Dragusanul - Blog - Part 3

prin noua naştere, de ieri

 

acesta este universul

în care ieri eu m-am mutat:

pe masă-ncărunţeşte versul

pe care, când l-am întrupat,

îl mai trăiam cu-nfrigurare

drept trup de jale şi pripas

lăsându-l stelei călătoare

să-i fie-n veşnicie glas

 

şi-aud cum încolţesc seminţe

în pâinile din viitor

jertfite proaspetei fiinţe

ce-a smuls obloane din zăvor

şi fără nici un sens grăbeşte

pe calea inutilei vieţi:

pe masă versul ofileşte

alt univers, ca să înveţi

 

că altceva vei fi, Ioane,

în lumea asta de buimaci,

în care-ţi vei afla icoane

în mugurii de prin copaci

ca să te-nchini doar învierii,

hrănindu-te cu primăveri,

desprins din negura tăcerii

prin noua naştere, de ieri

 


Constantin Severin: Bibliotecarul Infernului

 

O carte apărută de sărbători „o veritabilă apocalipsă a cuvintelor şi a învăţăturilor secrete, pe care ar fi trebuit să le păstrez cu sfinţenie” (p. 231) fiecare generaţiei în parte, Biblioteca Infernului, de Constantin Severin (Cartea Românească Educaţional, Iaşi 2019), confirmă, ba chiar întrece cu mult elogioasele aşteptări ale excelentului recenzor Paul Gorban, formulate şi publicate pe coperta finală: „Prozator profund, cu o imagistică bogată, cu o tehnică proaspătă care stârneşte interesul lecturii, Constantin Severin aduce în faţa lectorilor săi o poveste captivată, în care pe putem regăsi fiecare. Obsesiile culturale, cele carnale, cele sociale, precum şi cele mentale ale personajului principal ne fac să trăim cu intensitate fiecare pagină a acestei cărţi, cu atât mai mult cu cât ai mereu senzaţia că din cititor poţi deveni treptat un personaj al romanului. Bibliotecarul Infernului este una dintre cele mai tulburătoare cărţi scrisă în ultimii ani în România, iar asta nu face decât să recunoaştem vocaţia autentică a lui Constantin Severin, prozator, poet şi artist vizual pe care istoria literară nu îl mai poate ignora”.

 

„Răsfoind clipele precum filele unui incunabul rar”

 

Prin cea mai recentă operă a sa, Constantin Severin probează nai mult decât convingător faptul că „o carte poate deveni uneori un mesager al destinului, îţi poate arăta o cale pe care poţi traversa miezul de foc al unui vis, oricât de îndrăzneţ” (p. 14), deşi, în tentativa lui iniţiatică, întâmplător sau nu definită de Empedocles din Agrigent, printr-o frază-motto, de frontierele astrale ale cunoaşterii („Dublă e naşterea celor de mor, şi dublă pieirea”), frază de la care Constantin Severin o preia drept sinteză axiomatică a parabolei Ada Kaleh şi, desigur, a bibliotecii uitate sau ignorate şi, tocmai de aceea „a Diavolului” sau „a Infernului”, nu concretizează nimic păcătos, ci sacralitatea dumnezeiască a cunoaşterii, ignorată de fiecare dintre noi, deşi se află la îndemâna oricui, cu „cheile” la vedere.

 

Parabola Ada Kaleh sau a Bibliotecii, ingenios formulată într-o cuprindere atemporală şi a-spaţială,  este cea în care se porneşte de la „o insulă jupuită de vie de memorie (…) o insulă care trece, cu imensa ei zestre de invizibil, dintr-un trup de femeie în altul, se naşte din ele şi le naşte in aeternum” (p. 289), o insulă „cheie către lumile din interiorul tău (care) se găseşte doar în interiorul tău” (p. 239) şi parabolă a creaţiei scufundate în uitare, în condiţiile în care „orice carte e o insulă de cuvinte, o formă pură şi închisă în care simţi uneori briza atemporalului” (p. 267), dar fără a respecta întru totul reperele rigide ale istoriei mărturisite, ci simbolizând, mai curând, dar tot parabolic, povestea vieţii interioare a autorului, o viaţă care înţelege că „dincolo de frumuseţe şi de nefrumuseţe, de bine şi de rău, de rostit şi de nerostit, ne aşteaptă Sufletul însuşi, simplu, gol de toate” (p. 32), pentru că autorul, artist plenar al Europei contemporane şi, tocmai de aceea, „administrator fantomatic al Bibliotecii Diavolului, răsfoind clipele precum filele unui incunabul rar” (p. 264), resimte „extrem de dureros povara timpului” (p. 265) şi, tocmai de aceea, aşa cum singur mărturiseşte, „în viaţă” nu a făcut decât să caute esenţa fiinţei sale, „sâmburele atemporal aflat în consonanţă cu muzica sferelor” (p. 264).

 

„Stare de graţie în care te identifici practic cu Dumnezeu”

 

Parabola Biblioteca Infernului este, de fapt, parabola iniţierii, în care orice carte şi nu doar incunabulul, folosit drept simbol, este „îngerul, unicul nostru prieten dinainte şi de după viaţă” (p. 24), pentru că fiecare carte sau incunabul „îţi oferă arta de a intra, în anumite momente privilegiate, într-o stare de graţie în care te identifici practic cu Dumnezeu. Asta înseamnă, printre altele, să ai acces la întreaga cunoaştere” (p. 12), pentru că fiecare „tom îmi oferea arta de a intra, în anumite momente privilegiate, într-o stare de graţie în care mă identificam cu Dumnezeu. Asta însemna, printre altele, că aveam acces la întreaga cunoaştere” (pp. 267, 268).

 

Dorindu-şi măcar să întrezărească sensurile „prăpastiei spre care ne îmbulzim în ceea ce numim viaţă” (p. 23), Constantin Severin, valorificând un impresionant depozit de memorie, pe care obişnuim să-l numim erudiţie, adoptă „autoflagelarea onestă şi crudă a cuvintelor, biciul gândurilor cu care îmi zgândăresc, ca să-l văd (…) orgoliul rănit de propria-mi impotenţă de a crea ceva” (p. 31) şi se presură pe sine, aidoma nisipului, în toate personajele cărţii sale, inclusiv în cele fabuloase, precum Carravaggio, Shakespeare şi „Doamna Neagră din sonetele sale” (p. 11), adeseori cu trimiteri de proroc ancestral şi spre scrierile sale, inclusiv la poemul „Oraşul Alchimic” (p. 14), publicat în 2003, despre care vorbeşte un personaj de la începutul secolului al XVIII, care l-ar fi copiat, deşi nu cunoştea limba română, în limba lui, pentru că „în perioada în care mintea ta se uneşte cu cea a lui Dumnezeu, înţelegi toate limbile”, drept consecinţă a faptului că „adevărul e o artă inaccesibilă (doar) omului comun” (p. 14).

 

„Atunci când cântecul cântă singur, fără trudă”

 

În unicitatea lui de creator, rătăcit prin universul cenuşiu al „omului comun”, Constantin Severin, cu „oasele sufletului tot mai durute” – splendidă intruziune lirică într-o aforistică  reverberare a înţeleptei lui naraţiuni, în care opinează că „niciodată nu e prea târziu, doar că drumul de întors e tot mai lung şi oasele sufletului tot mai durute” (p. 23), înţelege pe deplin pitagorica definiţie a misticii muzicale, pe care o consacră parabolei Ada Kaleh, cu convingerea că „orice insulă scufundată poate fi regăsită în muzica universului” (p. 8) că „orice ştiinţă se află inclusă în muzică”, „citatul său favorit” dintr-un incunabul al lui Cornelius Agrippa (p. 9), concluzionând aproape tragic, dacă nu ar fi tumult existenţial, deci „nevoie sufletească şi organică de frumosul pe care voi, artiştii, ştiţi să-l coborâţi pe lume” (p. 31): „Eu, fără muzică, nu pot să trăiesc” (p. 286). Pentru că, „atunci când cântecul cântă singur, fără trudă” (p. 34), arta „respiră o incredibilă tinereţe”, iar cartea lui „va răspândi ca o molimă arta de a rămâne un adolescent perpetuu, un vagabond rătăcind prin vămile Absolutului, dar mai ales arta de a regăsi acel drum de suflet” (p. 33).

 

„O insulă de cuvinte, pietrificată în stomacul cosmicului”

 

Ca naraţiune, deci ca epic excelent construit, cartea lui Constantin Severin dezvăluie „secrete” din viaţa reală a iniţiaţilor, cale de trei veacuri, desfăşurare prin Italia, prin Balcani, prin marile capitale ale lumii, printr-o Suceava natală altfel trăită, dar fără a-şi asuma calităţile de „spadasini neîntrecuţi” sau de „iniţiaţi martiri” ai personajelor exponenţiale, care populează adevărate „universuri paralele”, ci iniţiindu-se, prin repetate treceri ale fisurilor, ale faliilor timpului, permise şi înlesnite doar de Bibliotecă, de coborârea „în Împărăţia Întunericului, pe care trebuia să o iau în primire”, „un adăpost subteran, în care trebuia să trăiesc pentru o perioadă de timp nedeterminată”, în care „totul era învăluit într-o lumină de un albastru profund şi transparent” (p. 158) şi în care doar „o inimă frântă e mai deschisă la întâlnirea cu miracolul” (p. 132), deci cu îndumnezeirea prin cunoaştere. Uneori, Constantin Severin încearcă perspective şi înspre sinele biografic, Nini, vorbind şi despre neamurile şi despre familia lui, dar într-o fixaţie ereditară şi monografică înţelept construită, care dau simultaneitate, de pildă, legendarilor Cavaleri de Malta şi martirilor tovarăşi de luptă ai patriotului Motrescu, despre care Constantin Severin a scris şi publicat cândva, în „România liberă”, o atotcuprinzătoare relatare, un adevărat filon epic de roman istoric. De altfel, dimensiunile mitice şi istorice ale personajelor reale ale cărţii, devin, în Biblioteca Infernului, „Balada lui Iorgu Iorgovan”, pe care Constantin Severin o aude, cântată de nişte ţigani, şi nu o mai uită niciodată, cântând-o oriunde are o ocazia imaginată să o facă. Fără citări din străvechiul cântec al „titanului Iorgovan”, deci colind – după confirmarea lui Strabon, ci doar ca parabolă a altor fapte urieşeşti din scufundarea astrală, pentru că, în fond, aşa cum şi recunoaşte autorul, în ultima frază a cărţii sale, „nici o întâmplare nu poate fi povestită fără riscul de a nărui realul într-o insulă de cuvinte, pietrificată în stomacul cosmicului” (p. 289).

 

Din „gândirea filtrată a unor adevăraţi artişti”

 

Biblioteca Infernului, roman inconfundabil al literaturii mondiale, deşi, la o privire pripită, poate sugera influenţe din „Codul lui Da Vinci”, înseamnă, probabil, pentru creaţia în proză a lui Constantin Severin ceea ce însemna, în lirica lui, „Oraşul Alchimic”, adică nu doar un vis, ci şi o împlinire deplină, înseamnă „a trăi întru adevăr şi mituri sfinte”, o stare de graţie în care „Întru e mai mult decât identitate” (p. 31), înseamnă, în palierele creaţiei, „cu câte o viaţă cu fiecare carte” (p. 32), înscriindu-se, firesc şi decisiv, „între spaţiile fizice ale timpului în care trăim”, drept un exemplu din „gândirea filtrată a unor adevăraţi artişti” (p. 285). În fond, creatorul sucevean Constantin Severin este un adevărat artist, iar Biblioteca Infernului îi consacră deja consolidatul lui statut, obligându-ne să-i reevaluăm, din această insolită perspectivă realitate-mit şi întreaga lui creaţie plastică, în care, până acum, eu, de pildă, îi desluşeam doar poezia, nu şi răsfrângerea dumnezeiască prin faliile timpului (Ion Drăguşanul).

 


păşind prin noapte tic, tic, tac…

Fotografie de Radu Bercea

 

aveam nevoie de ninsori

să mi le pun ca pe-o cămaşă

atunci când mirele, în zori,

cuprins de noaptea uriaşă,

îndeamnă doar la alb şi pace

din cerul fără de prihană

în care sufletul meu tace

ca ferecat într-o icoană

 

şi vin ninsori patriarhale

şi viscoleşte în tăcere

şi-asudă brazdele natale

ca de o cosmică plăcere

şi-n casă e demult lumină

mocnind în tihnă solitară

şi doar icoanele se-nchină

visând o altă primăvară,

 

ceasornicul în aşteptare

înfige degetele-n cer,

iar clipa care mi-s mă doare

precum o lamă de jungher,

dar nu mă plâng şi nu suspin,

ci-aproape sacru mă împac

cu toate clipele ce vin

păşind prin noapte tic, tic, tac…

 


Intrarea armatei române în Cernăuţi, în 11 Noiembrie

Mitropolitul de Repta, uitând de jurământul din 6 august 1917, până în 10 mai 1919, între Ion I. Nistor şi Iacob Zadik

 

„Ca pe un mire dorit aştepta capitala Cernăuţi in­trarea falnicei armate române. Încă de duminică, multe edificii se împodobiseră cu steaguri tricolore. În piaţa principală, lumea mare adunată era febrilă în aşteptare. Dar, spre sca­ră, se vesti că intrarea armatei va urma a doua zi.

 

Luni, de dimineaţă, lumea se adună in piaţa prin­cipala, doamnele şi domnişoarele române, cu flori, tinerii cu steaguri tricolore, toţi cu căldura entuziasmului în inimi, pătrunşi de măreţia zilei.

 

Membrii Consiliului naţional, în frunte cu marele ro­mân Dr. Iancu Flondor, se adunară în sala de recepţiune din Palatul naţional român. Către ameazi, sosiră pri­mele patrule române, întâmpinate de urale şi ploi de flori.

 

Spre întimpinarea dlui general de divizie Zadic şi al statului major al diviziei, fură trimişi domnii Dr. V. Bodnarescu şi Dr. Georgian, însoţiţi de ofiţeri de onoare, dintre ofiţerii români bucovineni. Primite de un indescrip­tibil entuziasm, sosiră automobilele cu dl general Zadic şi colonelul statului major, dl. Rovinaru, însoţiţi de domnii trimişi spre întimpinare. Între ploi de flori şi entuziaste aclamaţii de „Trăiască Regele României Mari!”, „Trăiască România Mare!”, „Trăiască Armata Română!”, mult doriţii soli ai dezrobirii fură conduşi în sala de recepţiune din Palatul naţional.

 

Aici, urmară clipele celei mai mari înălţări sufleteşti, aşteptate cu dor, de aproape un secol şi jumătate. / Sublimă emoţiune pătrunse pe cei prezenţi şi dl Iancu Flondor vorbi:

 

„Domnule General!

 

Ca preşedinte al Consiliului naţional, am datorinţa să bineventez falnica Oaste Română, la intrarea ei în capitala Bucovinei, acestei ţări ce păstrează în sânul său sfintele moaşte ale marelui nostru Domn Ştefan.

 

Suntem pe cale să întregim iară moştenirea lui – România mare! Sufletul lui nemuritor e în mijlo­cul nostru!

 

Resimt un sfânt fior, ce trece prin inimile noa­stre!

 

Dară nu este dat fiinţei omeneşti de a fixa în grai viu o astfel de simţire. Numai o rugăciune fără cuvinte, care se înaltă la certuri, îi poate cores­punde întru câtva.

 

Domnule General!

 

Daţi-mi voie să vă bineventez aşa cum o fac doi fraţi iubitori, care, după o lungă şi dureroasă despăr­ţire, se întâlnesc spre a nu se mai despărţi niciodată!

 

O fac, deschizând braţele mele şi strângându-vă la piept”.

 

(Urmează înduioşătoarea îmbrăţişare între d1. Flondor şi dl general Zadic, care se sărută lung şi cu ardoare, iar jur împrejur ochii lăcrimează).

 

„Domnilor!

Acum să mulţumim, din adâncul inimilor noastre, celui mai mare şi mai bun român al veacului nostru: Maiestatea Sa, Regele nostru Ferdinand I. Tră­iască!”.

 

Frenetice strigăte de „Trăiască!” însoţiră afecţiunea, participanţii lăcrimau şi se îmbrăţişau de bucurie, iar corul „Armoniei”, condus de diligentul lui, dl. Constantin Şandru, execută Imnul Regal al României. Solemn şi sublim pătrundeau accentele imnului în inimi.

 

Domnul general Zadic răspunse:

 

„Onoraţi cetăţeni ai Bucovinei!

 

În urma dorinţei Comitetului naţional bucovinean, Maiestatea Sa Regele şi Ţara României au răspuns chemării şi au adus ajutorul armatei române, pentru ca liniştea acestei ţări să nu fie turburată.

 

Sosind, aduc salutul, cu iubire frăţească, şi pot să spun cu iubire de mamă al României libere către ţara Bucovinei!

 

În aceste momente, gândul meu se înalţă către Dumnezeu şi-i adresează mulţumirile României mari, că a scos sfânta dreptate la suprafaţă.

 

Pentru despărţirea Bucovinei a trebuit să curgă sânge şi să cadă un cap de Domn, pentru re-împreunarea ei, însă, n-a curs nici un pic de sânge.

 

Să strigăm cu toţii: Trăiască România mare! Trăiască Bucovina! Trăiască regele Ferdinand I!”.

 

Un torent de aplauze şi nezăgăzuite strigăte de „Trăiască!” întrerupseră şi însoţiră răspunsul dlui general Zadic.

 

Corul „Armonici” cxecută imnul „Salut armatei române”, imn nou, scris de Constantin Berariu şi compus de Constantin Şandru, ascultat cu sfinţenie do cei prezenţi.

 

Membrii Consiliului naţional, mai mulţi ofiţeri ro­mâni bucovineni de onoare şi şeful nou creatului birou al presei, dl Constantin Berariu, fură prezentaţi dlui general Zadic şi dlui colonel Rovinaru.

 

Apoi, dl general şi dl colonel, însoţiţi de persoane de distincţie şi ofiţeri bucovineni români de onoare, plecară în Palatul arhiepiscopal, unde, la invitarea I. P. S. Sale mitropolitului Vladimir Repta, fură instalaţi dl general, împreuna cu statul major al diviziei.

 

Consiliul naţional a expediat următoarea depeşă:

 

„Maiestăţii Sale Regelui României, Iaşi

 

Astăzi, la orele unsprezece din zi, intrând falnica Armată a Regatului României în capitala Cernăuţi, întâmpinată de entuziasmul general, aducem Maiestăţii Voastre, plini de credinţă şi iubire, omagiile Bucovinei eliberate. Trăiască Regele României mari!

 

Consiliul naţional din Bucovina

Iancu Flondor”.

 

Paralel, femeile române au expediat următoarea depeşă:

 

„Maiestăţii sate Regina Maria, Iaşi

În clipa înfăptuirii visului de unire, prin intrarea falnicei Armate române în Cernăuţi, femeile române din Bucovina aduc Reginei lor, către care gândul lor s-a îndreptat atât de adesea, în cursul acestui război, omagiul lor de dragoste şi devotament.

 

Elena de Popovici, prezidenta Societăţii doam­nelor române din Bucovina, Victoria Gaina, Olga Grigoroviţă, Dr. Aspasia Luţia, Veronica Procopovici, Eleonora Puşcariu, Pulcheria Tarnavschi”.

 

Armata română îşi făcu intrarea, prin piaţa princi­pală, în mod triumfal, între ploi de flori şi nesfârşite aclamaţii ale lumii adunate. Corul „Armoniei” execută, de pe peronul edificiului municipal, Imnul Regal român şi alte cântece naţionale.

 

După trecerea armatei, publicul a format spontan un impozant cortegiu, ce parcurse, cu cântări şi strigăte entuziaste, stradele principale ale oraşului; porni la Palatul arhiepiscopal, unde se făcură mari ovaţii înaintea generalu­lui Zadic şi colonelului Rovinaru, apăruţi pe marele balcon al palatului, însoţiţi de arhimandritul de scaun P. S. Sa Vorobchievici şi alte persoane distinse. „Trăiască România mare!”, „Trăiască Regele Ferdinand I!”, „Trăiască Armata română!” răsunau necontenit, pentru prima dată, între zidurile somptuoasei clădiri a Pala­tului arhiepiscopal.

 

Cortegiul se reîntoarse în piaţa principală, unde, la sunete­le unei muzici, se încinse o horă naţională, până în seară.

 

Astfel se sfârşi o zi mare, de pregătire pentru sub­lima luptă a unirii tuturor românilor într-o Românie mare![1].

 

Zadik, citind proclamaţia, la Cernăuţi, în 11 noiembrie 1918

 

[1] Monitorul Bucovinei, Fascicula I, Cernăuţi 14 noiembrie nou 1918, pp. 3, 4


Învăţători, în şcolile bucovinene ale anului 1922

Şcoala din Vicovu de Jos, în 16 noiembrie 1917

 

Prin ordinul No. 322/22, referitor la „Mişcarea în învăţământul primar”, au fost făcute numirile în învăţământul bucovinean, în baza concursurilor organizate de Consiliul şcolar al ţării:

 

„Având în vedere concursurile publicate, cererile prezentate şi propunerile făcute de revizorate, Consiliul şcolar al ţării a făcut, în şedinţa din 27 Martie 1922, sub preşedinţia domnului Director general delegat al învăţă­mântului din Bucovina, următoarele numiri, pe ziua de 1 Aprilie 1922:

 

a). în calitate de învăţători superiori: Nicolai, Rădăşan la Cotul-Ostriţei, Isidor Zama la Mănăstirea Horecei, Eparmnonda Tocariu la Cuciurul Mare-Sneci, Ilie Olinic la Mamorniţa, Dimitrie Bordian la Mihalcea, Dimitrie Mihalaş la Frasin, Constantin Baciu la Braşca, Gheorghe Prelipcean la Clit, Isaia Brădăţan la Drăgoieşti, Vasile Botezat la Ilişeşti, Vasile Leşan la Poieni, Onofrei Andrievici la Milişăuţi, Dimitrie Prelipcean la Satul Mare, Vasile Chira la Voitinel, Teodosie Moldovan la Vicovul de Jos – şcoala din centru, Ioan Ungurean la Climăuţi, Chaleon Buznean la Siret – şcoala de băieţi, Aurelian Cudla în Banila pe Sirete-Rivnia, Titus Popescul la Bobeşti, Iulian Drafta la Comareşti, Alexandru Iancovschi la Ropcea m./dr., Gheorghe Popescul la Ciudei, Xenofon Isopescul la Ipoteşti, Ioan Reuţ la St. Ilie, Ilarion Stremciuc la Liteni, Nicanor Bumbu la Ruşii-Mănăstioarei, Teodor Sologiuc la Tişăuţi, Ştefan Totoiescul la Zahareşti;

 

b). în calitate de învăţători definitivi şi învăţătoare definitive: Alexandra Pedoreac la Boian – şcoala din centru, Veronica Chelbea la Boian-Lehăceni, Ştefania Rădăşan la Cotul-Ostriţei, Agripina Prodan la Cuciurul Mare-St. Dimitrie, Ioan Damian la Cuciurul Mare-St. Maria, Maria Ilie la Cuciurul Mare-St. Maria, Florica Tocariu la Cuciurul Mare-Sneci, Silvia Pojoga la Mănăstirea Horecei, Aurelian Scalat la Mihalcea-Dubova, Ilie Axani la Jucica Veche, Climentie Stefanovici la Argel, Eugenia Holca la Bucşoaia, Constantin Bodnar la Valea-Putnei, Dimitrie Mitric Bruja la Câmpulung-Capusatului, Luisa Aurite la Câmpulung-Capusatului, Eleonora Bodnarescul la Stulpicani, Ioan Lucan la Vama, Grigorie Dragan şi Constantin Piticariu la Vatra-Dornei – şcoala de băieţi, Vichentie Blaga la Mănăstirea Homorului, Ioachim Orchian şi Ioan Marcu la Păltinoasa, Veronica Lazarovici la Părteşti-Deleni, Ştefan Dobrea şi Garofa Zaharean la Valea-Sacă, Olimpia Cuciurean la Frătăuţi Vechi, Vasile Halip şi Atanasie Boghean la Marginea, Eugenia Cazacu şi Eleonora Vlad la Rădăuţi – şcoala de fete, str. Dr. I. Flondor, Silvia Orendovici la Muşeniţa, Aspasia Ostafi la Oprişeni, Elisaveta Leuciuc la Şerbăuţi, Dionisie Jireada la Stăneşti de Jos p./S., Teofila Daşchievici la Tereblecea, Anastasia Scraba la Banila p/S.-Rivnia, Msria Smolinschi la Broşcăuţii Vechi – şcoala din centru, Adam Corduban la Broscăuţii Noi, Ecaterina Melniciuc la Broşcăuţii Noi, Dionisie Cuparencu la Carapciu pe Siret, Valerian Gafencu la Crasna, Domnica Macovei la Pătrăuţi-Fundoaia, Gheorghe Bolocan la Cupca, Olimpia Orendovici la Pătrăuţi de jos p./S., Vasilca Hoinic la Storojineţ – şcoala de fete, Iustin Cârdeiu la Storojineţ pe Bilca, Isidor Livescu la Banila p /S.Helgea-Coşciuia, Valeria Mihaescu la Comaneşti, Ilaria Facaş la Şcheia, Aglaia Bocaneţ la Stroieşti, Gavril Bujdeiu la Stăneşti de jos pe Ceremuş, Victoria Goian la Vilaucea. Claudia Nastasi, învăţătoare defini­tivă în Rădăuţi, se transferă în circum­scripţia oraşului Cernăuţi”[1].

 

Ţcoala primară din Cernăuţi

 

[1] Monitorul Bucovinei, Fascicula 8, Cernăuţi 21 aprilie 1922, p. 41


Pagina 3 din 1.15612345...102030...Ultima »