Silvicultura şi industria silvică, de E. Guzman (III)

Pojorâta, munţii Adam şi Eva – desen de Mattias Adolf Charlemont (1820-1871)

Suprafaţa totală a pădurilor din ţară este, conform tabloului provizoriu de impozite funciare, alcătuit la prima ju­mătate a  secolului XIX, de 479.087 ha.

După rezultatele ultimei revizuiri a cadastrului de impozite funciare e însă su­prafaţa totală a acestor păduri, la înce­putul anului 1898, numai de 447.500 ha sau, dacă ţinem cont de recentele defrişări, netrecute încă în cadastru, de aproxi­mativ 448.000 ha.

Teritoriul păduros a scăzut, în ultimii 50 ani, în total cu circa (cifră rotundă) 31.500 ha sau 3,1 % din suprafaţa în­tregii ţări, de (cifra rotundă) 1.044.000 ha.

Bucovina, care are 42,9 % teritoriu pă­duros, stă încă tot la primul loc între provinciile monarhiei, care, dacă stabilim între statele europene o proporţiune pri­vitoare la terenurile acoperite cu păduri, se află în fruntea celorlalte state. Numai trei provincii, Stiria cu 47,97 , Carniola cu 44,4 %, Carintia cu 44,2 %, întrec Bucovina în această privinţă.

Pe de altă parte trebuie considerat că micşorarea teritoriului păduros a fost cauzată, în partea ei principală, prin defrişări. Acestea pot fi, în cele mai dese cazuri, pri­vite deja a priori ca admisibile, deoarece în Bucovina, sub împrejurările în general favorabile, caracterul teritoriului păduros se manifestă numai rar în mod mai pro­nunţat. Şi deoarece augmentarea supra­feţelor a fost făcută cu deosebire în favorul speciilor de cultură, care dau folos mai mare, schimbarea culturilor menţio­nate, executată în limite moderate, este a se privi ca ceva natural și făcut în interesul economiei sociale.

Considerată după categoriile pro­prietății silvice, a căror origine am arătat-o mai înainte, Bucovina prezenta, la anul 1895, următorul tablou[1], care diferă minimal de cel al anului 1898:

Pădurile statului: 1.494 ha sau 0,3 %  în suprafaţa păduroasă.

Pădurile fondului religionar: 227.409 ha sau 50,8 % din suprafaţa păduroasă.

Pădurile comunale: 57.665 ha sau 12,8 % din suprafaţa păduroasă.

Pădurile fidel-comisare: 23.022 ha sau 5,2 % din suprafaţa păduroasă.

Proprietatea mare nefidel-comisară: 72.978 ha sau 16,3 % din suprafaţa păduroasă.

Pădurile proprietăţii mici: 65.300 ha sau 14,6 % din suprafaţa păduroasă.

Total: 447.868 ha.

Proprietatea statului, redusă azi numai la unele suprafeţe mici, situate în ocolul silvic „Franzthal”, a fost odată, precum am amintit deja în alt loc, cu mult mai mare, și anume, până la vânzarea moşiilor de stat din Câmpulung şi Zucica, în sumă de 69.217 ha, făcută în anul 1870. Proprietatea acesta era compusă din teren escltisiv păduros.

Făcându-se însă această vânyare fondului religionar, pentru suma de l.450.000 florini, teritoriul păduros rămase în administraţiunea statului, pe când altfel cine ştie ori de nu intrau ambele domenii în mâna speculaţiunii, şi aceasta în de­trimentul unei economii conservative şi corespunzătoare.

De asemenea, sau cumpărat, pentru fondul religionar, în anul 1870, moşiile particulare Toporăuţi (2.074 ha) cu 300.000 florini, precum şi Berlinţi şi Sloboyia, ambele moşii în mărime de 1.407 ha, iar în anul 1883, moşia Baiaşescul (1.520 ha), cu 60.000 florini.

Fiind părţi considerabile din aceste moşii populate cu arbori, s-a dat, în ultimele decenii şi chiar în periodul vânzării moşiilor statului, pe cât era posibil, mâna de ajutor acelui curent bine chibzuit şi susţinut de mulţi specialişti, care tindea, în tot chipul, la unirea averii silvice cu administraţiunea statului, respectiv la augmentarea ei.

Pădurile fondului roligionar, inclusiv cu pădurile statului, ocupau, pe acel timp, jumătate (51 %) din terenul păduros din ţară. Suprafeţele lor cele mai întinse sunt situate în părţile sud-estice ale ţării. Prin urmare, aparţine partea lor cca mai însem­nată, cam 80 %, regiunii de munte, adică yonelor silvice 2 şi 3, amintite mai îna­inte; restul, aproximativ 20 %,  aparţine zonei şesului şi colinelor.

Pădurile comunale şi particu­lare sunt situate, o parte mică, între pă­durile fondului, partea cea mai mare, însă, la nordul acestora, adică în partea mij­locie a ţării. Cam 70 % din ele aparţin pădurilor de munte, celelalte teritorii însă pădurilor de câmp şi coline.

Situaţiunea şi modul de repartizare a pădurilor statului şi fondului religionar, pe de o parte, şi celor comunale şi parti­culare, pe de altă parte, se poate vedea din alăturata hartă silvică[2].

*

Ce se atinge de servituţi e negreşit că acestea n-ar fi fost ajuns în Bucovina la o însemnătate aşa de mare. Această însemnătate însă au primit-o prin faptul că convenţiunile silvice, amin­tite în capitolul I, şi care au fost înche­iate la timpul lor, au format, de multe ori, baza de a deduce din ele un drept de uzaj.

Aceasta, însă, a avut pentru proprietarii de păduri consecinţe funeste. Căci, după constatările făcute în anul 1885, avea fon­dul religionar o suprafaţă de circa 300.690 ha pădure servituţi. Aceste drepturi erau următoarele:

Dreptul de a primi, anual, 426.447 mc lemne. Dreptul păşunatului pentru 28.790 vite; și 157 alte drepturi de utilizări de pământ.

În cifrele sus indicate sunt continuţe și servituţile din pădurile statului, care au fost trecut, pe la anul 1885, deja în proprietatea fondului religionar.

Afară de unele drepturi neînsemnate, deja regulate, dreptul de a primi lem­ne, acordat parohiatelor şi mănăstirilor gr.-or., nu se mai poate considera azi ca un servitut, în adevăratul sens al cuvân­tului, ci mai mult ca un drept de pretenţiune personală, care este o sarcină a fondului religionar, analog ca şi deputatele (drepturile funcţionarilor silvici de a primi lemn de foc, teren agricol etc.); afară de unele drepturi neimportante de utilizări de pământ (drumuri etc.), supuse și ele regulării, sunt toate drepturile sus amintite, în prezent, desfiinţate.

Se-nţelege că fondul religionar a tre­buit să aducă, în schimb, sacrificii foarte mari, și anume 80.500 ha pădure şi alte locuri, precum şi un capital de 230.000 florini v. a. (cifre rotunde).

Vastele teritorii ale proprietăţii sale, ce i-au mai rămas, sunt însă azi, aşa zicând, libere de orice drepturi, însemnătatea extraordinară ce o are ecoquisiţiunea aceasta, adică eliberarea eco­nomiei de cătuşele în care era legată, o poate aprecia în mod cuvenit numai specialistul.

Acelaşi drum l-au luat şi pădurile comunale şi particulare, ambele încă din capul locului puţin împovărate. Și ele suut azi aproape libere de servituţi.

*

Privită în general, rotunjirea (arondarea) proprietăţii silvice, e satisfăcă­toare. Ea formează un conex de complexe considerabile.

Aceasta se referă mai ales la propri­etatea fondului religionar. Ce-i drept, co­nexitatea complexelor fondului a suferit, în mai multe părţi, în mod foarte consi­derabil, mai ales în urma concesiunilor mari, făcute cu ocaziunea desfiinţării servituţilor.

De asemenea, au influenţă rea nume­roasele enclave (proprietăţi mici parti­culare, înconjurate de proprietatea fondu­lui), care se află în pădurile fondului (mai ales fânaţe, terenuri agricole și locuri de păşunat, aşa-numitele poieni).

Administraţia pădurilor fondului religionar profită însă de orice ocaziune, spre a introduce, în această privinţă, ne­cesarele ameliorări. Astfel au fost de fondul religionar parte cumpărate, parte câştigate, prin schimb cu scop de rotunjire și delăturare a enclavelor, în anii 1891-1898, locuri în estindere de circa 820 ha.

O acţiune mai mare, începută cu sco­pul de a purifica cu totul două ocoale silvice (Vicovul de Sus și Frătăuţi) de numeroasele enclave e pe cale a fi ter­minată, la 1898, iar alte tratative de aceeaşi natură, precum şi cu scop de ro­tunjire şi comasare a unor părţi de păduri, situate singuratice în diferitele ocoale, se află într-un stadiu înaintat.

Aice vom aminti şi celelalte măsuri, luate spre regularea referinţelor proprietăţii în pădurile fondului reli­gionar. Ele stau în legătură cu colonizările executate îndată după ocuparea Bucovinei. Acestea s-au făcut mai ales cu scopul de a face mari suprafeţe din ţară accesibile culturii și de a recruta braţe muncitoare, care lipseau cu totul. Cu această ocaziune, coloniştii primiră pământurile ocupate de ei, parte ca donaţiune, parte ca pământ dat lor în arendă. Din arendare se formase, prin lungul şir al anilor, un fel de drept legal. Iar acolo unde, prin arendare, aveau coloniştii dreptul păşunatului şi altor utilizări silvice sau unde pământurile lor intrau adânc în proprie­tatea silvică, acolo sufereau pădurile foarte mult. De multe ori, aceste erau cu totul devastate.

Prezentul trebuie să ţină cont de re­ferinţele acestea. Și, pe lângă acestea, este de dorit, şi anume din punct de vedere economic şi administrativ, ca coloniştilor să li se facă, cât se poate, înlesniri.

Atari consideraţiuni formează baza proiectelor de operaţiune, ce sunt în stadiul de executare. Conform acestora, locurile arendate sau altele se vor vinde co­loniştilor, în condiţiuni favorabile, accep­tabile pentru ambele părţi, iar părţile de păduri periclitate, întrucât nu vor putea fi cedate, vor sta la libera dispoziţiune a fondului religionar. Spre a promova, din acest incident, reciproca rotunjire și co­masare a locurilor, și spre a delătura mai ales influenţa rea, pe care o au pătrun­derile adânci de locuri agricole în pădure, o parte din colonişti va trebui să-şi mute locuinţele pe alte locuri, ce li se vor pune la dispoziţie. O acţiune considerabilă, în acest sens, s-a întreprins la Breaza, la 1898. Tratative de felul acesta au fost făcute la Poiana-Miculi, Clit, Mar­ginea, precum şi la Freudenthal, Eisenau şi Maidan, care au avut un succes relativ bun.

Întregul câmp de operaţiune se extinde asupra unei suprafeţe de aproape 15.000 ha, din care, dacă vor fi executate acele proiecte, cam o jumătate este menită spre a fi cedată, iar cealaltă va remănea fon­dului sau va trece în proprietatea lui.

În fine, câteva observaţiuni relative la asigurarea propietăţii fondului. Încă pe timpul când ministerul de agricultură a luat asupra-şi administraţiunea acestui fond, așadară pe la înce­putul anilor ’70, se afla proprietatea ace­asta, în ceea ce privește evidenţa şi delimitarea, într-o stare deplorabilă. Starea proprietăţii era, din cauza aceasta, şi ne­clară.

Altmintrelea, azi, mai întâi se poartă, la direcţiunea bunurilor, cât şi pe la oficiile ocoalelor silvice, în tablouri şi hărți, evidenţa pro­prietăţii silvice, cu locurile ei dependente; evidenţa e bazată atât pe cadastru, cât şi pe registrul impozitului funciar, şi, paralel cu acestea, încă și pe măsurătoarea proprie.

Mai departe, s-au fixat, pe teren, limi­tele în mod definitiv. Extinderea lor to­tală numără nu mai puţin, decât 3.227 km (cifră rotundă), ceea ce corespunde cam unei linii aeriene de la Viena, până la Novaia-Zemlia. Numai o mică parte, de 28 km, aşadară cam un 1 % din această colosală periferie, a rămas, cu finea anului 1898, încă nedelimitată şi contestabilă. Toate celelalte limite sunt, însă, pe cât era necesar, aproape cu totul fixate și, prin urmare, pe deplin asigurate.

Cheltuielile făcute de administraţia fondului, de la anul 1873, până la finea anului 1898, pentru delimitările noi şi reînnoirile unei linii de 2.007 km (cifră rotundă) se urcă la suma de 63.000 florini v. a. (cifră rotundă). Aceste cifre ne denotă în mod sufi­cient activitatea desfăşurată pe acest teren, în cei din urmă 25 ani.

În sensul legilor silvice, au fost, cu finea anului 1898, declarate ca păduri de protecţie 8.902 ha păduri comunale şi particulare, prin urmare o parte mini­mală, nu mai mult de 2 % din totalul teritoriului păduros din ţară. Branişti (pă­duri în care tăierea şi păşunarea sunt cu totul interzise, în sensul legilor silvice, nu există deloc în Bucovina[3]). Ambele facte se esplică uşor prin descrisele referinţe silvice din ţară.

*

Dintre intemperiile stricăcioase pădurilor s-au amintit, mai sus, pe scurt, acele ce sunt a se reduce la cauze cli­matice. Mai departe, trebuie să relevăm in­cendiile de păduri, apariție tipică în pădurile seculare. Lor le-au picat jertfă, în periodul 1891-1895, în total 660 ha, dintre care 425 ha numai în pădurile fondului, în anul 1875, în periodul 1887-1893, din nou, 600 ha teritoriu păduros[4].

Numeroase de tot sunt, însă, daunele pe care le cauzează omul proprietăţii silvice prin delicte şi furturi. Astfel, sunt constatate, special pentru proprietatea silvică a fondului religionar, următoarele contravenţiuni la legea silvică şi cea penală:

În media anilor 1877-1879: 3.820 cazuri;

în media anilor 1880-1886: 7.387 cazuri;

în media anilor 1887-1893: 8.219 cazuri;

în media anilor 1894-1898: 9.613 cazuri.

Rezultă deci o augmentare conside­rabilă de contravenţiuni la lege. Aceasta însă nu este a se atribui unei factice augmentări a incidentelor de contravenţiune, ci mai mult împrejurării că, introducându-se, în decursul perioadelor sus amintite, pentru pădurile fondului, un ser­viciu de pază mult mai viguros, s-au şi putut descoperi și aduce la cunoștinţă mult mai numeroase cazuri. Partea cea mai mare din aceste cazuri se referă la pădurile de câmp, situate pe locuri de obicei foarte des populate.

Pojorâta, în 1918: Munţii Adam şi Eva

III). Organizarea silvică.

1). Serviciul silvic al administraţiei po­litice (Scutirea pădurilor de către stat).

La 1848, era în Bucovina în vigoare regulamentul silvic deja amintit, emis la 1782, respectiv la 1785. În felul lui și pentru timpul acela, el era o capodoperă a solicitudinii părintești din partea suveranului și a în­ţelepciunii sale; nu se puse însă în apli­care decât numai în economia pădurilor statului și fondului religionar. Alţi proprietari de păduri ori nu-l cunoșteau, ori nu urmau acestui regulament.

Personalul care ar fi putut să-l aplice lipsea, deoarece puţinele organe în­sărcinate cu aplicarea regulamentului silvic fură, peste scurt timp, necesitate a se ocupa, în prima linie, cu serviciul de pază şi cel de economie.

Poliţia administrativă, care mai pe urmă avea să îndeplinească și chemarea poliţiei silvice, n-a fost în stare să co­respundă acestor recerinţe. Domnea, deci, de obicei, bunul plac. În această privinţă însă se poate zice, că, așa cum orice lucru are două feţe, și referinţele, pe atuncea, privitoare la des­facerea produselor silvice erau, din feri­cire, foarte rele; de asemenea, se aflau considerabilele teritorii cedate, mai pe urmă, cu ocaziunea desfiinţării servituţilor, încă în mâna statului, fondului religionar și mai multor proprietari mari de păduri. În alt caz, ar fi suferit pădurea cu mult mai rău.

Mai pe urmă, în 1852, fu emisă legea silvică. Aceasta e făcută în acord cu noile puncte de vedere ale econonomiei politice. Ea circumscrie, în aliniamente concise mai ales, chemarea pazei de pădure, de către stat, în diversele ei direcţiuni, amestecându-se în dreptul civil numai în acele cazuri, dacă aceasta e reclamat prin mai înalte consideraţiuni politice ale statului.

Politicii silvice a Austriei i s-a indicat, prin aceasta, calea ce are să o pășească. Iar legea din 1852, care e baza constituţiunii mai noi agrare a pădurilor, trebuie azi privită încă, fără îndoială, ca una din cele mai bune, cu toate că și ea e defectuoasă şi, în multe părţi, contrariată.

De creat s-a creat, de aplicare însă nici vorbă. Autorităţile politice (adminis­trative), chemate a împlini acest rol, nu puteau începe nimic, din cauza lipsei de organe special tehnice. O parte considera­bilă din normele legislative, mai ales acele prin care proprietarul de păduri însuşi este supus, în privinţa gestiunii, unui control din partea statului, a rămas literă moartă.

Astfel erau lucrurile și în Bucovina, până ce, mai ales la 1871, s-a început a ventila, cu mal multă seriozilate, chestiu­nea angajării de organe forestiere politice. În unele provincii ale monarhiwi, unde chestiunea silvică se impunea tot mai pu­ternic și mai impetuos, premerseră deja unele încercări de organizare. În anul 1871, însă fu denumit, și pentru Bucovina, un inspector silvic al ţării, care avea asupra sa toate agendele politice pri­vitoare la silvicultură. În tot acelaşi an au fost angajaţi, și pentru celelalte provincii ale monarchiei, atari inspectori.

De la anul 1876, încoace, s-a înmulţit personalul sucesiv. El const:

În anul 1871, din 1 inspector silvic al ţării;

în anul 1875, din 1 inspector silvic al ţării, 1 comisar silvic, 1 silvi­cultor ajutor, 2 briga­dieri.

în anul 1880,   din 1 inspector silvic, 1 comisar silvic, 1 silvicul­tor, 5 brigadieri silvici.

în anul 1884, din 1 inspector, 2 comisari de inspecţiune, 2 ajutori de inspecţiune, 5 briga­dieri silvici.

În anii 1897 și 1898, a fost mărit numărul brigadierilor silvici, sunt deci, în anul din urmă, 7[5].

De la 1884, încoace, au fost angajaţi tranzitoriu şi unii administratori sil­vici și domeniali, agenţi din corpul administraţiunii pădurilor statului și fon­dului, ca comisari de inspecţiune. Cu anul 1892, însă, s-a renunţat la această mesură.

Atât inspectorul silvic al ţării, pre­cum şi cei 3 silvicultori tehnici, cărora le este încredinţată inspecţiunea celor 3 circumscripţii politice, aparţin statului general al funţionarilor politici de silvicultură din partea cislaitanică a imperiu­lui. Pe baza aceasta, inspectorul silvic al ţării este aranjat în clasa VI, VII sau VIII, iar silvicultorii tehnici, ataşați lui, în clasa VIII, IX sau X din rangul funcţionarilor statului.

Reşedinţele oficiilor celor 35 circum­scripţii politice se află, în prezent, la Storojineţ, Câmpulung și Vijniţa[6]. Te­ritoriile supuse regimului silvic, încre­dinţate acestor agenţi, numără 85.000, 286.6î00 și 76.000 ha (cifre rotunde). Prin instrucţiunile din anii 1873 şi 1895, sunt regulate serviciul susnumitelor organe politice de inspecţiune silvică din toate punctele de vedere. Aceste organe însă își împlinesc acum misiunea lor cu seriozitate.

Spre a pune frâu devastării pădurilor, s-au emis, pentru districtele Vijniţa, Ră­dăuţi şi Câmpulung, în anii 1873, respec­tive 1881 şi 1889, norme, prin care tăierea arborilor, cu scop de a-l vinde, s-a mărginit astfel că aceasta nu se poate executa, decât numai pe baza unui proiect de exploatare aprobat sau în ur­ma unei încuviinţări speciale din partea autorităţilor administrative. Cu finea anilor ’70, au fost emise re­gulamente cu privire la reîmpădurirea şi devastarea pădurilor.

Prin aceste şi prin alte măsuri, s-a preve­nit, din capul locului, nu numai diversele desastre nejuste și dăunătoare binelui comun, ci şi, dacă acestea erau deja fapt împlinit, ele au fost, pe cât era posibil, ameliorate. Afară de aceasta, personalul politic-silvic dă mână de ajutor proprietarilor de păduri comunale şi particulare, la toată ocaziunea, mai ales la alcătuirea proctelor de exploatare.

Azi, legea silvică nu-i mai mult literă moartă, ci dispoziţiunile ei, consacrate utilităţii publice, se aplică în măsură din ce în ce mai eficace.

2). Orgranizarea serviciului silvic în pădu­rile statului, fondului religionar, pecum și în cele comunale și particulare.

În capitolul prim au fost amintite multiplele schimbări, prin care a trecut administrarea pădurilor statului și fondului religionar, în primele decenii după ocuparea Bucovinei.

Conducerea supremă, înainte de anul 1848, se afla în mâna Camerei ge­nerale de Curte, iar de la 1849, în cea a nou creatului minister de agricul­tură şi montanistică. După desfiinţarea acestuia, urmată peste scurt timp, ea trecu în resortul ministerulul de finanţe, la 1870 în cel al ministerului de culte și in­strucţiune, şi, în fine, la 1872, al celui de agricultură. De la acest timp, în­coace, conducerea centrală a administra­ţiunii bunurilor statului şi fondului s-a încredinţat definitiv acestui minister de specialitate, care îi și competent, după firea agendelor ei. Administrarea averii mobile, precum şi a veniturilor (păstrarea excedentelor) moşiilor fondului religionar i-a rămas rezervată ministerului de culte şi instrucţiune.

Ca oficiu intermediar se înfiinţase, în anul 1830, în locul administra­ţiuneii bunurilor statului, admi­nistraţiunea camerală de veni­turi erariale din Lemberg, mai apoi direcţiunea de finanţe a ţării de acolo. La anul 1870, s-a înfiinţat, în Cer­năuţi, direcţiunea bunurilor[7], căreia îi fu ataşat şi un inspector silvic.

Pentru pădurile domeniului Rădăuţi, în special, arendate administraţiei militare, conducerea supremă o avea, în timpurile precedente, consiliul de război al Curţii, mai pe urmă ministerul de război; ca oficiu intermediar funcţiona direcţiunea c. r. a hergheliilor din Rădăuţi. De la anul 1870, încoace, adminis­traţia, care altminterea era deja mai înainte în acelaşi mod organizată, ca și cea a celorlalte păduri ale statului şi fon­dului, s-a împreunat în privinţa conducerii ei supreme cu cea din urmă.

Organizaţiunea serviciului cu privire la administrarea nemijlocită a pă­durilor statului şi fondului religionar (instanţa cea mai de jos), a fost regulată la 1840, apoi iarăşi la 1870, de amândouă ori după aşa-numitul „sistem de oficii silvice”.

Prin organizarea primă s-au înfiinţat 4 oficii silvice superioare, cu câte 1 silvi­cultor superior, l ajutor și 1 stagiar silvic, mai departe, în total, 38 ocoale sil­vice; prin cea din anul 1870, s-au creat 5 districte silvice, cu câte 1 silvicultor superior şi 1 stagiar silvic, şi, în total, cu 31 ocoale silvice; acestea din urmă erau administrate de 31 silvicultori şi silvi­cultori ajutori, pe lângă 14 brigadieri. La aceasta se mai adaoseră, în primul caz, 300, în al doilea 292 pădurari pentru ser­viciul de pază.

„Oficiile silvice superioare“ şi „distric­tele silvice“ se considerau ca „oficii silvice“, „ocoalele silvice“ ca „cantoane silvice”.

Acestea din urmă au avut cunoscutele dezavantaje. Oficiul silvic nu putu core­spunde dublului său cerc de activitate: pe de o parte, conducerii agendelor speciale de economie, și pe de altă parte, inspecţiunii. Afară de aceasta, era cercul de activitate al organelor, însărcinate cu serviciul în cantoanele silvice, prea limi­tat, forţa lor de muncă nu se putu întrebuinţa în mod corespunzător.

Și agenţii de pază, de altfel destul de numeroşi, nu împlineau chemarea lor. La 1848, pădurarii nu primeau mai mult, decât 31,50 florini, până la 37,80 florini, si chiar după organizarea din anul 1870, numai 96-120 florini leafă anuală, pe lângă mici emolumente secundare. Era deci imposibil a aştepta, din partea lor, o muncă mai energică în serviciu.

După trecerea administraţiei bunurilor la ministerul de agricultură, acesta n-a ezitat a îndruma o nouă organizare, corespunzătoare timpului. Sancţio­nată prin prea înalta deciziune din 19 Mai 1875, ea a intrat în vigoare cu 1 Iulie din acelaşi an. Prin reorganizarea aceasta, economia putu să-şi dea un avânt mai liber, puterile putură să se dezvolte. La început, nu-i vorbă, erau de învins încă multe obstacole. Mai târziu, însă, mai ales de la începutul anilor ’80, administraţiunea acestor vaste teritorii silvice a știut produce din ele, în măsură din ce în ce tot mai extinsă, rezultate corespunzătoare adevăratei lor productivităţi. Și, în aceeaşi măsură, ba unde o reclamau împrejurările, chiar din când în când în mod preventiv, s-a creat şi economiei viitoare o bază solidă.

Conform organizării din anul 1875, îi sunt rezervate prea înaltei dispoziţiuni, afară de acele obiecte care întrec cercul de activitate general şi special al ministerului de agricultură, încă îndeosebi aprobarea bugetelor anuale şi încheierea conturilor pentru toate ramurile administraţiunii bunurilor fondului.

Subordonată ministerului de agricultură, însărcinat cu suprema conducere, funcţionează, ca oficiu in­termediar, direcţiunea c. r. a bunu­rilor fondului religionar gr.-or. al Bucovinei, la Cernăuţi. Ei îi incumbă inspecţiunea şi conducerea superioară de gestiune. Spre acest scop, i s-a anexat şi micul rest al pădurii statului de lângă Franzthal.

Şeful administrativ al ţării (preşedintele ţării) e totodată preşedin­tele direcţiunii. În sensul statutului din anul 1875, direcţiunea sta sub conducerea unui di­rector al bunurilor, aranjat în clasa a VI-a de rang. Lui îi erau ataşaţi raportori speciali, în clasa a VII-a şi a VIII-a de rang, pentru ramurile de silvicultură, drepturi şi administraţiune, pentru construcţiile de pe domenii ți contabilitate, pe lângă alţi agenţi ajutori, de care era lipsă.

Direcţiunii îi erau direct sub-atașaţi 20 administratori silvici, care aveau asu­pra şi administraţia celor 20 ocoale silvice. Aceştia administrau ocoalele, şi anume pădurile, inclusiv terenurile de cultură, afară de ocoalele agricole, date în arendă. Îm­prejurarea aceasta, cât şi responsabilitatea mai mare, ce rezulta din ea, erau de na­tură a încorda în măsură intensivă forţele acestor agenţi întru împlinirea agendelor lor de serviciu.

Pentru acele ocoale agricole, care ur­mau a fi administrate în regie, precum și pentru exploatarea minelor, se înfiinţară administraţiuni locale, cu specialişti tehnici. Administraţiunilor silvice locale și celorlalte le era încredinţată și conducerea politică a teritoriilor moşiilor boierești separate.

Administratorii silvici erau aranjaţi în rangul IX şi X. Spre îndeplinirea serviciului auxiliar de birou, precum şi al celui de pază şi al celui tehnic, era ataşat ocoalelor silvice un personal inferior, compus din 20 brigadieri stagiari, 48 brigadieri silvici şi 68 pădurari.

În privinţa salariilor, erau aceştia deja cu mult mai bine situaţi, decât fostul personal de pază. Pentru toţi funcţionarii silvico-tehnici ai administraţiunii pădurilor statului și fondului religionar, precum nu mai puţin și pentru cei ai serviciului politico-silvic s-au cerut, începând de la anul 1875, respectiv 1883, încoace, studii academice, examenele teoretice de stat şi examenul pentru serviciul technico-silvic de stat.

Această dispoziţiune, aplicată şi pentru Bucovina, înseamnă o ridicare considera­bilă a nivelului cultural al caelor funcţio­nari, cărora le este încredinţată atât de preţioasa proprietate a statului și fondului religionar.

În mod analog, se recere şi de la personalul de pază, şi de la cel tehnic inferior (brigadieri și brigadieri stagiari) examenul de stat pentru silvicultura in­ferioară.

Organizarea sus menţionată se apropie, în fiinţa ei reală, de aceea ce a fost creată, de la anul 1873, încoace, pentru celelalte păduri (apusene) ale statului și domeniile cislaitanice ale imperiului; cu toate acestea, însă rămase la direcţiunea bunurilor din Cernăuţi conducerea părţii negreşit celei mai importante din proprie­tatea fondului, adică a pădurilor, încă tot inaccesibilă pentru specialist.

Dezvoltarea proximă a sus-amintitului, atât de profund meditatului organism al pădurilor statului şi fondului apusean s-a transmis, nu-i vorbă, şi asupra administraţiunii pădurilor statului și ale fondului din Bucovina, întrucât permiteau aceasta împrejurările, care nu erau totdeauna fa­vorabile, apropiindu-se, prin aceasta, administraţiunea bunurilor statului şi fondului religionar al Bucovinei încă și mai mult de cealaltă administraţiune.

Astfel decretează o prea înaltă de­ciziune, din 14 Ianuar 1888, înființarea unei separate secţii silvice, la direcţiunea bunurilor fondului religionar. În capul acestei secţii stă un specialist, cu titlul de „consilier silvic superior“, în clasa a VI-a de rang. Pe lângă secţia silvică mai există, de asemenea separată, secţia domeniilor. Ambele sunt subordonate preşedintelui ţării,  în calitate de pre­şedinte al direcţiunii bunurilor, și, în altă linie, ministerului de agricultură. Spre a evita inconvenientele ivite, s-au separat, la 1896, ramurile de serviciu, până atunci încă împreunate, şi anume serviciul juridic-administrativ, serviciul de arhi­tectură şi cel de contabilitate, precum şi serviciul de birou, în ambele secţii ale direcţiunii. Astfel s-a fixat definitiv poziţia independentă a fiecărei secţii, dându-li-se atât de dorita libertate de mişcare.

Progresând economia, în mod continuu şi accelerat, s-a arătat mai departe că şi unele ocoale silvice erau, în mai multe privinţe, prea mari; de asemenea, nu putea fi susţinută, pentru viitor, extinderea celor două inspecţiuni silvice, create în anul 1875. Deci, de la anul 1880, până la 1897, s-au divisat mai multe ocoale silvice; în anul 1898 existau 24 ocoale, creându-se mai departe o a treia inspecţiune. Numărul funcţionarilor silvico-tehnici de la direcţiunea bunurilor s-a mărit; asemenea statul personalului de pază.

Ameliorarea raporturilor claselor de rang, de care au fost părtaşi, de la anul 1891 încoace, funcţionarii tehnici ai administraţiunii pădurilor statului şi a domeniilor, s-a extins şi asupra celor din Bucoviua. De asemenea, nu s-a uitat nici de personalul de pază și cel tehnic inferior. Numărul brigadierilor silvici a fost sporit, faţă de cel al pădurarilor. De asemenea, s-au mărit, din nou, salariile acestui personal; cele ale brigadierilor au fost mărite la aceeaşi treaptă ca şi la celelalte direcţiuni silvice şi domeniale.

Pe la mijlocul anului 1898, se prezenta statul personal pentru secţia silvică a direcţiunii bunurilor, precum este indicat, în mod lămurit, in tabloul următor:

Schimbările, prin care a trecut mai ales serviciul administrativ nemijlocit, în decursul acestui răstimp de 50 ani, se pot vedea din tabloul care urmează:

Din el rezultă, între altele, că unitatea de economie ca atare trecea, în acel timp, drept un oficiu silvic (district al oficiului silvic superior), încredinţată, în anii ’40, spre administrare unui funcţionar respon­sabil, cuprindea până la 109.000 ha teritoriu păduros (cifră rotundă). Şi chiar în anul 1875, cel mai mare ocol silvic, creat atunci, avea o suprafaţă de 47.000 ha (cifră rotundă), un altul 39.000 ha. În anul 1898, conţinea extinderea unui ocol silvic, în cazul cel mai extrem, 26.000 ha pădure, inclusiv teritoriile dependente. Dar și cifra aceasta, precum și cea a ocoalelor nemijlocit secuente, ca cifră maximală a unui atare ocol, cu greu va trece peste anul 1898.

Aceasta-i tot atât de semnificativ pentru dezvoltarea economiei în pădurile fondului şi în celelalte ale Bucovinei ca şi unele, amintite de noi deja mai îna­inte, sau cele ce suntem pe cale a le arăta în paginile următoare.

Repartizarea și delimitarea ocoalelor silvice în pădurile statului şi ale fondului religionar într-olaltă, pre­cum și cea a circumscripţiilor politice, mai sus amintite, se poate vedea pe ală­turata hartă silvică:

Ca şi aiurea, se simţea, mai ales în Bucovina, o mare lipsă de locuinţe pentru personalul silvic, însărcinat cu serviciul administrativ şi cel de pază. În timpul trecut și chiar încă înainte de zece-cincisprezece ani, erau locuinţele personalului silvic, atât cele ale funcţionarilor, precum şi cele ale organelor de pază, erau, în orice privinţă, nesuficiente; mai ales însă cele ale organelor de pază lăsau aproape cu totul de dorit, căci multe din aceste locuinţe, moştenite de pe timpuri mai vechi, constau din păreţi împletiţi cu nuiele și tencuiţi cu lut. Direcţiunea bunurilor a început, deci, de la anii ’80, încoace, a da acestei ches­tiuni deplina ei atenţiune.

Începând de la anul 1874, s-au clădit, în decurs de 10 ani, până la 1.883, cu restrângere cât se poate de mare a cheltuielilor, 27 locuinţe pentru administratorii silvici şi pentru brigadieri, cu o cheltuială totală de 30.000 florini cifră rotunda (așadar, în medie, cu 1.100 florini) Modul clădirii – construcţiuni de lemn cu ubicaţiuni și grajduri sub acelaşi acoperământ – nu era însă corespunzător, mai ales din cauza împrejurărilor de aici, care favorizează în mod abundent naşterea merulionului (buretelui). Din cauza aceasta, s-a păşit, pe de o parte, la separarea ubicaţiunilor de graj­duri, pe de altă parte, la mult mai solida zidire din piatră, întrucât permiteau aceasta mijloacele materiale.

Astfel s-au clădit, în decurs de 10 ani, de la 1884-1893, cu o cheltuială de 131.000 florini, în cifră rotundă, 46 locuinţe pentru administratorii silvici şi brigadieri birouri si dependenţe (în medie, cu câte 2.900 florini); mai pe urmă, în răstimp de 5 ani, de la 1894-1898, cu o cheltueală de 107.000 florini, în cifră rotundă, altele 50 atari edificii (în medie, cu câte 2.100 florini). Prin aceasta s-a satis­făcut, în cea mai mare parte, necesitatea cea mai urgentă. Contra buretelui se întrebuinţează metoda de ventilare a lui Slama. Caselor li se mai adaogă, afară de edificiile laterale deja amintite, încă locu­rile de cultură, necesare pentru o economie mică.

E superfluu a aminti importanţa pe care o aduce cu sine dotarea personalului cu salarii suficiente, necesare cel puţin pentru trebuinţele neapărate; ce urmări salutare are, mai departe, investirea lui, la ţară, cu locuinţe sănătoase şi corespunzătoare, sub a căror scut se poate odihni, după ce se întoarce ostenit din pădure, întru cât ridică aceste împrejurări inte­resul respectivului pentru chemarea sa şi intru cât promovează binele serviciului.

Pentru oficiul direcţiunii bunuri­lor s-a ridicat, la Cernăuţi, în anul 1875, un impozant edificiu, cu o cheltuială de 68.000 florini. În anul 1879 s-a mai cumpărat, pe lângă aceasta, și edificiul vecin, cu 30.000 florini. Executarea serviciului este exact fi­xată prin un şir de regulamente generale și speciale (instrucţiuni de serviciu), emise de la anul 1873, încoace, prin ministerul de agricultură, pentru diversele ramuri ale administraţiunii pădurilor statului şi domeniilor, întrebuinţându-se, de obicei, neschimbate şi pentru administraţiunea pădurilor fondului gr.-or. din Bucovina.

Pe baza acestora s-a separat, în prin­cipiu, şi în Bucovina, gestiunea materia­lului de cea a banilor, se-nţelege întrucât au permis aceasta împrejurările, care, în multe privinţe, erau mai dificile, decât pe alte locuri. În special, se fac toate înca­sările de bani prin cecuri ale Casei Poș­tale de Economie. Cheltuelile întregii administraţiuni vor fi menţionate, cu date sigure, la capitolul VIII, atrag deci atenţiunea asupra numitului capitol.

Mai simplu decât în economia bunu­rilor statului și fondului s-a dezvoltat organizarea serviciului silvic în pădu­rile comunale şi cele particulare. Însă şi aicea se poate constata un progres considerabil.

La finea anilor ’40, economia şi su­pravegherea acestor păduri se aflau încă cu totul în seama unui personal care nu dispunea deloc sau numai foarte super­ficial de cunoștinţe speciale. Abia cu încetul, cam de pe la finea anilor ’60, au început a angaja proprie­tarii de păduri, pentru conducerea econo­miei, organe cu studii speciale, agonisite sau în școlile silvice secundare sau la Academia de silvicultură. Examene academice se pot constata cu începutul anului 1898, în pădurile comunale, la 10, în cele particulare, la 9, prin urmare la 19 conducători economici. Mână în mână cu aceasta mergea şi sporirea numărului personalului cu cunoștinţe speciale de pază și al celui tehnic inferior. Dintre aceştia, posedau, la acelaşi timp, pentru pădu­rile comunale 8, pentru pădurile parti­culare 23 examenul silvic de stat pentru serviciul inferior, deci în total 31.

Trepte spre cer

[1] În tabloul acesta sunt considerate și defrișările recente, amintite mai sus.

[2] Harta aceasta a fost făcută în privința situațiunii și repartizării proprietății silvice comunale și particulare, pe baza unei hărți generale silvice, făcută sub conducerea dlui consilier superior A. Böhm.

[3] Noțiunea „braniște”, care provine, în documentele mai vechi din Bucovina, are cu totul alt înțeles, care stă în prerogativele suveranului de pe acel timp.

[4] Incendii foarte mari de păduri au nimicit, în anul 1899, mai mult de 1.000 ha din pădurile fondului.

[5] Înainte de imprimarea acestui tratat, s-a înființat și 1 post de practicant. În anul acesta s-a schimbat titlul ajutorilor silvici de inspecțiune în cel de comisari silvici de inspecțiune clasa a II-a, pe când comisarii silvici de până acu se numesc „comisari silvici clasa I”.

[6] În anul 1900 s-a mai sistematizat încă un post de comisar silvic de inspecțiune, care are sediul la Rădăuți.

[7] Numirea „direcţiunea bunurilor” era deja, la scurt timp după ocuparea ţării, întrebuințată pen­tru oficiile însărcinate cu conducerea afacerilor administrative ale moșiilor statului și fondului religionar. Astfel fu înființată, la 14 Iulie 1887, așa-numita „direcțiune a bunurilor din țara fagilor” și, la 1 Ianuar 1889, câte o „direcțiune a bunurilor” la Coțman, Rădăuți şi Sf. Ilie, în lo­cul administrațiunii existente deja din 1875.