Dragusanul - Blog - Part 3

Drumul Tătarilor, Drumul lui Dragoş Vodă

Drumul „avea, la intrarea sa în munţii Bucovinei, două braţe: unul care începea la orăşelul Solca şi se urca, în sus, la Pietrele Muierilor, şi da în Sihliţă, de unde da în Târşiciori şi, apoi, ieşea în Poiana Mărului; iar celălalt braţ se începea de la satul Marginea, trecea, în sus, pe pârâul Şoarecului, până spre Pietrele Muierilor, da în Târşiciori şi, de aicea, ieşea, ca şi cel dintâi, în Poiana Mărului.

*

Din Poiana Mărului cobora în Craci, unde se întâlneşte Pârâul Poienii Mărului cu al Smidovaticului. De aicea, a apucat în jos, pe apa Dragoşei, a mers până în Zăvoaiele din Mijloc şi-a ieşit în Câmpul Dragoşei, iar de aicea a apucat, mai departe, pe Câmpul Dragoşei, alături cu Dragoşa, până cam spre revărsarea Dragoşei în Moldoviţa. De la Gura Dragoşei, a făcut în sus, pe malul stâng al Moldoviţei, până pe locul unde se află satul de azi Vatra Moldoviţei. De aicea, ieşea la oraşul de azi Câmpulung, de unde ducea, apoi, pe la Piatra Străjii, până ce da pe locul unde se află satul Pojorâta.

*

De la Pojorâta, începând în sus, ducea, apoi, mai departe, tot cam peste vârful munţilor, adică până la Piatra Sterpariului, nu departe de satul de astăzi Ciocăneşti. De aicea, se desfăcea, iarăşi, în două braţe, un braţ, de la Ciocăneşti, trecând apa Bistriţei, apuca muntele Suhard şi, de aicea, ducea tot pe Suhard, până aproape de Poiana Coşnei, nu departe de satul Coşna, apoi pe muntele Cucureasa, de unde scobora spre Rodna Nouă, în Ardeal, iar altul, de la Piatra Sterpariului, în dreapta, peste alte culmi de munţi, ducea în Maramureş”[1].

*

[1] MARIAN, SIMION FLOREA, Plaiul Tătarilor, în Tradiţii poporane române din Bucovina, Imprimeria Statului, Bucureşti, 1895, pp. 236, 237


Liliana Widock: Neştiutele

Cazier

*

Aseară am înghiţit luna,
ca pe-o pastilă de paracetamol,
mă chinuia o fierbinţeală, îmi era totuna
de mă certam cu noaptea, renunţasem benevol
la dreptul meu de-a-mprumuta lumină,
pentru visele-mi născute oarbe,
poate vreo stea de mână să mă ţină,
când binele din lume doarme.
Aseară am înghiţit lampa de noapte,
de dimineaţă soarele mi-a pus la geam
zăbrele din umbre de frunze moarte,
nici bani de cauţiune nu mai am.
Or să mă judece copacii şi îndrăgostiţii,
martorii lilieci vor declara că-s vinovată,
bazat pe gravitaţie şi superstiţii
juriul de licurici va compensa, ca parte vătămată,
pământul, pentru pierdere de soaţă şi de satelit,
probabil voi putrezi în temniţa cu mucegaiuri
a umezelii, un gardian de întuneric ce n-a păcătuit,
vor aştepta cu sufletul la gură iaduri,
să recunosc că totul a fost plănuit.

*
Poveste cu ustensile

* 

Pentru a evita surprizele neplăcute, folosiţi degetarul.

Foarfeca s-a trezit de dimineaţă
cu buzele strânse şi o stare de greaţă,
venind dinspre mijlocul prins în şurub
şi simţi tensiunea ridicându-se la cub.
În calendarul de fată nemăritată
putea fi o dată însărcinată,
îşi strânse în gânduri, îndelungat,
imagini cu junii ce-au fost la tăiat.
O fi fost cordonul de in şi bumbac
sau vestonul de brocart, ce-i făcuse pe plac?
Cu siguranţă ar fi văzut dacă pe lame,
nelegiuţii ar fi lăsat ceva scame!

*

Îşi aduse aminte de un domn posac,
un tub de carton cu dinţii de lac,
ce-o adusese la exasperare,
aderând la suprafeţe interioare,
mărturisindu-i că nici hârtia în dungi
nu are picioare atât de lungi.
Înfipt pe-o pernuţă, un ac olog
îi dădu, fără plată, sfat de ginecolog:
– Aveţi grijă, doamnă şi vă feriţi
de prea multă caznă şi odihniţi
mintea şi trupul, de tevatură,
dacă v-aţi trezit în pântec cu altă făptură!
Şi aveţi grijă şi la dietă,
să fie bogată în produse cu etichetă!
– Mulţumesc, domnule, nu pare veche
rana ce v-a lăsat fără ureche …
– M-au uitat în cusătură
nişte zăpăcite, la ieşirea din tură,
şi când m-am trezit, la crăpatul de zori,
copiii din vecini mă-ntrebau de culori:
– Maestre Van Gogh, pentru floarea din soare
folosim aţă galbenă, de cum răsare
sau o lăsăm să se-nalţe zglobie
şi o brodăm cu cea aurie?
– La câtă răbdare dovediţi pe-nserat,
aţi fi un tată cu adevărat minunat,
nu ştiu dacă nu consideraţi a fi gest pripit,
dar v-aş cere de soţ, vă dau timp de gândit
până apare pe lume, micuţă,
noua ideologie de forfecuţă.

*

După luni de-aşteptări şi schimb de inele
s-au trezit pe cap cu un set de andrele …

*

Dor transparent

* 

Poate alte iubiri ţi-au îngenunchiat cu inel,
eu ţi-am desenat în jurul sufletului un carusel,
nu are etichetă, nu poate fi lăsat la amanet,
nu pot nici să-l descriu, nu e nimic concret.

*

Nu poate fi vândut drept bijuterie,
e menţionat, în treacăt, între coperţi, la librărie,
are nevoie de inimă, pentru curent alternativ
între fiorul minţii şi pulsul evaziv.

*

Nu ţine cont de modă, nu e nici fotogenic,
ci doar un zbor cu aripi prinse-n lanţuri şi un hohot isteric,
un vertij, un sâmbure de închisoare, dincolo de patimi,
o miopie faţă de sclipiri de diamant, o sete de lacrimi.

*

Apocanlipsă

 *

Vine prăpădul,
copacii îşi scriu avertismentele pe geam,
în lume se înfruntă azi blesteme,
nici eu răbdare parcă nu mai am.
– Doamnă, pot să vă iau acoperişul?
mă întreabă un uragan politicos,
am un copil cam nevricos acasă
şi nu pot să mă-ntorc fără ceva frumos.
– Luaţi şi candelabrele, dar aveţi grijă cu oglinda,
dacă se sparge ne urmăresc ani grei de ghinion,
nah! că a luat-o şi pe Matilda, 
pisica cu maniere de salon!
– Vă supăraţi dacă iau eu pălăria?
mă-ntreabă un ţigănuş de vânt pribeag,
rămas la urmă, să nu-ncurce vijelia,
pe când nu mai aveam niciun chef de arţag.

*

O ploaie se porni şi-nghesuită
între frânturi care sfidează şi hoţii, şi neferii,
cu talgerele iminenţei bătându-mi în urechi,
n-am apucat să văd că inima-mi luase foc şi se căzneau să mă salveze pompierii.
A fost prăpăd azinoapte, leşuri cer reanimare în spitale,
am un transplant de primăvară aşteptând la rând,
pe sub ţărână termite reciclează dezastrul, în furnale,
cuvântul e uşor beteag şi ca să vii, am să-ţi trimit un gând.

*

Zânelor din lumea-ntreagă

* 

Ceasurile bat cu regret în asfinţit,
florile câmpurilor toate m-au părăsit,
singură calc pe umbra de lună,
şoaptele declină să-mi spună noapte bună.
Tata-mi face semne din balcon, discret:
“Uite ce surpriză, ţi-a sosit un pachet!”
Desfac cu grijă panglici de catifea,
pene negre, de struţ zgribulesc pe tafta,
din dantele fine, brodate de mână,
o rochie roz ademeneşte şi-ngână
trupul meu ce tresaltă cu bucurie,
uitând de tristeţi, ce pândeau să vie.
Pe degete-alunecă, fără sfială,
râuri de mătase, din căptuşeală,
o îmbrac fremătând, frumoasa ispită
îmi mângâie pielea, o arde, o-incită,
mă caut în oglindă şi inima-mi bate
ca o nebună, întinsă pe spate
o nimfă se roteşte în vals de meduze,
pe creştet i se-aşează o coroană de frunze
din bogăţia luminii de stele,
ce fură respiraţia şi gândurile mele.
Nu ştiu ce zână, din ce basm, azi viral,
mai trimite Cenuşărese ca mine la bal …

*

Anunţ de matrimoniu

* 

Găseşte-mi o iubire,
una bătrână, cu timpul căzut
până la glezne şi vorba subţire,
cu pantof scâlciat şi şiret desfăcut,
ochelari cu lentile crăpate, 
cu toiag, să-i ţină pe gât oboseala,
o iubire care încă să viseze departe,
dar să-şi lase-n căciulă văicăreala.
Găseşte-mi o iubire
cam surdă şi cu do-ul în fals,
una care să se-mbăţoşeze de fericire
doar pentru câţiva paşi de vals,
să nu-i pese de pantaloni demodaţi,
nici de pălării cu borul mare,
una care să uite bumbii luaţi
pentru inimă, în loc de mâncare.
Găseşte-mi o iubire
care să-mi adoarmă pe braţele reci,
când ne-nchinăm de Buna Vestire
şi mă confundă cu locul de veci.

*

Stare de faptă

*

Nu pot să mai zbor,
mi-am înghiţit aripile când s-a anunţat vijelie,
mi se făcuse dintr-o dată dor
să mă ascund în cochilie.
Am să târâi pe picioare de vânt
glasul care fără aripi nici cântec nu mai ştie,
în noapte mă pătrund din pământ
nişte lăstari, încolţind dintr-un iamb de poezie.

*

Neştiutele

* 

Mă împiedicam în boabe de nisip,
Morganele se foloseau de orice tertip
să-mi fure din cofă, să ducă departe
stranii picături de singurătate.
Vântul învârtea, pe deget, aer fierbinte,
gândul mă-ntreba dacă te mai ţin minte,
coşmaruri invitau nopţile la orgii,
plecam din chipul tău, nu mai voiam să vii …
Dureri îngropam, ilicit, în pustiu,
vulturi pândeau pasul încă viu,
buzele arse adormeau fără vlagă,
tăcerea se semna pe lumea întreagă.


Mărturia lui Pilat despre Iisus Hristos

Durer, Iisus pe Muntele Măslinilor – Universul literar, 1927

Un raport către împăratul Tiberiu

*

Deja anul trecut (1898 – n.n.) s-a făcut mare zvon, în presa din lumea întreagă, că învăţatul englez Dr. G. Mahon ar fi descoperit, în arhiva Vaticanului, un manuscris original, care cuprinde raportul pe care Pilat din Pont l-a făcut împăratului Tiberiu despre patimile, moartea şi învierea lui Iisus Hristos. Acest raport n-a fost publicat, până acum, oficial. Din New-York, însă, i s-a trimis, de curând, unei foi („Bud. Hir.”, Nr. 91/1899) o copie de pe un act original, ce ar cuprinde des amintita relatare a lui Pilat, şi se zice că însuşi nunţiul papal Martinelli nu se îndoieşte de autenticitatea actului. Evident că nu s-a constatat încă pe deplin dacă relatarea lui Pilat, pe care o reproducem, corespunde întru toate originalului sau că e numai apocrifă. Oricum ar fi însă, credem de interes a o reda aici. Iat-o:

Împăratului Tiberiu,

*

Salutare Ţie, Maiestate! Evenimentele ce s-au petrecut în zilele din urmă în provincia ta, Iudeea, au fost de aşa natură încât cred necesar a le face cunoscute în toate amănuntele lor, ţie Cezare maiestate; căci deloc nu m-aş mira dacă ele ar abate în altă direcţie istoria poporului roman şi pentru că mi se pare că Zeii noştri s-au întors de către noi. Mai că aş putea zice: blestemată să fie ora în care am luat locotenenţa Iudeii de la Gratus Valerius!

*

Când am sosit în Ierusalim, cel dintâi lucru mi-a fost să dau un ospăţ de gală, la care am invitat pe tetrarhul din Galilea, pe arhiereu şi alte multe persoane de distincţiune. La ora prânzului, însă, nu s-a prezentat nici unul. Acest mod de refuzare a vătămat adânc demnitatea locţiitorului puternicului Cezar. Peste câteva zile, m-a vizitat arhiereul. Purtarea lui a fost serioasă, ce-i drept, însă fariseiască. Şi-a scuzat absenţa cu aceea că religia lor le opreşte a şedea la o masă cu Romanii, a mânca şi a bea cu ei. Am luat aceasta drept scuză suficientă, însă am văzut, pe de altă parte, îndată, că cei cuceriţi sunt duşmanii juraţi ai cuceritorului.

*

Aşa se pare că, între toate oraşele cucerite, Ierusalimul va fi mai greu de guvernat. Poporul era atât de neliniştit, încât mă temeam de revoluţie, pentru a cărei suprimare însă nu dispuneam decât de o centurie şi de o mână de soldaţi. Am cerut ajutor de la locţiitorul din Siria, însă m-a informat că abia dacă are şi el destulă armată ca să susţină ordinea din provincia proprie.

*

Între diferitele evenimente care mi-au venit la cunoştinţă, unul, mai ales, mi-a înlănţuit atenţiunea. A apărut, adică, un om tânăr, în Galilea, care vesteşte nişte învăţături noi şi susţine că el este trimisul lui Dumnezeu. La început, gândeam că vrea să aţâţe poporul în contra Romei, însă m-am convins, în curând, că acest Iisus Nazarineanul vorbeşte mai mult pe partea Romanilor, decât a Jidovilor.

*

Într-o zi, mergeam pe dinaintea palatului Siloe şi, în mijlocul unei mulţimi, am văzut un tânăr, care vorbea liniştit către popor. „Acesta este Iisus Nazarineanul”, îmi ziseră însoţitorii mei. M-am şi gândit la aceasta îndată, atât de mare era deosebirea între vorbitor şi ascultătorii săi. Părul blond-auriu şi barba îi dădeau o apariţiune din altă lume. Părea cam de treizeci de ani. Niciodată n-am văzut o ţinută mai plăcută, mai vitală şi mai liniştită la un om.

*

N-am voit să-l conturb şi mi-am continuat calea, însă am dat ordin substitutului meu, Manlius, care ştie perfect limba ebraică, să rămână în mijlocul mulţimii şi să-mi raporteze despre cele întâmplate. Isprăvindu-mi lucrul, când m-am întors în palatul guvernatorului, am aflat deja acolo pe Manlius, care mi-a raportat amănunţit asupra vorbirii tânărului. Niciodată n-am auzit despre lucruri asemenea acestor învăţături, nici n-am citit aşa-ceva. Unul dintre Jidovii cari se agitau l-a întrebat că oare să plătească împăratului dare, şi el i-a răspuns: „Daţi împăratului ce este a împăratului, şi lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu!”.

*

Din cauza înţelepciunii învăţăturilor lui, i-am dat cea mai mare libertate posibilă, deşi l-aş fi putut aresta şi trimite în exil în Pont, însă aceasta n-ar fi fost cuviincios Romanilor, care întotdeauna s-au distins prin dreptate. Omul acesta n-a fost nici amăgitor, nici răzvrătitor, şi eu l-am apărat, fără ca însuşi să fi ştiut, poate. Era liber să ţină adunări, a vorbi poporului şi pretorienii, pretutindeni, îi ţineau parte. Această libertate nemărginită, ce i-am dat-o, n-a făcut decât să irite pe Jidovi, dar nu pe cei săraci, ci pe cei puternici şi bogaţi. Este adevărat că Iisus le plesnea în faţă acestora toate greşelile şi păcatele lor, ceea ce, după părerea mea, a fost o cauză şi mai mult de a-i da lui cât mai mare libertate. Îi numea şerpi veninoşi şi preţuia mai mult filerul văduviei, decât elemosina lor vanitoasă.

*

Mai târziu. Mi s-a făcut cunoscut că viaţa lui Iisus se află în pericol. N-ar fi fost primul caz ca Ierusalimul să bată cu pietre pe cel ce se mărturiseşte de profet. Atitudinea mea, în privinţa aceasta, a fost aprobată de Senatul din Roma, ba mi s-a promis că, după sfârşitul războiului cu Parţii, îmi va spori garnizoana. Aşa, însă, nesimţindu-mă destul de tare pentru a sugruma continua agitaţiune, am urmat modul următor. Am scris lui Iisus că aş dori să-l văd, în palatul guvernatorului; l-am invitat şi el a venit.

*

Maiestate! Cezare, ştii că în vinele mele curge sânge galic şi hispanic, care nu cunoaşte slăbiciunea şi frica, însă, când omul acesta a păşit înaintea mea, picioarele parcă mi s-ar fi înrădăcinat în pământ şi m-am simţit păcătos.

*

Cu o linişte cerească, Iisus făcu un semn, ca şi cum ar zice: „Sunt aici”. L-am privit câtva. Crede, puternice Cezar, că renumiţii noştri artişti în pictură, care zugrăvesc zei şi eroi, n-au nici măcar idee despre caracterul unei astfel de feţe.

– Iisuse, i-am zis cu voce înceată, timp de trei ani de zile eu ţi-am dat libertatea cuvântului şi nu te-am supărat, fiindcă cuvântul tău e cuvântul înţeleptului. Nu ştiu, ai citit pe Socrate, pe Platon, dar ştiu că din cuvintele tale curge o simplicitate atât de mişcătoare, care te rădică sus peste ei. Aceasta o ştie şi împăratul şi eu, supusul său locţiitor, mă bucur că ţi-am putut da această libertate a cuvântului. Nu vreau, însă, să ascund dinaintea ta că, prin vorbele tale, ai ridicat împotrivă-ţi inamici puternici. Iar despre mine vorbesc că m-am întovărăşit cu tine ca să răpesc Jidovilor şi puţina libertate ce le-a mai rămas. Rugarea şi nicidecum porunca mea este să fii mai precaut, în vorbirile tale, şi să nu-i asmuţi mai departe, căci ei răscoală poporul în contra ta şi pe mine mă vor sili să procedez faţă de tine după lege.

*

Iisus îmi răspunse liniştit:

– Domnul meu, cuvântul tău nu este cuvântul înţelepciunii adevărate. Zi râului să-şi oprească cursul şi-ţi va răspunde că el se supune legilor Creatorului. Singur numai Dumnezeu ştie unde curge el. Adevăr zic ţie, înainte de a înflori trandafirul Sharonului, Sângele Adevărului se va revărsa!

– Sângele tău nu se va vărsa, i-am zis în tonul adâncii mişcări, căci tu îmi eşti mai iubit decât toţi fariseii care abuzează de libertatea ce li-a lăsat-o Roma, murmură în contra împăratului şi ţin provincia în continuă fierbere. Eu te voi apăra împotriva lor şi palatul guvernatorului va fi, întotdeauna, deschis ca azil pentru tine.

*

Iisus îşi clătină capul gânditor şi cu blândeţe fermecătoare zise:

– Când va veni ziua aceea, nu va fi loc de refugiu nici pe pământ, nici sub pământ. Locul de refugiu al adevărului este acolo – continuă, arătând spre cer – iar ceea ce s-a scris de către profeţi trebuie să se împlinească.

– Tânărule, i-am zis blând, tu mă sileşti să-mi prefac rugarea în poruncă. Aceasta o pretinde pacea provinciei. În cuvântările tale, aşadar, să fie mai multă moderaţiune. Pace ţie!

*

– Domnul meu, răspunse Iisus, eu n-am venit să vestesc război în lume, ci pace, îndurare şi iubire. Eu m-am născut în ziua când împăratul roman August a dat pace lumii. Persecuţia nu vine de la mine, ci eu o aştept de la alţii şi, din voinţa Tatălui meu, eu o voi suporta cu răbdare. De aceea, ţine-ţi ţie înţelepciunea lumească!

Cu aceasta, a dispărut ca o umbră…

*

În continuarea raportului său, Pilat spune că Jidovii au găsit în Irod un bun părtinitor, acesta ar fi fost gata a ucide îndată pe Iisus, însă, necutezând a se pune împotriva Senatului din Roma, s-a înţeles, mai întâi, cu Pilat. În cursul consultărilor, Pilat a declarat lui Irod că el consideră pe Iisus drept cel mai mare filosof al lumii, că în vorbirile lui nu se vede hulă împotriva lui Dumnezeu şi este aplecat a-i da şi pe mai departe libertatea cuvântului. Irod, auzind părerea lui Pilat, s-a depărtat cu un zâmbet ironic. Spune, mai departe, Pilat cum prilejul sărbătorilor apropiate ale Paştelui a fost folosit pentru aţâţarea poporului, ba au răpit chiar şi din tezaurul templului. Pericolul era mare, atât de mare încât fu insultat şi un ofiţer roman. De la guvernul din Siria a cerut Pilat, de repetate ori, două companii de pedestrime şi o companie de cavalerie, dar nu i-au sosit; a fost silit, aşadar, să privească în neputinţă cele ce se întâmplă. Poporul a băgat de seamă starea strâmtorată a lui Pilat, căci Iisus fu prins şi întreg oraşul răsună de urletul: „Răstigneşte-l! Răstigneşte-l!”. În contra lui Iisus s-au aruncat trei partide puternice: Herodianii, Daducheii, care îl urau pe Iisus şi voiau să scuture jugul roman, şi Fariseii, cărora Iisus le-a plesnit în faţă atâtea adevăruri crude. Lângă aceştia, s-a mai alăturat vulgul neînfrânat, care totdeauna îşi află o plăcere în astfel de turburare. După aceea, raportul continuă aşa:

„Pe Iisus l-au dus la Caiafa, unde l-au condamnat la moarte. Apoi, arhiereul l-a condus la mine, să spun asupra lui sentinţa morţii. Eu am răspuns că Iisus, ca Galilean, aparţine competenţei lui Irod şi l-am trimis acolo. Acest laş, însă, sub pretextul că el datorează supunere locţiitorului împăratului, a pus soarta lui Iisus în mâinile mele. Astfel, a ajuns, iarăşi, la mine. Se părea că întreagă Iudeea s-ar fi adunat în Ierusalim. Palatul guvernatorului era plin de mulţime, care urla şi ţipa; ea se înmulţea mereu. Am chemat pe soţia mea la mine, căci ştiam despre ea, mărite împărate, că e femeie din Galilea şi are însuşiri profetice. Ea se aruncă, plângând, la picioarele mele şi-mi zise:

*

– Stăpâne, nu te încurca în afacerea acestui om sfânt! Ieri l-am văzut în vis. Umbla pe deasupra apelor şi zbura pe aripile vântului. Furtuna şi valurile i se supuneau. Priveşte, în apa Hebronului curge sânge, soarele jeleşte ca virgina Vesta zidită! Pilate, stăpâne, mare primejdie te ameninţă, dacă nu vei asculta de mine!

Am păşit în sala judecăţii, însoţit de gardiştii mei.

– Ce vreţi?, am zis mulţimii.

– Moartea Nazarineanului!, zbiera mulţimea într-un glas.

– De ce?

– Fiindcă e hulitor de Dumnezeu. A profeţit ruinarea templului! Se dă fiu al lui Dumnezeu.

– Ca Mesia! Ca regele Jidovilor!, urla mulţimea.

– Răstigneşte-l!, zbierau ei, încât pereţii palatului se cutremurau.

*

Numai un om era deplin liniştit în mijlocul mulţimii – Iisus Nazarineanul.

Un singur mod de scăpare a lui Iisus mai aveam. Am lăsat să mi se aducă apă şi, drept expresie a indignării, mi-am spălat mâinile.

În zadar. Masa de popor, răzvrătită, urla încontinuu:

– Răstigneşte-l! Răstigneşte-l!

*

Mărite Cezare! Am văzut adeseori mase de vulg, turburate şi aţâţate, dar asemenea acesteia niciodată n-am văzut. Părea că toate duhurile infernului ş-ar fi dat întâlnire în Ierusalim. De la palatul guvernatorului, până la muntele Sionului, mulţimea se întindea, urlând şi ţipând, om în spatele omului, ca un corp negru, lung, uriaş. S-a întunecat ca într-o noapte de iarnă, aşa cum a fost şi în ziua uciderii lui Iulius Cezar.

*

Stam singur înaintea palatului. Oraşul parcă ar fi murit, gardiştii mei încă au ieşit, cu cavaleria, sub conducerea unui sutaş, ca, pe cât s-ar putea, să susţină ordinea. Inima mi se sfâşia de durere. Simţeam că se întâmplă un lucru cu care au de-a face mai mult zeii decât oamenii. Întreg cortegiul era acoperit de nori negri şi îngreunaţi cu furtună şi s-au auzit glasuri, pe care niciodată urechea de om nu le-a auzit.

*

În prima oră a nopţii, am mers, în taină, în oraş, către poarta Golgotei. Sentinţa nedreaptă s-a executat. Mulţimea începu să se tragă către oraş, însă nu mai urla ca în mergere, ci posomorâtă, tăcută, deznădăjduită. Mica mea gardă încă trecu tristă pe dinainte-mi. Purtătorul vulturului înveli în văl negru falnicul vultur roman şi singurateci ostaşi exprimau cuvinte pe care nu le puteam înţelege. Din când în când, unii dintre ei priveau îndărăt, către muntele Calvaria, ca şi când ar fi aşteptat semne noi. Trist şi gânditor, m-am furişat iarăşi în palat. Pe scări, am întâlnit un venerabil bătrân, cu câteva femei, care, plângând, s-au aruncat la picioarele mele.

*

– Părinte, cine eşti?, am întrebat pe bătrân, şi care este dorinţa ta?

– Eu sunt Iosif din Arimatea, zise bătrânul bărbat, şi iată că te rog în genunchi să-mi dai voie să înmormântez pe Iisus!

–Fie după dorinţa ta, i-am zis şi îndată am dat ordin lui Manlius ca, dimpreună cu câţiva soldată, să supravegheze ca înmormântarea să nu fie conturbată.

*

Peste câteva zile, mormântul era deşert. Învăţăceii lui au vestit în provincia întreagă că a înviat, precum a profeţit. Mie, însă, mi-a mai rămas datoria ca ţie, mărite împărate, să-ţi raportez despre toate acestea, ceea ce am şi făcut. Tocmai se revarsă de ziuă, când îmi sfârşesc raportul şi, când aud glas de trâmbiţă, şi, privind spre Poarta Cezaree, văd intrând trupa de ajutor, de două mii de oameni, care, toată noaptea, au fost în marş, ca să sosească la timp. Dar au sosit prea târziu, căci, precum a zis el însuşi, deja s-a împlinit (Patria, Anul III, Nr. 282 / 4/16 Iunie 1899, pp. 3,4).

Durer, Învierea – Universul literar, 1927


Dragoş Vicol: Sate strânse-n ghioc de mănăstiri

Sate strânse-n ghioc de mănăstiri

S-oglindesc în apusuri de sânge şi moarte…

Inimă, cât suntem noi de departe,

Singuri lângă plâns, singuri lângă zvârcoliri…

*

Clopotele se răzvrătesc în trunchiul fagilor;

ca un vânt de toamnă cântul pribagilor

se-aşterne peste-amintirea poienilor cu cerbi…

Nici o pasăre-n păduri n-a mai rămas:

Dornele turburi se zbat între maluri de piatră!

La cumpăna nopţii căţelul pământului latră:

Nici un luceafăr prin frunze şi cetini n-a mai rămas…

Inimă, tot înainte să cucerim lumina!

*

Spre păduri obuzele sapă morminte…

De ne-om vărsa peste cerbi sângele fierbinte,

cu-o cruce de fag ne-o decora Bucovina!…

*

  (Revista Bucovinei, nr. 5/1944, pp. 186-187)


George Sidorovici: Cântec pentru Bucovina

George Sidorovici

Tânjeşte hojma doru-amar în sânge

Astăzi nu mai pot cânta şi nu pot plânge.

Ţugăresc în vis Rarăuri cât lumina

Şi mă duce gându’ hojma-n Bucovina.

*

Tulbure e zarea, mamă, cum e cirul

Şi e acră pâinea ca stejia şi ştirul.

Pe jerăgai mă zvârcolesc şi-n bolbotine,

Că mă ard în suflet albastre Bucovine.

*

Dintre duzii bolnavi, aud în orice sară,

Când porneşte visul vagabond prin ţară,

Chiuind cu vântul peste munţi şi văi:

„Ne-nturnăm la toamnă-n Bucovina, măi”.

*

(Revista Bucovinei, nr. 8/1944, pg. 288)


Pagina 3 din 96412345...102030...Ultima »