Dragusanul - Blog - Part 3

Tudor Arghezi: Cântarea Bucovinei

 

Adu-ţi aminte… Basmul noi l-am trăit.

Un veac de om a trecut şi nu am băgat de seamă.

Lucrurile scad şi cresc, vremurile s-au mutat, aleargă umbra după umbră şi suspinul după suspin. Noi am rămas neschimbaţi, ca Dragomirna.

Doar cel ce caută-napoi se uimeşte mereu de aceeaşi mirare, că fuge iute timpul oamenilor care se iubesc.

Prinşi de mâni, de-o viaţă mergem alături şi dragostea pare la început.

*

Cine mi-a spus că omului i se urăşte?

Am fost singuratec şi nemângâiat că nu ştiam din ce cuib să te iau. După ce te-am aflat, am străbătut zodiile nedespărţiţi. Din munţii tăi parc-am plecat aseară.

Codrii veneau cu noi, ne însoţeau apele culcate, ţara ta întreagă cu turmele-i de holde şi ca nişte cirezi cu creştetele la cer.

De jur împrejur, cârjile cu steaguri, cu beteală şi panglici ale pământului vostru jucau din foile lungi.

*

Logodna s-a petrecut la scăpătat. Când vreau să mai văd stelele de atunci le găsesc păstrate-n ochii tăi. Curată şi neturburată ţine logodna, neîntrerupt. Tinereţea gândului e-n toate zilele nouă şi gingăşia mai proaspătă, pe cât întârziază.

Zilele noastre adună Duminicile din zece mii de ani încă neştirbiţi, pe care lumea de-abia le va trăi în timpul ce va să vie, şi în toată dimineaţa şi seara basmul începe iarăşi.

Câteodată, o lacrimă ascunsă cădea ca un mărgăritar pe împun­sătura acului tău. Ştiam ce vis te întristează. Durerea ta era din acelea ce nu pot să fie vindecate cu leacuri şi descântece obişnuite. Îi tre­buiau oaste şi săbii, ca suferinţelor din veac al Ziditorului de altare şi hotare. Într-o sută de ani din lacrimile tale ai cusut, ac lângă ac, stiharul întreg de mărgăritare, cu care trebuia să te înfăţişezi la judecată.

*

Adu-ţi aminte ce nu poate să fie uitat, fărâmă a Bucovinei, din care te-am furat şi te-am dus departe. Pe sub stejari şi brazi, te-am ascuns de ochiul ager al şoimilor puşi să te păzească şi ţi-am minţit cu cântece auzul, ca să n-ajungă până la sufletul său mugetul buciumelor, care ne da de urmă, înfricoşat că poate te-a răpit întunericul din marginile pădurii.

Te-am purtat până la plute şi cu plutele devale. Caii ne-au scos în şesul mare, pe Siret. Şi nu ne-am mai temut că ne dovedesc ciorile Stăpânirii şi rânduiala împărătească înfrântă.

*

Adu-ţi aminte… Acolo, dedesubtul sălciei despletite şi arţarului, ca un pom de fluturi, ne-am făcut unul altuia spovedania de odihnă, ascultând veşnicia tăcerii dintre râuri. Caii păşteau cu căpăstrul pe coamă, lângă urechile noastre.

Ne-am închipuit, în pădurile, în care se strânge noaptea din lume, ale Moldovei, că eram cei doi singuri oameni dintâi. Mai simţeam încă pipăitul de zămislire îndrăzneaţă al Celui ce ne-a făcut în zorii zilei şi mă supăra plăcut, sub inimă, o coastă. El ne-a lăsat de capul nostru să ne croim drum deosebit.

Adu-ţi aminte. Pasărea care s-a scoborât din creangă-n creangă, până deasupra capului nostru, era o vrabie din streaşină casei tale. Ţi-a spus ceva şi i-ai răspuns. Şi s-a întors acasă.

Cutreierasem peste seminţii şi tărâmuri, ca soarele după lună, fără să-mi pot potrivi oglindirea înflăcărată în argintia ei oglindire. Am ajuns în piscurile voastre. Luna căutată mă aştepta într-un gorun. Că eram şi soare şi om, şi os şi văpaie, în zilele acelea, şi ca un copilandru muncit, născut din cremene şi nevinovăţie.

*

Am poposit în Bucovina ta, între marile cucoane în odăjdii arhie­reşti, ale ţinutului vostru, cucoanele spicului de grâu, şi ale cârjilor de păpuşoi. Auzindu-vă graiul, parcă scris cu slovă veche, l-am ascultat, ca nişte şoapte săpate pe piatră. Netede ca luceafărul vă erau bărbăţia şi hotărârea.

V-am văzut înălbind inul, depănând cânepa, doborând movila fânului cu furca, adunându-vă turmele cu vorbe de cărturari, stăpâ­nind taurii, strănepoţi de zimbru, cu căutătura; femei întregi, ca tul­pina subţire şi cu sprinceana dreaptă, fecioare tefere, mume neşo­văite. Voinicii, puternici şi mari, ca lespedea crucilor, înalte, mun­ceau neîncovoiaţi, răbdând apăsarea şi jugul, care nu li s-a putut niciodată ridica până la grumaz.

O sută de ani nu s-a clintit un fir de păr din locul lui şi s-au simţit mai străini străinii, în ţara înstrăinată. Satele, bâlciurile, horele, forfota voastră albă de straie şi bundiţe domneşti i-au învăluit şi înecat. Râvnind la fete şi soţii, ei s-au ales cu junghiul împlântat din aruncătură, unde trebuieşte, şi au priceput că Bucovina e a voastră fără tovărăşie şi că nu vă temeţi de nici o mânie.

Iar clopotele voastre vioaie i-au făcut să nu dea biruinţele uitării.

*

Îţi aduci aminte ? Mi s-a prins sufletul de zulufii tăi, ca o ceaţă. Fata cu ochii vineţi, sprintenă şi căprioară, cu şoldurile drepte în catrinţă şi suman, cu umerii lungi în ie, de flăcău fără mustaţă, cu glezna de cocor, mi-a ieşit înainte.

Ochii au întrebat-o: „Tu eşti aceea, care mă aşteptai, făgăduită din neştiut?” şi ochii au răspuns: „Eu sunt aceea”.

Mâna ta slabă, de Domniţă, cu furca subsuoară, nu se lăsase să fie niciodată apucată şi ţi-ai uitat-o, dusă la buzele mele. Mirosul ţi-era, ca şi azi, de foi de nuc şi de livadă, şi am ştiut că erai tu.

Uitându-se în mine adânc, privirea ta mi-a spus că-mi eşti logo­dită pe viaţă, şi, răspicat, şi pe moarte. Strângerea mânii a fost un jurământ. La voi jurământul e aspru şi este ţinut.

Şi fusul nu contenise a se învârti. Numai încetinise…

*

Nu m-ai întrebat cine sunt, nici de unde vin. Ai ştiut în datina sufletului, ceea ce nu se cercetează şi nu se învaţă. O proorocire îţi spusese, că o să vie, odată, un călător şi că ai să pleci cu el din împărăţia blestemată.

Îţi aduci aminte. Cum să nu-ţi aduci aminte? De treizeci de ani vorbim, ca de o taină mare a noastră, numai de asta, în toate zilele într-un chip. Nu surâzi tu, ca atunci, şi acum, când treci de-a fuga, prin ogradă, pe lângă mine, depărtând cu mâinile în coame, ţapul, de la lăstari?

*

Ţi-aduci aminte… Într-o păşune de-acasă, de la tine. Din cusătura în care înţepai cu firul de mătase ruginie, ţi s-au mutat degetele de la sine şi, dusă cu mintea la zarea rostogolită pe stânci, degetele tale mi-au căutat în păr, aproape adormite. Venea fără voie dezmierdarea maicii tale, cu care aţipeai. Am cunoscut atunci că te legaseşi în mine şi ţi-am sărutat călcâiul din iarbă. Se trezea la lumină, alături de el, bumbul galben, în cheotoarea lui de gulere albe, al unei flori de muşeţel.

Şi din codru, preoţii vântului citeau pentru noi molitvele mur­murate ale binecuvântării.

Mi-ai povestit, îţi aduci aminte, sălbatecă, blajină şi cinstită, războiul tău cu împărăţia.

Satul tău, despicat de graniţa diavolului împărătesc, despărţea surorile, fraţii şi bunicii, unii de alţii. De la Ileana la Domnica, la gospodăria de peste drum, legea cotropitorului făcuse două ţări. Neamul ţi se străduia neputincios, sugrumat pe mijloc de verigi de fier, bătută de-a dreptul pe şale şi ferecată cu lanţuri de ocară, în steiul graniţei negre. Şi chinuitul tău sat de răzeşi avea poruncă să nu se mişte, să se întoarcă sau sa se întindă. Nu era voie să i se audă lanţul.

Pomii tăi rodeau într-altă ţară şi-n mijlocul bătăturii curmate, sta omul cu puşcă al împărăţiei, ca să-i plăteşti coşul cu prune culese din livadă.

Aveai şase ani şi erai de-o şchioapă. Treceai cântând peste pârâu, cu o ulcică de smântână. Doi oameni au strigat să stai şi te-au pus între puşti şi te-au dus de vamă. Şi era în ajunul învierii.

Ai stat închisă până ce dreptul împăratului a fost plătit, de o sută de ori preţul smântânii.

Maică-ta, văduvită de curând, a trebuit să facă repede bani, pe ce putea să prindă. A vândut patru oi şi, fiindcă nu s-a ajuns, a vândut şi bundiţa ta de Paşti. Şi pe când plătea ispravnicului cu pasărea de pradă a semnului de la chipiu răscumpărarea copilei, sunau clopotele ducerii pe giulgiu a Mântuitorului în pământ.

Ţi-aduci aminte… Te-ai sculat din iarbă, povestind şi cu pumnul strâns te-ai întors către Vamă şi ai jurat-o să se prăbuşească.

Zimbrul vostru care păzeşte Putna, ascuns între mănăstiri, e fugărit de câte doi, trei împăraţi, ca să-l prindă viu şi să-l înţepe­nească. Tu l-ai văzut. Cu coarnele lui de fier clătina graniţa pe dede­subt, să o răstoarne.

*

Ţi-aduci aminte… Fugisem din ţinuturile lui şi întemeiam amândoi dincoace de munte, departe, în matca de baştină a ţării, căsnicie. Îţi aduci bine aminte. Nerăbdător de vestea, pe care ţi-o aduceam din oştire, te-am strigat de afară, de sub zarzărul din fereastră: „Nevastă, Vama s-a prăbuşit!”.

*

Şi-ţi mai aduci aminte, după ce toate graniţele de robie s-au prăvălit?

Ne-am dus în ţara ta cu daruri pentru surori şi nepoate, şi am intrat prin miază-zi. Nu mai era vamă. Dar şi satul pierise, de şase ori secerat cu focul şi fierul, din două părţi.

Şoseaua Sucevei, arată cu plugul, se pierduse în semănături. Primăria şi clădirile împăratului intraseră în ţărână, ca o îngrăşăminte. Intraseră în ea, ca să-i îngraşe cartofii, şi împăratul, şi împărăţia, şi pajura cu două pliscuri întoarse, unul în răsărit şi altul în apus. Zarea întreagă se mişcase din loc şi încheieturile nu i se mai cunoşteau.

Am umblat ca nişte fugari aiuriţi. Nu ne-a venit să ne spunem unul altuia adevărul şi ne furişam în de noi. De unde era gospodăria Burzilor şi Macaveilor voştri pornea către pădure un cimitir care nu mai fusese. Am păşit printre morminte. Am căutat pe maică-ta Ileana, care cânta frumos, pe Axinia, pe Maranda. Am căutat pe Tecla, pe Minodora, pe Varvara. Ne gândeam fiecare, în sinea lui, să prindem şiragurile de mărgele, aduse de noi, măcar la gâtul crucilor de lemn.

Şi nu era nici una la crucile şterse.

Ţi-aduci aminte de unchiaşul cu pletele albe ? Odihnea la mărul pădureţ, în umbra carului, cu un câine.

– Ia spune, tată, unde-i satul nostru?, l-ai întrebat.

El a făcut un semn cu mâna, careva, undeva, încotro, în lumea cealaltă.

– Satul nostru nu mai este… Dar cine eşti Dumneata?, te-a întrebat.

I-ai spus şi nu te-a mai cunoscut. Nu-şi aducea aminte, îţi aduci aminte?

*

Ţi-aduci aminte? Ai plâns şi m-ai sărutat. Eu eram şi satul tău şi neamul tău şi morţii tăi…

Dar satul se înfiripa din nou, într-altă parte, din sămânţa satului pierit. La noi acasă, dincoace, acum; copiii tai, caprele, oile, vitele, câinii… Venise Bucovina pe Siret şi Prut şi Mormântul din Putna, pe care călcase ciubota împărăţiei, a sălăşluit în ţara mare. Numai satul vostru n-a mai venit cu ele.

Am scoborât iarăşi câmpiile, posomoriţi.

*

Dar nu trecuse o viaţă de fecior şi iar a vânat Zimbrul o împărăţie şi iar au cotropit mormintele veneticii.

Luminile cerului s-au cernit cu zăbranic de sânge.

Au fugit păsările, au gemut pădurile, râurile s-au uscat.

Şi iar au plâns ochii tăi de acum treizeci de ani şi acum au plâns pe umerii copiilor noştri.

*

Luna Iulie, anul o mie nouă sute patruzeci şi unu… Bucură-te, Marie! S-a mai prăbuşit Vama, încă o dată.

 

 

(Revista Fundaţiilor Regale,

Anul VIII, 1 august – 1 septembrie 1941, Nr. 8-9,

Basarabia şi Bucovina / Omagiu / Mareşalului I. Antonescu,

Bucureşti 1941, pp. 338-343)


Cotiujenii, în epoca boierilor, mazililor şi răzeşilor

Kurt Hielscher: Roumanie Leuşeni, în Basarabia

 

Mai toate satele din zona Hotinului îşi au vatra străveche din timpul enigmaticei „ţări a Şipenuţului”, dovadă fiind denumirile primei statalităţi moldave, în care numele cu rezonanţă slavonă predomină prin formula „acolo unde au fost” Şizko, Malici, Simca, „unde a şezut Petrişor”, „unde sunt Caragunicii”, „satul unde este Noguicoi, şi satul unde a fost Cleţină”, „unde este Simeon cneaz”  şi aşa mai departe. Cotiujenii, de pildă, care îşi caută etimologia denumirii în meşteşugul făuririi de… cotiugi, pentru că nu au prins de veste că toate satele moldoveneşti poartă, dintotdeauna, numele întemeietorului sau re-întemeietorului de sat, în acest ultim caz ilustrator fiind, în megieşie, nemeşul Vartic, stăpânul seliştii Andreicăuţi, pe care, luând-o în stăpânire şi repopulând-o, în 1587, o va numi Varticeanii. Este de presupus că, poziţionat fiind lângă cotul Prutului, Cotiugenii să conţină, în etimologia sa, memoria subconştientă a lui Kotuj, adică a unui întemeietor de vatră „descălecat”, cum se zicea în limbajul vremii, de pe „râul Kotuy”, denumit, ca băştinaş plecat mai departe „kotuj”. Fabulările ar putea continua la nesfârşit, cu argumente pentru cotiugă sau kotuj, dar şi pentru pisică, numită „kot” în limba polonă, dar ar fi curată pierdere de timp. Important este că satele de pe Prut, până aproape de Hotin, se găsesc, în 1437, ca şi în vremea lui Alexandru cel Bun („sfânt-răposatulului tatălui nostru”, cum îl numeşte Ştefan al II-lea în uric), în proprietatea a doi „stâlpi”, adică moşi care au ieşit din proprietatea obştească strămoşească şi devin, prin aceasta, temelia străbunilor, bătrânilor şi bunilor (bunici), Mihail de Dorohoi şi Bilava, primul consemnat de acest uric, iar celălalt de genealogia urmaşilor, stăpânitori peste Lucăceni şi peste a treia parte din Sancăuţi, inclusiv peste moara de pe pârâul Vilia. De altfel, în 1587, când s-a făcut succesiunea pentru una dintre moşteniri între „strănepoţii Bilavei”, din acest strămoş iniţial se revendicau şi „Ion şi Liciul din Săncăuţi”, dar şi Vartic, dar şi Gavrilaş logofăt, dar şi „fiica răposatului Stroici vistier” . Uricul din 1635 este şi mai explicit, „toţi nepoţii lui Bilava din Sencheuţi (Săncăuţi)” fiind, alături de Avram din Lucăciani, Ifrim Hăjdău, Gheorghe Corosteanul, Constantin Drăhuţescul, Zahariia din Hotin, popa Nechita din Lucăciani, Gavril Corostlî din Cotela şi aşa mai departe.

 

Deşi avea curte şi conac şi în Săncăuţi, Bilava este menţionat, ca origine, în Volcineţ, fiind numit, în alte urice, cu trimitere şi la Săncăuţi, „Bilava din Volcineţ, străbun lui Ion şi alţii din Sincăuţi, menţionat în 1587, 1604”[1]. Nepoţii lui Bilava, dinspre fraţi şi surori, sunt enumeraţi în 19 august 1636, drept: „Avram din Lucăciani, cu un zapis de mărturie de la boierii noştri, de la Gligorie Hruci, fost vornic, şi de la Costantin, fost pârcălab de Hotin, şi de la alţi oameni buni, slugi domneşti, anume: de la Ifrim Hăjdău, şi de la Gheorghie Corosteanul, şi de la Costantin Drăguţescul, şi de la Zahariia din Hotin, şi de la popa Nechita din Lucăciani, şi de la Laver, diaconul de acolo, şi de la Gavril Corostilî din Cotela şi de la alţi oameni buni şi oşteni dc frunte, astfel scriind şi mărturisind, că a venit înaintea lor Odochiia, cneaghina lui Toma, fost vornic de Botuşani, cu fiul ei, Mardaric, şi, de asemenea, Costanda şi cu fratele ei, Andronic, fiii lui Vasilie din Volcineţi, şi, de asemenea, Avram, fiul Măricăi, nepotul Fădorei, şi fratele ei, Toader din Liveni, toţi nepoţii lui Bilava din Sencheuţi”[2]. Deci genealogia din „stâlpul lui Bilava, şi cu iaz şi cu vad de mori pe pârâul Viliia” îşi are rădăcina în Bilava, răzeş din vremea lui Ştefan cel Mare, cu urmaşi consemnaţi în 1587, „Ion şi Liciul din Sincăuţi, strănepoţii Bilavei”[3]. Feciorul lui Ion din Sincăuţi a fost Ionaşco Bilava[4], iar feciorii acestuia. Grigore şi Mihăilaş, care vindeau, în 6 mai 1646, nişte părţi de „moşie din Cruhlicul” rubedeniei lor şi Todiraşco Jora, strămoşul lui Alexandru Ioan Cuza şi al lui Mihai Eminescu, Ifrim Hăjdău şi o puzderie de viitori mazili, adică fii de boieri, şi de răzeşi moldoveni[5].

 

Un ram important îl reprezintă Avram din Lucăceni[6], descendent din Sin de Hotin, şi care era înrudit, conform regestelor, cu un ispisoc din 14 marie 7143, prin care se constata că „au cumpărat de la Tudori biv părcălab, care şi el l-au fost cumpărat de la Jora (din Jora se trage Ioniţă Cuza[7]) şi de la alte rubedenii a lor” (p. 288); în 14 mai 7151, „Avram din Lucăceni, moşul cuconilor lui Vartic, după moartea lui Vartic, ficiorul ei, precum au poftit Avram cu fata lui, Irina, giupăneasa lui Vartic” (p. 290), deţinea o parte şi din „Şijcăuţi”; „fetele lui Vasile Vartic, nepoatele Grăpinei, strănepoatele lui Gânscă uricarul şi a Mariei Gânscoaie” (p. 291); în 12 ianuarie 7152, este menţionat „Crăstian ficiorul lui Avram” (p.293), iar în 11 martie 7160, „Toderaşco ficiorul lui Avram din Lucăceni” şi „frate-său Criste” (p. 293), deci „Crăstian”. În 5 septembrie 7161, sunt menţionate „Irina şi Zosca (Zoica, în scrisoarea din 20 aprilie 7161, p. 294), fetele lui Avram de Lucăceni, arătând cum s-au învoit cu fraţii lor, Criste şi Toader (Cristea şi Todiraşcu, în scrisoarea din 4 septembrie 7161, p. 294), şi au împărţit satul Lucăcenii cu heleşteu şi cu mori” (p. 295), precum şi alte moşii.

 

O altă rubedenie a lui Avram din Lucăceni, numit şi Lucacinski, în 5 iunie 1644, a fost „Toader Pârvul diiac… fiul Pârvului din Costina”[8].

 

 

Descendenţii lui Simca, stăpânitori peste celelalte două treimi din Săncăuţi şi peste întregul sat Cotiujeni sun mai greu de identificat, pentru că ei, cu rare excepţii, nu au ieşit din proprietatea comună răzeşească, prin indiviziune. În 1587, „Un act rupt (traducere) priveşte nişte locuri luate de Drăgşan la Sencăuţi, în părţile Hotinului, cu patru sute de zloţi tătăreşti. Lista boierilor (Bucium şi Ieremia Vornici, Brut Postelnic, Nădăbaico Spătar, Gheorghe Păharnic, Sava Stolnic, Stan Comis şi Stroici Logofăt) ne trimete la domnia lui Petru Şchiopul, şi anume la anii 1587-91. E interesantă menţiunea uneia din prădăciunile căzăceşti, cari tulburară aşa de des stăpânirea paşnicului Voevod: „Acele dresuri a lui le-au luat tâlharii din Ţara Leşască, când i-au jăfuit lui casa şi i-au 1uat lui toată, avere atuncea, câtă, au avut”[9]. Casa aceasta, a lui „Drăgşan la Sencăuţi”, era aşezată pe cele două treimi de moşie, care nu se aflau sub stăpânirea lui Avram din Lucăceni, ca moştenire din „stâlpul lui Bilava”, ceea ce conduce, în mod obligatoriu, la ideea că aparţinea ramurii care se trăgea din „stâlpul lui Mihail de Dorohoi”.

 

Uricele îi menţionează, în 2 aprilie 1644, pe fii lui Corotuşco, Neculai Sălitrariul şi Gheorghiţă, precum şi pe feciorii Burloaei, Biluşcă, Maria şi Arseni, care moştenesc Cotiujenii şi Bârlinţii de la părinţii lor, Corotuşco şi Burloaia (văduva lui Burlă, adică). Apoi, abia în 1770, este menţionat serdarul Costea, ctitorul bisericii vechi din Cotiujeni, sat care, în 5 decembrie 1771, se afla în mâinile paharnicului Ioniţă Cuza, strănepotul lui Toderaşco Jora, străbunicul lui Alexandru Ioan Cuza şi vărul lui Ion Iuraşcu, străbunicul lui Mihai Eminescu.

 

La o primă vedere, „elementul românesc mai rezistent în întreaga Basarabie era cel răzeşesc”[10]. Cu o precizare: până în 1812, Basarabia însemna judeţele din sud, celelalte judeţe, inclusiv Eşi sau Iaşi, cum se numeau, până atunci, târgul şi ţinutul Bălţi, numindu-se, ca şi provincia de pe celălalt mal al Prutului, Moldova. Mitul răzăşismului a supravieţuit, chiar şi pe plan european, până în perioada interbelică, Marcel Gillard scriind, de pildă, în 1922, poate că pe bună dreptate, că „în sânul poporului român din Basarabia, mazilii şi răzeşii ocupă un loc important. Mici proprietari privilegiaţi, şi unii, şi ceilalţi păstrează, în acelaşi timp cu patrimoniul şi cu statutul lor distinct, un instinct ascuţit de independenţă, care se ridică chiar şi din masele cu trecut de şerbi, compatrioţii lor. Mazilii, notăm, au întotdeauna un sentiment profund şi tenace faţă de originea lor; ei au rămas avangarda indestructibilă a naţiunii moldave”[11].

 

 

Răzăşismul înseamnă, totuşi, o matrice stilistică bine definită şi care se păstrează intactă sub toate stăpânirile statale care îl conştientizează şi îl acceptă. Şi sub moldoveni, şi sub turci, şi sub ruşi, nu şi sub sovietici, răzeşii hotinceni, ca şi cei din restul Basarabiei, au fost, cu rare excepţii, buni moldoveni, buni oşteni ai Sultanului sau credincioşi închinători sfinţeniei Ţarului, recunoştinţa pentru ne-deranjarea îndătinatului lor prototip fiind totală, iar ţarul Alexandru I, care a vrut să-i atragă de partea Rusiei prin măsuri care să le ridice nivelul de viaţă, avea să constate foarte curând că „binele cu forţa nu se poate face”.

 

Matricea stilistică a satelor Cotiujeni, Săncăuţi şi Lucăceni este cea caracteristică pentru satul românesc de oriunde, cu mici specificităţi cromatice sau utilitare distincte. „Aspectul exterior al satelor din Basarabia, cu garduri de nuiele, zăplazuri sau ziduri de piatră fără mortar, cu hudiţele tradiţionale, cu casele albe, văruite, şi decorate cu arabescuri şi desemnuri naţionale colorate, acoperite cu stuf, şindrilă sau şovar; fântânile cu cumpene ciuturi, sau cârlige; grădinile cu flori şi pomi, viile înconjurate cu hindichiuri şi cătină, ţăranii cu su­mane, şi căciuli, în mijlocul coastelor de dealuri acoperite cu pă­puşoi sau a lanurilor de grâu – întreg aspectul oamenilor şi sa­telor a rămas neschimbat moldovenesc de sute de ani, identic cu acel al moldovenimii din toate părţile ca şi peisagiul înconjurător.

 

Nimic însemnat nu s-a schimbat nici în interiorul ogrăzii gospodarului, nici înăuntrul casei lui. Aceiaşi poiată, aceleaşi co­teţe, aceiaşi căsoaie, aceleaşi forme a căpiţelor şi stogurilor de fân şi paie, acelaşi sâsâiac pentru păpuşoi, aceleaşi instrumente de muncă şi aceiaşi cotei păzitori cu aceleaşi nume. În casa mare acelaşi cuptor şi păreţi zugrăviţi de arta tradiţională a gospodi­nei, care cu grijă a cultivat şi adunat acelaşi busuioc, calapăr, mintă şi flori de câmp şi le-a pus subt grindă, a tors lâna şi a ţesut paretarii, cu care a acoperit păreţii din jurul laviţelor, aco­perite de lăvicere de culori şi desemnuri tradiţionale, aceiaşi zes­tre aşezată pe lada tradiţională de lemn (albastră cu flori roşi şi galbene), plină de suluri de pânzeturi şi ştergare ţesute de mâna gospodinei şi fetelor.

 

Dar pe lângă aceleaşi aspecte de exterior şi interior, la sate se păstrau aceleaşi ocupaţiuni, aceleaşi raporturi economice, ju­ridice şi sociale, aceleaşi obiceiuri, credinţe superstiţii şi rituri la naştere, botez, căsătorie, înmormântare, sărbători, vizite, petreceri, vânzări, cumpărări, muncă, creşterea copiilor. Fiecare pas din viaţă era înconjurat şi de stări sufleteşti şi de forme tradiţionale”[12].

 

 

[1] Gonța, Alexandru I., Documente privind istoria României / Indicele numelor de persoane, București 1995, p. 72

[2] Academia Română, Documenta Romaniae Historica / A. Moldova / Volumul XXIII (1635-1636), București 1996, doc. 211, pp. 248-250

[3] Academia RSR, Documente privind istoria României, Veacul XVI, A. Moldova, Vol. III (1571-1590), Bucureşti 1951, Doc. 414, p. 340

[4] Uricar în 16 martie 1591, cf. Surete şi Izvoade, Vol. XXI, p. 133

[5] Academia Română, Documenta Romaniae Historica / A. Moldova / Volumul XXVIII (1645/1646), București 2006, doc. 369, p. 315

[6] Ghibănescu, Gh., Surete şi Izvoade, Vol. III, Iaşi 1907

[7] Ghibănescu, Gh., Surete şi Izvoade, Vol. VII, Iaşi 1912, pp. 297, 298: „Moşii ce are, la ţinut Hotinului, dumnealui paharnicul Ioniţă Cuza, cu neamurile dumisale, care moşii se trag de pe strămoşul dumisale Toderaşco Jora, vel sulger”

[8] Ghibănescu, Gh., Surete şi Izvoade, Vol. III, Iaşi 1908, pp. 13, 14

[9] Iorga, Nicolae, Boieri şi răzeşi în Bucovina şi Basarabia, în Analele Academiei Române. Memoria Secţiunii Istorice, Seria 2, Tomul 35 1912-1913, p. 33

[10] Cazacu, Dr. P., Moldova dintre Prut şi Nistru / 1812-1918, Iaşi, „Viaţa românească” S. A., p. 78

[11] Gillard, Marcel, La Roumanie nouvelle, Paris 1922, p. 21

[12] Cazacu, Dr. P., Moldova dintre Prut şi Nistru / 1812-1918, Iaşi, „Viaţa românească” S. A., p. 153


Gheorghe Bezviconi: „Muzica în Basarabia”

 

„Începuturile muzicii în Basarabia trebuiesc căutate în bogatul folclor al acestei provincii, în cântecele voiniceşti şi haiduceşti, ce le executa încă, la Chişinău, ultimul poet al codrului, Tobultoc, pierit în condiţiuni jalnice, la 1833.

 

Acum o sută şi ceva de ani, la Chişinău era renumită orchestra ţigănească a boierului Iordache Varfolomeu, care executa cu foc cântecele moldoveneşti: Arde-mă, frige-mă şi Te iubesc peste măsură[1]. Melodiile sălbatice impresionau mult pe vizitatorii străini.

 

Rumänische Hochzeitsfahrt. Nach einer Skizze auf Holz gezeichnet von W. Heine. Zicălașii de odinioară ai Basarabiei, conducând alaiul tradițional de nuntă.

 

Venind la Chişinău, în aprilie 1818, împăratul Ale­xandru I a ţinut să vadă dansurile naţionale locale, printre care era şi Mititica. Cu această ocazie, au sosit din Iaşi, ca să-l salute, din partea Domnitorului Moldovei, boierii Plaghino şi Pantazoglu, aducând cu ei pe vestiţii lăutari moldoveni: Barbu Lăutarul şi Năstase din Botoşani[2]. Şi mai târziu, lăutarii moldoveni colindau pe amândouă malurile Prutului, mai cu seamă renumitul Lemiş[3], amintit în roma­nele lui Cruşevan şi Stere.

 

Lăutari basarabeni, înainte de anul 1900

 

În Basarabia, pe timpul războiului din 1877, era vestit conducătorul unei orchestre întregi, Iancu, care executa cu multă însufleţire: Doina, Copiliţa, Doi ochi şi Să mor cu tine. Despre un alt renumit lăutar, Sava Pădureanu[4], ne povestea „Moş Pavalache” Kuzminski. Chiar şi orches­trele oficiale cântau vechea horă moldovenească. Aşa s-a întâmplat în decembrie 1862, când, la plecarea sa, neuitatul guvernator generalul Fanthon de Verrayon, căsătorit cu Cleopatra Filipescu, a ţinut să-şi manifeste dragostea românească, jucând cu boierii basarabeni o horă străbună. De altfel, dirijorul orchestrei Diviziei a XIV-a din Chişinău, Bankevici, era apreciat pentru excelentul său potpuriu moldovenesc: Suvenire din Basarabia[5].

 

Balan Pădurean, 33 ans (n. 1856)

Joan Dinicu, chef d’orchestre, 36 ans ( n. 1853)

Alecu Barbu, fiul lui Vasile Bargu, lăutarul, ţinând armonia cu chitara dăruită de Theodor Burada

Paris, 1889: Banda lui Dinicu

[1] Piese din repertoriul lui Barbu Lăutarul n. n.

[2] Fiul lui Ion Angheluţă din Suceava, care, în 1818, cânta în taraful lui Barbu Lăutarul – n. n.

[3] Gheorghe Lemiş din Bălţi (confuzia lui Posluşnicu, care îl localiza în Iaşi, se explică prin necunoaşterea numelui vechi al târgului Bălţi, anume… Eşi), muzician evreu, cu studii muzicale la Krakowia, care a cântat, toată viaţa sa, numai muzică românească, pe care o considera sacră, datorită rădăcinilor ei în horirile primordiale; refuzând să cânte şi muzică rusească, guvernatorul rus l-a aruncat în Prut, în 1852, dar bătrânul lăutar a supravieţuit şi a ajuns, cu o căruţă, la Alecsandri, care îl preţuia nespus de mult – n. n.

[4] A uimit Parisul, în 1898, cântând la nai, în taraful lui Ioan Dinicu, în care cânta şi tânărul violonist, pe atunci, Cristache Ciolacu – toţi din cătunul Ciolacu, de lângă Ungheni – n. n.

[5] Bezviconi, Gheorghe, Profiluri de ieri şi de azi, Editura Librăriei Universitare „I. Cărăbaş” 1943, pp. 144, 145


Un erou bucovinean uitat: Ioachim Obadă din Corlata

Ioachim Obadă, un personaj necunoscut chiar și în Corlata, acolo unde s-a născut la 27 iunie 1891, este unul dintre eroii anonimi ai Bucovinei, care, pentru că a făcut parte din Comitetul de organizare a legiunii române din Italia, a fost condamnat la moarte de către autoritățile austriece.

 

Licențiat al Facultății de litere a Universității din Cernăuți, Ioachim Obadă și-a dedicat viața cauzei românismului în Basarabia, fie ca director al liceului „Al. Russo” din Chișinău, fie ca inspector ajutor al Regiunii X Școlară, primind, drept însemne ale recunoștinței, Medalia „Ferdinand I” cu spade și panglică, precum și Ordinul „Coroana României” în gradul de Cavaler.

 

Ioachim Obadă a fost și un excelent publicist, dar și autorul unui studiu insolit și interesant, „Ideile morale și religioase în scrierile lui Lucius Annaeus Seneca”. Ioachim Obadă a trăit din plin, dedicat și exponențial, deci e firesc să nu-l mai știe nimeni nici în Bucovina, nici în Corlata lui natală. Eu l-am aflat în enciclopedia „Figuri contemporane din Basarabia” (Volumul I: N-Z, p. 100), realizată și prefațată de Nicolae Dunăreanu (1881-1973) și publicată la Chișinău, Editura „Arpid”, 1939.


Violeta Bucovinei Acoustic Park

 

Bucovina Acoustic Park este un vis împlinit al Violetei Codorean, directorul Casei de Cultură „Platon Pardău” din Vatra Dornei și, ca și Violeta Țăran de Berchișești, una dintre Doamnele din Bucovina, pe care Andi Drăgușanul, Mihnea Blidariu și eu le respectăm în mod deosebit, datorită amplitudinii, dar și realismului viselor care se cer transpuse în realitate.

 

Visând un festival acustic la Vatra Dornei, Violeta Codorean a izbutit să ne solidarizeze, până la fraternitate, pe noi, cei din administrația edilitară a orașului de sub Oușor, cu noi, cei care slujim cultura sub flamura Centrului Cultural „Bucovina”, instituție de specialitate a Consiliului Județean Suceava. Violeta Codorean a fost, este și va fi un simbol al bucuriei de a aduce bucurii altora, poate și pentru faptul că Vatra Dornei înseamnă, pentru sufletul ei, o nestăvilită bucurie.

 

 

La mulți ani, Violeta Codorean,

și Dumnezeu să ni te ție

numai întru bucurie!

 


Pagina 3 din 1.10112345...102030...Ultima »