Dragusanul - Blog - Part 3

Daniel Werenka: Apariţia şi înflorirea Bucovinei (II)

Maria Theresia, de Andreas Moeller

 

Pe măsură ce tot mai multe trupe erau concentrate pe partea austriacă a noilor granițe, s-a decis, ca de obicei, trimiterea ofițerilor topografi în țara învecinată pentru a face harta terenului. Așa s-a întâmplat și la granița Pocuției. Ofițerii din Galiția au fost trimiși în Moldova, adică în Bucovina de astăzi, cu aceeași ordine. Printre aceștia s-a numărat colonelul Seeger, care, înainte de prima împărțire a Poloniei, se afla în fruntea trupelor austriece, care au invadat Galiția (1769) și care a efectuat cartografierea șinuturilor delimitate de pajurile împărătești. Ulterior, el a fost trimis într-o misiune la Varșovia și a rămas acolo mult timp, cercetând dovezile documentare pentru argumentarea frontierei dinspre Moldova, propusă de Mieg, inclusiv înscrisuri istorice.

 

Ofițerii din Bucovina responsabili de cartografierea acestei țări au fost plasați sub conducerea sa. Cel mai apropiat și cel mai remarcabil dintre ei a fost menționat mai sus, căpitanul Friedrich von Mieg, care a jucat un rol similar în Bucovina ca și Seeger în Galiția.

 

La începutul anului 1773, ofițerii de sub conducerea maiorului von Steinbacher –director a fost Seeger –  au primit ordinul de a cartografia partea Moldovei cea mai apropiată de Pocuția. Cele două principate însemnau un juri belli pentru puterile implicate. Întregul ținut dintre Nistru și Ceremuș a fost împărțit în așa fel, încât de cea mai importantă parte a acestuia, adică zona dintre Niestru și Prut, să se ocupe căpitanul Mieg, de cea de la Sniatin, la Kuty, căpitanul Kuzersdorff, iar de la Kuty, la triplum confinium[1], căpitanul Harbach, care trebuia să-și combine munca cu cea a căpitanului inginer Hoffmann. Sniatin a fost ales ca bază de operațiuni. Deoarece Kuzersdorff s-a îmbolnăvit, în munții din spatele Dolinei și a trebuit să fie spitaliyat la Tismenitz, Mieg a preluat și traseul lui, până când a sosit un alt ofișer, astfel încât lucrarea să nu sufere întârzieri, astfel încât Mieg abia la 17 septembrie 1773 a putut finalza o hartă generală a Bucovinei, până la Hotin, apoi mai departe, spre Kaminiek, de aici, din nou prin Hotin, la Horodenka, de unde și-a trimis raportul. El atrage atenția asupra avantajelor Bucovinei din punct de vedere militar și politic și sugerează ca granița deschisă a Galiției să fie ridicată și extinsă până la granița Moldovei de astăzi[2].

 

În același an (1773), nu a fost încă posibilă cartografierea întregii zone, deoarece vremea nefavorabilă și îmolnăvirea unui ofițer cartograf au împiedicat acest lucru. Dar Mieg a înțeles perfect cum să profite de acest răgaz în interesul țării sale. El a întrebat pe cei mai respectați oameni din țară dacă linia naturală de frontieră, pe care a găsit-o, nu a fost vreodată granița dintre Polonia și Moldova. Acest lucru nu a fost confirmat doar verbal de către ei, dar un nobil, pe nume Striska (Strâșca – n. n.) a fost de acord să-i ofere un uric de donație, din secolul al XVII-lea, care confirma granița, pentru o recompensă și promisiunea nedezvăluirii numelui său rușilor sau turcilor.

 

 

Încântat de această descoperire neașteptată, Mieg a trimis un al doilea raport superiorului său, în care a făcut o serioasă analiză, atașând și uricul menționat[3]. Cu acest uric, Stephan Holubowski a primit întăritură pentru satul Piedecăuși, datorită serviciilor sale în favoarea regelui Johann Sobieski, la 20 decembrie 1691. Acest uric a fost, fără îndoială, de o mare valoare pentru Kaunitz, fiind deosebit de util în promovarea și realizarea planului său.

 

Într-o călătorie la Hotin, pe care Mieg a făcut-o prin pădurea Bucovinei, a găsit o creastă de deal, care traversează pădurea, de la Cernăuți, la Hotin. Culmea aceasta părea a fi o graniță naturală între Bucovina și Moldova. Mieg a fost susținut în această presupunere de faptul că un evreu, de pe ruta menționată, i-a atras atenția asupra unei vechi pietre de graniță, de lângă Fântâna Sauchi, care poate să fi format fosta frontieră dintre Polonia și Moldova. Apoi a aflat chiar și numele ultimilor doi nobili polonezi din districtul Cernăuți, Potocki și Turkul. Mieg nu a putut găsi nici un înscris autentic despre cum ar fi devenit Bucovina, din poloneză, moldovenească, aflată în mâinile turcești. Prin urmare, și-a încheiat raportul cu enumerarea avantajelor acaparării Bucovinei[4].

 

Importanța acestor rapoarte este ilustrată mai ales de faptul că Seeger și Mieg au primit recunoaștere imperială, iar acestea din au fost primite. Așadar, în timp ce Mieg s-a familiarizat cu situația din Bucovina, Seeger, din Varșovia, s-a ocupat de istoria anterioară a acestei părți a Moldovei, pentru a putea dovedi că rapoartele lui Mieg nu erau fără o bază istorică. În primul său raport din Varșovia, pe baza unor lucrări mai vechi, Seeger încearcă să demonstreze că granița naturală, găsită de Mieg, era vechea frontieră a Pocuţiei. Într-o perioadă de două luni, el a trimis un alt raport, mai lung, la Viena, care conține motivele pentru revendicările regilor polonezi asupra părții din Moldova care urmează să fie dobândită.

 

Pe baza faptelor istorice citate, în raportul de mai sus nu există nici o îndoială că Bucovina de astăzi a fost un os al disputelor dintre Polonia și Moldova, de-a lungul secolelor. Bucovina a aparținut râului Moldova, dar poziția sa, expusă de multe ori, a adus-o în mâini străine, astfel încât graniţa Pocuţiei s-a extins, uneori, și până la Pădurea Bucovinei sau, de fapt, până la creasta care o străbate. Condițiile triste din cele două principate, unde prinții s-au luptat între ei și au căutat ajutorul polonezilor, cu care erau adesea înrudiți, au contribuit, de asemenea, foarte mult la acest lucru.

 

 

La scurt timp, Seeger s-a angajat să demonstreze „că amândouă Valahiile din vremuri imemoriale aparțineau Coroanei Ungariei. Acest fragment de recurs la istorie poartă titlul „Scurtă descriere a Moldovei și a Țării Românești, scoasă din surse autentice”[5]. Fragmentul începe cu anul 1330 și se încheie în anul 1718. La sfârșitul acestei lucrări, găsim concluzia lui Seeger, care este suficient de interesantă pentru a fi abordată. Scrie Seeger: „Cine va fi în stare să deducă totul din ceea ce s-a spus despre întâmplările din Moldova; în afară de faptul că Republica dorea să stăpânească Moldova, ea îşi baza toate eforturile pe drepturi, care erau nefericite și ilegale, și chiar incursiunea lui Johann Zamoiski, din 1595, care era cea mai strălucită dintre toate cele precedentele, nu putea fi numită altcum decât diversiune.

 

Dar dacă diferența dintre validitatea pretențiilor maghiare și ilegalitatea pretenţiilor poloneze este cu atât mai evidentă, va fi necesar să comemorăm alianța împotriva turcilor, care a fost încheiată între împăratul Leopold și Regele Poloniei Johann Sobiesky, în 1683, prin ceea ce se numește, în Articolul 8: atque ita Hostem duobus in locis invadendo, Cezar Hungariam, Rex Podoliam et Ukrainam recurabit[6]. Dacă Johann Sobiesky ar fi crezut că are o pretenție justificată pentru cele două Valahii, aceasta ar fi fost folosită atunci, în acest text, dar el menţionează doar Podolia şi Ucraina. Dacă cineva a vrut să sugereze că principatele româneşti nu au fost menționate de regele polon, pentru că ele ar fi fost înțelese ca incluse în numele Hungariam.

 

Ar mai fi un aspect pe care Republica Polonă l-ar putea folosi avantajos. S-a spus deja că, în anul 1689, Republica a cerut lui Kameniţa și celor două Țări Româneşti de la turci, cu prilejul păcii de la Karlovice. S-ar putea susține că maghiarii şi imperialii prezenți la semnarea acordului de pace nu ar fi admis niciodată ca Polonia să vină cu o astfel de pretenție în faţa turcilor şi că nu ar fi susținut pretenţia Republicii asupra Țărilor Româneşti şi ar fi plecat de la negocieri. Dar o întrebare se iveşte de la sine: craiul polon și republica stăpâneau peste tot? Trimişii imperiali au putut lesne constata că turcii nu au cedat niciodată cele două Țări Românești Poloniei, mai ales că Polonia nici nu avea dreptul să le ceară, așa că trimişii imperiali au considerat că este inutil să-și facă probleme şi s-au abţinut să protesteze împotriva unei astfel de cereri, pe care au prevăzut că nu va fi niciodată îndeplinită de turci.

 

Faptul că este ușor să tragem concluzii favorabile pentru Polonia, din acest lucru, este evident, și încă din două considerente: şi la primul congres, ţinut înainte de Pacea de la Karlovice, subiectul a fost discutat, dar nu s-a ajunsă la o concluzie, iar în anul 1689, Sobiesky a menționat pretenția, având în vedere că ocupase cele două principate.

 

În sfârșit, merită să fie explicată o circumstanță din anul 1692, care este povestită de Ketteier, în pagina 634: Republica Polonă a fost fericită de promisiunea tătarilor, făcută în acest an, prin care Hanul se angajează să nu mai intre în ţinutul Kaminiec și în Ucraina, fără permisiunea aliaților lor şi a propus să se facă pace; senatorii polonezi au considerat aceste condiții atât de avantajoase, încât au vrut să facă pacea imediat. Regele singur nu dorea să ofenseze dreptul internațional și nu putea face pace, fără cunoștința prealabilă a aliaților săi. Dacă Republica ar fi stabilit o pretenție asupra ambelor Țări Românești, senatorii polonezi nu ar fi luat în considerare pacea dacă nu ar fi primit înapoi tot ceea ce aparținea Republicii și, în astfel de circumstanțe favorabile, în cazul în care Hanul, atât de doritor de pace, cu siguranță că nu înceta în a-și dori cele două provincii pentru sine; el singur se mulțumea cu Kaminieck și Ucraina, iar Regele era singur că, în astfel de condiţii, nu putea exista pace.

 

„Indiferent de evenimentele prezentate aici, este clar că Republica Polonă nu poate face nici o pretenție pentru întreaga Moldovă: prevederile lit. A şi B demonstrează că turcii, stăpânind Moldovei, ar fi trebuit să accepte diverse restricții, impuse de Republica Polonă, pe care cu greu le-ar fi acceptat, vreodată, renunţând la o provincie care le aparținea”[7].

 

Dacă comparăm între ele ultimele două rapoarte ale lui Seeger, observăm că faptele istorice sunt reproduse, în primul raport, pentru a confirmat granița naturală dintre Moldova și Bucovina, presupusă de Mieg drept granița veche dintre Moldova și Pocuţia, în timp ce în al doilea raport, sunt insinuate drepturile Ungariei asupra celor două principate româneşti. Deci, în baza acestui al doilea raport, nu se poate pune problema drepturilor Poloniei asupra Moldovei, și nici asupra Bucovinei, care, datorită locației sale, a fost adesea ocupată de inamic, dar nu a putut fi menținut mult timp.

 

Pe baza materialului istoric colectat de Mieg și Seeger, s-ar putea sprijini ipoteza că acapararea Moldovei de către Poartă, fără a provoca o complicație a condițiilor de război din acea vreme, ce ar fi putut foarte ușor să se ivească, dacă Ungaria ar fi invocat fostele ei drepturi în principate. Prin urmare, Kaunitz a evitat să menționeze Ungaria și drepturile sale iniţiale asupra Moldovei și s-a limitat să afirme pretenţia Poloniei față de Bucovina, care era mai corectă în condițiile existente.

 

În timp ce Seeger și Mieg îi apărau interesele, Austria a dezvoltat o activitate diplomatică intensivă, iar generalul Barco nu a fost mai puțin activ în spaţiul rus. După ce a citit un amplu jurnal despre campania rusă împotriva turcilor, în 1773, cu diverse observații despre situația socială și materială din Moldova și din Țara Românească, Barco a trimis și alte rapoarte importante Consiliului de război al Curții din Viena, documente care necesită atenția noastră totală, pentru că vorbesc despre fertilitatea și bogăția celor două principate[8]. Până de curând, împărăteasa Maria Tereza nu intenționa să dobândească aceste țări, considerând că există motive, deşi autoritatea austriacă încă nu era suficient de informată despre starea Principatelor Române, înainte de misiunea lui Barco. Doar după ce jurnalul campaniei militare din 1773[9], îi fusese trimis lui Barco de către general rus, schimbarea perspectivei austriece faţă de ţările Răsăritului a fost notabilă.

 

 

Dar orice iniţiativă, în această direcţie, depindea de sfârșitul războiului ruso-turc. La începutul anului 1774, se întâmplau o mulțime de evenimente în tabăra rusă. Prințul Serbatow a apărut în Iaşi, pentru a prelua armata care ocupase cele două provincii. Ministrul rus Obreskow, care a fost în Moldova, la Roman, pentru a ajuta la încheierea păcii, se aștepta ca acesta să poată susține negocierile rapide cu Romanzow, întrucât Rusia trebuia să fie nerăbdătoare să încheie războiul cât mai curând posibil, deoarece suferise pierderi foarte mari în timpul acestui război, iar înlocuirea completă nu mai putea fi așteptată, deoarece Pugatsehew (Pugaciov – n. n.) a ridicat drapelul răscoalei, care a fost urmată de mai multe regimente[10]. Dar acesta nu a fost sfârșitul incidentului, deoarece, din Iaşi, a venit vestea că generalul rus Bibikow a fost bătut, în zona Kazan[11], Pugachev, aşa că noi trupe din Rusia trebuiau trimise împotriva lui Pugachev. Armata rușilor din Moldova și Țara Românească se ridica la aproximativ 108.000 de ostaşi puternici, în 1774[12].

 

Pentru a avea o libertate deplină, în viitorul marș al armatei sale, împăratul Iosif al II-lea a ordonat ca pajurile împânzite de-a lungul graniței Pocuţiei să fie folosite, după retragerea rușilor, pentru marcaje de-a lungul noii frontiere a Bucovinei[13]. Maria Thereza, pe de altă parte, a scris lui Siskovics, la scurt timp după aceea, să cerceteze structura interioară a Munților Carpați, de la granița dintre Moldova și Transilvania.

 

O ştire venită din Moldova[14] susţinea că negustori prusieni au ajuns acolo pentru a cumpăra cai, vite cornute, ceară și miere și că se semnalase o mișcare discretă în rândurile armatei ruse, care sugera o iminentă acțiune armată[15].

 

Între timp, în Bucovina s-au făcut aranjamente pentru finalizarea lucrărilor de cartografiere, în cursul anului 1774[16], deoarece răspândirea ciumei a întârziat progresul lucrărilor, care au fost oprit la sfârșitul lunii ianuarie 1774[17].

 

Împăratul Iosif II

 

[1] Locul unde se întâlneau granițele Moldovei, Transilvaniei și Bucovinei (trecută Galiția, la Werenka).

[2] General-Cart, harta generală a noii reprezentări geometrice; parțial compusă din cele ale rutelor din noile regiuni, pentru a găsi linia de delimitarea care ar fi fost necesară pentru a completa o hartă a întregii Bucovina, de maxim interes. Concepută de maiorul von Mieg, în 1774; 1:130.900.

[3] Beil. IV, VII, VIII, IX. Originalul a fost scris în poloneză, copia în latină.

[4] Beil. II, III, IV, V, VI, VII, XIII.

[5] Warschau im J. 1774 (Orig. R. d. R.-Kr.-M. 53/56).

[6] Ketteler, p. 577

[7] Lit. A. „Limites Regni Poloniae et M. D. Litvaniae ex originalibus et exemplis authienticis descripti et in lucem editi 1758 per Math. Dogiel, Scholarum Piarum Vinensium Rectorem. Vilnae in Typographia Reg. et Reip. Coll.: Vilu. Scholarum Piarum, p. 6227: Dislimitatio sivie Trac­tatus, inter Achmetum Imperatorem Turcarum, et Augustum II. Regem, et Regnum Poloniae, quo fines et… definiuntur. Datum 14. Novembris Anno 1703”. Lit. B. Ibidem… Ex Archivo Regni Acta Annorum etc. Tom. 1, foll. 248.

[8] Beil. X.

[9] Siehe, p. 103, anm. 3.

[10] Beil. XII.

[11] Beil. XIV.

[12] Ibidem.

[13] Beil. XV.

[14] Beil. XVIII.

[15] Ibidem.

[16] Beil. XVII.

[17] Comisia medicală din Transilvania, către Maria Theresia. (Orig., R. d. R.-Kr.- M. 62/25.) „Hermanstadt, 30 martie 1774. Se pare că rămășițele ciumei din Valahia au dispărut complet, până la sfârșitul lui ianuarie; cel puțin toate mesajele sosite sunt de acord că nu mai există nici o urmă a acestui rău nicăieri; Moldova a rămas liberă în ultimul an. Hermanstadt (Sibiu), 30 martie 1774.


Bucovina Rock Castle 2020, între concurența rusă și bezna bucovineană

 

Pentru că pravoslavnica Maică Rusia a descoperit frumusețea tulburătoare a muzicii rock și deja organizează o puzderie de festivaluri, triplând cota de piață a trupelor rock din Europa și din America, este din ce în ce mai greu să duci ștafeta unui festival de calitate. Dacă nu am fi durat, în timp, relații temeinice cu casele de producție din Munchen și Hamburg, Bucovina Rock Castle ar trebui să coboare, în 2020, la statutul de festival precum oricare altul de prin România – și mă refer la cele care rămân pentru totdeauna anonime.

 

Dar mai există Bucovina Rock Castle? Întrebarea se pune anual, de prin februarie, până în prima zi de festival, când Consiliul Județean Suceava se lasă invadat de același obscurantism, uitând de autoritatea lucrului judecat, și de către deliberativ, și de către Justiție. Până anul trecut, vânzolelile acestea mă epuizau, iar dacă nu erau medicii suceveni Gabriela și Mihai Crețeanu, o băgam pe mânecă definitiv.

 

Acum, nu-mi mai pasă. Dacă bezna bucovineană va spulbera Bucovina Rock Castle, să-i fie de bine! Glorie veșnică aleșilor dumneavoastră! Noi avem ediția pregătită, deși încă nu o putem pune în practică. Ar putea fi o ediție de neuitat sau doar o beznă definitivă copleșitoare.


Gabriela Teișanu: Despre iubire ce-ar mai fi de spus?

Un poet: Gabriela Teișanu

 

Un mesaj, trimis aseară, de către colega mea de birou și de… „Toy Machines”, Doamna Gabriela Teișanu, m-a surprins, dar nu din cale-afară. Și asta pentru că mesajul cuprindea un text liric, pe care Doamna Gabi îl numea „textul unei romanțe”, pe care o va cânta în februarie. Sunt convins că o să placă tuturor, Gabriela Teișanu fiind, atunci când e vorba de doine sau de romanțe, un interpret de ne-egalat.

 

 

Numai că „textul” este poezie adevărată, o poezie care, aidoma ghioceilor, răzbește spre lumină în „poiana” savuroaselor proze ale Gabrielei Teișanu, definindu-i complexitatea potențialului creator. „Textul”, odată scris, anunță regăsirea Gabrielei Teișanu într-un nou tărâm al creației, în care pășește cu siguranță și, tocmai din această convingere, nu ezit să deschid, pe site-ul meu, rubrica „Poezie de Gabriela Teișanu”. Așa că, la treabă, Doamnă coleg!

 

 

 

Despre iubire ce-ar mai fi de spus?
Te-nlănțuiește-n zori sublimu-i har
Și-oricât trăiești, nu poți iubi de-ajuns
Și nici s-o-mparți când fructu-i e amar.

 

Nu poți să negi ce-ai adorat cândva,
Nu poți iubi cenușa ce-a rămas
Cum nu vei face aur alb din lut
Și nici vei naște-un cântec fără glas.

 

De-oi mai iubi sau numai voi visa,
Chiar după ce voi fi trăit de-ajuns,
Mărturisească urma ce-oi lăsa.
Despre iubire n-am nimic de spus.


din cupa vremilor divină

Desen de Carina Ioana Ignat

 

în universul care vine

să-ntrupe noul univers

la uşi bătuse oarecine

şi-atât de ostenit de mers

încât l-am invitat la masă

să-mi afle-n cupele de vin

ceva din ceea ce m-apasă,

un strop din propriul meu destin

 

şi aşteptarăm primăvara

aşa cum fac de-o veşnicie,

prin ceruri clătina vioara

ecouri dintr-o poezie

de parcă florile-s vestirea

luminii care va să vină,

hai, soarbe leneş nemurirea

din cupa vremilor divină

 


Daniel Werenka: Apariţia şi înflorirea Bucovinei (I)

 

Prima istorie oficială a acaparării Bucovinei de către Austria, cu învoirea lui Rumeanţev – generalul rus care încă mai făcea recensământul locuitorilor Moldovei, pe care trupele ruseşti o aveau în stăpânire, deşi, de drept, Moldova încă era „teritoriu turcesc”, a fosr scrisă de cărturarul bucovinean Dr. Daniel Werenka, în baza unei documentări ireproşabile, dar lucrarea Bukowinas entstehen und aufblühen. Maria Theresia zeit., publicată în Archiv für österreichische Geschichte (Arhive pentru istoria austriacă) din Viena, în 1892, nu a fost vreodată tradusă în română, deşi toţi istoricii noştri au folosit informaţii trunchiate din cartea lui Werenka, trunchiate în funcţie de mesianismul naţionalist pe care îl durau, cu folosirea românilor doar ca masă de reprezentativitate, nu şi cu statut de comunitate care trebuie nu doar reprezentată, ci şi slujită.

 

Titlul studiului lui Daniel Werenka pare surprinzător şi slugarnic faţă de Austria: Apariţia şi înflorirea Bucovinei. Primul cuvânt, apariţia, se referă la conştientizarea unui teritoriu distinct al nordului Moldovei, numit de veacuri Bucovina, în cancelariile Europei. Termenul nu apare după cel de Cordun, cum susţine istoriografia noastră, împărăteasa Maria Tereza şi sfetnicii săi, Thugud şi Kaunitz, artizanii acaparării Bucovinei, folosind cu vreun deceniu înainte numele Bucovina, cel de Cordun fiind o translaţie a statului grăniceresc, conferit iniţial Bucovinei, ca zonă de tampon între teritoriile poloneze acaparate de austrieci şi Turcia, Moldova fiind inclusă în ecuaţie doar ca un ţinut turcesc.

 

Ideea de securizare a graniţelor Austriei, în megieşia cu Turcia, a vizat, iniţial doar Transilvania, unde, prin proprietăţi private, moldoveni şi munteni ajunseseră stăpâni de pământuri şi dincolo de graniţele vechi ale Transilvaniei, care, astfel, pierdea, în fapt, teritorii. Pentru corecţii, austriecii au instituit comunităţile grănicereşti române şi secuieşti, care că înfigă pajurile împărăteşti dincolo de Cordun, deci de lungile fâşii de pământ transilvan, intrate, prin proprietari particulari, în componenţa Moldovei şi a Valahiei.

 

Adepţii „cumplitului rapt” şi ai bucovinismului cu orice preţ vor fi dezamăgiţi de mărturiile vremii, folosite de Werenka. Parcă nu sună prea plăcut să afli că „Moldova lui Ştefan cel Mare”, nu mai era a noastră, ci a turcilor, dar ocupată de ruşii lui Rumeanţev, care, în baza prieteniei cu colonelul de husari Barco, fostul său consilier de război în 1772, a permis ca 400 de husari austrieci, conduşi de doi ofiţeri, să intre în Bucovina, odată cu părăsirea ţinutului de către ruşi, şi să înfigă pajurile imperiale la marginile cordunului pe care îl vor socoti suficient, ulterior Austria urmând să negocieze cu Turcia, pusă în faţa faptului împlinit al unei ocupaţii militare treptate, cedarea unui teritoriu uzurpat, dar pe care încă îl mai stăpânea oarecum.

 

Istoria reală a Bucovinei este mult mai interesantă şi mai umană decât cea îndeobşte cunoscută; tocmai de asta, fără a lua incredibilul studiu al Dr. Daniel Werenka drept adevăr absolut, o să mă strădui să traduc integral cele vreo două sute de pagini, ca să încerc să înţeleg, mai bine conturat, ceea ce am tot întrezărit de-a lungul anilor.

 

Găsesc, prin cărţi uitate şi ignorate, atâtea mărturii despre istoria reală şi profundă a neamului meu, încât începe să-mi pară rău că nu am măcar două trupuri, ca să pot recupera mai repede ceea ce mi-am propus. Pentru că se împlineşte o viaţă de om, pe care am dedicat-o neamului meu, atât de dus cu vorba de cei care nu încetează să se îmbuibe, pe seama naivităţii lui, încât e bine că, uneori, se mai zvârle cu câte o piatră în mine, cel rătăcit prin cenuşiul zilelor care şiroiesc neîncetat prin urbea Sucevei.

 

 

Dr. Daniel Werenka:

 

Bukowinas entstehen und aufblühen. Maria Theresia zeit.

 

(Apariţia şi înflorirea Bucovinei. Vremea Mariei Tereza),

în Archiv für österreichische Geschichte (Arhive pentru istoria austriacă), Wien, 1892:

 

Introducere

 

În prezenta scriere, se încearcă, pentru prima dată, o tentativă de a furniza o versiune oficială a istoriei Bucovinei, care, din cunoștința noastră, nu a fost întreprinsă până acum de nimeni. Chiar și Arneth, în opera sa monumentală, „Maria Theresia”, nu a dat decât informații ample despre ceea ce vrem să prezentăm aici în detaliu, pe baza unor surse adevărate.

 

Utilizarea fișierului și a sursei bogate de materiale[1] a făcut posibilă nu numai constatarea faptelor individuale și a contextului acestora, dar și contracararea multor erori comune și eliminarea unor inexactități, de exemplu la substantive.

 

Prima parte tratează istoria ocupării Bucovinei, până la convenția din 7 mai 1775, prin care s-a convenit cesiunea Bucovinei Austriei. Aceasta va fi urmată de prezentarea organizării interne sub Maria Tereza, reformele împăratului Iosif al II-lea, la unirea cu Galiția, care a fost atât de dezastruoasă pentru țară.

 

Datorită permisiunii de a folosi comorile arhivelor locale sau a sprijinului extrem de prietenos în elaborarea lucrării, trebuie să mulțumesc foarte mult: Excelenţei Sale Domnul k. k. ministrului de război Arthur Graf von Bylandt-Rheidt, Excelenței Sale Prim-ministrului și șeful Ministerului de Interne Eduard Graf von Taaffe, Excelenţei Sale Domnului Ministru al Culturii și Educației, Paul Freiherr von Gautsch, Excelenței Sale domnului Rath și directorului Arhivelor Casei, Curții și Statului, Alfred Ritter von Arneth, precum și șefului de secție din Ministerul de Interne Rudolf Freiherr vom Breisky, fostului director al k. k. Arhiva de război, domnul Feldmareşal-locotenent Adolf Freiherr von Sacken, actualului director al aceleiași Arhive, colonel în Statul Major Leander von Wetzer, colonelului Rechberger von Rechkron, fostul director al arhivei hărții, locotenent-colonelului Carl Herradauer Edler von Heldenauer şi succesorului său în această funcție, domnul maior Ludwig Ritter von Weiss, în plus, domnul şef de secţie Josef Ritter von Fiedler, şeful Arhivelor de judecată și de stat. În sfârșit, aș dori să-mi exprim mulțumirile speciale pentru sprijinul acordat muncii mele domnului director al Arhivelor Imperiale Carl Hackenfellner, domnului adjunct Albert von Nagy și domnului oficial Anton Herzig în k. k. Ministerul Culturii și Educației; la fel, domnilor Dr. Fellner, directorul arhivei din k. k. Ministerul de Interne, directorului Eduard Borecky și oficialului Joh Langer, de la registrul k. și k. al Ministerului de Război al Reichului și tuturor celorlalți oficiali din arhivele menționate.

*

Deja de la începutul războiului ruso-turc (1768-1774), atenția Austriei a fost atrasă, în mod repetat, asupra Moldovei și Valahiei. Rusia a promis ambele principate Austriei, dacă printr-un mesaj amenințătore sau prin o demonstrație ostilă, ar forța Turcia să accepte propunerile de pace ale Rusiei[2]. Propunerile acestea nu au fost bine primite în Austria, din pricina creșterii amenințătoare a puterii ruseşti. În schimb, Austria a încheiat un tratat secret cu Turcia[3], la 6 iulie 1771, pe baza căruia mica Valahie urma să fie cedată Austriei, până în râul Olt, dacă sprijinea Turcia împotriva Rusiei. Dar acest tratat nu a fost realizat, deoarece Anglia deja a prins de veste despre el, în 1772, și a informat Rusia.

 

Chiar în momentul negocierilor asupra primei diviziuni a Poloniei, a fost luată în discuţie problema dobândirii celor două principate, după cum rezultă dintr-o scrisoare de la împărăteasa Maria Tereza către Lacy, din 6 februarie 1772: „Mă costă un sacrificiu”, scrie ea, „cu a împărtăși restul; dar dacă trebuie să fie, atunci acest lucru nu ni se potrivește decât în Polonia. Moldova și Țara Românească, nesănătoase și stricate așa cum sunt, nu ne mângâie”[4]. Rezultă că, până în acest moment, Austria nu a considerat oportun să acapareze aceste țări. Nevoia de a lua o parte din Moldova a devenit evidentă doar după prima împărţire a Poloniei.

 

Iosif al II-lea, trăgând brazda reformei agrare din 1785

 

Capitolul 1. Istoria acaparării Bucovinei, până la Pacea de la Kutschuk Kainardsche (1772 – 17 iulie 1774).

 

După ce Austria a pus stăpânire pe Galiţia, principala preocupare era să asigure, în consecință, granițele larg deschise ale acestei țări. Această securizare a avut loc, mai întâi, nu în Galiţia, ci în Transilvania, unde, de la începutul războiului ruso-turc, voluntarii români au trecut adesea granițele austriece și au bântuit cu cruzime prin cele mai apropiate locuri[5]. Limitele celor două principate, înspre Transilvania, fuseseră de asemenea extinse, astfel încât Austria s-a simțit, în cele din urmă, obligată să ocupe din nou zona uzurpată și să marcheze granițele acesteia, prin plantarea vulturilor imperiali. Găsim, de asemenea, un pasaj în această privință, într-o scrisoare de la Kaunitz[6] către locotenent-mareşalul de câmp: „Cu aceste măsuri de asigurare, pe tot parcursul, s-a ivit, imediat, faptul principal, demn de o atenție specială, și anume că o parte considerabilă din graniţa dintre Transilvania, Moldova și Valahia sunt controversate și, din punct de vedere al formei, am putut vedea că aceste bucăţi de frontieră transilvăneană au fost extinse de valahi și de moldoveni, de mai mulți ani, iar dreptul nostru de a face corecturi de frontieră, cu documente și alte dovezi suficiente, care să demonstreze adevărul, nu poate fi pus la îndoială.

 

Dacă districtele grănicereşti, cu vulturii imperiali, nu ar fi fost desemnate și incluse în cordonul militar, maiestățile voastre ar fi trebuit să judece cea mai mare dintre pretențiile lor și, ipso facto, datorită acestei omisiuni, și redesenarea ulterioară a ţinuturilor delimitate.

 

Pentru a evita acest lucru, puneți-ți abilităţile necesare pentru a include districtele grănicereşti din Transilvania menționate în cordonul militar ”.

 

Dar Kaunitz și-a concentrat atenția nu numai asupra granițelor Transilvaniei, ci și asupra celor din Pocutia. În acest sens, scrie: „După revindicarea voievodatelor Galiției și Lodomeriei, am descoperit nu doar informaţii istorice, ci și documente originale despre așa-numitul district bucovinean din Pocuţia şi, întrebând pe unul dintre cei mai înalţi demnitari ai Curții din Polonia, acesta mi-a spus că a auzit că acest teritoriu al Republicii ar fi fost atras treptat de Moldova, prin uzurpare, și că, prin urmare, Majestatea Voastră are dreptul să-l revendice Jure cesso[7].

 

După acapararea Galiției și Lodomeriei, a fost o problemă de a asigura aceste graniţele acestor teritorii împotriva Rusiei și a Turciei, în special împotriva Moldovei. Pentru că faţă de Turcia şi Moldova nu existau aproape deloc delimitări naturale și nici modalităţi de a respinge cu succes o pretenţie adversă, deoarece Bucovina era mai muntoasă decât Pocuţia. În afară de această graniță deschisă, din partea de est a Galiției, o parte a Moldovei, între Galiția și Transilvania, era ca o pană de lemn, astfel încât informaţiile primite de la poloni păreau folosibile pentru viitor. Ce ar putea fi mai evident, în aceste informaţii, decât ideea îndreptăţirii de a se încerca dobândirea părţii Moldovei care se află între Transilvania și Galiţia? Aceasta era o necesitate urgentă, din punct de vedere politic și militar.

 

Era dificil să ajungi în Austria, din Turcia, într-un mod pașnic, iar Kaunitz a știut să aprecieze dificultatea. „Obținerea acestui district, de la Poartă, ca să spunem așa, in petitorio”, a scris el, „a fost un lucru zadarnic, deoarece mulți ani de experiență ne-au învățat pe toți prea convingător că Poarta este dispusă să ușureze unele dintre uzurpările sale, deținute de fapt, printr-un tratament și acord amiabil, dar consimțământul cedării nu ar putea fi niciodată obţinut”[8]. Poarta trebuia să fie confruntată cu un fait accompli, cu ajutorul Rusiei, ale cărei trupe ocupaseră Moldova.

 

Din fericire, rușii erau încă stăpâni ai celor două principate, astfel încât nu a fost necesar să se negocieze cu Turcia asupra Bucovinei. Prin urmare, a fost făcută o încercare de a obține permisiunea generalului rus, contele Romanzow (Rumeanţev – n. n.), ca trupele austriece să ocupe partea Moldovei dintre Galiția și Transilvania, după plecarea rușilor. Cel care a primit această permisiune este Barco, care a fost voluntar în armata rusă, în 1772, când a câștigat respectul și prietenia lui Romanzow.

 

Kaunitz a vrut să convingă Turcia, ocupând Bucovina, dar şi prin depunerea de documente, să cedeze de bunăvoie această parte a Moldovei. Succesul ulterior probează că acest plan a fost cel potrivit. De asemenea, Kaunitz nu au vrut să negocieze cu ruşii, ca să evite previzibile discuții neplăcute cu Turcia şi cu Prusia, care nu ar fi ratat ocazia de a face „cereri de echivalență”, ceea ce ar fi putut duce la neplăceri chiar și cu Rusia. Austria a vrut să ia Bucovina ca „un ţinut al Pocuţiei, uzurpat de turci, și în baza unui drept dobândit odată cu cesiunea unor teritorii, primite la împărţirea Republicii Polonia”[9]. De ce a apelat Kaunitz la Romanzow și nu la curtea rusă, ne explică chiar el, următorul pasaj: „Pentru ca Rusia să nu cadă într-un impegno cu Poarta și pentru a evita aparițiile unor plângeri autorizate, noi, din partea noastră, nu am fost neglijenți, atât în proiectul nostru, cât și în revendicarea legală, de a anunța, confidențial, pe mareșalul de câmp rus…”.

 

Romanzow s-a arătat dispus să accepte propunerea colonelului Barco, cu toate că unii dintre generalii ruși erau ostili acestui plan, și a permis ca, înainte ca rușii să părăsească Moldova, în mai 1774, să vină doi comandanți austrieci în Bucovina, astfel încât, de îndată ce rușii vor fi părăsit Moldova, să înfigă vulturii[10].

 

Planul privind acapararea Bucovinei pare să fi fost conceput de Kaunitz, cu ocazia negocierii puterilor asupra primei diviziuni a Poloniei, așa cum se poate observa dintr-un raport al lui Thugut, către Kaunitz, de la începutul anului 1773, în care Thugut a semnalat unele deficiențe, lui Kaunitz, în baza hărţii[11]. El afirmă, printre altele, că „aceleași zone au tendința de a primi nume diferite”, că ar trebui specificate orice granițe și solicită să fie refăcut totul „în întregime şi în cel mai clar și mai indubitabil mod”, oricât ar fi de dificil, astfel încât orice funcţionar al Porţii, care nu are cunoștințe geografice, dar va participa la negocieri, să înțeleagă lesne despre ce-i vorba, să asculte oricând, fără a-și abuza ignoranța şi a folosi excesiv divizarea căutată …”. Thugut avertiza asupra unei „înțelegeri prea înguste cu Rusia”, înainte de o discuţie serioasă cu Poarta, care „ar da ocazia lui Muhzun Oglu să-și pună în practică intențiile periculoase faţă de  noul stăpân austriac și să ofere totul mâinilor rusești, printr-o pace durabilă”.

 

În acest fel au fost puse în circulație negocierile diplomatice privind acapararea Bucovinei. Doar cu negocieri, Austria nu ar fi obținut nimic, dacă soluția la această problemă nu ar fi fost abordată și din punct de vedere militar”[12].

 

Iosif al II-lea, autorul „cumplitului rapt austriac”

 

[1] Din arhive: k. u. k. Kriegsministerium; desene  Kartenarchiv; k. u. k. Casa Imperială, Arhivele Curții și Statului; k. k Ministerul de Interne; arhiva sa aristocratică; k. k. Ministerul Culturii și Educației.

[2] Kaunitz, Anweisung und Punctation, ddo. Wienn 30 Juli 1775

[3] Hammer Josef, Geschichte des osmanischen Reiches, VIII, Bd. p. 567

[4] Arneth, Maria Theresia, IX, Bd., p. 504

[5] Hurmuzaki, VII, p. 47 şi urm. (Brognard, lui Kaunitz, 1 februarie 1768); ibidem p. 50 (Brognard, lui Kaunitz, februarie 1768); ibidem pp. 51, 52 (Brognard, lui Kaunitz, 16 martie); ibidem p. 55 (Kaunitz lui Brognard, 16 martie), (Kaunitz lui Brognard, 19 august 1768).

[6] Kaunitz, Anweisung und Punktation (Instrucţiuni şi punctări), Wienn 30 July 1775.

[7] Ibidem. Archiv. LXXVIII, Bd. I. Hálfte.

[8] Ibidem.

[9] Hurmuzachi, VII, p. 106 (Kaunitz, lui Thugud, 20 septembrie 1774).

[10] Vortrag. Viena, 6 august 1774. R. d R.-Kr.-M. 53/63: „în urmă cu câteva luni, doi comandanţi de husari fuseseră trimiși în Moldova, sub pretextul unei renunțări, astfel încât, de îndată ce ţinutul fost complet părăsit de ruşi, pajurile imperiale au fost văzute pe cei din Moldova, delimitând un ţinut nou, fără să fie imediat ocupat, doar pentru a-i obişnui pe oamenii din țară!”…

[11] Hurmuzaki, VII, pp. 99-101

[12] Werenka, Dr. Daniel, Bukowinas entstehen und aufblühen (Apariţia şi înflorirea Bucovinei), în Archiv für österreichische Geschichte (Arhive pentru istoria austriacă), Wien, 1892, pp. 98-108


Pagina 3 din 1.16612345...102030...Ultima »