Dragusanul - Blog - Part 3

Lucian HETCO: Diaspora română

Suntem noi, românii, migranţii secolului XXI? Putem vorbi despre o diaspora română veritabilă? Vor avea oare românii o evoluţie asemănătoare poporului evreu? Chiar termenul grecesc „diaspora” corespunde mai degrabă cuvântului „dispersie” – o dispersie care avea la bază o cauză, o „pedeapsă”, ca urmare a „vinei” comune. Avem şi noi, românii, o „vină” comună? Care să fi fost ea, în afară de aceea de a nu putea fi fericiţi cu adevărat în propriul nostru spaţiu etnic, indiferent că suntem în graniţele României istorice sau că suntem „rămaşi” pe dinafară, în ţările limitrofe României sau în imigraţie spre exemplu?

*

Sunt oare versurile „Deşteaptă-te române” valabile doar pentru spaţiul carpatic? Nu ar fi oare cazul să le extindem efectul binefăcător asupra naţiei române implicând şi cele 9-12 milioane de români care trăiesc actualmente în afara graniţelor ţării?

Câţi români suntem cu sufletul încă români?

*

Scurt istoric

*

Diaspora era, în antichitate, în primul rând numele general acordat tuturor ţărilor (în afară de Palestina) prin care evreii fuseseră dispersaţi şi, în al doilea rând, un nume dat evreilor care trăiau în aceste ţări.

Diaspora presupune, însă, păstrarea vieţii naţionale şi a obiceiurilor populare în spirit tradiţional, în principal însă prin conservarea unor elite intelectuale autentice, cu forţă mobilizatoare şi o comunitate reală, în primul rând funcţionabilă, în virtutea propriei organizări, a unei religii comune şi a unei administrări în interiorul comunitar. Ca exemplu viu şi funcţionabil aş oferi aici exemplul evreiesc, care funcţionează încă după mai bine de două milenii.

*

Putem vorbi despre o temă atât de sensibilă, despre diaspora română? Sunt oare destule argumente convingătoare în favoarea acestei teze atât de des şi cu plăcere vehiculată în presa românească, de parcă ar fi un fapt firesc să vorbim despre o calitate a unui popor românesc în marş forţat spre o bunăstare relativă, ca şi cum diaspora românească ar fi deja existentă, eficientă şi puternică?

Voi trata această temă în funcţie de localizarea geografică actuală a românilor (oricum ne-ar denumi străinii: români, moldoveni, vlahi, valahi, olahi, blahi, aromâni, tsintari etc.) în spaţiul geografic european.

*

  1. Românii emigraţi din graniţele actualei Românii, aflaţi actualmente în străinătate

*

Să trecem, deci, sumar prin cei 14 ani de la desăvârşirea „revoluţiei române” şi să facem un scurt bilanţ. Ce a adus românilor aflaţi în graniţele României noua libertate? Cu siguranţă, în primul rând o imigraţie masivă, căci, din 1990 încoace, peste 1,5-2 milioane de români şi-au părăsit patria, fie doar şi temporar. Implicit aceasta a dus, economic, la scăderea şomajului în ţară, un singur fapt pozitiv, dar a condus şi la pierderea, în favoarea altor naţiuni, a potenţialului constructiv a aproape 2 milioane de persoane care ar fi putut contribui la progresul economic şi social în ţară, în condiţiile în care ar fi existat suficiente locuri de muncă şi perspective reale de viitor. Conform unor cifre mai mult sau mai puţin discutate, ne regăsim în Europa Occidentală şi pe continentul nord-american la aproape fiecare colţ de stradă, fiind, de fapt, deja un popor în migraţie.

*

În Germania, de exemplu, trăiesc peste 500.000 de vorbitori nativi ai limbii române, parţial însă deznaţionalizaţi, parţial purtând deja numele etnicului german cu care s-au căsătorit. În plus, în Germania nu există pentru români un statut de minoritate etnică istoricească, precum în cazul sârbilor slavici, a populaţiei sinti, a danezilor sau a etnicilor frizoni din nord. Acest fapt face ca în Germania să lipsească şcolile româneşti, iar discuţiile având ca temă „şcolile de duminică” de pe lângă câteva biserici ortodoxe româneşti (greu închegate, de altfel), unde se predă copiilor de origine română sporadic limba maternă, precum şi generalităţi despre vechea patrie (România) sunt, în cel mai bun caz, începuturi timide şi care, fără o finanţare solidă din partea comunităţii, se vor pierde întocmai ca şi alte activităţi cu caracter românesc în următorii 10-15 ani. În aceste condiţii, cei din generaţia tânără românească, descendenţi ai părinţilor români sau provenind din căsătorii mixte, devin ireversibil germani autentici în mai puţin de o generaţie, în condiţiile în care chiar acasă sc vorbeşte, totuşi, încă restrictiv limba română. A deveni, ca român, cetăţean german presupune, însă, şi renunţarea de facto şi de iure la cetăţenia ţării de origine (în speţă, cea română), astfel noii cetăţeni fiind consideraţi, la recensăminte, ca germani.

*

În Spania, „căpşunarii” şi ceilalţi români aflaţi la „treabă” şi care îşi doresc, în mod justificat, un trai mai bun, atât pentru ei, cât şi pentru cei dependenţi financiar de ci şi rămaşi acasă, sunt de asemenea (corespunzător cifrelor vehiculate la Conferinţa pe teme de migraţie de la Universitatea din Oradea, din martie 2004) peste o jumătate de milion. Aceeaşi situaţie o regăsim şi în Italia unde, oficial, se află între 200-500.000 de români, în timp ce oficialităţile italiene vorbesc de o cifră la negru, unde sunt menţionaţi 700.000 de români. Nici aici şi nici în Spania nu există şcoli româneşti funcţionabile, iar încercările de a stabiliza o minoritate română, nedorită de autohtoni, însă în permanentă creştere, sunt cu siguranţă timide şi lipsite de o consistenţă veritabilă, cu atât mai mult cu cât multor români aflaţi în străinătate le lipseşte legalitatea prezenţei în spaţiul de imigraţie.

*

Începuturile româneşti în Europa de Vest sunt, aşadar, mai mult decât timide, însoţite de particularităţile regionale şi de mentalităţile autohtone în noile ţări de reşedinţă (fie ea, imigraţia, doar temporară). În toată Europa de vest nu s-a constituit însă, până acum, un centru al migraţiei româneşti, nu există un institut al migraţiei, nu există nici o foiţă dinamizatoare pentru aceşti români care şi-au părăsit ţara, nu din ne-patriotism, ci pentru că situaţia economică o impunea.

*

Migraţia vest-europeană este în principal dirijată actual spre aceste trei mari state europene: Italia, Germania, Spania. Întâlnim, însă, migranţi români, de ordinul zecilor de mii, în toată Europa, în Franţa, Marea Britanie, Olanda, Belgia, Danemarca, Portugalia , Suedia, chiar şi în Finlanda. În sud, se pare că primă destinaţie a rămas Israelul, urmat de Grecia, dar şi de Turcia, în condiţiile în care oricare din aceste ţări plăteşte forţa de muncă (fie ea şi ieftină) mai bine decât în România.

*

Peste Ocean, în America şi Canada, în Australia şi Noua Zeelandă, dar chiar şi în Brazilia, găsim comunităţi româneşti dispersate de ordinul zecilor de mii, toate fiind create în decursul ultimei sute de ani. Cu preponderenţă, valurile de imigranţi români se orientează, actualmente, spre continentul european, în partea sa occidentală, dar şi spre continentul nord-american, înspre Canada în special, dar şi către USA. O parte mai mică dintre emigranţii români se orientează spre Australia şi Noua Zeelandă.

*

  1. Românii aflaţi în imediata apropiere a graniţelor ţării, în statele vecine

*

În plus, mai avem minorităţi româneşti, mai mult sau mai puţin uitate, în Ungaria, de pildă, unde, de peste două sute de ani, minorităţile româneşti au fost asimilate în forţă, putând vorbi, azi, de cel mult 30 de mii de români în judeţele limitrofe: Hajdu şi Bichis. Avem, de asemenea, minorităţile istorice româneşti în Serbia, unde românii poartă nu numai numele de „români”, ci şi cel de „vlahi”, spre exemplu în zona Timocului, de altfel o veche insulă românească, de provenienţă daco-romană, de care nu s-a vorbit în ultimii 50 de ani mai nimic, datorită „prieteniei” comuniste între statele „vecine şi prietene”. Şi aici se pare că trăiesc peste 500 de mii de români, cu alte cuvinte un judeţ întreg de dimensiunile Carasului, unde românii nici măcar nu se denumesc oficial români, ci „vlahi”, un nume într-adevăr istoric, cu care ne-am definit chiar noi, daco-romanii, sute de ani. Şi timocenii sunt, ca şi noi, daco-romani, rupţi din vatra strămoşească, uitaţi şi despărţiţi de ea doar prin Dunăre.

*

În Nordul Bulgariei, în zona Tribaliei sud-dunărene, românii nu mai există aproape deloc în statisticele bulgăreşti, în ciuda faptului că, până şi la Varna, încă se vorbeşte pe stradă româneşte, întocmai ca şi la Constanţa. Şi aici se mai află, cu siguranţă, zeci de mii de români, despre care nu se mai vorbeşte nimic şi orice încercare de a-i convinge pe bulgari de prezenţa „vlahă” este sortită eşecului.

*

Şi, apoi, să nu-i uităm pe cei 3,5-4 milioane de moldoveni, rămaşi „la ruşi”, această rană în istoria românească, care încă doare şi sângerează. Şi nu vorbim, aici, numai de cei rămaşi cu adevărat în Moldova post-sovietică, ci de toţi cei ajunşi prin Kazachstan şi prin ţările asiatice, de bucovinenii români rămaşi în jumătatea de nord a Bucovinei istorice, vorbim aici de românii din Cernăuţi, despre care, în noile statistici ucrainene, se spune că ar mai fi doar 20 de mii. Să nu-i uităm, deci, nici pe acei „moldoveni” ale căror sate le găsim împrăştiate în stepa ucrainiană până către Nipru. Să nu uităm nici de faptul că la Odessa se vorbeşte încă româneşte pe stradă, aşa cum se vorbeşte româneşte pe străzile din Stuttgart, München, Berlin, Milano, Florenţa, Toledo, Verona, Valencia, la Nisa, dar şi la Cernăuţi, la Roma ca şi la Atena, în Tel Aviv, Toronto, Wellington, Alma Ata, la Windsor sau la Hamburg.

Copleşitoare acesta românime „de peste tot”, nu-i aşa? Este, oare, ea unită şi conştientizează legătura spre patrie?

*

Şi, în cele din urmă (last, but not least), să vorbim şi despre aromânii din Grecia, Macedonia, Bulgaria, Croaţia şi Albania. Nimeni nu ştie exact câţi sunt cu adevărat. Înclin să cred că sunt peste 1,5 milioane, poate chiar mai mulţi, aflaţi cu adevărat în dispersie, fără o patrie fixă, despărţiţi de graniţe, trăind aceleaşi conflicte etnice tipice Balcanilor, deznaţionalizaţi şi asimilaţi de sute de ani. Argumentele greceşti, spre exemplu, marginalizează istoria aromână şi a vlahilor balcanici, refuzând etnicitatea latină şi legăturile româneşti sau spre România. S-au emis, printre altele, chiar şi teorii cum că aromânii ar fi, de fapt, greci romanizaţi, în concluzie aromânii ar fi, de fapt, la origine, totuşi, „greci”, fiind trecuţi în statistici întocmai. Statutul „vlahilor” în Grecia este pe alocuri mai rău decât al populaţiei rrome din România. Este greu de acceptat ca român (sau aromân) să fii quasi asimilat unui paria şi situaţia pare să nu se îmbunătăţească nici în viitor, fiindcă asimilarea grecească este puternică, în ciuda multor proteste internaţionale.

*

  1. Ce există însă cu adevărat pentru românii din afară? Ce fac ei pentru ei? Ce poate face statul român?

*

Noi, românii, suntem, din păcate, încă obişnuiţi, de la Ceauşescu încoace, să facă „cineva” „ceva” pentru noi. Aşadar, să facă… „statul”? Mă întreb, de multe ori, chiar în discuţiile purtate cu conaţionalii mei, cum poate (sau ar putea) un stat român să treacă peste atribuţiile sale politice şi sociale şi să finanţeze interesele socio-culturale ale unor mase întregi de români dislocate din spaţiul românesc, pe care mulţi autori post-revoluţionari români le apreciază ca fiind între 9-12 milioane. Logica este deosebit de simplă – statul român nu poate asigura financiar interesele culturale şi sociale ale comunităţilor celor 9-12 milioane de români din afara graniţelor ţării. Pentru realizarea dezideratelor comunităţilor româneşti din afară, românii din „afară” ar avea mai degrabă nevoie de un concept intern de auto-organizare, raportat la realităţile fiecărei ţări de reşedinţă, raportat la legislaţia şi la realităţile din ţările (noi sau „vechi”, în cazul ţărilor limitrofe) de reşedinţă, nu fără o anumită tangenţialitate faţă de interesele socio-politice ale ţării de origine. Cred că este „vina” actualei generaţii de imigranţi, din care facem cu toţii parte, şi care, pe de o parte, solicită nu de puţine ori sprijin financiar din partea statului român (care are oricum destule alte probleme ce trebuie rezolvate primordial), pe de altă parte însă „nu deschide singură, pe româneşte, punga”, chiar şi pentru o bisericuţă românească modestă, în jurul căreia s-ar aduna, probabil, câteva alte zeci şi sute de români, care vor imigra cu siguranţă cândva, aceasta fiind, cel puţin la momentul actual, doar o chestie de timp. Desigur că există şi unele excepţii – în ansamblu, însă, comunităţile româneşti nu deţin decât rareori un sediu fix, o pagină internet actuală sau publică o foaie informaţională. Viaţa comunităţii se desfăşoară în jurul a câtorva entuziaşti şi idealişti români, restul conaţionalilor fiind, de regulă, pasivi, nu neapărat dezinteresaţi, în interiorul comunităţilor se comentează mult, se ţes intrigi, se „sapă” pe la spate, în binecunoscutul nostru stil balcanic, şi nu de puţine ori se încing conflicte între membrii comunităţii din motive mai mult decât banale, care însă au darul de a dezbina pe durată.

*

Ne facem, adeseori, de râs vizavi de toate celelalte naţiuni, cu o diaspora mai bine închegată şi cu mult mai zeloasă decât modesta noastră diasporă. Ungurii, grecii, turcii, polonezii, sârbii şi croaţii, până şi ruşii emigraţi în Europa Occidentală stau mai bine la acest capitol decât noi. Concret, scurt şi la subiect: nu trebuie omis faptul că şi statul român investeşte în românii din afara graniţelor ţării, având la bază o logică simplă de natură socio-economică. Fiecare dintre noi este tentat să investească într-o „acţiune” producătoare de venit. Ca bază a aşteptării rezultatelor, românul, ca persoană, nu poate fi văzut că are o acţiune la o eventuală bursă, rezultatele acestor acţiuni fiind însăşi rezultatele acelor români din afară. Atunci mă întreb ce putem face noi pentru a trezi interesul statului român privind o eventuală investiţie roditoare. Să ne ferim de exemple, dar să conştientizăm că, fără iniţiativă românească îndârjită, fără eforturi proprii, fără elan şi cu o delăsare tipică nouă, ne vom deznaţionaliza cu siguranţă în următorii 50 de ani, copiii noştri devenind deci (să recapitulăm, scurt): nemţi, spanioli, greci, israeliţi, americani, italieni, ruşi, ucraineni, sârbi, unguri, bulgari, canadieni. Nimic rău in aceasta – o imigraţie presupune întotdeauna asimilarea migranţilor – însă o diasporă autentică ar menţine calitatea naţională a migranţilor prin cultură şi tradiţii şi, în final, şi prin ortodoxismul românesc (vezi, prin comparaţie, exemplul evreiesc). Nu trebuie scoase din afara noilor realităţi europene concepţiile privind tradiţiile şi cultura românească. Ca bun exemplu poate fi dat exemplul landului german Bayern, ca parte a Germaniei, care, la rândul ei, se doreşte o „locomotivă a Europei”, tradiţiile şi cultura fiind ancorate deplin în conştientul populaţiei autohtone. Românii nu au, în străinătate, încă calitatea unei diaspore veritabile (cel puţin după răsturnarea blocului sovietic), şi anume aceea de a se menţine şi de a se opune legal şi cu argumente democratice unei asimilări fireşti, fie ea forţată sau chiar de bună voie – acesta este adevărul. Pe ici, pe colo, există câte o iniţiativă, o acţiune sau două cu caracter cultural românesc, o slujbă în limba română într-o bisericuţă cu chirie. Da, este cu adevărat lăudabil! Este, însă, doar munca unor entuziaşti şi cu o floare nu se face primăvară. În fapt, masele de români dislocate istoric din spaţiul etnic românesc (care este, cu siguranţă, mai mare decât spaţiul românesc în graniţele actuale) se pierd, îngroşând rândurile altor naţiuni, nu numai europene.

*

Respectând programele sau politica de emigrare a eventualelor state de reşedinţă, românul, ca emigrant, este o „investiţie” rentabilă pentru aceste state, concluzie trasă din grilele de selecţie a acestor state. Vezi SUA, Canada, Australia, Noua Zeelandă. Şi nemţii îşi regândesc, actualmente, sistemul de imigraţie, care va fi, probabil, asemănător celor anglo-saxone. Pentru România, însă, este o pierdere de interior, nu însă şi de imagine. Aceasta, investind atât în formarea profesională şi, implicit, în pregătirea emigranţilor. Pierderea de exterior poate fi în dezavantajul României, dacă aceşti emigranţi îşi vor contesta originile. În ce priveşte diaspora română în jurul graniţei româneşti, după părerea mea aici ar trebui contribuit la formarea unui nucleu centralizator, privind diaspora veritabilă românească la faţa locului, care să îşi urmărească nu numai propriile interese, ci şi interesele acelor din mijlocul cărora s-au desprins. Nu este cazul să ne trezim, în sfârşit, aşa cum o spune şi cântecul nostru, devenit, după 1990, imn naţional, „Deşteaptă-te române”? Are, oare, acest „Lied” numai veleităţi locale? Nu poate fi oare aplicat şi regândit simbolul şi mesajul său (şi) la nivelul milioanelor de români aflaţi „în afara” ţării? Având în vedere calităţile noastre, atât privind naţiunea română, cât şi cele intelectuale, sunt ferm convins că, lăsând la o parte ambiţiile de ordin personal , se poate trece cu adevărat la o „diaspora” efectivă , eminamente românească, şi care nu presupune doar migranţi în căutarea unei vieţi mai bune, ci şi o intelectualitate solidă, aptă pentru a reprezenta interesele româneşti în străinătate, pro România şi cu România, şi nicidecum contra ei. Iau în calcul şi faptul că apartenenţa la ţara de origine ar fi mult mai mult recunoscută de către cei „din afară” dacă România ar avea un nivel de trai asemănător ţărilor vest-europene. Aici putem schimba, în timp, lucrurile în bine. Suntem aşa cum ne-au format vremurile, dar orice schimbare în bine începe cu sine însuşi. Putem fi cu adevărat români oriunde am fi situaţi geografic şi nu este cazul să ne ascundem originea şi nici să ne refugiem în comoditate sau pasivitate în urma unei mentalităţi (ale pasivului descurcăreţ) care nu ne-a adus aplauze la scena internaţională nicicând. Putem, însă, fi români cinstiţi şi în Germania, în Israel, în Canada sau la Wellington, în Moldova, în Timoc şi la Bichisciaba. E dreptul nostru şi merită luptat pentru el.

*

DEŞTEAPTĂ-TE, ROMÂNE!

*

(Poeţi români din diaspora, Blestemul lui Brâncuşi, Suceava, 2004).


Alexandru DRĂGHICI: Am obosit să fiu român!

Sunt unul dintre privilegiaţii care au şansa să trăiască în străinătate. Nu printre străini, căci străin te simţi numai atunci când nu reuşeşti să te simţi bine acolo unde ai decis să trăieşti. În plus, eu am plecat din România fiindcă mă simţeam străin în propria-mi ţară, sentiment cauzat de confuza situaţie politică şi economică de după Revoluţia din ’89, o perioadă ce promitea a fi plină de schimbări. Acestea au fost, însă, doar visuri rapid aduse pe terenul realităţii de câteva bâte ale unor muncitori, care înţelegeau să forţeze democraţia prin violenţă.

*

Auzind zilnic o limbă străină, te simţi tot mai profund ataşat de limba română. Nichita Stănescu sintetiza poetic acest lucru, spunând că „limba este ţara în care trăim”. Deci, sunt român, dar trăiesc, îmi câştig existenţa pe meleaguri străine limbii materne. Această decalare de planuri în „ţara limbii” şi „ţara existenţei” mă face să percep limba română mai adânc, mai prezent decât dacă aş trăi în România. Mediul nou de viaţă te supune permanent unei comparaţii, act care adeseori induce o avalanşă de complexe şi stări chinuitoare. Acestea le-am observat la mulţi conaţionali şi contactul cu ei, încercările de a conlucra pentru anumite acţiuni s-au soldat, de multe ori, cu eşecuri care m-au făcut să simt tot mai des o stare de oboseală în a fi român în diaspora. Eu, personal, m-am lepădat repede şi definitiv de complexe şi angoase, ajungând la stadiul de a mă simţi „acasă” în limba adoptivă. Dar acest confort este înşelător, rădăcinile mele aparţin definitiv României. Comparaţia unui plecat din România cu „un altoi” este binevenită: rădăcinile îmi sunt româneşti, trăiesc însă „în altă grădină”. Cu toate acestea, spiritual, rădăcinile mă hrănesc aproape în exclusivitate.

*

După ce trece perioada acomodării economice, politice şi culturale, fiecare individ aflat în diaspora arc de ales dacă vrea să se implice pentru conaţionalii din diaspora şi/sau pentru cei din ţara-mamă. Desigur că această decizie nu trebuie impusă, este un act individual şi ţine de o anumită înţelegere a „piramidei necesităţilor umane” a lui Maslowl. Majoritatea doresc să trăiască în noua ţară, dar să nu se implice în nici un fel de acţiune românească; ei vor, probabil, să se contopească cu noul meleag, ceea ce e o dorinţă legitimă şi firească. Am cunoscut, însă, şi alte categorii de români în diaspora. Una dintre ele este cea care NU a reuşit să „se aranjeze” economic în ţara adoptivă, găsind cu uşurinţă o explicaţie: oamenii din ţara gazdă sunt altfel, au trăsături de caracter străine românilor, deci acestea stau la baza eşecului lor ca imigranţi. Este uşor a găsi un ţap ispăşitor pentru incapacitatea de a te adapta. Aceşti oameni tind să caute alţi români din diaspora pentru a reface un mediu lingvistic şi cultural în care se simt reproiectaţi în trecut, într-un mediu care le oferă siguranţa identităţii. Scindarea lumii fizice-geografică şi economică – în care au ales să trăiască şi micul univers românesc pe care îl întreţin este mare şi provoacă o stare perpetuă de frust. Acestor români le-am sugerat să se întoarcă în România, propunere care, nu de multe ori, a condus la o ruptură a relaţiilor sau la o distanţare protectoare. „Die Wahrheit tut wch” (Adevărul doare), spune o zicală germană.

*

Există, la cealaltă extremă, şi o altă categorie de români, adaptaţi lingvistic şi economic, însă care doresc să îşi şteargă România din identitate. În sensul acesta, ei folosesc orice prilej pentru a găsi cusururi ţării de origine şi conducerii ei politice, cusururi care, deşi sunt poate adevărate în anumite contexte, devin inacceptabile prin modul axiomatic prin care sunt expuse şi propagate. Aceşti oameni devin fanatici în exerciţiul anti-românismului lor. Există o anumită explicaţie pentru asiduitatea şi violenţa acţiunilor lor: au suferit foarte mult sub regimul comunist, sunt răni încă nevindecate. Însă automatismul, asiduitatea cu care ei critică fără discernământ România devine exasperant. Acestora eu le-am sugerat să înceteze cu asemenea forme de protest şi le-am propus să se întoarcă în România pentru a face politică. Această întoarcere le-ar legitima protestele. A critica, dintr-o zonă de confort străină geografic, economic şi lingvistic, ţara de origine mi se pare facil şi laş. Desigur, există un drept constituţional la opinie, dar el nu trebuie maltratat în acest fel.

*

Distanţându-mă de considerentele acestor din urmă „patrioţi”, sunt conştient că emigraţia, indiferent unde are loc, se supune anumitor reguli, care au fost confirmate de-a lungul timpului. Iată-le sintetizate într-un articol din revista „GEO”, Nr. 10 din 2001 (ediţia germană): „Orice emigraţie creează conflicte, multe şi variate. De obicei, cei din prima generaţie de emigranţi rămân fideli acestor colonii, colectivităţi, conflicte cu societatea care îi preia se iscă arareori. A doua generaţie se prezintă mai conştientă şi mai pregnantă, cerc participarea la viaţa economică şi politică a societăţii care îi primeşte şi, nu arareori, această dorinţă nu le este îndeplinită. Lupta pentru egalitate se iscă adeseori cu violenţă. în a treia, cel mai târziu într-a patra generaţie, conflictul cu societatea gazdă dispare, emigranţii devin parte componenta a societăţii, recunoscută şi pregătită să participe la formarea şi modelarea societăţii”. Nu îmi fac iluzii şi sunt conştient că mulţi dintre români vor fi asimilaţi de ţările în care au ales să trăiască. însă am cunoscut alte grupări în diaspora, precum cele ungare, italieneşti, turceşti, evreieşti etc., care reuşesc să reziste alienării culturale, să îşi cultive limba şi tradiţiile, şi chiar – de ce nu? – să creeze o micro-economie în ţara gazdă. Acest lucru îmi doresc şi din partea românilor aflaţi în diaspora. Şi aici nu lipseşte, probabil, decât o mai mare încredere în sine şi un sentiment mai accentuat al valorii noastre unice în concertul planetar.

*

Există şi o a treia categorie de români, şi anume cei care se angajează pentru România. Grupaţi în asociaţii sau acţionând individual, ei organizează acţiuni de întrajutorare a României. Sau se implică pentru românii ce trăiesc în diaspora. Aceşti oameni sunt încă legaţi de România şi vor să transfere o parte din bunăstarea lor, nu numai materială, ci şi spirituală, în ţara mamă sau conaţionalilor de pe noile meleaguri. Aceşti oameni au răbdare, uită mereu greutăţile întâmpinate în acţiunile lor caritative sau comunitare. Aceşti români mă inspiră şi mă atrag! Ei îmi iau oboseala „cu mâna” şi mă incită să fiu activ mai departe (Poeţi români din diaspora, Blestemul lui Brâncuşi, Suceava, 2004).


Grigore Ion a Lucăi din Salcea, erou sau mit local?

Încrâncenarea cu care caut, în ultimele zile, identitatea lui Grigore Ion, ostaşul român care a aruncat la picioarele Domnitorului şi al Ţarului, în 31 august 1877, „Steagul cel Verde” al Profetului, „pe care îl scot numai la primejdie mare”, şi pe care îl capturase, în 30 august, Grigore Ion, are o mare importanţă pentru mine, deşi pe puţini mai interesează astăzi vredniciile strămoşilor, iar „din multele chipuri ale povestirii, e greu de ales cum a fost într-adevăr cu luarea steagului” (Coşbuc, George, Războiul nostru pentru Neatârnare, ediţia V, Bucureşti, 1907, 103). În plus, Grigore Ion este unul doar dintre zecile mii de români eroi, pe care nevoia de festivism războinic la scos la iveală şi la impus atenţiei publice până la următorul eveniment cu încărcătură persuasivă: capturarea steagului roşu al călăreţilor turci, adus la Bucureşti, pentru a fi depus la Arsenal, în aceeaşi lună septembrie a anului 1877.

Există sacrificii cu adevărat impresionante, cele săvârşite de ofiţerii români, care, după ce au fost răniţi, au fost terminaţi, cu topoarele, de către başbuzuci, spre indignarea lui Kogălniceanu, care, ca ministru de externe, protesta violent împotriva acestor barbarii. Există fapte de vitejie epopeice, toate scufundate în uitare, deşi mai împăienjenesc coloanele gălbui ale gazetelor vremii, dar pe mine mă interesează doar Grigore Ion, pentru că vreau să ştiu dacă eroul este ţăranul din Salcea, judeţul Suceava, care, în 1893, solicita Regelui o pensie, fiind „bolnav şi împovărat de o familie compusă din 7 persoane”, motivându-şi cererea că el a fost cel care a „răpit drapelul turcesc, în ziua de 30 august 1877, în vârful redutei Griviţa”, sau este un prahovean, de pe lângă Vălenii de Munte, aşa cum sugerează majoritatea mărturiilor pe care le-am aflat. Enigma nu poate fi încă nelămurită, fără cercetarea atentă a comunicatelor de război din „Monitor”, publicaţie încă greu de aflat, dar, deocamdată, Grigore Ion a Lucăi din Salcea, cu memoria cinstită ca a eroului de la Griviţa, pare să însemne doar o închipuire locală, o exagerare săvârşită de câţiva intelectuali din Salcea, suferinzi de exaltarea patriotismului local, care justifică, pe nedrept, trageri la temă şi instituiri de falsuri eroice locale.

Practic, identitatea o poate da statutul militar: cel de dorobanţ „botoşenean”, pe care în mod cert l-a avut Grigore Ion a Lucăi din Salcea, sau cel de vânător, pe care l-a avut Grigore Ion din Prahova. Dorobanţii botoşeneni şi vânătorii prahoveni luptaseră împreună, supravieţuitorii fiind decoraţi de Domnitor şi de Ţar, aşa că e posibil ca un dorobanţ şi doi vânători să fi dobândit steagul. Numai că mărturiile, inclusiv cele iconografice, exclud implicarea vreunui dorobanţ în smulgerea steagului, statornicind merite pentru vânătorii lui Alexandru Candiano-Popescu; este de presupus că, dacă între cei trei viteji s-ar fi aflat şi un dorobanţ, propaganda armatei nu ar fi ratat ocazia de a impresiona cu frăţia de arme, cu prilejul ceremoniei militare din 18 septembrie 1877, descris astfel:

„Stindardul, luat de armata română turcilor de la Plevna, a defilat, în 18 septembrie, în Bucureşti, cu ceremonie militară şi în aclamaţiunea generală a poporaţiunii, pe Podul Mogoşoaiei, până la Arsenal. În faţa Teatrului, s-a ţinut un mic discurs, din partea funcţionarilor, Primăriei, care au dăruit un orologiu de aur soldatului Grigore Ion, care purta stindardul şi care-l luase de la vrăjmaş.

Iacă discursul de care vorbim:

„Plini de bucurie, salutăm fericita-ţi întoarcere şi, ca semn de recunoştinţă şi admiraţiune pentru eroica-ţi purtare, funcţionarii primăriei Bucureşti îţi oferă unu orologiu de aur, pe care te roagă să-l porţi la vitejeasca ta inimă, cu acea dragoste cu care ţi-l oferă. Trăiască România liberă şi independentă! Trăiască Domnul şi Doamna românilor! Trăiască brava armată română! Să trăieşti, adevărat fiu al României!”

De la Teatru, procesiunea a urmat Podul Mogoşoaiei, apoi bulevardul, unde trofeul a fost închinat statuii lui Mihai Viteazul, şi, de aici, dus la Arsenal. Stindardul este verde. În mijloc, are o semilună şi o stea de aur; pe de margini, la colţuri, e scris cu litere turceşti, tot de aur. Lemnul, de care e bătut, are forma unei suliţe. Soldatul de vânători Grigore Ion, care îl poartă, avea pălăria ciuruită de gloanţe. Braţele lui erau pline de cununi şi flori, care i-au fost aruncate de pe la ferestre, în parcursul ce a făcut. Maiorului Candiano Popescu, care comandase Batalionul de vânători, i s-au aruncat flori şi a fost cu căldură felicitat de poporaţiune.

Împrumutăm, din „Orientul”, naraţiunea soldatului, în privinţa modului cum a fost luat acest stindard:

„Ne aflam înainte; gloanţele cădeau ca grindina: turcii erau la 300 de paşi, dar se bătea în retragere. Eu eram înaintea celorlalţi; vream să omor un turc, cu baioneta. Deodată, văd un zaplan, ca la o sută metri, dând fuga, cu stindardul în mână. Îl ochesc şi cade. Mă reped asuprea lui şi sosesc la dânsul tocmai când se silea să pună mâna pe revolver. Îi înfig baioneta în piept şi pun mâna pe drapel. Turcul murise, dar mâna-i ţinea încleştată drapelul… Mă silii să îl smulg din mână; dar văzui alţi doi turci, repezindu-se asupra mea. Mă pusei în apărare, ştiind în ce grea poziţiune eram. Din fericire, sergentul şi caporalul meu văzură pericolul la care eram expus şi se repeziră lângă mine; eu am omorât unu turc şi ei pe celălalt şi, astfel, luarăm drapelul”.

Părerea unanimă e ca primăria să ia iniţiativa de a face fotografia bravului soldat, purtând trofeul ce ne-a adus, şi să o vândă în profitul răniţilor (Gazeta Transilvaniei, Anul XL, Nr. 72, Braşov, 27/15 septembrie 1877).

 

Acelaşi discurs lămuritor, în „Resboiul” din 18 septembrie 1877: „Iacă cei trei voinici din Batalionul al 2-lea de vânători, dintre cei care s-au distins în luptele de la Plevna. Cel din mijloc este soldatul Grigore Ion, din districtul Prahova, care a luat stindardul, împuşcându-l pe Turcul care fugea cu dânsul; cel din stânga este sergentul, iar cel din dreapta este caporalul care au sărit în ajutorul soldatului Grigore Ion. În ziua de 30 august, Batalionul al 2-lea de vânători a fost cel dintâi care s-a apropiat de întăririle turceşti, înaintând ca tiraliori. Îndată după vânători urmau şi celelalte trupe de linie şi dorobanţii, cu scări şi alte unelte, pentru a se putea urca pe redutele îndesate cu hordele sălbatice ale lui Osman Paşa, care trăgeau mereu cu puşti şi tunuri contra bravilor noştri soldaţi.

*

După cea mai crâncenă rezistenţă, trupele turceşti au trebuit să se retragă, lăsând poziţia lor întărită în mâinile Românilor. Pe când Turcii se retrăgeau, s-a întâmplat incidentul luării stindardului. Iacă cum narează însuşi curagiosul nostru vânător Grigore Ion luarea acelui glorios trofeu: „Eram înainte. Gloanţele plouau ca piatra. Turcii erau la trei sute de paşi, se găteau de retragere. Eram înaintea celorlalţi, voiam să ucid un Turc cu baioneta. Deodată, văd un alt turc spătos înaintea mea, fugind cu un steag. Îl ochesc, el cade; mă arunc pe el, când voia să descarce revolverul; îi înfig baioneta în piept şi trag steagul. Turcul murea, dar îl ţinea strâns. Mă silesc să i-l smulg. Atunci doi turci se aruncară asupră-mi. Mă pun în apărare; din fericire, sergentul şi caporalul meu îmi vin în ajutor. Culc la pământ un Turc, ei culcă la pământ pe celălalt, şi eu am smuls steagul” (Resboiul, No. 58, 18 septembrie 1877

„A doua zi, miercuri 31 august, M. S. Domnitorul inspectă poziţiunile pe care înaintaseră trupele, în urma bătăliei din ajun. Un detaşament de vânători, condus de maiorul miliţian Alexandru Candiano-Popescu, unul din ofiţerii carie condusese trupele noastre la asaltul redutei, veni spre a prezenta M. S. Domnitorului, în prezenţa A. S. I. Marelui Duce Nicolae, drapelul luat de la inamic.

*

Soldatul de vânători Grigore Ion, care cucerise acest trofeu, îl azvârli sub picioarele ambilor comandanţi. Marele Duce, felicitând pe bravul oştean român, îi atârnă de piept Crucea Sfântului Gheorghe, iar Domnitorul îl decoră cu „Steaua României”. Trupele ruse, care erau prezente, aclamară cu urale entuziaste pe viteazul vânător” (Gazeta Transilvaniei, Anul XL, Nr. 72, Braşov, 30/18 septembrie 1877).

 

În acelaşi număr al „Gazetei Transilvaniei” (nr. 71 din 23/11 septembrie 1877), funcţie de sursele de informaţii, apar informaţii aparent diferite despre cei care au capturat „Steagul Verde al Profetului”, la Griviţa, în 30 august vechi 1877.

Ştirea preluată din „Românul” (p. 2) susţine că „drapelul turcesc a fost luat de vânători, sergentul Stan Gheorghe şi caporalul Nica Vasile cu încă 2 soldaţi din Batalionul al 2-lea de vânători”

*

Ştirea preluată din „Buletinul  de la teatru răzbelului”, publicat în „Monitor” e mai precisă, deşi dorobanţul Grigore Ion nu a ucis stegarul turc, ci abia de-a scăpat din mâinile lui, ajutat de cei trei vânători ai lui Candiano Popescu: „Grigore Ion, din Batalionul al 2-lea de vânători, smulse un drapel turcesc, ucigându-l pe cel ce-l purta”.

O altă faptă a fost supusă confuziei: „Căpitanul Pruncu, din al 5-lea de linie, a înfipt drapelul român pe parapetul dărâmat de brava artilerie”, gazeta „Răsboiul” susţinând că Walter Mărăcineanu a săvârşit acel act de eroism. În octombrie 1877, căpitanul Pruncu trimite o scrisoare gazetei „Telegraful”, „Cine a plantat întâi drapelul român pe cetatea Griviţa”, în care se mărturisea:

„Respectând cu toţii memoria căpitanului Valter, care a murit ca cel mai brav erou al armatei noastre, declarăm, însă, că el a murit la o altă redută, care încă nu este luată, iar nu la Griviţa. Pentru ca să cunoască ţara întreg adevărul, vă rog a publica că subsemnatul, căpitan Pruncu, după ce am luptat, cu compania mea, şi nemaiavând de ajuns oameni, am luat compania I-a, care nu avea nici unu ofiţer, şi am condus-o la reduta unde eu şi adjutantul Stăucescu, am plantat întâi drapelul Regimentului Nr. 5 de linie” (Gazeta Transilvaniei, Anul XL, Nr. 76, Braşov, 11 octombrie / 29 septembrie 1877).

 


În 7 august 1984, m-am născut a doua oară

Fata mea, Ana Cozmina

Cărțile străvechi ale omenirii vesteau că omul este ursit pentru „șapte lumi”, iar „cele şapte lumi pot fi explicate ca lumile tatăl, bunicul, şi străbunicul, fiul, nepotul, şi strănepotul, şi însuşi jertfitorul” (Mundaka-Upanishad, I, notă de subsol, p. 31). Dar în 1984 nu prea știam eu cum vin viziunile îndătinate ale omenirii și nici nu prea aveam un orizont, din care să sorb puterea de a trăi și de a năzui. Din fericire, în dimineața zilei de 7 august a apărut, în calea sufletului și a minții, un mugur de crăiasă, un lăstar de lumină, o zeiță pentru restul zilelor mele, căreia, pentru că și miracolele poartă câte un nume, i-am zis, după ce am căutat printre antecesoare, Ana-Cozmina. Și am început să exist și să știu pentru ce exist.

Viorica, privindu-şi urmaşii

E adevărat: fiecare copil vine pe lume cu norocul lui, pe care îl răsfrânge asupra celor „șapte lumi”, cărora le ești jertfitorul. Am văzut, am trăit asta prin Cozmi și Andi, prin Darius și Carina, și tocmai de aceea, în ziua nașterii Crăiesei mele, nu pot să-mi ignor duioșia, adică universul sentimental, care există dincolo de tot și de toate, fiind singurul care și contează.

Andi, suflând în lumânări, ajutat de Cozmina

La mulți ani, prințesă,

și Dumnezeu să ni te ție numai întru bucurie!


1877: Eroi fălticeneni, la Griviţa

„Când încetau focurile turceşti şi, din întâmplare, nu s-auzea nici un gemăt, se făcea o linişte ca în mor­mânt, o linişte mai sfâşietoare de inimi decât zgomotul puştilor şi vaietul răniţilor. Dar asta ţinea o clipă şi, deodată, vreun urlet înăduşit şi lung al vreunui rănit, ce se zvârcolea muşcând pământul, răsuna fioros prin adâncul întuneric, iar el era ca un îndemn, căci după el începeau, de pretutindeni, vaietele şi răcnetele. Peste trei mii de oameni acopereau pământul şi din trei mii de piepturi strivite răsăreau vaietele celor ce se luptau cu moartea. Aceştia, însă, cel puţin erau în mâna lui Dumnezeu; vai, însă, de acei ce se zbăteau  în mâinile turcilor! Toată noaptea au auzit ai noştri ţipetele deznădăjduite ale răniţilor de la cealaltă redută, de la Plevniţa. Îndată ce au fost împinşi îndărăt românii, turcii din Plevniţa ieşiră din redută şi se năpustiră asupra răniţilor de sub poalele redutei şi de prin Valea Sângelui şi şi-au bătut joc de trupele moarte, iar pe răniţi i-au târât de picioare, spre redută, şi i-au batjocorit în chip neomenesc. I-au dezbrăcat până la piele, le-au tăiat, rând pe rând, urechile, nasul, limba, mâinile, întâi până la încheie­tura palmei, apoi până în cot şi până în umăr; le-au scos ochii, le-au spintecat pântecele şi, apucând maţele de un capăt, le smulgeau din bieţii oameni încă vii; i-au azvârlit de vii pe jăratec, i-au tăiat bucăţi şi i-au împrăştiat pe câmpie.

*

Pe maiorul Şonţu şi pe căpita­nul Mărăcineanu, pe amândoi numai de la piept în sus i-au înfipt în ţepe înalte şi i-au pus ca trofee pe pa­rapetul redutei, ca să-i vadă ai noştri” (Coşbuc, George, Războiul nostru pentru Neatârnare, ediţia V, Bucureşti, 1907, 107).

*

„Într-o vreme, un dorobanţ puternic şi întunecat la vorbă şi la chip, unul Gheorghe Ciobanu, din Buhuş, apucase pe un harap de picioare – cum i-o fi căzut harapul în mână? – şi se învârtea cu el şi izbea pe ceilalţi harapi, parcă s-ar fi apărat de câini cu băţul. În urmă, a căzut Ciobanu, cu arap, cu tot, în şanţ.

*

Mai veselă a fost întâmplarea altui harap, pe care îl apucase căprarul Vasile al Ilincei de-o mână, pe semne ca să-şi facă loc, şi-l izbi îndărăt între dorobanţi. Era un buzat mititel şi slab; se împiedecară de el vreo câţiva dorobanţi şi-l călcară, în fuga lor, dar harapul, în urmă, sări în picioare şi dete să fugă spre şanţul turcesc. El, spre şanţ, ai noştri, spre şanţ, şi se trudea harapul să scape de unde era. Sergentul Simion Taftă începu să strige: „Daţi în el, băieţi!” şi spun cei ce trăiesc, din­tre câţi au văzut pe harap, că se înveseliră de fuga ha­rapului, căci fugea bietul ca un smintit, alăturea cu do­robanţii. Se vede că nu-i era tocmai îndemână între dorobanţi. Dar a avut noroc, căci a sărit în şanţ la ai lui.

1877: Bataille de la Plevna – în Biblioteca Gallica

Moldovenii au nume mai frumoase decât muntenii, căci şi-au păstrat poreclele ca nume şi n-au năzuit să se cheme cu toţii la fel, ca muntenii. Şi era frumos să asculţi chemările pe nume ale ofiţerilor, când îşi în­demnau oamenii să sară în foc. Era unul Ion Miercuri, din Răvăşani, care scăpase, ieri, ca prin minune de un glonţ, în vremea cât era străjer în şanţ, cu unul Pavel Marţ, din Ruginoasa. Pe Marţ l-a omorât glonţul. Iar astăzi, Ion Miercuri tot n-a scăpat de moarte, căci a fost printre cei dintâi care s-au azvârlit în şanţ. Şi ieşise vorba, după aceea, printre suce­veni (cei din fostul judeţ Suceava, care cuprindea ţinutul Fălticenilor şi parte din judeţele Botoşani, Iaşi şi Neamţ – n. n.), când se gândeau la morţii lor: „Bietul Marţ a mu­rit luni, iar nenea Miercuri a murit marţi”.

*

Pe coama şanţului izbea cu patul puştii în harapi unul, Vasile Ursu, din Fântâna-Mare, şi, izbind, îşi tot cânta singur: „Hai, izbeşte, Ursule, sări degrabă Lupule, nu te lăsa, Corbule!”. Tovarăşii de pe lângă el se numeau, într-adevăr, aşa.

*

Sergentul Petre Loghin era isteţ la vorbă şi, până n-a fost străpuns de baionetă, îşi tot îndemnă oamenii cu gluma. Când a văzut pe George al lui Găină, din Bogdăneşti, azvârlindu-se spre şanţ, a strigat: „Haida, zboară Găină, zboară!” şi, întorcându-se spre dreapta: „Cântă-le, Scripcă, de petrecanie!”. Bietul Scripcă, om mai în vârstă, din Ruginoasa, n-a apucat să cânte multe, căci a căzut lovit de glonţ, în clipa aceea.

Ostaşi români, Vânători, „Albina Carpaţilor”, 1877, nr. 13

Şi prin şanţ, în învălmăşeala cea mare, s’auzeau vorbe de acestea. Mulţi dintre oameni se numeau după mame ori după neveste, şi cum îşi strigau unii altora, să părea că prin şanţ sunt numai femei „Sări, Dochiţă; haide Măriucă; străpunge-], Angelina!”.

*

S-a potrivit că Gheorghe al Dascălului din Şaru (Dornei – n. n.), s-azvârlise spre un ofiţer turc, dar fiind izbit de-un glonţ de revolver a căzut. Era numai rănit şi avu puterea s-apuce, cu amândouă mâinile, de peste fluierele picioarelor, pe ofiţer şi să-l ţie locului. Se azvârli atunci Grigore Popa, din Vlădeşti, spre ofiţer, care trăgea cu re­volverul, dar nu se putea mişca. Şi strigă sergentul Ion Chiriac, alergând şi el: „Ţine-l bine, Dascăle, fă-i prohodul, Popo!”.

Ostaşi români, Roşiori, „Albina Carpaţilor”, 1877, nr. 13

III

Turcii, de pe parapetul redutei, vărsau gloanţele ca grindina asupra românilor care nu intraseră încă în şanţ, iar cei din şanţ se apărau cu baioneta. După ce însă ai noştri săriră în şanţ, turcii, de pe parapet, nemaiputând să tragă spre ai noştri, căci ar fi lovit şi într-ai lor, ieşiră, cu mare strigăt şi cu multă năvală, din redută şi veniră într-ajutorul celor din şan­ţuri.

*

Căpitanii Năstase Ion şi Ioachim Rusu îi văzură şi, ocolind şanţul, le ieşiră înainte, cu o mână de oameni. Ei trecură peste grămada de faşine, dar Rusu căzu ră­nit de glonţ şi se prăvăli în şanţ. Un redif se repezi, de departe, spre căpitanul Năstase, cu baioneta, dar sol­datul Teodor Dârju, văzându-l, îi sări în cale şi-l ghionti cu patul puştii în fălci, de-l răsturnă plin de sânge. Căpitanul apucase să se dea într-o parte de izbitura turcului, dar, alunecând pe sânge, căzu jos, în genunchi, şi acolo rămase, căci, în clipa aceea, l-a trăsnit un turc cu patul puştii în ceafă şi i-a rupt oasele gâtului.

*

În clipa următoare, răsare din şanţ maiorul Niculae Ion, cu obrazul numai sânge, cu bluza toată sfâşiată, plin de noroi şi fără chipiu. După el, gloatele. Scă­pase ca prin farmec de câteva baionete; a fost izbit, însă, în două rânduri, cu pumnii în obraz. În fruntea dorobanţilor săi, se apucase c-un sergent turc de gât şi, în zvârcolire îşi sfâşiară amândoi hainele, apoi fu az­vârlit în noroi. Trecuseră peste el şi turci, şi români, şi căzură morţi, în vremea aceasta, doi sublocotenenţi, Valentineanu şi Dănescu.

Ostaşi români, Dorobanţi, „Albina Carpaţilor”, 1877, nr. 13

Să contenim aici cu povestirea, ca să ne întoarcem la celelalte batalioane. În clipita în care a sărit Ion Niculae, cu ai săi, în şan­ţul turcesc, din paralela noastră ieşiră, cu mare strigăt, dorobanţii munteni, în cap cu maiorul Handoca, şi în­cepură să alerge spre redută. Turcii îi întâmpinară cu salve de puşti, tunurile de pe dealuri începură să-i bată în coasta stângă. Seceraţi ca snopii de focul turcesc, dorobanţii se răriră, dintr-odată; maiorul Handoca, izbit de un glonţ, căzu rănit şi rămase jos. Atunci companiile şovăiră. Căpitanul Ionescu însă, în fruntea companiei lui, sări înainte; un plumb veni şuierând şi trânti pe căpitan la pământ. Locotenentul Rătescu îşi azvârli compania înainte, dar fu rănit şi el, şi compania stătu pe loc. Neputând să înainteze, întreg batalionul s-a culcat atunci pe pământ, ca să scape de gloanţe. Aceştia stăteau acum pe loc, aşternuţi câmpului, şi Niculae Ion cu ai săi era lăsat singur pe sub redută.

*

Cârmuitorul luptei, colonelul Sachelarie, dete atunci poruncă să iasă din paralele al treilea batalion, al maio­rului Bădulescu. Batalionul sări repede şi în pas aler­gător începu să fugă spre redută. Locotenentul Călinescu, un ofiţer de ordonanţă al Domnitorului nostru, alerga înaintea batalionului: el ceruse însuşi să i se facă onoarea să meargă în luptă. Căzu, însă, de la cei dintâi paşi, izbit drept în mijlocul frunţii de un glonţ. Cu toate că amândoi căpitanii celor două companii de dinainte, Mihăescu şi Davidescu, căzuseră răniţi, com­paniile mergeau înainte. Dar aşa de omorâtor era focul turcesc, încât nici acest batalion n-a putut să înainteze şi abia ajunse până unde era culcat batalionul lui Han­doca, abia apucă să-l ocolească şi să treacă puţin înainte şi trebui să se aştearnă şi ei pe pământ. Acum stătea şi acest al doilea batalion pe loc, şi Ni­culae Ion, cu ai săi, era lăsat singur în mâna morţii, sub redută.

*

Comandantul luptei mai avea rezervele. Să le bage şi pe ele în foc ? Văzând că amândouă batalioanele trimise într-ajutor nu înaintează şi că lupta e deznădăjduită, dete poruncă batalionului maiorului Pega să iasă la larg. Acest batalion dintr-al şaptelea de linie, aşezat în dosul redutei noastre, ieşi grăbit din şanţuri şi ocoli reduta cu multă greutate, fiind mare îmbulzeală de soldaţi de-ai garnizoanei pe lângă redută. Răzbi printre ei şi fiindcă nu mai eră vreme să intre prin şanţurile din apropiere, el fu silit s-alerge pe câmp deschis. Bătut din coaste de tunurile din Bucova şi din faţă de tunurile Plevniţei, acest batalion, scăzut de tot, n-a putut să înainteze decât până la paralelă, adică până acolo de unde porniseră celelalte trei batalioane, şi trebui să stea şi el pe loc.

1877, spital de campanie – foto Szatmary

IV

Acum stăteau, unul după altul înşirate pe câmp, trei batalioane, culcate pe jos, şi bieţii dorobanţi ai lui Ion Niculae erau singuri sub reduta turcilor. Spun ofiţerii că focul turcesc niciodată n-a fost aşa de puternic şi de mânios ca acum, parcă s-adunaseră toate zecile de mii de oşteni ai lui Osman într-un singur loc.

*

Se întâmplase că toate aceste trei batalioane culcate să fie de munteni. De aceea, moldovenii lui Ion Niculae s-au plâns că „i-au lăsat muntenii la pierire”. În vremea aceasta, moldovenii lui Ion Niculae stră­bătură locul dintre şanţ şi redută, începură s-arunce scările pe parapet şi să se urce, ici-colo câte unul, pe zidul cel drept ca peretele. Ei se mai luptau în pierzarea minţii, căci acum nici de scăpare nu era vorba, necum de biruinţă. Toţi patru comandanţii de com­panii căzuseră, căpitanul Năstase Ion, mort, iar ceilalţi trei căpitani, Ioachim Rusu, Vasile Andreescu şi Hacic au fost duşi la ambulanţe. Companiile fură cârmuite de singurii ofiţeri, de un locotenent şi trei sublocote­nenţi; dar locotenentul căzu rănit, iar toţi sublocote­nenţii rămaseră morţi pe sub parapet.

*

Ca şi la întâia năvală, la Plevniţa, batalionul, rămas fără ofiţeri, a fost dus înainte de sergenţi şi de căprari, până mai erau şi de aceştia. Zvârcolirea era fără nici o ţintă, soldaţii se luptau numai ca să ucidă şi să se apere de moarte; copleşiţi cu totul, ei se zbăteau în ghearele morţii. Plecaseră o mie de oameni şi căzuseră opt sute, şi cei două sute rămaşi, gâfâind de obo­seală şi plini de sânge, se mai băteau, se băteau ca orbii, nechibzuind unde lovesc şi nesimţind că sunt loviţi.

1877, cazarmă românească – foto Szatmary

Maiorul Ion Niculae se ţinu tot în fruntea lor şi cu atâta vitejie năzuise spre şirurile turcilor şi atât de mult îi amărâse cu avântul, încât, la urmă, când îl vă­zură străpuns de baionetă şi căzând pe spate, săriră la el cu topoarele şi-i despicară capul, ciopârţindu-l în bucăţi. Înşişi ofiţerii turci îl ciopârţiseră, dintâi pe el, apoi pe căpitanul Ion Năstase, căci vruse Dumnezeu să cază viteazul maior chiar în locul unde-i căzuse mai înainte căpitanul. Săriseră, într-acest timp, şi batalioanele din urmă, care se aşternuseră câmpului. Degeaba, însă, se opin­tiră să stăvilească împotrivirea turcilor şi degeaba le-a fost toată stăruinţa şi statornicia. Săriră acum şi re­zervele turceşti, alergară într-un suflet la reduta companiei din tabăra întărită de la Bucova, şi însuşi Osman fu înştiinţat să trimeată batalioane de sprijin.

*

Domnitorul nostru, cât a ţinut lupta, stete în dosul redutei noastre, pe un colnic, şi priveghea lupta. Văzând el că e cu neputinţă să se mai prelungească o luptă zadarnică şi că turcii se îngrămădesc tot mai mult, a dat poruncă de retragere, ca să nu-şi mai dea pieririi batalioanele aşa de cumplit ameninţate. Un batalion din garnizoana Griviţei ieşi, atunci, şi sprijini retragerea. Batalionul dorobanţilor din Râmnic trebuia sprijinit, mai ales, fiind mai sub redută, iar bata­lionul moldovenilor nu putea să mai fie mântuit, era jertfit cu totul. În retragere, dorobanţii adunaseră pe cei răniţi de pe câmp, pe câţi putură; răniţii din şan­ţuri rămaseră acolo şi fură măcelăriţi de turci. Pe mol­dovenii lui Ion Niculae, câţi apucară să se retragă de sub redută peste şanţ, îi aduseră dorobanţii din celelalte batalioane, parte în braţe, parte târându-i, căci într-atâta erau de obosiţi, de nu se puteau ţine pe picioare.

*

Între ofiţerii răniţi, aduceau ai noştri şi pe căpitanul Bogdan, un ofiţer de ordonanţă, care, fiind trimis de Domnitorul nostru să-i aducă veşti de pe câmpul de luptă, se alipi de dorobanţii râmniceni şi se rugă să fie lăsat să intre şi el în foc. Am spus, mai înainte, cum alt ofiţer de ordonanţă, locotenentul Călinescu, făcu acelaşi lucru şi căzu izbit de glonţ. Căpitanul Bogdan eră izbit de două gloanţe şi avea pântecele sfâşiat de ele, încât îi curgeau maţele. Dus în spital, chiar in acea zi fu cercetat de Domnitorul nostru, care însuşi îi puse crucea Sfântului Gheorghe pe piept, dar peste noapte căpitanul a murit.

1877, spital de campanie – foto Szatmary

V

Se luptaseră românii, şi de astădată, cu vitejia aceea, pe care o vădesc numai oştirile vechi şi de vea­curi încercate în luptă. N-au dobândit nimic, e adevărat, dar au dat dovezi că sunt vrednici de izbânzi şi că ştiu să moară. Vrednica făptuire a căpitanului Bogdan şi a locote­nentului Călinescu mărturisesc pornirea spre fapte vi­tejeşti a românilor. Ei erau ofiţeri însărcinaţi să ducă porunci, de la Domnitorul nostru, la cârmuitorii luptei şi să aducă, de la aceştia, veşti la Domnitor. Dar amândoi au cerut să fie lăsaţi să meargă, alături cu soldaţii, în foc. „Ce frumos se înşiră batalionul, când pleacă!”, zise căpitanul Bogdan şi, cu lacrimile în ochi, se ruga ca un copil, de teamă că nu i se va da voie să meargă şi el în luptă.

*

Şi nu s-au dus în foc numai de fală. Călinescu alerga în fruntea batalionului; şi cel dintâi glonţ, care a plecat din reduta turcilor, s-a oprit drept în fruntea celui ce era mai în frunte, şi Călinescu a căzut trăsnit, deodată. Faptele acestor doi ofiţeri n-au fost singuratice. Tot aşa a făcut şi maiorul Şonţu, la 30 august. De-a lungul povestirii luptelor, se vor vedea şi alţi ofiţeri, care s-au rugat să fie lăsaţi în luptă. Ar avea destul ce să scrie cine-ar scrie anume despre felul cum ofiţerii se între­ceau care de care să li se dea locul cel mai primejduit al luptei. Iar dintre toate, mai de laudă e frumoasa făp­tuire a maiorului Giurescu (Ene – n. n.), la Rahova.

*

Avântul ofiţerilor însufleţesc pe soldaţi; şi oricât de buni şi de voinici ar fi soldaţii, inima lor scade, când ofiţerii, n-au inimă destulă. În rândul trecut, tot la Plevniţa, căpitanul Walter Mărăcineanu şi maiorul Şonţu şi-au dus luptătorii în foc, cu nespus avânt, şi au murit în faţa lor, a tuturora. Acelaşi avânt l-au avut, acum, maio­rul Ion Niculae şi căpitanul Năstasc. „Tot înainte, co­pii !”, striga Şonţu murind de glonţ; „Tot înainte, copii!”, a strigat şi Ion Niculae, în vreme ce, scoţându-şi batista, ca să-şi şteargă sângele şi sudoarea de pe înfierbântata frunte, căzu străpuns, fără de veste. cu baioneta. Toţi aceşti patru ofiteri avură aceeaşi soartă ; la aceeaşi redută îşi văzură companiile nimicite cu totul, fără ajutor din urmă; toţi patru pieriră în vederea tuturor companiilor şi fură, apoi, tăiaţi în bucăţi de păgânii din redută.

*

Şi cu ce inimă s-au bătut oştenii cei de rând! Când s-a azvârlit în şanţ, căprarul Ciucă şi-a uitat de puşcă şi, în mânia lui, a început să izbească orbeşte cu pum­nii, iar la vederea asta, moldovenii săriră cu toţii, gră­madă, în şanţ şi, ca şi când n-ar fi ştiut pân-acum lu­crul acesta, ca la poruncă îşi întoarseră toţi puşca şi începură să izbească fără milă cu patul puştii. Spun că, pe coama şanţului, Vasile al Moşneagului, scăpându-şi puşca, se repezi şi apucă, deodată, pe doi turci de gât, sugrumându-i de beregată, şi, neştiind ce să facă, îi tot împinse spre şanţ, dar, într-astă vreme, îl apucase şi pe el de gât un turc. Galben-vânăt de sugrumătură, el tot împingea înainte pe cei doi turcişi mai galbeni. Iar când a căzut turcul care-l strângea de gât, izbit de un român, Vasile al Moşneagului dete turcilor din mâinile lui vânt şi-i prăbuşi în şanţ. Alergă, apoi, şi azvârli, unul după altul, vreo cinci turci în şanţ, iar cu al şaselea a căzut şi el.

1877, în Bulgaria – foto Szatmary

Dintre zece sergenţi, câţi avea batalionul, opt muriră acolo, sub redută, iar doi, răniţi de moarte, pieriră în spital. Fapta unuia dintre ei, a lui Burduja, am spus-o mai înainte. Burduja era din satul Boroaia; în batalion nici dintr-un sat nu erau atâţia oameni ca din Boroaia şi aveau doi sergenţi. De aceea, erau mândri boroenii. Acesta, al doilea, Tudor Niculae, când s-a dat semnul de retragere, deşi rănit tare, a apucat de gulerele bluzei pe doi răniţi de moarte, din satul lui, şi a început să-i târâie după el, ca să-i scape. Şi i-a adus până la un loc, dar, fiind lovit în spate de un glonţ, a căzut mort. Când i-a adunat sanitarii, mai pe urmă, cu toate trudirile lor, n-au putut să desfacă mâinile sergentului din gulerul bluzei celor doi, aşa îşi încleştase mâinile în haine, şi au fost siliţi sanitarii să taie bluzele, ca să descleşteze pe sergent. Şi l-au îngropat aşa, cu pumnii strânşi şi în fiecare pumn cu câte o bucăţică de bluză, ca mărturie pe cea lume de câtă dragoste avuse să-şi mântuie  fraţii!

*

O frumoasă pildă de iubire frăţească au văzut, pe timpul retragerii, batalioanele din frunte. Căzuse un sol­dat, moldovean din batalionul lui Niculae Ion, pe locul cel neted, din faţa redutei. Fratele său, obosit peste măsură, se repezi să-l ia în spate. Neputând, îngenunche lângă mort şi începu să tragă focuri spre şirurile de turci, care înaintau. Părându-i-se, poate, că gloanţele turceşti izbesc în trupul mortului său frate, se sculă, de unde era, şi din nou se aşeză în genunchi, între mort şi turci, parcă voind să apere pe mort de gloanţe cu propriul său piept. Degeaba îl strigau ai noştri, care se tot îndepărtau, degeaba îl chemau să lase pe mort şi să intre în şiruri, el trăgea întruna focuri deznădăjduite, cu o nespusă iuţeală, spre turci. În urmă, îl răs­turnară gloanţele şi, în curând, peste trupurile amândurora trecură şirurile de nizami. Aceşti soldaţi erau Toader şi Niculae ai Diaconiţii.

*

Dintr-acest batalion de moldoveni n-au rămas teferi decât doi ofiţeri, un căpitan şi un sublocotenent. Şi din o mie de oameni n-au rămas decât 140. Batalionul s-a purtat aşa de vitejeşte, încât a fost luat ca pildă de vitejie şi de credinţă. Domnitorul nostru a împărţit însuşi, cu mâna sa, celor mai distinşi dintre soldaţi, câţi au rămas în viaţă, opt medalii „Steaua României” şi douăzeci şi patru de medalii de argint „Virtutea mili­tară”, iar ofiţerii întregului  regiment au fost decoraţi.” (Coşbuc, George, Războiul nostru pentru Neatârnare, ediţia V, Bucureşti, 1907, 120-130).


Pagina 3 din 99912345...102030...Ultima »