1915: Sub stăpânirea rusească, în Rădăuţi

Rădăuţi, în 1917

„În oraşul Rădăuţi parcă nici n-ar fi fost ruşii. Nu se vede nici o urmă de devastare. Străzile largi,curate, sunt împodobite cu aceleaşi edificii frumoase, întregi. Faptul acesta, după cum m-am informat e a se mulţămi bărbaţilor din fruntea oraşului. Tactul acestora a cruţat întregi viaţa şi bunurile rădăuţenilor. Despre dominaţia rusească din Rădăuţi îmi povesteşte, pe scurt, primarul. dl Dr. Hirtz.

– Abia în 29 decembrie, povesteşte primarul, am aflat că trupete noastre bat în retragere. În 30 decembrie, se puteau auzi deja bubuiturile de tun. Tumultul înfricoşător se apropia tot mai mult. Pe la amiază se auzeau bine şi pocnetele de puşti. Pe la ora 1, după-amiază, primesc ştirea că ruşii, care se apropiau, împuşcând mereu, au şi intrat în suburbiile de la periferie. Peste un sfert de ceas, o sotnie de cazaci era pe piaţa de dinaintea primăriei.

Plec spre ofiţerul sotniei, care îmi şi grăieşte îndată:

– Tu eşti primar?

– Da.

– Priveşte, pe partea asta intră colonelul în oraş; ai face mai bine să mergi să-l întâmpini.

La aceasta eu, continuă primarul, am trimis un călăreţ, cu steag alb, înaintea colonelului, pe urmă am plecat îndată, cu trăsura, ca să-l întâmpin şi eu. Pe colonel l-am aflat în fruntea unei trupe mai mari. I-am spus că-i predau oraşul cu intenţiuni paşnice şi l-am rugat să cruţe viaţa şi avutul locuitorilor, luându-i sub scutul său.

– De ce vii aşa târziu?, mă întrebă colonelul, pe un ton mai mult binevoitor, decât ameninţător.

– Cum înţelegeţi aceasta, domnule colonel?, îi replicai eu.

– Doar ai putut auzi şi tu, răspunde colonelul, bubuitul tunurilor în apropierea oraşului.

– N-am ştiut, domnule colonel, că semnalul acela îmi suna mie; ar fi fost mai bine dacă aţi fi trimis un parlamentar.

– Toate bune, continuă colonelul. Comandantul şef, generalul Leontiew, intră pe cealaltă parte în oraş. Şi acum ieşi-i repede întru întâmpinare!

Când am ajuns în oraş, istoriseşte mai departe primarul, piaţa uriaşă de dinaintea primăriei era plină de tunuri, de care de tren şi de miliţie. Acolo l-am aflat şi pe general, în care am văzut îndată un om cu intenţii deosebit de bune. După ce i-am predat şi lui oraşul, a urmat, între noi următorul dialog:

– Unde să-mi aşez oamenii?, întrebă generalul.

– Câţi sunt?

– Patru mii.

– Mă voi îngriji eu de încartiruirea lor, de vreme ce în Rădăuţi avem o cazarmă spaţioasă.

– Avem, apoi, şi o mie de cai.

– Lucrul e în regulă.

– Vă veţi îngriji şi de provederea noastră cu hrană?, întrebă mai departe generalul.

– Mă voi îngriji.

– Bine, zise generalul. Acum să-mi arătaţi o cafenea. Peste o jumătate de oră să veniţi şi dumneavoastră acolo.

În cafenea, apoi, mă întreabă generalul:

– Unde e, acum, armata dumneavoastră?

– Nu ştiu. A părăsit oraşul

– În Rădăuţi nu sunt soldaţi?

– Nu,

– Şi cetăţenii?…

– Pentru aceia iau garanţă…

– Aveţi grijă, zise colonelul, noi plătim totul cu bani gata, dar dacă cineva ar cuteza să atenteze la viaţa soldaţilor mei, pe acela voi porunci imediat să-l spânzure, iar oraşul îl vom bombarda.

Generalul a plecat, apoi, din oraş, unde se reîntorcea numai din când în când. Comandant militar al Rădăuţilor a fost numit un colonel, care nu era nici pe departe aşa de complezent ca generalul. Dacă primarul i se plângea în contra vreunui soldat, care făcea abuzuri, colonelul se răstea la dânsul, strigându-i pe un ton brutal:

– Du lügst, Krieg ist Krieg! (Minţi! Războiul e război şi gata!).

Primarul s-a plâns, apoi, generalului, din cauza grobianităţilor colonelului. Generalul a şi făcut îndată dreptate. L-a trimes pe colonel la front, numind în locu-i alt comandant.

Primarul se îngrijea energic ca să nu li se facă neajunsuri locuitorilor. Pe de o parte, trebuia să caute să împăciuiască întruna armata invadatoare, iar pe de alta trebuia să-i domolească pe cetăţenii păgubiţi, punându-le mereu în vedere să-şi suporte soarta grea în linişte. Căci n-a trecut furtuna rusească nici peste Rădăuţi, fără jafuri, furturi, pustiiri de mobile etc.

– De ce s-au refugiat locuitorii dinaintea noastră?, întreabă, într-un rând, noul comandant.

– Pentru că s-au temut că vor fi jefuiţi şi duşi în Rusia ca ostateci.

Colonelul începu să râdă :

– Doar nu vom umplea întreaga Rusia de ostateci. Apoi noi ne luptăm doară cu soldaţii, şi nu cu civili.

De altminteri, colonelul i-a poruncit primarului ca să pună să se spargă toate uşile prăvăliilor încuiate ale celor refugiaţi. Să se vândă apoi toate mărfurile din ele, iar banii să se dea săracilor. Primarul însă n-a executat porunca colonelului-comandant.

În jurul oraşului, în districtul lipovean, locuiesc maloruşii. Aceştia sunt oameni cu stare şi, de aceea, guvernul n-a acordat ajutor familiilor celor mobilizaţi dintre ei. Comandantul rusesc îl întreabă pe primar că de ce femeile maloruşilor nu capătă ajutor? Primarul, fără nici o vorbă, trimite fiecărei femei din acest district câte 5 coroane.

De altcum, fiecare locuitor din cele două sate din districtul lipovean a fost expediat în Ungaria. Păcatul, pe care l-ar săvârşi: trădarea de patrie.

În fine, în 5 februarie, se răspândi ştirea că ruşii se retrag. Şi, într-adevăr, nu peste mult începură a roi pe toate străzile care duceau din Rădăuţi. Armata rusească părăsea oraşul cu o grabă febrilă.

– Nu mult după aceea, însă, spre marea noastră surprindere, locul armatei din Rusia europeană îl luară turcomanii din Asia. Ofiţerii acestora erau însă toţi polonezi. Căci aristocraţia poloneză, din ură faţă de ruşi, îşi face miliţia la regimentele asiatice, numai ca să nu servească la un loc cu ruşii.

Turcomanii s-au purtat, de altcum, destul de bine. Numai în căutarea femeilor îl făceau şi pe dracul în patru…

Au plecat, apoi, şi turcomanii. Se răspândise ştirea că trupele noastre se apropie cu iuţeală de fulger”[1].