ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI | Dragusanul.ro - Part 19

1823: Întâlnirea împăraţilor Austriei şi Rusiei la Cernăuţi

Cernăuţi, Uliţa Mare – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

 

„În septembrie 1823, împăratul a făcut el însuși o călătorie în Galiția și în Bucovina, scopul real sau cel puțin cel mai important fiind acela de a avea o întrevedere cu Ţarul Rusiei, care a vizitat, apoi, provinciile sudice ale imperiului său. Întâlnirea a avut loc între 6 şi 11 octombrie, la Cernăuţi. Împăratul austriac, care urma să facă onorurile, îl trimisese pe adjutant său, generalul locotenent de câmp baronul Kutschern, la Kamenietz-Podolsky, pentru a-l întâmpina pe împăratul Rusiei. În ziua sosirii augustului său prieten, Majestatea Sa, Împăratul Austriei, plecase să-l întâmpine în persoană la graniță. Cei doi suverani au intrat împreună în Cernăuţi, la 6:30 seara, pe 6 octombrie, în aceeași trăsură; au trecut pe sub un arc de triumf, care fusese ridicat la intrarea în oraș, și au mers, prin mijlocul unui dublu gard viu de trupe, în zgomotul bubuiturilor tunurilor și al aclamărilor locuitorilor, spre reşedinţa destinată Ţarului Alexandru.

 

Discuţiile între cei doi suverani au durat doar cinci zile, timp în care şi-au făcut dese vizite și au luat masa împreună de mai multe ori. Au fost multe întâmplări, specifice unor astfel de prilejuri: au primit, separat, în audiențe private o deputăție, compusă din trei boieri moldoveni, pe care prințul Sturdza, Gospodarul Moldovei, a trimis-o, din ordinul Sublimei Porţi, pentru a-i complimenta pe cei doi împăraţi. Sturdza era şi el așteptat acolo, potrivit zvonurilor destul de răspândite, despre un plenipotențiar turc, care nu a venit. Auzind despre această circumstanţă neplăcută, Domnul de Metternich, care rămăsese la Lemberg, pretextând o indispoziţie, a plecat, destul de curând, spre Cernăuţi, pentru a-l întâlni acolo pe împăratul Rusiei,  declarând că „am vrut să facem această călătorie, din motive diplomatice foarte importante”. Ultimele răspunsuri ale Sublimei Porţi, expuse în scrisoarea contelui Nesselrode, trimisă Lordului Strangford, în 19 mai, cu privire la disputele care au existat între Poartă și Rusia, care nu păreau satisfăcătoare; se spune că cei doi împărați au dorit să se pună personal de acord asupra măsurilor care trebuie luate și le-au dat miniștrilor lor sarcina de a-i consulta. Drept urmare, împăratul Rusiei, părăsind pe augustul său aliat, în 11 octombrie, mai devreme decât se credea anterior, pentru a se întoarce în statele sale?,îl trimisese pe ministrul său, contele de Nesselrode, la Lemberg, pentru a avea discuţii cu prințul Metternich, în privinţa executării măsurilor convenite între cei doi suverani. Este adevărat că aceste convorbiri au fost transferate la Lemberg din alte motive, decât presupusa indispoziție a Domnului de Metternich? Asta nu putem clarifica.

 

După aceste discuţii, la care a participat şi Domnul de Tahscheff şi au care durat câteva zile, se pare că a fost scrisă o notă energică, care trebuia trimisă Divanului, prin Lordul Strangford, invitând Poarta, în cel mai formal mod, să evacueze cele două Principate și să pună capăt imediat vexaţiunilor pe care agenții săi le-au provocat la adresa steagurilor puterilor creștine din Marea Neagră; o hărțuire care, de altfel, a provocat mari prejudicii comerțului la Odessa. Atunci s-a crezut că rușii vor face niște demonstrații militare serioase, între Prut și Dunăre, în sprijinul acestei note, pentru a aduce Divanul la sentimente mai bune şi pentru a pune capăt, în cele din urmă, disputelor pentru care se negocia degeaba de doi ani. Nota convenită a fost trimisă, iar rezultatul a fost, pentru Austria, despre care vorbim aici, o convenție, care a adus serioase înlesniri pentru comercianții austrieci, în ciuda rigorile legislației turcești, privind navigația prin strâmtoarea Dardanelelor și prin Marea Neagră. S-a convenit că aceştia nu vor mai fi supuşi unei singure vizite, considerată încă necesară pentru securitatea imperiului, în starea actuală a insurecției grecilor; dar că această vizită ar avea loc numai atunci când corăbiile au trecut de Dardanele, din Marea Neagră, fără a provoca nici o problemă de întârziere sau de cheltuieli de orice fel. Austria a obținut, din nou, reduceri considerabile ale taxelor vamale și de tranzit. Acestea au fost rezultatele cunoscute ale întâlnirilor de la Cernăuţi și Lemberg. Ele nu au servit pentru a face politica austriacă mai favorabilă grecilor”[1].

 

 

[1] Lesur, C. L., Annuaire Historique Universel pour 1823, Paris 1824. pp. 273-275


1901: Gustav Weigand, prin Bucovina şi prin împrejurimi

 

„Raport de călătorie. În nordul Moldovei. În 26 iulie 1901, am pornit în a șaptea călătorie pentru a studia dialectele românești. De data aceasta, nu a fost drumul meu obișnuit, prin zonele joase maghiare, ci prin Cracovia și Lemberg, spre Bucovina, direct spre Ițcani, lângă granița cu România. Domnul Gorovei (Artur – n. n.), din Fălticeni, mă aștepta la gară, unde îmi lăsasem trăsura şi caii, în toamna trecută. După o ședere de câteva ore în Suceava, unde am fost primiți cu căldură de cunoscutul folclorist şi protopop Marian (Simion Florea – n. n.), am plecat, seara, prin Bunești, peste granița românească, de care am trecut fără probleme, la Fălticeni. Cum mi-am dorit să vizitez partea cea mai nordică a Moldovei încă din anul trecut, lucru pe care nu l-am putut face atunci, din cauza vremii ploioase, am pornit, a doua zi, pentru a compensa ceea ce fusese ratat. Din cauza deplasării anevoioase pe drumurile jalnice de pe terenul deluros din judeţele Dorohoi și Botoșani, mi-am lăsat trăsura şi bagajele în Fălticeni și am luat, mai întâi, trenul, prin Dolhasca, spre Verești, de unde un birjar evreu, pentru 2 franci, m-a dus la Dumbrăveni, locul naşterii lui Eminescu. Primarul m-a trimis la preot, pe care nu l-am găsit acasă, așa că nu am avut de ales şi a trebuit să-mi petrec noaptea într-un han mizerabil din sat, unde a trebuit să mă mulţumesc cu niște ouă și cu o cameră murdară, ca nu îngăduie nici măcar gândul la odihnă. Dar, cu siguranță, am fost compensat de materialul lingvistic abundent[1], pe care puteam să-l adun acolo, în restul timpului.

 

Fălticeni, strada Mare

 

A doua zi, birjarul meu m-a dus la Bucecea, o aşezare locuită în mare parte de evrei, așa cum se întâmplă de obicei în prin Moldova. Înregistrările statistice mi s-au părut interesante prin diferenţele de mortalitate în cele două comunităţi: 1.500 de evrei au 19 nașteri și 10 decese, în vreme ce 300 de creștini au 11 nașteri și 11 decese. Astfel de cifre, nefavorabile pentru creștini, nu sunt numai la Bucecea[2], ci, oriunde am întrebat, am găsit numai statistici în dezavantajul creștinilor.

 

Pe o căldură zăpuşitoare, am luat trenul spre pitorescul Dorohoi, târg care se înalţă semeţ pe mai multe dealuri și din care iese în evidenţă palatul administrației. Prefectul, domnul Văsescu, m-a primit foarte binevoitor și mi-a oferit tot sprijinul, pentru a putea examina mai multe dialecte la fața locului, fără a fi nevoie să merg în satele dimprejur. Am petrecut noaptea, nedormită din nou, într-un hotel evreiesc, dar, de data aceasta, nu au fost ploşniţele cele care nu m-au lăsat să dorm, ci zgomotul unei nunți evreiești, care avea loc acolo și care a durat până în zorii dimineții, când se făcuse vremea să plec.

 

Mersul cu trenul durează 45 de minute, ca să acopere traseul de 11 km, până la Vorniceni, iar biletul costă 1,60 franci, dar nu ajungi chiar în Vorniceni, ci la 8 km distanță, într-un cătun mizerabil, unde ești fericit să găseşti o teleguţă. Ei bine, am ajuns, în sfârșit, în satul Vorniceni[3], mi-am făcut cercetările și apoi am plecat, plătind 5 lei birjarului, în îndepărtatul sat Coţușca[4].

 

În Drăguşeni, într-o casă simplă, am mâncat 6 ouă, pâine, castraveți și am băut un pahar cu vin, la prânz, iar transportul cu teleguţa costat 1 franc. Drumurile au fost proaste, am urcat și am coborât constant, soarele era nemilos de fierbinte, în acea zi de 31 iulie 1901. Zona este complet lipsită de vegetaţie, ca să nu mai vorbim de păduri, iar ţăranii îşi acoperă casele cu stuf şi trăiesc într-o asemenea sărăcie, încât am fost cu adevărat fericit, când am ajuns la Coţuşca, pe la 5:00, după-amiază, și am putut coborî întreg din căruţă. Prin bunătatea prefectului Văsescu, am găsit tot ce îmi trebuia, inclusiv o noapte cu bună cazare, dar care, după atâtea nopţi chinuite, mi s-a părut deosebit de supărătoare. În dimineața următoare, am mânat caii înflăcărați spre târgul Săveni[5], într-o căruță cu coș ușor, apoi, cu diligenţa de poștă, spre Ungureni, în satul Plopenii Mari[6]; de acolo, am vrut să iau trenul spre halta Todoreni, dar am ajuns la Hlipiceni[7], sat cu aproape întreaga populație rusă, în timp ce Todorenii sunt încă la 8 kilometri depărtare. Așa cum se întâmplă adesea în România, halta nu a fost numită după locul în care este amplasată, ci după o localitate mai mare, dar şi mai îndepărtată. Mă împrietenesc cu preotul Vasile, care îmi povesteşte despre comunitatea din Hlipiceni, despre care se spune că au venit, acum 100 de ani, ca oameni foarte harnici, temători de Dumnezeu, care postesc în zilele de luni, miercuri și vineri, şi nu aprind, duminica, nici un foc, ci mănâncă rece; dar au un singur păcat, că se cam întrec cu băutura. A doua zi, m-am dus înapoi la Fălticeni, prin Iaşi, şi am găsit Fălticenii în agitația zilelor de târg. În dimineața următoare, mi-am petrecut pregătirea și cumpărăturile pentru călătoria în propria mea mașină.

 

Şipotele Sucevei, Cataractul Sucevei – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

 

În Bucovina. Sâmbătă, 3 august 1901, după-amiază, însoțit de prietenul meu Gorovei, am condus trăsura spre moșia Bunești, de la graniță, unde am folosit fonograful pentru prima dată. Înregistrările sunt excelente, mai ales în ceea ce privește cântecele populare.

 

La Buneşti am întâlnit, prin intermediul domnului Gorovei, un vizitiu, un fecior de ţăran român[8], care nu ştia prea multe despre cai, dar era inteligent şi vorbăreţ, așa că nu a trebuit să regret alegerea mea. După ce am terminat formalitățile din birourile vamale românești și austriece, am condus, prin țara deluroasă, spre marea comunitate rurală din Bosance[9], un sat cu peste 5.000 de locuitori, inclusiv 300 de evrei. Aici, în Bucovina, încă se poartă vechiul costum românesc: cămașă brodată bogat, catrinţă pătrată și părul împodobit cu flori, în timp ce în Moldova acest costum a supraviețuit doar pe înălţimile Ceahlăului (Tschango?) și în văile munților. Rasul capului a fost încă păstrat aici, la persoanele în vârstă. Apoi am plecat spre Udeşti[10], în colțul extrem de sud-est al Bucovinei, unde am fost amabil primit de preotul Popovici, în vârstă de 82 de ani. Pe 5 august 1901, m-am dus la Suceava (populație: evrei, români, germani, armeni), pentru a adăuga ceva la culegerile și obiectele mele, de unde am fost însoțit, apoi, la Şcheia[11] de protopopul Marian, care mă invitase la prânzului , unde am stat, câteva ore, pentru a discuta despre dialectul interesant, iar seara am mers la Ilişești[12], sat cu populația germană și română. Germanii vorbesc un dialect foarte franconian, nu dialectul șvab, chiar dacă poporul se numește șvab. A durat mult timp, până ce am găsit, în sfârșit, cazare în gospodăria profesorului de limba română. Am preferat să dorm în trăsură şi nu în camera plictisitoare, cu un pat. La 4 dimineața, m-am ridicat să-i arăt vizitiului meu, a doua oară, cum se curăță caii; de asemenea, eram încă implicat în studiile mele, astfel încât nu am putut pleca decât la 8 dimineaţa. Drumul bun şerpuia, în jos, prin magnifica pădure de fag, prin Păltinoasa, până la Capu Codrului, unde am lucrat, cu două persoane[13], una după alta, și apoi mi-am pregătit singur prânzul. După-amiază, am mers, pe valea Moldovei, spre Gura Humorului, târguşor cu populație românească[14], germană și evreiască. Aceasta din urmă nu lipsește nicăieri în Bucovina, nici măcar în cele mai mici comunități. Preotul Brăileanu mi-a făcut o întâmpinare foarte călduroasă și m-a călăuzit, a doua zi, dimineaţa, în trăsura lui, la Mănăstirea Humorului[15], la 6 km distanță, iar după-amiază, la Voroneţ, sat situat idilic într-o vale laterală a Moldovei, locul de origine al celebrului Codex Voroneţian, descoperit la Putna, de domnul Creţu, atunci când mănăstirea a fost secularizată, dar publicat de domnul Sbiera, împotriva voinței domnului Creţu. Fostele biserici mănăstirești din Mănăstirea Humorului și Voroneţ servesc, acum, ca biserici parohiale. Am petrecut noaptea în casa preotului din Bucşoaia[16], la vărsarea râului din Suha în Moldova. Bulgari nu locuiesc pe această vale, după cum s-ar putea presupune, în baza hărții etnografice  Kieperts, dar huţuli, în Ostra, germani în Negrileasa (Schwarztal), iar celelalte comunități de pe valea Suhăi sunt românești sau amestecate cu huţuli, în Gemenea și Frasin.

 

Vama – de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

 

Pe 8 august 1901, într-o zi ploioasă, am condus, pe valea Moldovei, până la Vama, localitate care și-a luat numele de pe vremea când Câmpulungul era încă independent și taxa a fost ridicată aici (eroare: aici se afla vama mănăstirii Moldoviţa – n. n.). În Vama[17], împreună cu pastorul Lomicovschi, am avut ocazia să studiez dialectul locului și cel al Vetrei Moldoviţei[18]. După-amiază, am trecut de frumoasa așezare a ţipterilor din Eisenau (Prisaca Dornei) și am ajuns în orașul alungit Câmpulung, în jurul orei 6, unde domnul Stefanelli, coleg de gimnaziu și de universitate cu Eminescu, m-a întâmpinat cu căldură. Pe 9 august 1901, dimineața, am mers la Pojorâta[19], aflată la confluenţa văilor Moldovei și Putnei. După cum îmi spune preotul Constantinovici, satul numără aproximativ 1.500 de români, care trăiesc foarte risipiți prin zonă și au sporit cu greu în ultimii 20 de ani, precum și 1.000 de ţipteri germani și 100 de evrei. Am rugat o ţiptereasă, care era cunoscută ca o bună cântăreață, să cânte o melodie germană pentru mine și m-am pregătit pentru o melodie populară veche, pe care să o preia fonograful; dar ţiptereasa a început, foarte modern, cu liedul „Inima mea este o stupină”. Biata femeie nu a putut înțelege de ce am izbucnit brusc în râs. În valea Moldovei nu au mai rămas decât Fundul Moldovei şi Breaza, primul parohie, iar celălalt arondat acestei parohii. După o masă opulentă la preot, acasă, am urmat fermecătoarea vale a Putnei, până am ajuns în satul Valea Putnei[20] sau, așa cum se spune în pronunția locală, Valea Pucni (comparați Zlacna, Zlagna în loc de Zlatna, în Transilvania sau vracniţă, în loc de vratniţă etc.); am coborât din trăsură și am urcat, odată cu ea, încet, în sus, la aproximativ la 1.000 de metri faţă de nivelul apei, pe muntele dintre Moldova și Bistrița (Mestecăniş – n. n.). La hanul de deasupra, în fața căruia erau șiruri lungi de vehicule, am făcut o scurtă pauză și apoi trăsura a rulat repede, pe drumul bun, care oferă o priveliște splendidă a înălțimilor și a văilor, până aproape că era să se întâmple un accident grav. Frânghia de pe ham s-a rupt și un cal a căzut, o bucată de drum târât, înainte ca trăsura să fie oprită de frână; din fericire, calul nu a suferit răni grave, astfel că, seara, am ajuns la fabrica germană din Iacobeni și, ulterior, la Eisenthal, de lângă Ciotina[21], unde locuiesc predominant românii. Din nou, m-am bucurat de o primire călduroasă. În dimineața zilei de 19 august 1901, am vizitat binecunoscuta stațiune balneară Dorna-Vatra[22], cu hoteluri elegante, cu o instalație de băi și facilități, dar în restul sezonului, locația nu este nicăieri atât de drăguță, pe cât ar trebui să vă așteptați. După câteva ore de ședere, am mers pe valea largă, în creștere lentă pe lângă apa Dornei, iar până în seară, am ajuns la hanul din Poiana Stampi, care era foarte singur, lângă biserică. Alături, se află primăria, școala și casa unui țigan. În jur este pajiște și pădure. Casele ţăranilor sunt împrăștiate, unele dintre ele la câteva ore depărtare. În această singurătate cu un climat aspru, cum este de așteptat, la 1.000 m altitudine, oamenii trebuie să petreacă ierni lungi și severe. Preotul, a cărui casă se umpluse cu copiii rudelor sale, care și-au petrecut vacanța acolo, a fost foarte mulțumit de vizita mea și a regretat că voi pleca mai departe, în dimineața următoare,într-o zi de duminică. Înainte de asta, am avut ocazia să fac poze și să studiez limba. La prânz, am ajuns la înălțimea trecătorii Bârgău, de peste 1.200 m înălțime, și ne-am odihnit, la prânz, în cabana patetică a unui supraveghetor al şoselei, unde am avut ocazia să cunosc dialectul din Tihuţa, sat din apropiere”[23].

 

Vama de la Cârlibaba

 

În Bucovina. Am plecat devreme, la ora 6 (din Borşa – n. n.) și foarte repede am coborât, pe drumul abrupt, în valea Bistriței, unde am ajuns pe drumul care duce, peste pasul Ştiol (Prislop – n. n.), către Maramureş. Curând eram deja în extrem de prietenoasa Cârlibaba[24], o aşezare de huţuli și evrei, în timp ce în Ludwigsdorf, din apropiere, este aşezarea maghiarilor de pe Bistriţa (numită după proprietarul minei, Ludwig Mann) şi a ţipterilor germani, dar trăiesc aici și români. De la plecarea din Fălticeni, caii mei nu au avut o zi întreagă de odihnă, așa că am primit cu bucurie invitația prietenoasă a preotului Iliuţ de a petrece a doua zi cu el. Dimineață, am făcut, în compania preotului Lomicovschi, de la Vama, și a fiilor și nepoţilor săi, pentru a cunoaște păstrătorii locali, o drumeție în valea Cârlibaba, ceea ce înseamnă Gârla Babei, la Klause, un baraj pentru oprirea apei, care, atunci când este eliberată, duce plute și trunchiuri de copaci în vale. Am făcut o baie răcoritoare, în apa cristalină, dar rece. După-amiază, am urcat, pe valea Bistritei de Aur, până la o stâncă (Piatra Albă – n. n.) care are forma unui cap de femeie cu o coafură înaltă.

 

Vineri, 16 august 1901, am părăsit Cârlibaba și am luat-o spre nord, pe fostul Drum al Tătarilor, până la Pasul Lucina (Lutschina). Drumul a fost extrem de dificil, încât vizitiul și cu mine a trebuit să împinge, de mai multe ori, în spițele roţilor pentru a putea urca, iar atunci când eram fericiți că am răzbătut, eram împiedicați să mergem mai departe de vegetaţia bogată. În sfârşit, sleiţi de oboseală am ajuns în Lucina, tabăra de vară a cailor faimoasei ferme de remontă din Bădeuţi (Badautz)[25]. Locotenentul superior Gellinek, directorul hergheliei, m-a invitat la prânz și la o plimbare prin păşunele hergheliei. Nu am putut rezista invitației prietenoase, mai ales că mi-a promis, de asemenea, că pot să-mi fac şi studiile dialectale care mă interesează. Imediat, după masă, ne-am urcat pe cai și, când am ajuns la pe platoul înalt, am intrat într-un galop vântuit, pe un teren foarte neuniform, copleșit de tufe și tufișuri, în lungime de 1.300-1400 m, printre caii care pasc în diferite locuri, în funcție de vârstă. Am fost în șea până seara, apoi am lucrat cu un soldat din Mahala, sat de lângă Cernăuţi, și acum am auzit, pentru prima oară, cum se pronunță în Marea Valahie, și, când am crezut că limbajul lui este o influență școlară, deși locotenentul meu a susținut că soldatul nu a fost la școală, am decis să șterg toate notiţele pe care le-am făcut, dar mai târziu, când am mers la Mahala[26], am realizat că am greșit, pentru că băiatul s-a exprimat într-un „mod” minunat pentru că, într-adevăr, aşa se vorbeşte în satele cele mai nordice românești din Bucovina. Marea pronunție valahă nu schimbă „ce” şi „ge”, ceea ce desigur nu puteam bănui. Am folosit fonograful pentru a înregistra un cântec românesc și unul rutean de la soldați.

 

Piatra Albă – stânca în formă de femeie, despre care vorbea Weigand

 

A doua zi am plecat exclusiv pentru huţuli, prin sate minunate, dar dominate de evrei. Elementul românesc din văile izvoarelor Moldovei și Sucevei a fost absorbit complet de slavi; dar atât din tipul unor oameni, cât și din numeroase nume de munteni şi de munţi, se poate vedea că trebuie să fi fost destui români în trecut. În orice caz, huţulii dau impresia că sunt o rasă mixtă de ruteni, români și de ciangăi; indiferent dacă Uzii (pecenegi), așa cum indică numele Huţul sau Huţan, în română, constituie baza, așa cum cred Kaluzniacki și alții, nu pot spune nimic despre asta. Cu toate acestea, nu am altă dovadă decât modificarea pronunţată, găsită adesea la huţuli, şi trebuie, deci, să las pe seama altora să privească mai atent acest popor, despre care există multe opinii și prejudecăți false, atât în ​​Bucovina, cât și în larga lume științifică.

 

În Şipotul evreiesc, unde există o cascadă frumoasă[27], m-am oprit în drum, pentru a-mi pregăti prânzul. Seara am ajuns la Huţul-Sadowo, unde am stat la preotul Iliuţ, fratele celui din Cârlibaba. Duminică, 18 august 1901, în jurul orei 11,00, am mers în primul sat românesc, cu peste 3.000 de locuitori, la Straja[28]. M-am dus direct la biserica mare, asaltată de credincioşi, unde se sărbătorea „Ziua de naștere a Împăratului” (Franz Josef – n. n.). Preotul a rostit un discurs patriotic, apoi şi-a omagiat împăratul, cântând imnul național, şi-abia după aceea a avut loc sacramentul, la care au luat parte toți cei prezenți. Preotul Dan, parohul de acolo, căruia îi datorăm mai multe lucrări frumoase despre populația Bucovinei, și Dr. Onciul (Isidor Onciul, arheologul biblic – n. n.), din Cernăuţi, m-au însoțit, după-amiază, până la faimoasa Mănăstire Putna, mormântul lui Ștefan cel Mare, unde am poposit[29]. Apoi am trecut printr-o zonă bine cultivată, dens populată, până la Voitinel. În casa parohială, am lucrat zadarnic, timp de două ore, cu doi bărbați, apoi am ajuns, în sfârșit, să cunosc dialectul local, în timp scurt, discutând cu o femeie de 60 de ani[30]. În timp ce mergeam pe drum, am întâlnit mulți țărani sfioși, care mergeau pe jos, călare și în căruţe, venind de la o sărbătorire în mănăstirea Suceviţa[31], spre care m-am grăbit și în care am găsit cea mai ospitalieră întâmpinare dintre toate mănăstirile Bucovinei.

 

A doua zi, am mers la Marginea[32], unde am petrecut câteva ore cu preotul Magior, iar la prânz, am trecut prin frumoasele sate germane Lichtenberg și Clit, mergând la Arburea[33], o comunitate mare, frumoasă de români și germani, cu o biserică veche, în care se află interesante şi bine conservate picturi în frescă. Tatăl preotului m-a întâmpinat cu ospitalitatea caldă a acestei familii. Am plecat, apoi, din nou, spre partea deluroasă a Bucovinei, cu dialectele sale în continuă schimbare, care au necesitat o atenție deosebită. După Cajvana[34], Botoșana și Poieni Ungureni (Poieni Solca – n. n.), am mers spre sud-est, până la Costâna[35], unde mi-am reînnoit cunoștința cu preotul satului, pe care îl cunoscusem în Vama, când ploaia s-a revărsat din ceruri şi abia am trecut, pe pod, râul Suceava, mergând la Hatna (Dărmăneşti – n. n.), sat care, la fel ca Ipoteştii, care se află și mai la sud, lângă Suceava, are o populație slavă; apoi, am urmat drumul spre nord-vest, spre Grăniceşti (mai corect Crainiceşti)[36], unde m-a găzduit preotul Becec. A doua zi, pentru a cunoaște așa-numiţii ceangăi din Bucovina, m-am dus la Ištenšegitš (Ţibeni – n. n.), o comunitate mare, frumoasă. Datorez câteva informații despre acest sat pastorului László. Imediat ce am intrat în sat, am observat că locuitorii nu arătau ca tipul de ceangău ușor de recunoscut, așa cum mă așteptam, ci pur și simplu cu tipul de meseriaş, care includea şi constructorul de case, și, așa cum am văzut mai târziu, amenajarea interioară a caselor este corectă. Când am auzit oamenii vorbind, nu mai exista nici o îndoială că nu am avut de-a face cu ceangăi, ci cu secui. În Transilvania, denumirea „Csango” este folosită și pentru oamenii, de exemplu în Hosszufalu-Sacele, care sunt complet diferiți, ca limbă și tip, de ceangăii adevăraţi din Moldova, care abia în 1764 au emigrat din Transilvania. Se presupune că ar fi fost forțați de autoritățile austriece să lupte cu prusienii, deşi, ca grăniceri secui, nu erau obligați să o facă, aşa că au trecut în Moldova, sub conducerea pastorului lor, Mauritius Martonfi, şi s-au aşezat, pentru prima dată, pe valea Trotuşului, unde se spune că existau așezările mai vechi de coloniști secui încă din vremea lui Ștefan cel Mare. După zece ani de la ocuparea Bucovinei, o parte dintre ei au acceptat invitația contelui Hadik András și au venit în Bucovina, unde au întemeiat satele Hadikfalva[37] și Andrásfalva[38], în Valea Siretului, lângă Rădăuţi, în plus Ištenšegitš (Ištenšegitš = Dumnezeu ajută!)[39], unde exista deja o așezare românească mai mică, Ţibeni, care s-a contopit complet cu cea maghiară, și Iacobești[40], care se numea Fogodišten, Iosiffalva[41], este situată în apropierea graniței cu România, la aproximativ 18 km sud-vest de Suceava. Inițial, localitățile, la fel ca cele ale grănicerilor transilvani în general, au fost administrate militar și îngrijirea pastorală a fost efectuată din Transilvania. Începând cu anul 1800, au fost anexate la eparhia de Lemberg și administrația a fost înființată ca și în celelalte parohii. Comunitatea din Ţibeni a crescut, de la 80 de familii, la peste 3.000 de oameni, deși, în 1883, peste 1.000 de rezidenți au urmat ispitelor maghiare și s-au stabilit în sudul Banatului, lângă Panciova, unde nu se descurcă foarte bine. Oamenii sunt muncitori, ordonați, curați și cu caracter blând, în timp ce despre cei din Hadikfalva se spune că sunt controversați și dependenți de băutură. Mănâncă carne și legume, pe care le cultivă singuri, așa că trăiesc mult mai bine decât ţăranii români, a căror mâncare principală este mămăliga. Prosperitatea este de asemenea mai bună decât cea din ​​rândul românilor din satele vecine. Cu toate acestea, au și mai multe terenuri, ceea ce nu este singurul motiv. Din 360 de copii de vârstă școlară, 280 – un număr foarte mare pentru condițiile locale, frecventează școală în mod regulat.

 

Din nou am traversat râul Suceava, ocazie cu care am făcut o baie, folosindu-mi trăsura drept vestiar, așa cum se întâmplă deseori, apoi am mers, pe şleauri îmbibate de apă, prin Rădăuţi, unde nu am oprit, la Frătăuţii Vechi (Altfratautz)[42], unde am constat că populația germană și română a avut ocazia să cunoască dialectul Rădăuţilor. Prin Vicovu de Sus (Ober-Wikow), am călătorit, prin împădurita țară muntoasă, spre nord-vest, până la Krasna-Ilski[43], satul românesc extrem din nord-vest, deoarece satele Banila Moldovenească, Davideni, Comareşti vorbesc limbi slave, în ​​ciuda românilor. De aici, am urmat Siretul, trecând prin Ciudei (Czudyn), unde locuiesc evrei, germani, români şi ruteni, spre Suceveni[44], unde am stat, la prânz, iar duminică, 25 august 1901, seara, am plecat la Terebleşti[45], satul locuit de germani și români, dar în care sunt şi destui slavi, ca în toată zona. Am vizitat Mihăilenii, târguşor preponderent evreiesc, de cealaltă parte a graniței cu România, unde era zi de piață. Un birjar m-a dus la oamenii din Grămeşti[46] și Zvoriştea[47], unde am şi înnoptat, la hanul evreiesc. A doua zi, am trecut, din nou, granița și am ajuns, după-amiază, în orașul Siret, care este inundat de evrei, plecând la Sfântul Onufri[48], sat cu o interesantă biserică mănăstirească, din 1593. Am rămas la profesorul de limba română von Geler, pe care l-am cunoscut pe stradă și care m-a invitat la el acasă. În dimineața următoare, am plecat spre nord, fără aproape nici o ședere, pe drumul de la țară, prin zone mai slave, spre Privorokie[49], sat cu locuitori germani și români, în timp ce satul vecin Tărăşeni, pe lângă germani are şi ruteni. La scurt timp, pe când plecam spre Franzthal, o fată a alergat după trăsură şi am invitat-o să urce[50], iar ea nu a ezitat să o facă. Spre uimirea mea, am auzit și de la ea graiul limbii române, pe care îl ascultase şi de la soldatul de la Lucina şi care, la început, nu mi s-a părut credibil. Nu ştia nici să citească, nici să scrie, dar, după cum a spus cu naivitate, a vorbit mereu patru limbi: română, germană, rusă și evreiască, limbă pe care a învăţat-o de la evreică-germană, pe care a imitat-o ​​cu o precizie uluitoare în pronunție și ton, aşa cum am observat, de multe ori, că fac mulţi români din Bucovina. În Derehlui, unde micuţa mea însoțitoare avea ceva de obținut, a părăsit trăsura, încântată de cruciuliţa pe care i-o oferisem drept recompensă pentru răspunsurile ei bune. În Ceahor[51], am găsit nu numai o primire foarte caldă, la protopopul Berariu, dar atât el, cât și fiul său, erau dornici să mă ajute în studiile mele. Așa că, în compania lor, am vizitat Molodia[52], sat mare, cu 7.000 de locuitori (5.000 de români, 1.000 germani, 1.000 de ruteni), în dimineața zilei următoare, și Voloca[53], după-amiază. Iar Cuciurul Mare, din apropiere, este predominant rusesc. În general, se poate observa că românii din această zonă s-au slavizat foarte ușor. În comunitățile mixte, toți vorbesc bine ruteana, chiar și acolo unde formează, de departe, majoritatea, deşi clerul și școala lucrează constant pentru limba română. Forța de asimilare românească, atât de des și corect citată, eșuează aici în fața rutenilor, cel puțin în vremurile mai recente, pentru că nu poate exista nici o îndoială despre faptul că, în trecut, o populație slavă a existat în sudul, acum pur românesc, al Bucovinei, iar vorbitorii limbii române au fost absorbiţi, cel puțin în districtul Cernăuţi se înregistrează o scădere a românismului, populația orientându-se spre limba slavă. Următoarele circumstanțe mi se par responsabile pentru acest lucru:

 

1). Limba de piață, în Cernăuţi, este dominată de ruteni, astfel încât românii încearcă să învețe această limbă, pentru a-și putea vinde mai bine mărfurile.

 

2). Funcționarii sunt adesea aduși din Galiția și din Boemia, astfel încât ei vorbesc o limbă slavă, izbutind să învețe rapid ruteana, dar nu și limba română, mai îndepărtată. Mi s-a întâmplat, adesea, să observ că ţăranii români, care credeau, probabil, că sunt un oficial, îmi vorbeau în ucraineană, şi când le răspundeam în limba română erau uimiți.

 

3). Evreii, care joacă un rol foarte mare în Bucovina, vorbesc cu oameni mai ales în ruteană, și îi determină, astfel, pe țărani să răspundă în această limbă, dacă pot.

 

4). Ţăranii ruteni nu vor să învețe limba română, pentru că nu au absolut niciun motiv să facă acest lucru, nici în negustorie, nici în instanță și nici în administrație, iar în plus, mi se pare că sentimentul lor național este mai bine dezvoltat decât cel al românilor.

 

5). În căsătoriile mixte, care apar frecvent – religia este aceeași – rutenismul triumfă, de obicei, asupra românismului. Cu toate acestea, atunci când un rutean se căsătorește cu o femeie româncă, se presupune că limba română devine limbă de familie, dar cazul acesta se întâlneşte mai rar.

 

6). Proprietarii de terenuri și producătorii aduc, în mod constant, noi contigente de muncitori galiţienii, care sunt foarte utili și muncesc bine, întărind astfel ruteana locală în timp ce românii tind să livreze muncitori din rândul lor Moldovei. Situația este similară celei din districtul Sătmar, din Ungaria, unde nu poate fi negat faptul că şi administrația lucrează intens la deznaționalizare, dar şi aici, în Bucovina, ca și acolo, rezultatul este îndurerat pentru români.

 

Cernăuţi, Piaţa Centrală – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

 

Miercuri și joi, 28 și 29 august, am petrecut în Cernăuţi, capitala ţării, care, în ciuda caracterului său german, face ca elementul slav să fie foarte evident, şi nu cel românesc, iar acest lucru se datorează metropolei religioase impunătoare, care este aproape în întregime gestionată de români și are o avere forestieră, fiind bine reprezentată de un cazinou frumos, de numeroși oficiali și profesori și de tineretul studenţesc la Universitate. Cel mai interesant lucru din Cernăuţi, pentru mine a fost piața centrală, care este înconjurată de clădiri vechi și de clădiri moderne și decorată cu o fântână. Aglomerația populației urbane, întunecat îmbrăcată, faţă de hainele colorate şi ușoare ale țărăncilor românce și slave, pe care nu le poți distinge întotdeauna prin costumele lor, cel mult prin faptul că roșul domină în rândul femeilor slave, și aceste tipologii de evrei negustori, toate luminate de soarele strălucitor, conferă un farmec al pieţei unic. Nu m-am săturat niciodată să privesc și să ascult.

 

Vineri, dimineață, a venit noul meu vizitiu, datorat bunătăţii domnului Berariu, un rutean din Franzthal, pe care am fost nevoit să-l accept, în locul fostului meu vizitiu român, care nu ştia să vorbească rusa, atât de necesară în preconizata călătorie prin Basarabia. După amiază, am coborât pe drumul abrupt, până la podul de peste Prut, și apoi am urmat drumul care duce spre Rusia. Am petrecut noaptea, împreună cu protopopul Simiginovici din Mahala, în, Rarancea, care se află la 8 km mai la nord şi este aproape în întregime slav, iar Boianul[54], făcut cunoscut prin poezia lui Eminescu, se află mai la sud și are, de asemenea, o populație mixtă. În dimineața următoare am parcurs cei 24 de km, până la Novoseliţa, fără oprire”[55].

 

Cernăuţi, interiorul Bisericii Mitropolitane – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

 

[1] Lui Gustav Weigand i-au cântat, la Dumbrăveni:  Rucsanda a Gafiţi (Foaie verde trii pelini), Gheorghi a Gafiţi (Foaie verdi arţăraş)

[2] Din Bucecea, a cântat Iordachi Satcău (41 de ani))

[3] Din Vorniceni, a cântat Haralamb Fasol (21 de ani)

[4] În Coţuşca, a cântat Ion Rotar (24 de ani)

[5] În Săveni a cântat Toadir Ilaş

[6] În Plopenii Mari, a cântat Costachi Pintilei  (10 ani)

[7] În Hlipiceni, a cântat Gheorghe Căuneag (44 ani)

[8] La Buneşti, au cântat Gheorghe Rus, vizitiul de 21 de ani (La crâşmă la Dorohoi), Dumitru lui Nicolai Rusu (Hai, copchilă, după mine),

[9] În Bosanci, a cântat Gheorghe Mirăuţ (39 ani)

[10] În Udeşti au cântat: D. Popovici (Hai, Ileană, la poiană), Iustin Griga (12 ani)

[11] În Şcheia, a cântat Catrina Balinta

[12] În Ilişeşti, a cântat Vasile a Nichitii

[13] În Capu Codrului au cântat: Dumitru Catargiu (Ci stai, leli, suparată), Ştefan şi Dumitru Catargiu (49 de ani)

[14] În Gura Humorului, Weigand a cules cântece de la: Gheorghe Şuhan (Frunză verde mărăciune)

[15] La Mănăstirea Humorului, au cântat, ca şi pentru Alexandru Voievidca, Simion Buburuzan (Copchiliţo de pe coastă), şi Gheorghe Boca.

[16] La Bucşoaia, au cântat Domnica Grigoraş, de 55 ani (Frunză verde de-alunică), şi Nicolai a lui Petrea Flocea (41 ani).

[17] În Vama, a cântat Catrina a lui Costa Faraon (60 ani)-

[18] La Vatra Moldoviţei, a cântat Parasca Leţche (13 ani).

[19] La Pojorâta, a cântat Ioana a lui Costan Flocea, de 14 ani (Puiculiţă, treci zaplazu).

[20] La Valea Putnei, a cântat Ioana Papuc (50 ani).

[21] La Ciotina, în Iacobenii românilor, a cântat Vasile Ursan (59 ani).

[22] În Vatra Dornei, a cântat Sava Pizdeali (56 ani).

[23] Weigand, Gustav, Prof. Dr., Die Dialekte der Bukowina und Bessarabiens, Leipzig 1904, pp. 1-7

[24] În Cârlibaba, a cântat Anasia Moroşan (20 ani).

[25] În Bădăuţi, a cântat Mariuţa Cazac (Pasări privighetori).

[26] În Mahala, au cântat Dumitru Bodnar (Di când te-ai dus, băieţele) şi Dumitru a lui Ştefan Cosmiuc (18 ani).

[27] Pictată de Franz Xaver Knapp.

[28] La Straja, au cântat Parasca Tarnoveţchi (De-ar fi mândra sus, la cruce) şi Costan Ştirban (16 ani).

[29] La Putna, a cântat Artemi Zubaş (49 ani)

[30] La Voitinel, „femeia de 60 de ani” poate fi Natalie Morăraş (Foaie verde ci cicoari) sau Trifelia Coroamă.

[31] La Suceviţa, a cântat Ion Şlahtinschi (22 ani).

[32] La Marginea, a cântat Garafina Pomohaci, de 18 ani (Mătrăguno-n trii girezi).

[33] La Arbore, au cântat Casandra lui Ion Cotleţ (Jos, la ţara muntenească) şi Domnica Aruşte (17 ani).

[34] La Cajvana, a cântat Gavril Ştirbu (12 ani).

[35] La Costâna, a cântat Iliana Dohotar.

[36] La Grăniceşti, au cântat, ca şi pentru Voievidca, Valeria Gherasim (Frunză verde, iarbă neagră) şi Margarita Buliga (13 ani).

[37] Colonie în satul Dorneşti, care în 1775 avea 26 de familii de ţărani români, sat care se va numi Hadicfalva (de la numele guvernatorului Galiţiei, Hadik), harta cadastrală a satului, din 1785, cuprinzând, pe lângă vechile toponime, şi câteva toponime de hotar ungureşti, precum Boenke, Diak Hud, Felso Mesur, Hossu Gniunasch, Hossu Niel, Koreck Hold etc. – n. n.

[38] Andreasfalva, „sau satul lui Andraş”, s-a întemeiat, după 19 ianuarie 1785, când Consiliul Aulic de Război aprobă o contribuţie pentru emigranţii ceangăi, care vor construi 56 de gospodării, pe teritoriul satului Măneuţi, „lângă râul Sucevii, în apropiere de Frătăuţii Vechi, la nord de oraşul Rădăuţi” – Grămadă, Nicolai, Toponimia minoră a Bucovinei, vol. I, p. 336 – n. n.

[39] Colonia maghiară de la Ţibeni, Ištenšegitš , pe moşia Satu Mare, a fost înfiinţată între anii 1771-1773, dar numele de Istensegits (Dumnezeu să ne ajute), propus de Mártonfi Mór, va fi menţionat, pentru prima dată, abia în 1776 – n. n.

[40] În 1775, satul Iacobeşti, din Ocolul Vicovilor, avea 20 familii de ţărani, plus 74 familii de secui şi unguri, în bună parte componenţi ai Regimentului I Secuiesc de graniţă, aşezate pe moşia mănăstirii Ilişeşti, între anii 1752-1772. Numele acestor emigranţi au fost consemnate în recensământul lui Rumeanţev, publicat de ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 341 – n. n.

[41] Colonia Ioseffalva, numită astăzi Vorniceni, a fost înfiinţată pe seliştea pustie Tolva a moşiei mănăstirii Slatina, în 1783, fiind populată cu 60 de familii de secui, venite din Scaunul Csik, în 1785, în partea sudică a seliştii – n. n.

[42] La Frătăuţii Vechi, a cântat Ion Luchian (Puico, din dragostea nost’).

[43] La Crasna-Ilschi, a cântat Verona Iliuţ.

[44] La Suceveni, a cântat Vasile Hrinco (17 ani).

[45] La Tereblecea, a cântat Anastasia a Niţului.

[46] La Grămeşti, a cântat Gheorghe Găvărloaie (60 ani).

[47] La Zvoriştea a cântat Ion Damia (45 ani) din Vârvu Câmpului.

[48] La Sf. Onufri, a cântat Niculai Humeniuc (18 ani)

[49] La Privorochia, a cântat Spiridon Vonorocschi (16 ani).

[50] Fata de 14 ani, din Franzthal, analfabetă, dar care vorbea fluent patru limbi, se numea Lisaveta Crăsniciuc.

[51] La Ceahor, au cântat Zoiţa lui Vasile Rotariu (Frunză verde de scunchie) şi Mariuca Rotariu (19 ani).

[52] La Molodia, a cântat Domnica Miroslafschi, de 19 ani (Cântă cucu sus pi nuc).

[53] La Voloca, a cântat Duminica Holunga, de 40 ani (Frunză verdi, borş cu peşti).

[54] În Boian, a cântat Nicolai Toma (Maică, măiculiţa mea).

[55] Weigand, op. cit., pp. 7-17.


1811: Descrierea unei călătorii prin Bucovina şi Moldova

Cernăuţi, Piaţa Fântânii Albe, cu hanul „Pajura Neagră” – desen de Mattias Adolf Charlemont (1820-1871)

 

„Am dormit la Olmack şi, a doua zi, am dejunat la Obertier şi am sosit, în aceeaşi zi. La Snyatin. D’Anville spune că este anticul Netin-Dava, avanpost roman pe limitele vechii Dacii, despre care vorbeşte Ptolemeu, și al cărei nume a fost schimbat mai târziu, prin transformare în Snyatin. Acum este un sat sărac, locuit de bieţi evrei: este situat pe malurile Prutului, Hierasus din Strabon. Acest râu traversează o frumoasă vale, mărginită, spre sud-vest, de munții înalți ai Transilvaniei, care se ridică într-un amfiteatru, de-a lungul drumului, la aproximativ zece mile distanță, pe dreapta. Am urmat malul stâng al râului, spre orașul Cernăuţi[1], unde caleştile noastre au fost trecute peste Prut, în două bărci legate împreună, cu ajutorul unor scânduri transversale, care formau un pod mobil și am intrat, curând. în ultimul oraș de frontieră din statele austriece.

 

Cernăuţi, capitala Bucovinei (Buckowine), are o poziţie plăcută, pe o stâncă de pe malul nordic al Prutului. Este format din aproximativ șase sute de case, cu trei biserici și conține probabil o populație de trei mii de suflete. După obiceiul acestei țări, străzile sunt largi, curate și bine asfaltate, iar casele sunt construite din chirpici. De asemenea, are, și nu este mai puțin rar, un han (Pajura Neagră – n. n.), unde am luat masa. Înainte de a vizita Polonia și de a avea cu ochii noştri necurățenia locuitorilor săi, este dificil să credem în observațiile pe care le-am, făcut atât de des, cu ocazia răspândirii rapide a ciumei în aceste țări. De exemplu, în noiembrie 1770, a izbucnit ciuma la Constantinopol și a ajuns, în curând, să ucidă mai mult de o mie de oameni pe zi. După ce a fost adusă în Moldova, pe atunci teatrul de război al armatelor turce și ruse, s-a răspândit şi în Polonia, intrând prin orașul de frontieră Kaminieck, pe Nistru, și am citit într-un raport despre un asemenea rău groaznic, în rândul locuitorilor și trupelor garnizoanei, că cei care au avut norocul de a scăpa de mortalitatea generală, au abandonat locul împreună și că nici rușii, nici polonezii nu au îndrăznit să mai vină acolo câteva luni. Toți țăranii unui sat, aparținând prințului Adam Czartorinsky, au fost măturaţi într-o singură zi, iar dintre călugării din nouă mănăstiri, niciunul nu a scăpat de contagiune. Oricât de extraordinare, oricât de incredibile ar putea apărea aceste detalii, nu ezit să le cred, după ce am văzut starea obișnuită a acestor oameni…

 

Teritoriul Moldovei începe la Ţureni (Zoring), cătunul cu câteva case, în care există posturi de grăniceri din Moldova și din Austria, dar şi unii comisari greci și austrieci, care să examineze și să semneze pașapoartele. Încă vedem rămășițele unor păduri mari de stejar, distruse de hoardele de tătari și de ţigani rătăcitori (Chinganis errans[2]), prin incendii care, în timpul migrațiile lor necontenite, luminează, la poalele copacilor, cu focuri mari, ale căror cenușă consumă toată scoarța copac, care se usucă în curând și pier. Am văzut o hoardă a acestor egipteni la Ţureni, căruţele lor erau construite în mod nemaiîntâlnit; toate piesele au fost unite și fixate doar cu dibluri de lemn și fără ajutorul fierului sau a oricărui alt metal. Nu folosesc păcură sau gudron pentru a unge axul roților, iar zgomotul pe care îl fac poate fi auzit de la distanță mare…

 

Moldova oferă un aspect foarte singular, poate chiar acum unic. Există alte două mari provincii ale Europei, care probabil s-au înființat cu mult mai înainte, dar pe care progresul civilizației și agriculturii, de-a lungul mai multor secole, le-au schimbat în întregime, în timp ce Moldova rămâne mereu în starea sa primitivă şi este presărată cu atât de multe mlaștini și lacuri mici, încât nu se poate avea o idee despre ea și oferă, în acest sens, un spectacol infinit de curios. Mecklembourg-Strélitz şi Vendée, în Franța, a fost, cândva, în aceeași stare. Vendée este acum aproape desecată, iar lacurile Mecklembourg au fost umplute. Toate aceste trei provincii au fost locuite de triburile Vendes, iar oamenii care au trăit pe aceste pământuri sunt urmaşii acelorași triburi, care au ocupat şi o parte a Angliei, numită acum ţinutul Cambridge.

 

Anticii Vendes par să fi fost, ca olandezii de azi, castori ai rasei umane. Au trăit, întotdeauna, pe marginile micilor lacuri, înconjurate de mlaștini, pe care le-au stabilizat. De asemenea, este dificil să intuim ce anume i-ar putea face să prefere astfel de locuri; dar este mai mult decât probabil că s-au hrănit cu pește și carne de păsări acvatice; și descoperind, fără îndoială, că cel mai bun mijloc de a distruge mirosurile neplăcute, care apar din mlaștini, a fost să le umple cu apă, au construit zăgazuri pe râuri mici, astfel încât să le facă să curgă în golurile mlăștinoase, în jurul cărora își construiau casele, și trăiau cu peşte și cu păsări acvatice, care se îngrășau în aceste lacuri artificiale.

 

Majoritatea râurilor Moldovei sunt zăgăzuite şi apele oprite formează iazuri. Pe aceste diguri primitive sunt construite mori, iar satele sunt plasate peste tot în preajmă. Omul, în starea sa sălbatică, trebuie să fi învățat multe, examinând lucrările creaturilor așezate mult sub el, în scara ființelor. Vechile populaţii ale Europei par să-și fi luat exemplul de la castori pentru a construi zăgazuri, dar şi colibe, a căror formă le-a fost oferită cel mai probabil tot de acest patruped amfibiu singular. Dacă nautilul i-a învățat să folosească împletituri, iar mistrețul să sape pământul, este destul de firesc să presupunem că castorul și mistreţul au fost maeştrii lor în arhitectură. Contele Jean Potocky spune că „locuitorii Ucrainei au o predilecție exclusivă pentru iazuri. Ori de câte ori pot opri un râu, cu ajutorul unui dig, formează un iaz și construiesc un sat. Când natura țării nu permite astfel de construcții lacustre, mergeţi mai departe, străbătând douăsprezece, până la cincisprezece leghe, fără să întâlniți o singură locuință”.

 

Această descriere poate fi perfect aplicată Moldovei. Vedem doar dealuri imense, înconjurate de apă, numite „stepe”, de o mare frumusețe, și o întindere vastă, acoperită cu cea mai frumoasă verdeață, care este folosită pentru a hrăni turmele de oi, cai și animale cornute. Acest spectacol uniform este variat, din când în când, doar de micile lacuri, despre care am vorbit deja, și uneori de sate, care amintesc de lumea primitivă, înconjurată de specii de ziduri realizate din lut, sate apărând, din când în când, la poalele munților. Fără copaci. Puține tufe. Movile şi semne care delimitează moşii; unele câmpuri cu porumb. Iepuri care se plimbă de-a lungul drumurilor și asta ar spune că este îmblânzit. Drumuri aproape fără o singură pietricea, atât de netede încât roțile caleştii alunecă acolo în tăcere, ca pe bancurile de nisip care mărginesc marea. Țăranii Moldovei, pe care îi întâlnim, uneori, cu căruțele lor de cea mai simplă formă și construcție, nu sunt mai puțin remarcabili, prin aerul lor de forță și sănătate, dar şi prin simplitatea manierelor; poartă haine din lână albă, cuşme din piele de oaie și opinci; și amintesc, precum și tot ceea ce îi înconjoară, despre ideea vieții pastorale, din copilăria societății omeneşti, în care totul era simplu, pașnic, inocent. Există unele dintre marile peisaje istorice ale lui Rubens, de exemplu, singurele pe care le-am văzut şi care pictează fidel natura, peisaje care au fost gravate de Bolswert, care pot da o idee exactă a priveliştilor din Moldova.

 

Botoşani, mănăstirea Coşula

 

Primul sat considerabil, pe care l-am traversat, este Dorohoi, situat, ca și celelalte, pe pe marginea unui iaz; al doilea, Botoşani (Botussano), care ni s-a părut mai mare și unde am văzut câteva magazine amenajate în stil oriental. Negustorul era îmbrăcat în costum grecesc și stătea cu picioarele încrucișate, la marginea ferestrei sale, fumând ciubuc. Am petrecut noaptea într-un han evreiesc. Era o sărbătorire, acolo, în acea seară, iar strigătele, sau mai degrabă urletele sălbatice ale tuturor prietenilor, ne-au împiedicat să închidem ochii, până la răsăritul zilei, când vizitiii noștri au intrat să ne spună că era timpul să plecăm.

 

Nu am fost mai fericiți nici a doua zi. Era într-o vineri, iar la ora șase, seara, caleştile noastre evreiești s-au oprit brusc, într-un sat numit Molla-Gast[3]; și nici rugăciunile, nici amenințările și nici promisiunile nu i-ar putea îndemna să își continue drumul. Tot ce puteam obține a fost că încercau să ne aducă niște țărani din Moldova, care ne-au dus la Iaşi, ​​dar eforturile lor au fost inutile și a trebuit să ne gândim să avem răbdare. În conformitate cu obișnuința, hotelul în care ne-am cazat fusese arendat de către un evreu, iar copiii circumciziei își stinseseră deja focurile; și, după ce au aprins lumânări în candelabrul cu șapte ramuri, au cântat în jurul lui, super flumina Babylonis, în aceeași limbă în care regele-profet compusese această melodie. Datorită tuturor consumurilor, a fost permis să se aprindă un foc în interiorul casei, dar după ce lampa de sabat a fost aprinsă: foamea noastră era prea violentă, pentru a se conforma unei reguli similare; dar gazdele noastre nu doreau să intre în cârdăşie și nu aveam altă resursă decât să sfâșiem cânepa și speciile de șipci, care formau acoperișul unui hambar, și să aprindem un foc, în mijlocul curții, pe care ne-am pregătit mâncarea și am fiert apă pentru ceai, băutura noastră chineză. Casa era chiar mai dezgustătoare decât cele pe care le văzusem până acum, iar puricii și ploşniţele roiesc pe acolo în număr tot mai mare. Concertul pios continuând cu o viguroasă redublare vigoare nazală, nu a fost necesar să mă gândesc să dorm în casă; și cum niciun adăpost nu era disponibil în altă parte, eram obligați să ne înfășuram în haine și să petrecem noaptea într-un colț al căruţelor noastre.

 

Ziua fusese foarte caldă; terenul pe care ne aflam era foarte mlăștinos și locuit de mii de broaște; mlaştinile degajau vapori atât de groși și atât de nesănătoși încât, a doua zi, când am vrut să cobor din căruţă, cu greu mă puteam mișca, înfruntând o mare durere de cap și având mai multe simptome de febră. Din fericire, am auzit cum se înhămau caii. Ţăranii au fost de acord să ne ducă mai departe, iar noi am plecat. Drumul era exact ca cel parcurs de noi cu o zi înainte; și nu am văzut nimic remarcabil, cu excepția câtorva hoarde de ţigani, care călătoresc în căruţe de o simplitate patriarhală, însoţite de cai și animale cornute, dar și de căruțe trase de boi. Femeile erau îmbrăcate într-o manieră grotească, cu capetele acoperite cu salbe de monede de aur și argint și cu ornamente barbare, purtând pe spate sau în brațe copiii lor cei mai mici, în timp ce puradei de șase-zece ani, la fel de goi ca atunci când veniseră pe lume, sărind în jurul lor, îndemnau caii sau boii cu câte o înțepătură. Bărbații aveau trăsăturile aspre și sălbatice, părul împletit, cămăși, barbă groasă, corpul pe jumătate dezbrăcat sau acoperit cu o haină din piele de oaie, aruncată pe umeri; erau bine făcuți și bine proporționați; păstrau demnitatea sălbatică a independenței lor, chiar și sub zdrențele în care erau îmbrăcați pe jumătate.

 

Iași, în 1818 – acuarelă de Adam Neale

 

La patru mile de Iaşi, am văzut un alai ceremonial al Gospodarului Moldovei, care era oprit la ușa unei case de țară, de pe marginea drumului. Un tânăr, în costum grecesc, a ieșit din casă, pentru a-l întreba pe vizitiul nostru dacă nu suntem călătorii englezi, care veneau din Viena, adăugând că fusese trimis să-i întâlnească. După ce a primit un răspuns afirmativ, ne-a spus că el este trimisul prințului Moruzzi (Mourousi) și ne-a complimentat, la sosirea noastră fericită pe teritoriul stăpânului său; după ce ne-a oferit niște băuturi răcoritoare, a dorit ca noi să coborâm din căruţă pentru a intra în trăsura prințului. Am fost duși în curtea palatului prințului Alexandru Moruzzi, nepotul și ginerele Gospodarului. Însuși acest prinț a venit să ne primească și ne-a rugat să rămânem la el, în timpul șederii noastre. Indispoziția mea era atât de crescută, încât am fost obligată să fac o baie fierbinte și să mă culc imediat, luând un sudorific foarte eficient, ceai verde cu suc de lămâie. M-am trezit, a doua zi, cu o sănătate perfectă. După prânz, l-am însoțit pe colonelul Gillespie și pe binefăcătoarea noastră gazdă la Gospodar, tatăl său vitreg. Pe Voievod l-am găsit aşezat pompos pe divanul lui, înconjurat de ofițerii micii sale curţi. S-a ridicat, când ne-a văzut, și, vorbindu-ne în franceză, ne-a felicitat pentru venirea noastră fericită în Moldova. Ne-a oferit, apoi, locuri lângă el. Ne-au fost aduse cafea, pipe, şerbet și prăjituri dulci, conform obiceiului oriental. După ce conversația s-a derulat ceva timp, pe tema călătoriei, și ne-a pus multe întrebări despre pregătirile de război ale Curții Austriei, și despre pasul înțelept al trupelor ruse, pe care le văzuserăm la Lemberg, și-a cerut scuze că nu ne-a putut primi în casa de la țară, din cauza indispoziției prințesei, soția sa; dar ne-a recomandat, în termeni entuziaşti, ospitalitatea unui ginere al său și ne-a rugat să ne prelungim șederea la Iaşi cu câteva zile, pentru a ne putea arăta, în împrejurimi, câteva locuri care meritau să fie văzute. I-am mulțumit pentru bunătatea sa, arătându-ne regretul că nu vom putea profita de invitaţie, dar am promis că ne vom lua la revedere, înainte de plecarea noastră.

 

Prințul Alexandru ne-a condus prin jurul orașului și ne-a arătat câteva locuri foarte pitorești. Poziția Iaşilor este foarte frumoasă. Acest oraș este situat pe versantul nordic al unui deal unduios, lângă malurile mlăștinoase ale unui râu mic, numit Bahlui (Bagluy), care se varsă în Prut, la câțiva kilometri mai jos. Acest deal al Iaşilor se întinde pe aproape o milă, de-a lungul malurilor râului, peste care a fost făcut un pod de lemn. În zare se zăreşte, din mijlocul orașului, cum se ridică un lanț magic de munți, aproape la fel de înalţi ca Alpii și acoperiţi, până la vârfuri, de păduri superbe. În multe locuri am văzut mormane de zăpadă, pe înălțimi, care încă nu s-au topit, deși era august. Un număr mare de inscripții și de medalii, care se găsesc adesea, prin săparea pământului, dovedesc că acest oraș ocupă locul unui fost oraș roman, numit Jassiorum Municipium. Populația este formată din greci, albanezi, ruși, evrei și moldoveni, băştinaşi ai țării. Casele sunt construite din cărămizi, lemn și lut; cele ale săracilor sunt acoperite cu trestie, iar cele ale bogaților, cu șipci, ca în Polonia.

 

Străzile nu sunt pavate cu pietre, ci cu grinzi masive din lemn, ale căror capete se sprijină în latul drumului. Aceste grinzi sunt, în mod natural, foarte elastice, iar când trăsurile trec peste ele, fac un zgomot surd şi prelung, asemănător cu cel al unui pod, în timp ce straturile groase de noroi, care le acoperă, împroaşcă, din când în când, dintre fantele grinzilor groase, în toate părțile, pe pietonii nefericiți.

 

1854, Cogălniceanu: Palatul Ocârmuirii din Iaşi

 

Deși Iaşi este, acum, un oraș considerabil, abia în 1574, când Moldova a căzut sub puterea otomanilor, a devenit sediul guvernului. Capitala și sediul vechi era la Suceava, un oraș din Moldova sus, situat într-o vale, în apropierea izvoarelor Prutului, la poalele Alpilor Transilvani. Acum Suceava nu mai este decât o grămadă de ruine şi face parte din Bucovina austriacă. Oraşul Iaşi a început să devină celebru în istoria modernă, în timpul războaielor lui Carol al XII-lea și Petru cel Mare. Armata rusă, după ce a înfrânt-o pe cea suedeză, nu a reușit să învingă şi armata turcă, aflată sub ordinele lui Baltagi. Moldova a fost ocupată, din nou, de ruși, în 1739, în 1771 și în 1788, când ruşii au rămas în stăpânirea ţării până în 1792, când Moldova a fost restituită turcilor, prin tratatul de la Iaşi, semnat, în ianuarie al aceluiași an, de prințul Repnin și de Marele Visir Yousouf.

 

 

Exhalările, care ies din numeroasele mlaștini care înconjoară Iaşii, fac ca aerul să fie foarte nesănătos și provoacă, în fiecare an, o mare mortalitate, din cauza febrei intermitente și întotdeauna periculoase, a căror cauză sunt mlaştinile. De fiecare dată când ciuma s-a răspândit în Moldova, în special la Iaşi, aceasta a făcut devastări groaznice: de exemplu, în 1771, în timpul aceleia despre care am vorbit deja, garnizoana rusă, care ocupa Iaşii, a pierdut o serie de bărbați renumiţi, datorită generalul-șef Stoffeln, care, din cauza prejudecăților sale absurde, a împiedicat măsurile de prevenție, pe care doreau să le ia chirurgii armatei, și a contribuit, astfel, la accelerarea, în continuare, a răspândirii contagiunii printre trupele sale, până ce boala a intrat în Polonia și Rusia, iar de aici, în Moscova, capitala Rusiei, pe care a depopulat-o aproape în întregime. În afară de aceste calamități teribile, oraşul Iaşi este încă expus de poziția sa şi altor ravagii. Haitele de lupi flămânzi, care ies din pădurile dealurilor vecine, în lungile nopți de iarnă, se grăbesc în câmpii și înşfacă animalele domestice, iar uneori chiar și femeile și copiii. Pentru a respinge acești atacatori, fiecare familie are măcar doi câini mari, al căror lătrat continuu îi împiedică să se apropie, dar alungă şi somnul din pleoapa călătorului puțin obișnuit cu strigătele unor astfel de santinele. Acești gardieni credincioși m-au făcut să sufăr toată noaptea; cu greu am putut închide ochii o clipă și am simțit, cu tărie, forța cuvintelor poetului roman: Vigilum canum tristes excubiœ. Nu știu sunete mai triste și mai monotone decât aceste lătrături obișnuite, slobozite din gâtlejuri de zece, până la douăsprezece mii de câini, repetate, în largul țării, de ecoul munților.

 

În timpul zilei, zgomotul ciocanelor de lemn în toacele plasate la ușile bisericilor grecești și chemarea poporului la rugăciune, în locul clopotelor, a căror utilizare este interzisă în provinciile turce, produce, de asemenea, un efect foarte neplăcut.

 

Rusia, după multe eforturi, ale căror rezultate au fost lente, dar sensibile, a reușit să obțină o mare influență în provinciile Moldovei și Țării Românești. Ea a început prin a obține dreptul de a media în administrația lor internă, în virtutea tratatului de la Kainargik, în 1774, tratat care, printre altele, i-a acordat privilegiul de a numi călugări în toate posturile și în toate orașele din Imperiul Otoman. În 1781, doi rezidenți ruși au fost numiți la curţile din Iaşi şi din Bucureşti; iar în 1802, prin influența Curții ruseşti, prințul grec Ipsilanti a fost pus domnitor al Țării Românești, iar prințul Moruzzi, al Moldovei, cu condiția expresă ca nici unul să nu poată fi înlăturat de către turci, cu excepția cazului în care au fost găsiți vinovați de o infracțiune, pe care ministrul rus de la Constantinopol o va considera suficient de gravă pentru a justifica demiterea lor. Bazându-se pe protecția acestei puteri, prințul Moruzzi, la vremea vizitei noastre, părea să-și considere guvernarea ca pe un fief de familie, pe care nu-l va putea pierde până la moartea sa, și s-a ocupat cu ridicarea unui palat superb, pe care ginerele său ni l-a arătat cu mândrie, ca o ca dovadă a prosperității și a permanenței dinastiei Moruzzi. Dar cât de înșelătoare a fost speranța pe care a purtat-o, căci această familie nu s-a bucurat de sănătate pe termen lung. După întoarcerea mea în Anglia, am aflat că prințul Moruzzi murise în același mod ca majoritatea predecesorilor săi.

 

La 7 noiembrie 1812, prințul Dimitrie Moruzzi, care fusese unul dintre plenipotențiarii otomani, la congresul de la Bucureşti, care au semnat tratatul de pace cu Rusia, a fost decapitat la Schumla, sediul marelui vizir, în conformitate cu ordinele Marelui Sultan. Se pare că atașamentul său cunoscut față de Rusia, căreia îi fusese întotdeauna un partizan zelos, a fost cauza principală a morții sale. Aceasta a fost soarta lui Dimitrie Moruzzi și așa este întotdeauna destinul acestor oameni intriganți, fără credință și fără onoare, gospodarii greci. După ce petrec ani întregi, târându-se prin curtea vizirilor turci, după ce le câștigă încrederea, flatându-i și mituindu-i, și după ce și-au înlocuit toți rivalii, prin denigrări și calomnii, ei reușesc să fie numiți, mai întâi Dragomani de curte, apoi guvernatori ai Valahiei sau Moldovei. Ei folosesc guvernarea pentru a-şi achita datoriile pe care le-au făcut pentru a-i corupe pe membrii divanului turcesc, înconjurați de o mulțime de călugări și de paraziți flămânzi, care trebuie hrăniți în detrimentul oamenilor și folosesc însângerare nefericiților țăranii pentru a-și îngrășa creaturile. Cele mai aspre pedepse se aplică pentru a asigura plata impozitelor datorate marelui domn și pentru a păstra rânduiala divanului; și adesea, când acești prinți se întorc pe malurile Bosforului, pentru a se bucura de bogățiile lor, dobândite cu atâta cruzime, sugrumarea cu cordonul fatal le încheie brusc cariera.

 

 

Buna noastră gazdă, prințul Alexandru Moruzzi, a făcut o excepție onorabilă de la această regulă generală. Avea aproximativ treizeci de ani, însoțise o ambasadă turcă la Paris și dobândise cunoștințe vaste, prin frecventarea societăților învățate din capitala Franței, cea la care afli toate virtuțile sociale; a fost cel mai afectuos dintre soți și un tată mândru al celor doi copii, care îi ofereau cele mai bune speranțe. Ospitalitatea, pe care o exercita cu plăcere și nu din datorie, atențiile și amabilităţile pe care le-a avut pentru colonelul Gillespie și pentru mine, recunoștinţa lui pentru niște servicii ușoare, care ţin de profesia mea, sunt tot atât de multe dovezi ale unor sentimente nobile și generoase, pe care le cauți adesea, în zadar, la oameni mai educați, și a inspirat în mine cea mai mare stimă pentru acest prinț, despre care nu pot vorbi decât cu laudă.

 

Veniturile Gospodarului Moldovei, deși sunt inferioare celor ale Țării Românești, sunt de mai puțin de 100.000 de lire sterline pe an. De fapt, el primește o zecime din toate impozitele și are privilegiul exclusiv de a angaja cai de poşte și de a expedia curieri. Toate mărfurile trimise în Germania și Rusia plătesc și o taxă, al cărei produs nu poate să nu fie considerabil; căci Moldova trimite o sută de mii de capete de animale cornute, anual, pe piețele externe, plus şi mau multe oi și cai. Celelalte articole exportate sunt: ceară, miere, salcâm, piele, grâu, cherestea, blănuri, carne afumată, brânză, sare, unt, vin și tutun.

 

Totalul general al birurilor plătite de Moldova, conform estimării făcute în 1785, este de două milioane opt sute patruzeci de mii de piaştri”[4].

 

Iaşi în 1848, “Arhiva SSL”, nr. 3, 1905, p. 109

 

[1] Czernovitz – oraş pe „apa neagră”; Czerni – apă neagră, itz – oraş.

[2] „Egipteni”, precum cei din Bohemia.

[3] Molla-Gast, preotul-rege – probabil vechea rezidenţă a lui Zamolxis.

[4] Neale, Adam, Voyage en Allemagne, en Pologne, en Moldavie et en Turquie, Tome second, Traduit de l’Angloise par Charles-Auguste Def., Paris 1818, pp. 2-30

 


1774: Regele Prusiei, despre răpirea districtului Buckowine

Frederick al II-lea, Regele Prusiei

 

În jurnalul ţinut, între anii 1763 (Pacea de la Hubertsbourg) şi 1775 (împărţirea Poloniei), care va fi, ulterior, publicat drept Oeuvres posthumes de Fréderic II, Roi de Prusse, acesta notează, în 1774, despre tentativa cancelarului austriac, Prinţul Wenzel Anton von Kaunitz, de a răpi, pentru Austria, „districtul Buckowine, care se întinde până la o milă de Chotzim”, în speranţa că, astfel Austria şi-ar putea „disputa cu rușii trecerea Nistrului, visând la vremurile în care vor izbuti să-și împingă cuceririle fie în Moldova, fie în Țara Românească”.

 

Jurnalul lui Frederick al II-lea confirmă, practic, faptul că, în cancelariile polonă, germană şi austriacă, pentru nordul Moldovei se folosea, de la Dlugosz, încoace, numele de Bukowina, scris, de regulă, Buckowina – în spaţiul german, sau Buckowine – în cel francez. Iată ce scrie regele prusac despre „înrăita” Curte vieneză, pe bună dreptate răspândind zvonul că „Viena era, atunci, în Europa, centrul proiectelor și intrigilor” – la fel ca şi Prusia, la fel ca şi Rusia, care doreau hălci cât mai mari din posesiile Porţii Otomane:

 

 

Prinţul Wenzel Anton von Kaunitz – Cancelarul Austriei

 

„Prințul Kaunitz[1], bazându-se pe succesul schemelor sale, a fost convins că Curtea sa a fost prima care a redat unele terenuri polonezilor, iar prin aceasta ar fi făcut o nemaipomenită căpătuire a Curților din Berlin și Petersburg; și, când s-a gândit să-și pregătească triumful, a aflat că Marele Duce se află la Berlin, că se căsătorea cu prințesa de Wurtemberg și că apropierea dintre Prusia și Rusia era mai mare ca niciodată. Dar dacă acest ministru a eșuat în Rusia, el ar fi fost despăgubit, în detrimentul turcilor; pentru curtea din Viena, sub pretextul reglementării graniţelor care separă Ungaria și Valahia, austriecii au pus sechestru pe districtul Buckowine, care se întinde până la o milă de Hotin (Chotzim). Turcii au fost suficient de ignoranți sau, mai bine spus, suficient de proști pentru a consimți această dezmembrare a statelor lor, fără să existe un motiv valabil pentru autorizarea acesteia și fără să se plângă. Celelalte puteri nu au crezut. Rusia avea dreptate să fie geloasă pe achiziția autorităţii de la Viena, înspre Nistru, deoarece această posesie, apropiindu-i atât de puternic de Hotin, i-a pus pe austrieci în situația de a disputa cu rușii trecerea Nistrului, visând la vremurile în care vor izbuti să-și împingă cuceririle fie în Moldova, fie în Țara Românească; și chiar când trupele lor aveau voie să treacă, austriecii, stăpâni ai Buckowine, le puteau tăia din subzistență ruşilor sau cel puțin să țină cântarul în războaiele dintre ruși și turci, în funcție de faptul că au fost, din 1774, adecvaţi intereselor lor. Pe de altă parte, austriecii au intrigat, fără încetare, Constantinopolul, pentru a menține amărăciunea pe care ultima pace a lăsat-o între Poartă și Rusia și pentru a provoca noi escrocherii. De asemenea, francezii au suferit din pricina lor. Aceste manevre surde l-au animat, în cele din urmă, pe marele Domn și au prilejuit declarațiile către prințul Repnin, menționate mai sus, și acest tip de război, în Crimeea, care ulterior a fost oprit. Viena era, atunci, în Europa, centrul proiectelor și intrigilor. Această curte înrăită, pentru a reuși să-i domine pe ceilalți, și-a purtat pretenţiile în toate părțile, pentru a-și extinde limitele și a înghiți, în monarhia sa, statele care erau situate în vecinătate. În partea de est, Austria a avut în vedere să alăture Serbia și Bosnia vastelor sale posesiuni”[2].

 

 

Împărăteasa Maria Theresia

 

[1] Prim-ministrul Austriei, artizanul politicii Împărătesei Maria-Teresia – n. n.

[2] Oeuvres posthumes de Fréderic II, Roi de Prusse, Tome V – Mémoires depuis la Paix de Hubertsbourg 1763 jusqu’a la fin du partage de la Pologne 1775, Seconde édition originale, Berlin 1788, pp. 201-203


1868: Viscolul absolutismului ierarhic asupra părintelui Renei

Rădăuţi, hartă austriacă – din Kaindl (1866-1930)

 

Cunoscând, datorită unei cărţi lucrate în urmă cu mai bine de un deceniu, „Rădăuţi, în mărturiile vremurilor” (2006), câte ceva despre rolul pe care l-au avut nobilii români Renei de Herşeni în cauza românismului din ţinutul Rădăuţilor (prefectul Orest Reni de Herşeni, de pildă, „a obţinut uricul împărătesc din 15 august 1871, prin care se hotăra să se facă în Rădăuţi un gimnaziu inferior de stat şi împărăţia să plătească lefile profesorilor”[1], gimnaziu fiind deschis în 1872), nu am putut trece cu vederea peste prigoana ierarhiei bisericeşti împotriva fratelui prefectului Orest Renei de Herşeni, Toma, care conducea, de aproape două decenii, protopopiatul din Rădăuţi. Ştiu bine povestea zvârcolită şi adesea dezgustătoare a ierarhiei bisericeşti bucovinene, care, încercând să îl blocheze pe Silvestru Morariu, îl călca în picioare şi pe preotul boier Toma Renei de Herşeni, aşa că o încredinţez celor care vor să o cunoască, aşa cum a fost mărturisită în anul 1868:

 

Rădăuţi, Episcopia – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

 

„Valea Sucevei, faur 1868. Afaceri bisericeşti. Cu finea anului 1865, murind protopresbiterul Rădăuţilor Nicolae Dracinschi, rămaseră actele diregătoriei protopresbiteiale în o dezordine nemaipomenită. Nou denumitul administrator, prot. George Constantinovici, trecând, după cinci luni, în statutul monahic, rămaseră agendele protopresbiteriei mai că în starea de înainte, căci, spre a readuce ordine în afacerile bisericeşti şi şcolare, se cerea nu luni, ci ani întregi. Cu toate acestea, devenind, în luna lui iunie 1866, parohul de la Burla, Toma Renei de Herşeni, administrator prot. Rădăuţilor şi punând mâna pe aratrul (plugul – n. n.) protopresbiteral, fără de a mai căuta îndărăt şi a cruţa osteneala, într-un an de zile aduse în curs regulat toate afacerile interne şi externe ale scaunului protopresbiteriei.

 

Toate erau bune, toate erau demne de recunoştinţă şi de laudă; una, însă, numai una era, prin care căzu în dizgraţia Excelenţei Sale, părintele episcop, şi asta încă se puse în competenţa parohiei Rădăuţi, împreună cu un nepot al Excelenţei Sale. Cutezarea aceasta a părintelui Renei nu rămase nesesizată, deoarece tocmai actului respectiv dădu părintele episcop ansa de a întreba, cam în luna lui iulie 1868, din Viena, despre destituirea părintelui Renei din diregătoria protopopiei şi reviziunea unui act disciplinar, asupra căruia s-a decis înainte de două decenii. Auzind despre aceasta, preoţimea ţinutului se uimi şi dete o petiţiune către părintele episcop şi venerabilul consistoriu, pe care o aducem la cunoştinţa publică.

 

Rădăuţi, biserica Bogdania – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

 

„Excelenţa Voastră! Cu bucurie vie şi mulţămire deosebită am salutat concluzia prea vrednicului Consistoriu, binecuvântat de Excelenţa Voastră, de a da în seamă protopresbiteria Rădăuţilor mult meritatului şi vrednicului paroh din Burla, dl Toma Renei de Herşeni, unui bărbat care, prin duioşia inimii sale, prin purtarea sa cea de tot lăudabilă ca preot şi învăţător al poporului, prin caracterul său cel nobil şi ferm, prin stricteţea sa în purtarea trebilor parohiale şi-a câştigat – trăind în ţinutul acesta acu 18 ani – stima generală şi respectul fiecăruia, într-un grad ca acela încât ne-a fost şi ne este totdeauna un model viu al unui păstor de suflete desăvârşit. Şi foarte fericiţi suntem acu, de a avea aşa unu conducător, care, prin tactul şi zelul său mai presus de toată lauda, prin energia şi acurateţea sa cea exemplară întru purtarea trebilor protopresbitereşti, prin devotamentul său pentru şcolile ţinutale şi dezvoltarea culturii poporului, a adus protoprebiteria Rădăuţilor şi şcolile la aşa o înflorire, încât pot servi de oglindă tuturor protopresbiteriilor din dieceză.

 

Mult, deci, dară, ba foarte mult ne-am întristat, auzind, în timpul cel mai nou, cum că se voieşte a lua protopresbiteria Rădăuţilor din mâinile prea cucerniciei sale, prea demnului administrator prot. Toma Renei de Herşeni, şi a o încredinţa altuia. Cu cea mai mare supunere şi umilinţă cutezăm, aşadar, a ne ruga ca să binevoiţi, Excelenţa Voastră, nu numai a lăsa şi mai departe protopresbiteria Rădăuţilor în mâinile numitului preot Toma Renei, ci şi a-l întări definitiv în acel post, pe care îl ocupa cu vrednicia şi lauda de comună. / Rădăuţi, în august 1867. // Parohii: Vasilie Ciupercovici, Ion Gribovschi, Ştefan Isopescul, Grigore Popescul, Mihail Nedelco, Dimitrie Dann, Teodoru Usatiuc, Vasile Zurcan, Nicolae Zibacinschi, George Bilaşevschi, Titu Turtureanu, Ananie Iacubovici, Samuil Piotrovschi”.

 

Rădăuţi, iarmarocul – desen de Julius Zalaty Zuber (1867-1918)

 

Astă petiţiune, care este şi atestatul cel mai frumos şi mai adevărat despre lucrativitatea şi demnitatea părintelui Ronei, mai muind inima Excelenţei Sale, se repuse demisiunea puţin calculată sau, mai bine zicând, neîntemeiată; însă acuma auzim că se ridică iarăşi viscolul absolutismului ierarhic asupra părintelui Renei, care-i ameninţă destituirea din diregătoria protpresbiteriei. Se zice că rezultatele neaşteptate ale conferinţelor pastorale, în cauza protopresbiteriilor, precum şi ale unor ucazuri în contra adreselor de încredere pentru părinţii consilieri Zurcanovici şi Andrievici, care aprinse din nou vezuviul bucovinean, să fie ansa cea mai urgentă pentru destituirea părintelui Renei din protopopie. Noi nu am crede aceasta, dacă nu am şti, desigur, despre unele intruziuni în contra unor preoţi şi învăţători, tot în cauza aceasta; cu atâta mai inexplicabile însă ne vin procedurile acestea ale scaunului episcopal, când cugetăm că tocmai provocarea părintelui Renei la legile fundamentale de stat să fie momentul prin care a întărâtat urgia ierarhică. De este aşa, atunci venerabilul consistoriu nu are de a face cu persoane, ci cu legile de stat, prin urmare să nu bată şeaua, ca să se priceapă calul, ci, de află de consult, să pornească lupta de-a dreptul în contra legilor sancţionate. Personal, despre părintele Renei ni se par a fi numai două momente esenţiale, şi anume: de a fost şi este sfinţia sa demn de protopopie şi de împlineşte sfinţia sa datorinţele sale în folosul bisericilor şi şcolilor din ţinut?

 

Despre demnitatea sa au fost convinşi şi consistoriul, şi părintele episcop de mai înainte, căci altminteri nu l-ar fi denumit de administrator protopresbiteriei; iar despre conducerea afacerilor protopresbiterale, atestatul cel mai eclatant e adresa păstorilor ţinutali de suflete. Aşa judecăm noi, după logica faptelor, de mai are venerabilul consistoriu alte momente interne, altminteri zicându-se secrete, nu ştim. Asta însă o ştim, desigur, şi o mărturisim, că părintele Renei, care se bucură de stima generală şi conduce afacerile protopresbiterala spre îndestularea deplină a preoţimii şi poporului, nu a meritat o tratare ca aceasta şi, în orice caz, cauza lui personală se priveşte drept o cauză ecleziastico-naţională şi că aceasta se va apăra”[2].

 

Rădăuţi, clopotniţa Bogdaniei – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

 

[1] Deşteptarea, Nr. 16 din 15/27 august 1893, p. 123

[2] Albina, Nr. 11, Anul III, Viena, duminică 28 ianuarie / 9 februarie 1868, pp. 2, 3


Pagina 19 din 129« Prima...10...1718192021...304050...Ultima »