealaltă a Mestecășului, începe valea Iacobenilor, care, de pe munte, se zărește ca prototipul unei țări cu adevărat idilice. O vale largă, mărginită de creste muntoase, care cu arbori și tufișuri grupate sunt acoperite, o abundență de flori în ea, împrăștiate pe dealurile pe care colibele fac o trimitere plăcută în timp…

 

După o jumătate de oră de drum prin această vale, se ajunge la Iacobeni (2953 picioare), localitate situată pe Bistrița de Aur, cândva atât de aglomerată și oraș prietenose de munte, în care se află mine de fier. Se găsește, în defileul din fața Iacobenilor, sulf rece, izvoarele de lângă drum sunt folosite în case balneare bine construite.

 

Distanța dintre Valea Putne și Iacobeni este de transportă 1,75 mile.

 

Iacobeni – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

 

În spatele Iacobenilor, strada duce chiar pe sub piciorul versantul estic al muntelui, în timp ce, în dreapta, strada curge pe lângă Bistrița, pe care o flanchează și pe o parte, și pe cealaltă. Malurile Bistriței sunt însoșite de case din Iacobeni cale de o jumătate de milă.

 

Panta de munte vestică, chiar înainte Dorna, este plină de grădini, care devin promenade pentru plimbări pe vale și chiar mai departe”.

 

Până la Dorna Watra, Denarowski mai avea de parcurs un sfert de milă, dar simțea deja că „nevoile imaginației”, pentru a descrie călătoria, au nevoie de resurse suplimentare. De-a lungul drumului, între Gura Humorului și Câmpulung, existau hanuri confortabile, iar „cele 14 mile, de la Suceava, până la Vatra Dornei, pot fi făcute atât cu trăsura de poștă, cât și cu trăsuri particulare, într-o singură zi de vară”.

 

 

Vatra Dornei – desen de Mattias Adolf Charlemont (1820-1871)

 

Topografie și condițiile climatice din Dorna. Orașul balnear Vatra Dornei, din districtul Câmpulung, este situat între 47,9 și 48 grade latitudine nordică și 45,9 și 44 grade longitudine estică, la o înălţime de 2.723,40 picioare, faţă de nivelul mării, înşirându-se pe o vale montană, înconjurată munți înalți, o vale care se deschide în direcția sud-vest, unde se intersectează cu Bistriţa aurie, în care se varsă râul Dorna, care adună râuleţele din aval şi străbate Dorna Watra. Oraşul este staţie de poştă, penultima stație spre Transilvania, unde scrisorile și diligenţa ajung de trei ori pe săptămână, de la Cernăuţi. Pentru confortul oaspeților, a fost înființată în Dorna o stație de telegraf, pentru tot sezonul balnear.

 

Dorna Watra are 725 de case și 2.421 de locuitori, ţinutul fiind locuit încă din vremuri imemoriale, deoarece, la ocuparea Bucovinei, în 1777 (anul în care s-a depus jurământul de credinţă faţă de Austria – n. n.), această aşezare era format din multe colibe, aflate în lunga largă vale de munte şi la poalele pădurii seculare.

 

Vatra Dornei – de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

 

În 1804, presupusul izvor de fier din Dorna Watra a fost descoperit de ofiţerul vamal de acolo, Moritz Lattinek[5], care i l-a arătat medicului de atunci, Dr. Pluschk, iar acesta a examinat apa, în 1805, și a recunoscut izvorul ca unul de vindecare. De atunci, aceste izvoare au fost folosite în așa fel, încât apa să fie adusă în casă și încălzită acolo, într-o cadă cu pietre încălzite.

 

Abia în 1848 s-a construit o casă de baie improvizată, iar în 1860, actuala casă de baie, care constă din 9 camere, cu câte două băi fiecare. Locul are avantajul că razele soarelui pot pătrunde liber și căldura este temperată de fluxul de aer blând, care impregnează aerul cu mirosul balsamic al coniferelor; satul este protejat, la nord și est, de munți înalți. În capătul sud-vestic, valea este mărginită de o pantă a muntelui, care face ca direcția predominantă a vântului să fie spre sud-vest. Clima aparține zonei temperate”, cu dimineţi adesea ceţoase şi înserări calme, care tivesc zile vesele şi însorite, întrerupte de ploi rapide, timpul verii durând „de la a doua jumătate a lunii iunie, până la sfârşitul lui august, uneori până la mijlocul lui septembrie”, după care urmează „toamna frumoasă şi de lungă durată”, care sfârşeşte lungă şi deasă în ninsori fascinante.

 

Descrierea populaţie, care nu descinde din nobilime, dar nici nu se supune vreunui stăpân, şi istoria locurilor, caracterizată de ocupaţii ancestrale, sunt preluate din lucrarea monografică a lui Dimitrie Cantemir, apoi Denarowski adaugă şi nişte consideraţii personale, în baza excursiei la Vatra Dornei, din vara anului 1865: „Nevoile locuitorilor munteni sunt mici. O colibă ​​improvizată, acolo unde există un adăpost pentru animalele sale, cu care se mută în munţi, pe timpul verii, este locuinţa munteanului. Locuitorii din munţii acestei zone sunt blânzi și binevoitori, dar, la fel ca întreaga populație rurală din Bucovina, se află la un nivel inferior de civilizație. Educația populară intelectuală, religioasă și morală se află abia la început. Deocamdată, educația lor se bazează pe obiceiuri, precum respectarea stoică a posturilor și a slujbelor ritualice ale religiei lor, dar şi pe sentimentul înnăscut al dreptului, al moralităţii, al neîncrederii în clasele mai inteligente. O evlavie mare, dragostea de libertate și curăţenia casei sunt calitățile înnăscute, care caracterizează pe toți locuitorii munților, în ansamblu”, concluziona Denarowski, aproape plagiindu-l pe Cantemir, care, cu aceste atribute, caracteriza, de fapt, pe toţi locuitorii nordului moldav.

 

„În apropiere de Dorna”[6], medicul Denarowski descoperea, în vara anului 1865, o puzderie de frumuseţi nemaiîntâlnite, pentru că „Dorna Watra are un mediu atât de minunat, încât puteți face plimbări foarte plăcute în toate direcțiile, locul fiind înconjurat de păduri tinere, de pajiști luxuriante de munte și de păduri mari” ale veacurile de până atunci. „Printre aceste ţinte, călătoria la Kolbu merită primul loc, pentru că se face pe o vale, care este cea mai frumos împodobită în această zonă. După ce ați parcurs o distanță scurtă cu trăsura, urcați pe plută, la debarcaderul Dorna Kilia şi plutiţi pe Bistriţa. În depărtare, zăriţi vârfurile Giumalău, Pietrele Doamnei, cu zidurile sale de stâncă, în care, potrivit legendei, o prințesă moldovenească s-a ascuns de turci, și Pietrosul, care munții se arată vederii în funcție de direcţia de mers, în direcția nord și nord-est apropiindu-se valea Kolbu. Pe măsură ce Bistriţa se îndreaptă prin defileul ei de munte, de fiecare dată când râul coteşte, veți fi surprinşi de o nouă grupare de munţi.

 

Spre nord-est, se observă lanțuri montane parțial simetrice, care se ramifică parțial spre culmi, parțial împădurite, parțial cu grupuri de mesteacăn și arbori de conifere, care înconjoară pădurea în formă de coroane. Pe măsură ce un munte se ridică peste altul, aidoma valurilor mării, deasupra tuturor se întrezăreşte vârful Giumalău, care îşi înalţă culmea în zare, înspre răsărit, în concurenţă cu smalţul armonios al Pietrelor Doamnei, pe care îl poate născoci doar cea mai sălbatică imaginație.

 

Ziduri abrupte, în creștere, dense păduri de munte, proeminenţe spre est, care sunt întrerupte adesea de chei, care pot fi percepute drept trăsăturile elementelor furioase, copaci rupți, alunecări de teren și ruperi de stâncă, peste care pârâul zgomotos se abate fără speranță. Pe măsură ce defileul Bistriţei devine mai îngust, se observă promontoriul Pietrosului, înspre est, al cărui vârf este acoperit cu imense masive de stâncă și este imitat. mai departe, de Pietrele Doamnei. Cu cât mergi mai departe, cu atât lanțurile muntoase se apropie unul de celălalt, iar pereții abrupți, ai căror mase de rocă se înalţă ameţitor dau contur celor mai aventuroase personaje. Vâslind prin aceste chei, vă vedeți înconjurat de ziduri de stâncă și de versanți de munte, de jur împrejur, dar o cotitură îndrăzneață a plutei, spre frumos, transformă valea Kolbu, care se îndreaptă spre sud, într-o o peninsulă grațioasă, mărginită pe toate părțile de munți înalți și situată în punctul în care pârâul Kolbu se varsă în Bistriţa, la 2.262,60 picioare faţă de nivelul mării. După ce ați coborât de pe plută, vă întoarceți, cu trăsura, acolo de unde aţi venit.

 

O a doua excursie minunată se poate face la Poiana Negri. După ce ajungeți la Dorna Candreni, la o distanță de o milă de Vatra Dornei, faceți la stânga, de pe şoseaua de poştă, pe un drum forestier, pe care, după o jumătate de milă, veți ajunge la Poiana Negri, un sat format din gospodării împrăștiate în această vale montană.

 

Poiana Negri, situată la 2.721,60 picioare deasupra suprafeței mării, oferă o vedere plăcută în toate direcțiile, dar este ea însăși precum imaginea unui schit. Privită de la sursă, puteți vedea un baldachin blând de munte, spre nord, care se pierde într-un plan prin care trece drumul forestier, în timp ce fundalul este mărginit de lanțuri montane înalte, dominate de vârful golaş Ouşor.

 

Spre est, puteți vedea un baldachin alungit de munte, cu o pădure frumos dezbrăcată şi cu alte culmi, care sunt acoperite cu păduri de molid. Pentru că această pantă de munte este din ce în ce mai abruptă, spre sud și diferite grupuri de culmi, care se acoperă reciproc într-o formă simetrică, poate fi zărit, în depărtare vârful Lugacz, care este acoperit cu pereți de stâncă și se ridică la 5.074 picioare deasupra suprafeței mării. Spre vest, acest acoperiș de munte se potoleşte în văi din ce în ce mai blânde, mai alungite şi dens împădurite.

 

O excursie la fel de plăcută este pe Ouşor. Odată ce ai urcat pe muntele, înalt de 5.100 picioare, în jur ţi se desfăşoară o priveliște a depărtărilor care depășește toate așteptările în ceea ce privește măreția.

 

Vatra Dornei, muntele Ouşorul – de Mattias Adolf Charlemont

 

La est, puteți vedea vârful înzăpezit al Suhardului din Moldova, la vest granițele înalte ale Transilvaniei, dispuse într-un imens lanț de munți, suprapuşi paralel şi care cresc în trepte, în continuare, într-o neclaritate îndepărtată în nori.

 

Călătoria la Şaru Dornei nu este mai puțin plăcută. De pe partea de sud-vest a dealului, spre ultimele case din Dorna, puteți vedea Ouşorul și Suhardul dominând lanțul nordic. La est, vârfurile Giumalău, Pietrele Doamnei și Pietrosul anunţă granița cu Moldova. Pe latura moldovenească a Pietrelor Doamnei există o mănăstire și un loc de pelerinaj.

 

Călătorind de-a lungul pârâului Neagra, timp de aproximativ o oră, ambele părți, de sud-est și nord-vest, oferă o vedere mai uniformă, dar la fel de plăcută. Culmi împădurite, între care curge pârâul Neagra, pajiști luxuriante, sate de munte împrăștiate pe coastele munților până în depărtare, munții înalți, grupați în splendide peisaje montane. În Șaru Dornei sunt izvoare minerale, a căror analiză nu a fost încă realizată.

 

Alte călătorii care se pot face din Vatra Dornei sunt la Iacobeni, pe cele șapte mari Măguri și satele fermecătoare învecinate”.

 

 

Vatra Dornei, Izvorul lui Otto – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

 

„Principalele proprietăți ale apelor minerale din Dorna”[7], prezentate sub aura unui citat din Aristotel[8] („Totul este apă”), încredințează posterității și câteva mărturii importante. În 1857, la Vatra Dornei, „în mijlocul satului, există patru izvoare de ape minerale feruginoase, pe malul drept al râului Dorna, care sunt folosite pentru băut și scăldat. Trei dintre aceste surse sunt colectate într-un rezervor comun. Au originea pe partea de sud a pavilionului și izvoarele se află la distanță, în trei locuri ale aceluiași munte; primul în est, al doilea în sud și al treilea în sud-vest. În vecinătatea pavilionului, ele converg și sunt preluate în tuburi de lemn, dispuse la patru centimetri unul de altul, care le transportă în rezervor.

 

Acest rezervor este alcătuit dintr-un bazin rotund, cu diamtrul de două picioare și la fel de adânc, în care se trece apa prin două tuburi. O singură țeavă de lemn duce apa într-un al doilea recipient, făcut din fontă și care înseamnă rezervorul camerei de încălzire, în care apa de la a patra sursă este de asemenea adusă prin tuburi de lemn.

 

Dacă nevoia este mai mare, tubul care aduce apa în al doilea recipient este închis și toată apa este direcționată spre camera de încălzire. Dacă cererea este mai mică, apa este drenată în al doilea container și, de acolo, în râu.

 

Din rezervorul camerei de căldură, apa este parțial direcționată, de o stație de pompare, în două cazane din fontă, în care este încălzită și apoi trecută, prin conductele de fontă, în căzile de scăldat, parțial pompate, parțial prin curgere liberă, rezervorul aflându-se în poziție superioară față de căzi, iar apa se scurge prin tuburi în căzile băii.

 

Casa pentru cură balneară este construită din lemn și este formată din nouă încăperi de baie, dotate cu 18 căzi, făcute din tablă de fier. De asemenea, trebuie menționat faptul că a patra sursă, care se ridică în direcția nord-est, are două șuvoaie care nu sunt colectate, ci se scurg în râul Dorna. Piscina este acoperită cu un pavilion, care protejează apa de contaminare.

 

În spatele acestui pavilion, se află un parc pentru oaspeții stațiunii, cu o suprafață de 1 jug și 1131 tați (T), care se desfășoară pe coasta unui deal și servește ca promenadă. Parcul a fost amenajat de Wandelbahn. Un salon de cură, un restaurant corespunzător, precum și extinderea casei de baie sunt cele mai urgente lucrări de care stațiunea are nevoie.

 

O casă nouă, construită cu podea înaltă, cu un spațios salon, este locul de întâlnire pentru petreceri mai mari ale societății.

 

Femei din Iacobeni, în 1805 – de Franz Jaschke

 

Bogăția surselor minerale este demonstrată de măsurarea recent luată. Dintre cele trei surse de apă, care se scurg în bazin, debitul din mijloc a umplut o măsură în 15 secunde, cel din dreapta a umplut 2 măsuri în 45 de secunde, dar a secat prin deteriorarea conductei. A patra sursă a livrat și o măsură de apă în 15 secunde. Echivalând, se constată că prima sursă furnizează 240 măsuri într-o oră și, deci, 5.760 măsuri în 24 de ore.

 

A doua sursă livrează aici 160 de măsuri într-o oră, deci 3.840 măsuri în 24 de ore. A patra sursă livrează, de asemenea, 5.760 măsuri în 24 de ore. Toate cele trei surse au, împreună, 15.360 măsuri.

 

Să calculăm, acum, rezultatul celei de-a treia surse, cu un debit de 5.760 de măsuri, deci cantitatea totală de apă, în 24 de ore, este de 21.120 măsuri. Cum sunt necesare 85 de măsuri complete de apă pentru o baie, toate sursele furnizează apă pentru 248 de băi zilnic.

 

Cât de mare ar fi rezultatul, dacă aceste surse ar fi mai chibzuit folosite, iar cele două șuvoaie ale celei de-a patra surse, care sunt deversate în râu, ar fi colectate?

 

În prezent, se administrează, zilnic, 60-80 de băi. Temperatura acestor surse este, conform studiilor lui Torosiewicz, de +14° R. Cele pe care le-am prezentat, cercetate în primele zile ale lunii septembrie 1865, prin măsurări făcute pentru primele trei surse, aveau o temperatură de +8° R, iar a patra sursă, de +9,9° R.

 

Apa este incoloră, pur transparentă, și depune un precipitat galben-ocru de fier, formând oxidul. Are un gust ușor acru, picant, gust de tartă. Greutatea acestei ape este, după Torosiewicz, de 1,00067, care este o circumstanță minoră. Cantitatea de săruri din această sursă relevă că, dacă este expusă la aerul atmosferic, o lungă perioadă de timp, se descompune cu atât mai mult, cu cât este mai lungă perioada, producându-se volatilizarea acidului carbonic, care este liantul oxidului de fier în apă, iar calciul carbonat se volatilizează, mai întâi, printr-o nuanță de galben murdar, apoi prin depunerea unui precipitat alb-cenușiu”.

 

La Dorna Candreni, în 1857, existau „șase surse minerale. Cinci dintre au debit mic și nu sunt folosite. Sursa din Poiana Negri se caracterizează prin conținut mai mare de săruri, iar acestui conținut i se datorează puterea de vindecare recunoscută. Această sursă izvorăște din mijlocul unei pajiști, întinsă pe suprafața unui jug și 58 de tați (T), pajiște care este înconjurată de o pădure moderat de înaltă, care se întinde pe coasta unui munte.

 

Atât sursa, cât și modestul bazin, se află într-un pavilion și mai modest acoperit. Observi, dacă privești în bazin, cum se ridică, din fundul acestuia, spre nivelul apei, bule abundente, în creștere vie, care trădează existența unei importante cantități de dioxid de carbon. Apa din acest izvor abundent este limpede, transparentă, ușor sărartă. Gustul este plăcut acid, răcoritor, cu discrete furnicături pe limbă. Greutatea acestei ape este, după Torosiewicz, de 1,00189. Temperatura +14° R. Măsurarea făcută de mine, în septembrie 1857, a dat +6° R”.

 

„Eficacitatea medicamentoasă a surselor Dorna Watra”[9] este luată în discuție, după citarea unei strofe din Goethe[10], care, în traducere mai mult decât liberă, spune că „Cândva a fost fericit, / Atunci când mintea-i căuta / și încerca răspunsuri / Despre miracolul creației naturii”. „Conținutul ridicat de fier al izvoarelor Dornei Watra se traduce, în primul rând, prin aceea că sunt recunoscute printre cele mai bune ape minerale feruginoase. Așa cum am spus deja, apele acestea au, pe lângă conținutul lor mare de fier, și o cantitate foarte mică de alte săruri, dar care nu afectează efectul fierului. În timp ce majoritatea surselor de apă conțin 43, 42, 40, 20, 15 gr de fier, în constituenți solizi,  în 16 uncii de apă, sursa de la Gleichenberg numărând 1,73568 grame în litrul de apă, sursa Dorna Watra are 2,40186 gr.

 

Gleichenberg și Dorna sunt singurele surse de ape minerale din Europa cu un conținut de fier de 0,66048 și 0,56800, deci cu cea mai mică cantitate de încărcare solidă menționată anterior”.

 

Deși diferite de apele din Vatra Dornei, cele din Poiana Negri erau recunoscute, în 1857, ca fiind „la fel de calitative și aproape cu aceleași componente cantitative ca sursele din Giesshübl, Krynica și Eger Franzensbrunn”.

 

Modul de utilizare a apei minerală de la Dorna, pus sub um moto francez, dar fără precizarea autorului, înseamnă, de fapt, o concluzie furișată discret, despre „cel care își irosește timpul în durere, / pentru că nu apelează la bătul apei și la băi”[11]. Și asta „pentru că apele din Vatra Dornei și Poiana Negri sunt potrivite pentru acele boli cronice, care rezultat dintr-un metabolism patologic, datorită localizării de tulburări într-un organ, tulburări ale respirației, circulației sângelui, digestiei” etc. Prin curele cu ape minerale, „la fel ca atunci când utilizați orice medicament, îmbunătățirea stării pacientului se observă zilnic”, dar cu condiția unei stricte supravegheri medicale, pentru că „se întâmplă adesea ca oamenii bolnavi, care apa minerală fără supravegherea medicului, să constate că starea bolii lor se agravează”.

 

Tratamentul balnear, descoperit și impus de Hippocrate[12], beneficia de o atotcuprinzătoare literatură de specialitate, datorată, în primul rând, experimentelor făcute de medicii francezi Délore, Panisot, Gebler și Reveil, temeinic analizate și concluzionate de Dr. Karl Hoffmann, în 1867, în fața membrilor Academiei de Științe din Paris,  sunt prezentate punctual și de către medicul austriac Carl Denarowski, în 1868, când publica monografia despre băile de la Vatra Dornei și Poiana Negri[13], dar scopul acestui material, așa cum am mai spus, nu este decât acela de a face cunoscută o mărturie neștiută despre oameni și locuri, și nu o mărturie științifică, referitoare la istoria stațiunii balneare din Vatra Dornei. Cei interesați doar de studiul ca atare, pot găsi cartea lui Denarowski în biblioteca digitală a prestigioasei Ősterreichische Nationalbibliotek, acolo unde o puzderie de mărturii, inclusiv iconografice, despre istoria românilor zac neștiute și, din nefericire, arogant ignorate.

 

: Fată din Iacobeni, în 1805 – acuarelă de Franz Jaschke (1775-1842)

 

[1] „O particulă de fier este și rămâne în mod fiabil același lucru, indiferent dacă traversează lumea cu pietre de meteoriți, dacă s-a desprins de pe șine de sub roata locomotivei cu aburi sau dacă trece prin templul unui poet din celula lui de sânge”.

[2] Denarowski, Dr. Carl, Die mineralquellen in Dorna-Watra und Pojana-Negri in der Bukowina, Wien 1868

[3] Capitolul „Reise nach Dorna” (O excursie la Dorna), pp. 1 și următoarele.

[4] Bandella, Theophil, Die Bucovina, Wien 1845.

[5] Și anul descoperirii acestor surse, şi numele presupusului descoperitor sunt problematice; prima analizare a surselor de ape minerale din Dorna Watra a fost făcută, încă din 1798, de către Hacquet.

[6] Capitolul Umgebung von Dorna.

[7] Eigenschaften der Hauptquelle in Dorna, capitol care urmează după cel al florei și faunei, peste care trec, doar existența umană interesându-mă în acest material – n. n.

[8] „Plerique tamen inquiunt esse aquam, qualis terra est per quam fluxerit, quod quidem in salsis aquis potissimum declaratur“, op. cit., p. 36.

[9] Capitolul Medicinische Wirksamkeit der Quellen von Dorna Watra, op. cit., pp. 46 și următoarele.

[10] „Freudig war vor vielen Jahren, / Eifrig so der Geist bestrebt, / Zu erforschen, zu erfahren, / Wie Natur im Schaffen lebt“.

[11] „Celui perd son temps et sa peine, / Qui sans préceptes boit et baigne.“

[12] „Curari medicamento, balneo auctor / Hippocrates memoriae tradidit!“, spune citatuldin Celsus, folosit de Denarowski, în deschiderea acestui capitol.

[13] Denarowski, Dr. Carl, Die mineralquellen in Dorna-Watra und Pojana-Negri in der Bukowina, Wien 1868.


Daniel Werenka: Apariţia şi înflorirea Bucovinei (V, final)

 

Am arătat mai sus că rușii au fost nevoiți să rămână mult timp în Hotin. În final, După ce dificultățile de disputare a acestei cetăți, între Rusia și Turcia, au fost rezolvate, Turcia a încercat să pună stăpânire pe Hotin. Austria a acordat o atenție deosebită acestei dispute, așa că solia locotenentului colonel von Stein a călătorit la Hotin, pentru a observa totul la fața locului. Acolo, în numele brigadierului rus von Beutling, a fost primit de colonelul baron von Rothkirch, care i-a spus că viitoarea ocupație turcească a Hotinului era în pregătire și că trupele turcești se opriseră la Ștefănești, la 8 km de Hotin. Întrebat despre puterea turcilor, Rothkirch a răspuns, inițial, că ar fi de aproximativ 1.600 de bărbați puternici, apoi s-a corectat și a redus numărul la mai puțin de jumătate[1].

 

După aceea, von Weinbergen a aflat, de la un ofițer prusac, care era în Moldova, despre cumpărarea cailor, despre faptul că turcii de la Ștefănești erau în număr de 480 de oameni puternici, cu 10 tunuri. Aceste precizări l-au ajutat să ajungă la concluzia că garnizoana cetății Hotin trebuia să fie de 650 de bărbați, dar încă nu a fost luată nici o precauție pentru a o păstra. În fruntea acestui grup turc se afla Aga de ieniceri Ifmar Liatij, Pașă de Hotin, care era de așteptat abia în luna mai[2].

 

Ocazia sosirii Pașei la Hotin, trebuia folosită de Thugut ca să solicite Porții cesiunea benevolă a Bucovinei. Diplomatul pregătise deja Poarta pentru aceasta, printr-un aranjament cu Dragomanul Testa. Acesta l-a invitat ​​pe Reis Efendi la o întâlnire, pe 1 februarie. Dragomanul Kostaki Moruzi era și el prezent. Thugut i-a spus ministrului turc că, din prietenie sinceră pentru Padișah, el nu numai că a făcut cunoscute anterior cererile legitime ale imperiului austriac, ci le-a redus la minimum. Austria a vrut doar să revendice partea ocupată, deoarece era indispensabilă pentru comunicarea dintre Galiția și Transilvania; dar, în viitor, va revendica această parte cu toată seriozitatea. În acest scop, a solicitat înființarea unei comisii mixte, care să aibă sarcina de a rectifica și granița dintre Transilvania și Țara Românească. De asemenea, a fost abordată problema cu privire la Altorsowa, adăugând că ar fi avantajos pentru Poartă, dacă această bucată de pământ din Austria i-ar reveni, în urma păcii de la Belgrad. La sfârșitul acestei lungi conversații, ambii au fost de acord că Reis Efendi ar trebui să raporteze acest lucru sultanului și ministerului său, în timp ce Thugut ar trebui să prezinte un memoriu la Înalta Poartă, cu privire la cererile Austriei pentru cesiunea Bucovinei. Despre tot ceea ce a auzit și a văzut, Thugut a crezut de cuviință că trebuie să-l informeze pe Kaunitz, în speranța că Reis Efendi nu se va împotrivi cerințelor Austriei.

 

 

Între timp, Ghika avea o nouă hartă a Bucovinei, pe care o includea într-un raport, predat Porții, cu observația că, chiar dacă ceda o parte din Moldova Austriei, Poarta nu trebuie să cedeze întreaga zonă ocupată de Austria…

 

Pe baza înclinării Porții de a ceda Bucovina Austriei, Kaunitz a transmis lui Thugut instrucțiuni mai ample, cu privire la extinderea frontierelor în dauna Moldovei. Ulterior, Thugut i-a scris lui Kaunitz, subliniind că ar fi periculos să fie abordată Turcia cu noi propuneri de extindere a frontierelor, în astfel de vremi. El considera că trebuie să aștepte, mai întâi, răspunsul Porții la ultima sa sugestie. Conform noilor zvonuri, există speranța de a obține cesiunea Bucovinei, dar nu în măsura sugerată. Riso îl informase, din nou, că Ghika trimisese Porții, recent, un raport, împreună cu o hartă, în care erau marcate zonele dintre Prut și Siret și cea dintre Siret și Moldova, care fuseseră ocupate recent de austrieci, drept îndreptățiri ale Moldovei. Poarta nu l-a informat pe Thugut despre acest lucru. Dar faptul că Ghika a trimis un memoriu, care conține detalii despre extinderea granițelor, a probat că generalul Barco a greșit în raportul său către ministerul de război austriac, atunci când a presupus că moldovenii nu știu unde se află implantate pajurile imperiale.

 

Dacă aceste negocieri s-ar fi desfășurat numai între puterile implicate, concluzia lor ar fi fost mai ușor de prevăzut. Ambasadorul francez a intervenit de partea Moldovei, astfel încât problema a devenit din ce în ce mai complicată și mai dificilă. Când ambasadorul francez de Priest a vorbit cu Thugut, el a remarcat că Poarta a fost foarte tulburată de comportamentul Austriei. Thugut putea propune un schimb, dar Thugut i-a răspuns ambasadorului de Priest că nu poate fi vorba despre nici un schimb. De asemenea, a încercat să-l convingă pe ambasador că Poarta ar face cel mai bine, dacă ar ceda de bună voie Bucovina[3].

 

 

Thugut nu a lăsat nici o piatră neîntoarsă, pentru a câștiga bunăvoința Dragomanului turc, căruia i-a făcut promisiuni, în interesul său, promisiuni cu care Kaunitz a fost de acord, deoarece acest lucru nu putea fi decât benefic în cadrul negocierilor actuale. De asemenea, Kaunitz l-a informat pe Thugut că Divanul Moldovei a trimis, din Iași, un recurs formal în Rusia, în care a solicitat protecția Rusiei împotriva pretențiilor Austriei față de Bucovina. Ca răspuns la intervenția Divanului, Rusia s-a grăbit să răspundă că Moldova era acum sub suveranitate turcă și că Rusia nu poate interveni în afacerile Turciei. Cu toate acestea, Kaunitz i-a atras atenția lui Thugut asupra faptului că partea rusească și prusacă umblau cu intrigi secrete, în mod constant, împotriva Austriei, dar, în prezent, astfel de proceduri nu pot avea consecințe nefaste.

 

Comportamentul lui Ghika părea să-l încurce pe Kaunitz; dar Kaunitz s-a consolat cu gândul că, dacă lucrurile s-ar dobândi, întotdeauna, la fel de ieftin ca acum, el ar putea dobândi totul cu ușurință și fără prietenia lui Ghika[4].

 

Poarta îi datora încă lui Thugut răspunsul la memorandum. S-a organizat un consiliu ministerial, la care au luat parte marii muftii și savanții de drept turci, dar fără să fi fost luată nici o decizie. Thugut a aflat mai târziu că s-a discutat despre cesiunea Bucovinei. Majoritatea acestor membri erau în favoarea unui acord amiabil cu Austria. Acest lucru a oferit lui Thugut perspectiva unor rezultate favorabile, în ceea ce privește negocierile sale cu Poarta. Cu siguranță, aceste perspective erau oarecum întunecate de faptul că, așa cum Riso îl informase pe Thugut, Ghika trimisese un alt memoriu către Poartă, al cărui conținut se referea la posibila avansare ulterioară a trupelor austriece în Moldova, ca urmare a faptului că teritoriul moldovenesc, de la Slatina, până în Transilvania, și cel dintre Siret și Suceava și dintre Suczawa și Samos, îi aparține. De această dată, Ghika a atașat o altă hartă la memoriul său.

 

Boierii moldoveni îl determinaseră pe voievod să trimită o deputăție mare la Sultan, pentru a se plânge de pasul ostil al Austriei. Ghika cică ar fi întârziat să trimită deputăția, dintr-o simpatie specială pentru Curtea austriacă. Pe de altă parte, i-a sugerat lui Riso să nu piardă din vedere dorințele speciale ale Austriei. Apoi Thugut s-a confruntat deschis cu Riso, spunându-i că ar trebui să renunțe definitiv la o colaborare care nu ar conduce la îndeplinirea obiectivului Austriei. Riso a încercat să se apere, declarându-se simpatizant cezaro-crăiesc. Îi apără interesele, dar nu credea că teritoriul nou ocupat al Moldovei ar putea fi acaparat cu succes, deoarece Poarta nu va aproba niciodată o astfel de cesiune și chiar linia de frontieră, delimitată prima dată de Austria, ar fi greu de recunoscut de către turci.

 

 

Veștile primite de la Thugut au fost, de asemenea, neliniștitoare, el informând că Zegelin ar fi vrut să se amestece în această chestiune și că moldovenii au dorit chiar să recurgă la protecția țaristă[5].

 

Kaunitz a vrut să vadă soluționarea afacerii Bucovinei ca un schimb reciproc și ca o rectificare de frontieră, fără a face Poarta să își închipuie că favorurile făcute Austriei vor favoriza o alianță secretă în viitor. Dacă cedarea nu ar putea fi făcută în baza situației actuale, cel puțin ar trebui să încerce[6] să se ajungă la recunoașterea primului teritoriu ocupat.

 

Totuși, din rapoartele lui Thugut s-a văzut că Poarta intenționa să trimită, în sfârșit, un mesaj Vienei, cu propunerea să retragă trupele din Moldova și să renunțe la cesiunea Bucovinei sau măcar să-și reducă cât mai mult cererile sau să găsească un alt mod de acaparare. Dar Thugut nu a fost de acord, iar Poarta a decis să cedeze și a aprobat alegerea unei comisii de frontieră. Ambii comisari turci au fost nevoiți să se ocupe mai ales de cedarea acelei părți a Moldovei, care părea a fi necesară pentru ca Austria să stabilească o comunicare între Galiția și Transilvania. Poarta a propus o linie de frontieră conformă cu cea din harta lui Ghika, care mergea din Transilvania, până în Pocuția. Mai târziu, a fost de acord cu linia care a fost trasă, din Transilvania, în Podolia, și cu teritoriul deținut de Austria. De asemenea, comisia a recunoscut că, după ce va fi stabilită linia de frontieră, ambii comisari ar trebui să țină cont, în continuare, de acele părți ale zonei care ar fi mai oportune pentru o frontieră clară între cele două state, în baza locației lor. Teritoriul ocupat de trupele imperiale în ținutul Hotinuluir trebui cedate Porții.

 

 

Cu toate acestea, Thugut nu a fost încă mulțumit și a cerut Porții să lărgească linia de frontieră, în concordanță cu cele mai bune intenții[7].

 

Poarta părea să cedeze. Numai împotriva cesiunii districtului Hotin și Altorsowa au apărut dificultăți. Reis Efendi și muftiul Ahmet (delegatul legiștilor), care au avut o întrevedere cu Thugut, în noaptea de 2 spre 3 aprilie, s-au opus hotărâtor acestei cesiuni și au declarat că Padișahul ar prefera mai curând să renunțe la prietenia Austriei, decât la ținutul cetății Hotin. Thugut nu și-a pierdut răbdarea, dar a încercat să găsească o altă soluție[8].

 

Kaunitz a fost în totalitate de acord cu abordarea lui Thugut. De asemenea, el a dorit ca Poarta să emită dispoziții detaliate, ceea ce ar împiedica ulterior orice neînțelegeri între comisarii de frontieră. Reputația Porții trebuie respectată, în orice ocazie, a scris el. Dar, dacă numirea comisarilor de frontieră ar putea fi amânată, ar fi mai profitabil pentru chestiunea în cauză. Acest lucru ar înlocui zelul actual sobru al turcilor cu o considerație sobră, în timp ce Austria ar câștiga timp pentru a-și consolida poziția[9].

 

 

După ce negocierile cu Poarta au progresat, până în momentul în care se întrezărea o cedare voluntară a Bucovinei, s-au făcut eforturi pentru apropierea țării ocupate de Austria. Din acest motiv, Ellrichshausen a sugerat ca, sub denumirea de „indemnizație de vară”, să se perceapă o taxă de numai 2 florini 30 creițari pentru a repara drumurile, deoarece țara nu putea plăti impozite mai mari. În caz că nu se aprobă, ar trebui păstrat totul în status quo. Ellrichshausen că credea că acest lucru îi va face pe bucovineni să simpatizeze Austria, întrucât Ghika dublase taxele pentru fiecare locuință din Moldova, numindu-le „cadou voluntar”, cu gândul de a preveni emigrarea din țară[10].1 Această propunere a fost pe deplin apreciată de autoritățile imperiale.

 

În cele din urmă, Thugut a reușit să obțină, cu înscris de la Poartă, cedarea Bucovinei către Austria. Cu sentimentul de bucuroasă satisfacție, Thugut a anunțat încheierea unei convenții[11] cu Turcia, la 7 mai 1775, într-o scurtă scrisoare către Viena, primită în 12 mai. Motivul pentru care nu a trimis veștile bune mai devreme a fost că unele dificultăți mai trebuiau rezolvate până pe 10 mai[12].

 

Acest tratat nu conținea tot ceea ce a cerut Thugut, dar, în general, trebuia să satisfacă Austria, mai ales că a fost acaparată Bucovina fără vărsare de sânge. Și chiar dacă Maria Theresia nu părea să fie impresionată atât de plăcut de încheierea tratatului, care nu era așa cum s-ar fi așteptat, și, la început, nu a fost de acord cu atribuirea ordinului Sfântului Ștefan lui Thugut, acest lucru se va datora, probabil, mai mult faptului că nu era încă pe deplin recunoscută importanța strategică a țării nou dobândite, în raport cu Galiția. Acest punct important nu a scăpat succesorului marii împărătești. Acesta ar trebui să fie și motivul pentru care prima idee[13] pentru acapararea Bucovinei este atribuită împăratului Iosif al II-lea.

 

Odată cu împreunarea Bucovinei cu Austria, s-a stabilit și calea înfloririi acesteia. Populația era eliberată de un jug greu și putea urmări liber cultura care se răspândise și aici, dinspre vest. Este evident că relele de care locuitorii au suferit anterior nu au putut fi remediate dintr-odată, deoarece acest lucru era imposibil. Dar faptul că cea mai mare suferinţă a fost înlăturată de la început este dovedită nu numai de sugestia lui Ellrichshausen, de a se impune doar un impozit mic asupra locuitorilor, ci și de scrisoarea lui Kaunitz, către Hadik, în care se spune că „această taxă provizorie – de 2 florini 30 creiţari – să fie și mai mică, și chiar atenuată pentru săraci”[14]. Religia, naționalitatea, obiceiurile și tradițiile oamenilor au fost respectate de austrieci. Pe scurt, administrația militară a oferit tot ceea ce îi putea încuraja pe locuitori să înceapă o nouă viaţă, să se împace cu noile condiții și să îi facă fericiți[15].

 

 

NOTĂ: Dr. Daniel Werenka îşi încheie studiul cu peste o sută de pagini de documente referitoare la acapararea Bucovinei, pe care le-a găsit în arhivele Vienei şi pe care desigur că le voi traduce în curând, dând întâietate, deocamdată, altor mărturii referitoare la „apariţia şi înflorirea Bucovinei”, cum inspirat şi onest formula Daniel Werenka. Pentru această parte finală a studiului, folosesc ilustraţii din:

 

Levetus, A. S., Puchinger, Erwin – illustrated, Imperial Viena, an account of its history, traditions and arts, London & New York MCMV

Boehn, Max von, Deutschland, Berlin 1922

Abels, Ludwig W., Alt-Wien. Die Geschichte seiner Kunst, Berlin 1909

 

 

 

 

[1] În timpul acestei conversații, a intrat o pereche de tuiuri cu cozi de cal și opt turci. Doar Pașa a întrebat despre starea marii împărătese și a adăugat că, atâta timp cât a trăit, Turcia nu a avut nici o teamă de război, „numai că fiul ei nu se poate încrede prea mult”. Weinbergen l-a liniștit, în această privință, ceea ce l-a făcut pe Pață foarte fericit. Că Maria Theresa s-a bucurat de venerație generală în Turcia este evident nu numai din această conversație, ci și dintr-un raport al lui Tassara, către Kaunitz, din 17 ianuarie 1778. Aproape de această dată, vestea bolii Maria Tereza s-a răspândit la Constantinopol, ceea ce a făcut ca Poarta să fie foarte alarmată. Desigur, cancelarul turc s-a grăbit să se intereseze de la Tassara, iar acesta din urmă scrie, printre altele: „Cancelarul menționat a vorbit despre calitățile rare, despre darurile și virtuțile naturale deosebite ale acestui monarh cu adevărat mare și incomparabil, în acel entuziasm plin de inspirație, de care, în toată lumea, inimile și limbile oamenilor sunt însuflețite de îndată ce vorba merge spre un subiect atât de sublim, demn de iubire și venerație generală” (Tassara, lui Kaunitz, Pera, 17 ianuarie 1778. Arhivele Curții 1778, nr. 2 L.E.)

[2] Beil. LXXXIV.

[3] Thugut, lui Kaunitz, Pera, 17 februarie 1775. Hurmuzachi, VII, pp. 135-137.

[4] Kaunitz, lui Thugut, Viena, 21 februarie 1775. Hurmuzachi, VII, p. 140.

[5] Thugud, lui Kaunitz, Pera, 4 martie 1775. Hurmuzachi, VII, pp. 141-143.

[6] Kaunitz, lui Thugut, Viena, 7 martie 1775. Ebendaselbst p. 145.

[7] Thugut, lui Kaunitz, Pera, 18 martie 1775. Hurmuzachi, VII, pp. 146-148.

[8] Thugut, lui Kaunitz, Pera, 3 aprilie 1775. Ebendaselbst pp. 149, 150.

[9] Kaunitz, lui Thugut, Viena, 7 aprilie 1775. Ebendaselbst pp. 151, 152

[10] Beil. LXXXIX.

[11] Beil. XC, XCI.

[12] Thugut, lui Kaunitz, Pera, 12 mai 1775. Hurmuzachi, VII, pp. 160, 161.

[13] Vgl. Arneth, VIII, pp. 488-491.

[14] Beil. XCII.

[15] Werenka, Dr. Daniel, Bukowinas entstehen und aufblühen (Apariţia şi înflorirea Bucovinei), în Archiv für österreichische Geschichte (Arhive pentru istoria austriacă), Wien, 1892, pp. 98-152.


Pagina 19 din 124« Prima...10...1718192021...304050...Ultima »