Dragusanul - Blog - Part 3

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Lehăcenii Teutului

 

1897: Bauernmädchen aus der Pruthgegend Ruthenin. Foto: Julius Dutkiewicz

 

LEHĂCENII TEUTULUI. O primă ieşire din indiviziune, prin delimitarea moşiilor răzeşeşti din Lehăceni, s-a făcut în 15 aprilie 1635, când strănepoţii lui Drăgşan cel Bătrân şi ai lui Maloş au împărţit între ei moşiile rămase de la aceşti doi strămoşi.

 

1647: „7155, martie 14, Iaşi: Vasile, Voievodul Moldovei, porunceşte starostiei de Cernăuţi să meargă, ca să aleagă partea de moşie din Lehăceni şi Godineşti a Petrii, feciorul lui Droni”[1].

 

1652: În 4 martie 1652, se împart moşiile răposatului Gavrilaş Mateiaş între copii lui, Ieremie, Ileana comisaoia şi Alexandra vorniceasa. „Partea jupânesei Iliana comisoaia a fost… a patra parte de Lehăceni”.

 

1662: Lehăcenii Teutului, Gogolina de astăzi, sunt menţionaţi pentru prima dată, în 18 ianuarie 1662, când Niculae Murguleţ primeşte o parte din satul Lehăceni de la fratele său, Ursul, în contul unei datorii băneşti mai vechi. În 18 ianuarie 1662, Niculae Murguleţ intră în stăpânirea părţii din  Lehăceni a fratelui său, Ursul, care o zălogise, dar o răscumpăraseră fraţii lui, Niculae şi Dumitraşco. Ursul avea să întoarcă banii lui Niculae, dar nu şi lui Dumitraşco, iar Divanul stabilise să păstreze Dumitraşco moşia lui Ursu, până ce Niculae Murguleţ îi va întoarce banii.

 

1670: În 1670, vistierul Neculce, tatăl cronicarului Ion Neculce, căsătorindu-se cu Catrina, fiica boierului Iordache Cantacuzino, primeşte ca zestre de nuntă 21 moşii, printre care şi câteva sate din nordul Moldovei, Boian, Cernăuca, Valeva, Chisălău, Pohorlăuţi, Prelipcea, Bocicăuţi, Grozinţi, Vasileuţi, dar şi a patra parte din satul Lehăcenii Teutului.

 

1678: O parte din satul Lehăceni i-a fost dăruită finului său, Sandul, fiul lui Ion vătavul, de Nacul Isăcescul, în 20 iunie 1678, în prezenţa „popii lui Gavril, duhovnicului mieu, şi denainte unchiului mieu, lui Berchiej, şi denainte lui Arsenii Volcinţcăi şi Dumitraşco Murguleţ, şi Gligoraş Săvăscul, şi Gligoraşco, nepotul lui Isac Mironescul ot Carabciu, şi Sandul sin David ot Zaluce, şi Pavăl sin Rugină, vornicul, şi Pătraşco Tăutul”.

 

1698: În 15 septembrie 1698, Sandul, fiul lui Ion vătaf, şi jupâneasa Irina vând partea de Lehăceni, primită de la naşii lor, rohmistrului Lupaşco Murguleţ, fiu al starostelui de Cernăuţi, Nicolae Murguleţ, plecat în Polonia, în 1678, odată cu Sobieski şi devenit, între timp, rohmistrul mercenarilor moldoveni din armata mareşalului Lubomirski. În 19 noiembrie 1705, Lupaşco Murguleţ primeşte încuviinţarea lui Mihai Racoviţă Vodă să aducă în seliştea sa din Lehăceni oameni străini, deci iobagi care vor fi scutiţi de dări timp de 6 luni. În 23 aprilie 1716, Lupaşco Murguleţ se logodeşte, în Polonia, cu fata lui Mihail Ganul (feciorul lui Vasile Mărzescu din Orhei), căruia îi promite moşiile sale din Moldova.

 

1720: În 26 iulie 1720, Constantin Tăutul, fiul lui Pătraşcu Bere, vinde a patra parte din Lehăceni, cea cumpărată de Pătraşcu Bere de la Grăpina, fata lui Lehacinschi, hatmanului Ioniţă.

 

1723: În 16 august 1723, armaşul Toader Dămian, Toader Murguleţ din Mihalcea şi Ştefan al lui Strătulat Volcinschi (ginerele lui Ioan Stroescul) vând partea lor din Lehăceni, moştenită de la armaşul Vasile Cracalia, lui Constantin Tăutul, cel care, în 5 mai 1754, stăpânea jumătate din Lehăceni, după cum o confirmă uricul lui Matei Ghica Vodă, cealaltă jumătate de sat aparţinând lui Vasile Neculce.

 

1756: Conform unui izvod de moşii, din 20 iulie 1756, Ilinca Dociul, fata lui Ursul Murguleţ stăpânea a patra parte de sat Lehăceni pe Prut.

 

1772: Recensământul lui Rumeanţev[2], din 1772-1773, înregistrează la Lehăceni, moşia lui Alecsandru NECULCE,  „38 – toată suma caselor”, însemnând 3 văduve, Gafiţa lui Ştefan, Aniţa MIRONIASĂ şi Aniţa IONIASĂ, 2 ase pustii, 1 jidov, Moşcul, şi 32 birnici, adică:  Ştefan SĂCANCIUK, Toader harabagiu, Roman sin ONOFREIU, Ion sin ONOFREIU, Onofreiu tocar, Pinteleiu VAIPAN, Ion DANCIUL, Dumitraşco SPIRIDON, Andrieş ciobotar, Ştefan GANBUN, Ioniţă DAICIUL, Vasile ciobotar, Simion sin CUCOŞ, Ion GALBĂN, Simion MANOLE, Simion SCALCIUK, Agape ŞULHALE, Ion ŞULHALE, Andrieş, Gavril ŞULHALE, Gavril DANCIUL, Gavril CIOCAN, Vasile CAPALBU, Pintelei SPEHEDOI, Iftimie MAMULIUK, Iftimie MAMULIUK, Vasile MAMOLE, Vasile NEGURĂ, Neculaiu SPIRIDON, Grigoraş CALANCIA, Neculaiu DUBRIS, Ion săcrier şi Sandul PLEŞCA.

 

1774: În 1774, Lehăcenii aveau 37 familii ţărăneşti, iar în 1775, 41 ţărani (52, în 1784). În 1778, s-au stabilit la Lehăceni emigranţii ardeleni din Şigău pe Someş Ionică URSU, Ionică ARDELEAN, CRĂCIUN şi Vasile CHIRA.

 

1792: În 23 aprilie 1792, Vasile Neculce arendează jumătatea lui de sat şi de moşie lui Ion Calmuţchi, care transmite arenda moşiei, în 18 ianuarie 1796, fraţilor Axenti şi Iacob Şimonovici.

 

1799: În 23 aprilie 1799, Vasile Neculce arendează moşia din Lehăceni Ilincăi Calmuţchi şi fiului ei, Mihalachi, iar aceştia transmit arenda lui Ilie Ilschi.

 

1800: În 12 februarie 1800, Constantin Neculce moşteneşte moşia din Lehăceni de la tatăl lui, Vasile Neculce, pe care o transmite, în 10 septembrie 1810, fratelui său, Ioan Neculce, care o arendează lui Dimitrie Vlahovici. Vlahovici renunţă la arendă, în 23 aprilie 1811, iar Neculce o transmite lui Toader von Pasakas şi lui Lazăr Mihalovici.

 

1845: În 17 mai 1845, Ioan Neculce vinde jumătatea de sat şi de moşie Lehăceni lui Ştefan Ştefanovici şi lui Karl Schedl.

 

1890: În 1890, primarul Lehăcenii Teutului, care se numeau, deja, Gogolina, era Georgie Răilean.

 

1907: Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner[3], în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la lehăceanul Nicolai a lui Pentelei BĂŢ (25 ani în 1914).

 

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Lehucenii Tăutului (Lehuczeny), comună rurală, districtul Cernăuţi, aşezată pe malul stâng al Pru­tului, la locul unde Prutul formează mici insule şi li­pită de comuna rurală Gogolina sau Stroeştii de Sus. Suprafaţa: 8,88 kmp; popu­laţia: 646 locuitori, în majori­tate ruteni, restul poloni. Este în apropiere de drumul principal Noua Suliţă – Cernăuţi şi Sadagora, precum şi de linia ferată Noua Suliţă –Cernăuţi. Ţine de şcoala şi de biserica din Gogolina sau Stroeştii de Sus. La 1776, era în posesia lui Ioan Tăutul şi de aci numirea sa, de Lehucenii Tăutului. În această localitate s-a gă­sit, cu ocazia unor săpături, măsele de mamut, care se păs­trează în muzeul din Viena. Populaţia se ocupă cu agri­cultura, cu creşterea vitelor şi cu pescuitul. Comuna posedă 374 hectare pământ arabil, 215 hectare imaşuri, 54 hectare pădure şi 42 ari heleştee. Se găsesc 52 cai, 170 vite mari, 269 oi, 195 porci şi 9 stupi de albine. Lehucenii Tăutului, moşie, cu administraţie particulară, districtul Cernăuţi. Suprafaţa: 2,14 kmp; popu­laţia: 43 locuitori poloni, români şi izraeliţi”[4].

 

1914-1918: Obolul de sânge pentru Bucovina a fost plătit de „Rezervistul Iacob Clem, Lehăcenii Teutului, Regimentul 22, rănit”[5]; „Rezervistul Alexa Tulec, Lehăcenii Teutului, Regimentul 22, rănit”[6]; „Alexandra a lui George Presecărean, ea ar fi murit în mai 1915, în Lehăcenii-Teutului, în timpul invaziei ruseşti, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se dispune, la cererea lui Petru Criţac, procedura pentru stabilirea morţii celei dispărute; Maria Kaszek, născută Wuzenko, din Lehăcenii-Teutului a fost deportat de ruşi, cu ocazia invaziei lor din 1916, la Astrahan. Acolo ar fi murit, la 10 mai 1915, după cum afirmă martorii Rosalia Kalowska şi V. Boiczuk. Fiind deci decesul probabil, se dispune, la cererea lui Nicolai Kaszek din Lehăcenii-Teutului, procedura pentru stabilirea morţii dispărutei; Caterina Lozowinski a fost deportată de ruşi şi internată la Raschinka (Astrahan). Acolo ar fi murit, în martie 1917, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se dispune, la cererea lui Iob Malatynski din Lehăcenii Teutului, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”[7]; „Alexandra lui George Presecărean ar fi murit în mai 1915, în Lehăcenii Teutului, în timpul invaziei ruseşti, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabil decesul, se dispune, la cererea lui Petru Criţac, procedura pentru stabilirea morţii celei dispărute; Maria Kaszek, născută Wuzenko, din Lehăcenii Teutului, a fost deportată de ruşi, cu ocazia invaziei lor, în 1916, la Astrahan. Acolo ar fi murit, la 10 mai 1916, după cum afirmă martorii Rosalia Kalowska şi V. Boiczuk. Fiind deci probabil decesul, se dispune, la cererea lui Nicolai Kaszek din Lehăcenii Teutului, procedura pentru stabilirea morţii celei dispărute; Caterina Lozowinski a fost deportată de ruşi şi internată în Raschinka, Astrahan. Acolo ar fi murit, în martie 1917, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabil decesul, se dispune, la lui Ion Malatynski din Lehăcenii Teutului, procedura pentru stabilirea morţii celei dispărute”[8]; „Domnica Festici, născută Railean, în Lehăcenii Teutului, la 8 octombrie 1849, ar fi murit, la finea lui noiembrie 1915, în Lehăcenii Teutului, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea lui Ioan Festici, procedura pentru declararea morţii celei dispărute”[9].

 

1919: Din Comisiunea agrară de ocol Boian  făcea parte, ca locţiitor, şi „Dimitrie Tureac, agricultor, Lehăcenii Tăutului”[10].

 

1922: „Având în vedere concursurile publicate, cererile prezentate şi propunerile făcute de revizorate, Consiliul şcolar al ţării a făcut, în şedinţa din 27 Martie 1922, sub preşedinţia domnului Director general delegat al învăţă­mântului din Bucovina, următoarele numiri, pe ziua de 1 Aprilie 1922 – b). în calitate de învăţători definitivi şi învăţătoare definitive: Veronica Chelbea la Boian-Lehăceni”[11].

 

1941: Învăţătorii „Tănase P. Ioan, seria 1936, media 7,35, numit în com. Lehăcenii Tăutului, jud. Cernăuţi; Câmpeanu Nicolae, seria 1937, media 7,22, numit în com. Lehăcenii Tăutului, jud. Cernăuţi”[12].

 

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[13], următorii învăţători şi învăţătoare: Tănase Ioan, comuna Lehăcenii Teutului, jud. Cernăuţi, media 7,66”.

 

 

[1] Academia Română, Biblioteca, Creşterea cloecţiilor, 1909, iulie-septembrie, Bucureşti 1910, p. 125

[2] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 397

[3] MATTHIAS FRIEDWAGNER, Rumanische Volkslieder aus der Bukowina, Konrad Triltsch Verlag Wurzburg, 1940

[4] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 128

[5] Viaţa Nouă, IV, nr. 157 – Supliment, din 8 iulie n. 1915

[6] Viaţa Nouă, IV, nr. 159 – Supliment, din 6 august n. 1915

[7] Monitorul Bucovinei, Fascicula 80, Cernăuţi în 7 Noemvrie nou 1919, pp. 3-12

[8] Monitorul Bucovinei, Fascicula 80, Cernăuţi în 7 Noemvrie nou 1919, pp. 3-12

[9] Monitorul Bucovinei, Fascicula 19, Cernăuţi, 1 iulie nou 1921, pp. 244-254

[10] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[11] Monitorul Bucovinei, Fascicula 8, Cernăuţi 21 aprilie 1922, p. 41

[12] Monitorul Oficial, Nr, 249, 20 octombrie 1941, pp. 6452 şi următoarele

[13] Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552


Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Laşchiuca

 

Port în regiunea Nistrului – desen de Julius Zalaty Zuber (1867-1918)

 

 

LAŞCHIUCA. Satul de pe Soviţa, din megieşia Coţmanilor, numit, odinioară Sadova, Sadcău sau Sadcov, a făcut parte din Coţmanul Mare, împărtăşindu-i istoria. Numele Laşchiuca figurează, pentru prima dată, în rapoartele din 1782 ale Comisiei cezaro-crăieşti de delimitare a proprietăţilor în Bucovina, unde este menţionată „Lastiuca, care mai înainte şi în scrisori se numeşte Sadova”.

 

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Laschiuca „75 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, Grigorii, 1 dascăl, Vasile, 4 văduve, Hrihorca, Focica, Pirocica şi Panceşca, 3 jidovi, Marko, Leiba şi Iurik, 7 case pustii şi 59 birnici, şi anume: Georgii vornic, Ştefan MAMAIUŢSCHI, Constandin brat ego, Ştefan COŢERAN, Hrihor SIDOR, Fedor RUDNISKI, Mihail CHIŞCAN, Vasile ZĂLENCO, Hlihor TOSIK, Ignat REZIN, Andrei ZELENCO, Vasile ZELENCO, Ivan CHIŢUL, Petro HRIŢUSIAN, Alecsa HUZNEŢ, Tănasă CĂPĂŢINĂ, Iacob pânzar, Vasile SĂGHIR, Iacob zet CĂPĂŢÂNĂ, Dănilă POIKO, Dumitru MALAICO, Ivan HRIŢUSA, Alecsa ANIK, Gavril zet NEMIŞ, Neculai NEMIŞ, Macovei TEMCIUK, Hrihor OLEINIK, Petro MALAICO, Timofei CUPECIKO, Fedor HUŢSCHII, Ivan LINOVICI, Hrihor ZAPALENUC, Hrihor morar, Ivan GRECIUC, Ivan morar, Timofei SAUCIUK, Vasile SAUCIUK, Dănilă VERCIUK, Mihail zet DĂNILĂ, Ivan VOIŢIŞCO, Ivan SODORIK, Ostah ŞINKO, Georgi RUSÂSCHII, Ivan ŞTEFĂNUC, Ivan GHEBACI, Dănilă zet FOCĂI, Hrihor TRACIU, Petro MĂLAICO, Hrihor TFERDOHLEB, Macsim VEDNICI, Vasile TULAC, Fedor PENUC, Andrei MRUSIC, Dumitru TFERDOHLEB, Fodor ANDRIEŞCIUK, Fodor LAZORENKO, Petrea SIRAHANIC, Iacob ZĂLENCO şi Vasile crâşmar.

 

În 1774, Laşchiuca avea 63 familii, iar în 1784, 97.

 

1781: În Laşchiuca şi Coţman se stabilesc 241 de familii de emigranţi galiţieni, iar Enzenberg, guvernatorul militar al Bucovinei, opina, într-un raport menit „să spargă rezistenţa Consiliului de război al Curţii”, că, în perspectiva viitoarelor colonizări, „germanii ar fi de preferat, deoarece naţiunea germană diferă de altele, în principal prin faptul că fermierul este foarte priceput şi poate servi drept exemplu pentru ceilalţi rezidenţi”[2].

 

1832: Biserica Sfântului Nicolai din Laşchiuca a fost construită în 1832, fiind dotată cu un iconostas nou în 1838, înlocuit, în 1862, de Vasile PRODAN. În 1843, altarul, la care se închinau 1.064 ortodocşi, era slujit de parohul Vasile PRODAN. În 1876, când numărul enoriaşilor ajunsese la 1.281, altarul era slujit de acelaşi paroh. În 1907, paroh era Eleutherie DAŞCHIEVICI, născut în 1849, preot din 1877, paroh din 1894, iar cantor, din 1900, Iacov DRON, născut în 1845.

 

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea raionului Coţman – Coţman (judecătorie de district), Berhomet pe Prut, Bordei sau Burdigeu, Davideşti, Dubăuţi, Havrileşti, Iujeniţa, Ivancăuţi, Clivodin, Laszkowka, Lujeni, Malatineţ, Mămăieştii Vechi, Mămăieştii Noi cu Cutul Strileţchi, Nepolocăuţi, Orăşeni, Oşehlib, Piedecăuţi cu Ţopeni, Revacăuţi, Revna, Şipeniţ, Şişcăuţi, Stăuceni, Suhoverca, Valeva, Viteleuca”[3].

 

1876: În Laşchiuca Nouă funcţiona o şcoală cu 3 clase din 1876[4].

 

În 1890. Laşchiuca avea 1.885 locuitori. Primar era Simion Şlemco, învăţător – Vladimir Grigorovici, paroh – Eleuterie Daşchevici, iar cantor bisericesc – Iacov Dron.

 

1904: Laşchiuca sau Laşcuvca  Nouă şi Veche, comune rurale, cea Nouă e parohie, iar cea veche atenenţă la parohia Vitiliuca, moşie boierească în căpitanatul şi judeţul Coţmanului, în Bucovina, are 1.748 locuitori (1.532 ort. or., 87 rom. cat., 129 moz.), o şcoală primară – Dr. I. G. Sbiera”[5].

 

1907: „În comuna Laşchiuca, districtul Coţman, se va activa, cu ziua de 1 Aprilie, un oficiu poştal. Dirigentă a acestui oficiu a fost numită doamna Anna Ivasiuc, soţia învăţătorului superior de acolo”[6].

 

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Laşchiuca (Laszkówka), comună rurală, districtul Coţman, aşezată în 2 mase compacte pe pârâul Sovica, la Sud de târgul Coţman. Suprafaţa:1.362 kmp; popu­laţia: 1.718 locuitori ruteni, gr. or., precum şi puţini izraeliţi şi poloni. Se compune din 2 sate: 1). Laşchiuca Veche (ruteneşte Stara-Laszkówka) aşezat pe stânga pârâului Sovica, la confluenţa lui şi unit cu Vililiuca; 2). Laşchiuca Nouă (ruteneşte Nowa- Laszkówka), pe dreapta pârâu­lui Sovica. Este situată lângă drumul principal Zaleszczyki-Cernăuţi, precum şi lângă linia ferată Lujeni-Coţman. Are o şcoală populară, cu 2 clase, şi o biserică parohială, cu hramul „Sfântul Nicolae”. Această comună este menţionată, pentru prima oară, într-un zapis, confirmat de Şte­fan cel Mare, la 1503. La 1766-1767 s-au aşezat aci nume­roşi emigraţi din Galiţia. La 1776, era în posesia episcopiei din Rădăuţi. Aci se face un vestit bâlci de cai, în fiecare an. Populaţia se ocupă cu agri­cultura. Comuna posedă 1.170 hectare pământ arabil, 131 hectare fânaţuri, 170 hectare grădini, 127 hectare imaşuri, 33 ari păduri şi 3 hectare 50 ari heleştee. Se găsesc 140 cai, 395 vite cornute, 253 oi, 270 porci şi 70 stupi de albine. Laşchiuca (Laszkówka), moşie, cu administraţie particulară, districtul Coţman. Suprafaţa: 0,98 kmp; popu­laţia: 30 locuitori, în majoritate ruteni gr. or., restul izraeliţi. Cuprinde, pe lângă moşia Laşchiuca propriu-zisă, şi târla Scabora”[7].

 

1920: Deciziunea de expropriere Nr. 386/31. Deciziunea Senatului Comisiei agrare Cen­trale, cu care s-a decis exproprierea parcelelor Nr. 702, 703, şi 704 din corpul dominical fasc. Nr. 370, Laşchiuca, din registrele fonciare pentru moşiile bucovinene, în suprafaţa de 28 ha 15 a 98 mp, proprietatea Fondului bisericesc ort. or., în folosul „Fondului de pământ bucovinean”, a devenit definitivă”[8].

 

1927: „Lista familiilor cu nume româneşti şi numărul lor în prezent: Andriaş(ec) 9, Andronic 1, Bodnar(iuc) 8, Boncu 11, Cârste 4, Căpăţână 6, Chişcan 5, Cozmin 2, Cozmă 5, Coşman 1, Costură 6, Cuiu(ec) 1, Facas 3, Foc 3, Gheorghică 12, Grecul 5, Dragan(iuc) 3, Jucican 3, Macoveiu 73, Muntean 9”[9].

 

 

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 407

[2] Kaindl, Raimund Friedrich, Das Ansiedlungswesen in der Bucovina, Innsbruck 1902, p. 408

[3] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[4] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 25, 1876 p. 82, 1907 p. 106

[5] Diaconovich, Dr. C., Enciclopedia Română, Tomul III, Sibiu 1904, p. 59

[6] Apărarea Naţională, Nr. 23, Anul II, joi 28 martir stil nou 1907, p. 5

[7] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, pp. 127, 128

[8] Monitorul Bucovinei, Fascicula 16, Cernăuţi, 21 iulie nou 1921, pp. 68, 69

[9] Ţopa, Preotul Dimitrie, Românismul în regiunea dintre Prut şi Nistru din fosta Bucovină, Cernăuţi 1927, Bucureşti 1928, p. 101


Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Jucica

 

 

 

JUCICA. În 8 aprilie 1627, Miron Barnovschi întărea lui Gavrilaş, pârcălab de Hotin, şi lui Dimitrie Cracalia nişte fânaţe lângă satul Jucica, fânaţe care aparţineau unui „sat mic, Denisiuca”.

 

1652: În 4 martie 1652, se împart moşiile răposatului Gavrilaş Mateiaş între copii lui, Ieremie, Ileana comisoaia şi Alexandra vorniceasa. „Partea lui Ieremie a fost… satul Jucica”.

 

1741: Aflată în apropierea Cernăuţilor, selişte pustie până în 2 aprilie 1741, când Grigore Ghica Vodă, respectând dorinţa răposatului Gheorghe Ursachi jitnicer, dăruia mănăstirii Barnovschi satul Jucica, „cu toate săliştile de pe lângă ea, anume Deniseuca, Lenţieşti, Cozuşna şi Berhomete”, Jucica avea, în 1774, 43 de familii ţărăneşti, semn al unei colonizări masive, inclusiv a „săliştilor de pe lângă ea”.

 

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la „Juşka”, moşia mănăstirii Barnovschi, „70 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, Ion, 1 dascăl, Vasile, 5 vânători, Istrate CLIM, Vasile IVANCIUK, Toader CLIM, Toader MEDBIG şi Pintelei rus, 3 barani, Anton CĂZACU, Ion IFTINUC şi Ion VERIHA, 6 scutelnici ai vameşului KOSINSKI, Ion DOBINCIUK, Vasile DOBINCIUK, Andrei DOBINCIUK, Andrei, Mihalachi CĂZACU şi Vasile CĂZACU, 1 jidov, David, 13 văduve, Anna morăriţa, Maria, Gafia, Fodora, Anna, Gafiţa, Paraschiva, Catrina, Maria HRIHORIASĂ, Tudosca, Chiţa, Maria lui IVAN şi Maria baba, 11 case pustii şi 29 birnici, adică: Ion CHIN vornic, Ştefan CHIFICIAK, CARPU, Ştefan CLIMCIUK, Ion CANTERINCIUK, Toader CADERINCIUK, Grigoraş CATERINCIUK, Vasile CATERINCIUK, Alecsa sin IONIŢĂ, Toader, Georgiţă, Nechifor, Toader HUZUM, Iacob ciobotar, Vasile KIFIICIUK, Mihai, Toader TOPORĂUCIAN, Vasile OPINCĂ, Acsenti CLIM, Gligore rusul, Ştefan CLIM, Condre MEDVIG, Ştefan MEDVIG, Ştefan IFTINCUL, Nechifor IDTINCUL, Ion BĂBIAC, Ion ŢURNĂ, Gavril ŢURNĂ şi Ivan rus.

 

În 1775, Jucica avea 1 popă şi 88 ţărani, iar în 1784, 320 familii ţărăneşti. Cele două sate, Jucica Veche şi Jucica Nouă, se vor individualiza abia în secolul următor.

 

1783: Jucica şi Câmpulungul Moldovenesc, ca localităţi şi ţinuturi, reprezentau singurele domenii ale statului (moşii camerale), dar şi după preluarea averilor ecleziastice şi mănăstireşti, preluare finalizată în 25 aprilie 1785, colonizarea era dificil de făcut. „Așezările de la acea vreme, pe moșiile camerale Jucica și Câmpulung sunt nesemnificative. Abia în perioadele următoare, adică după fondul religios a devenit un tot cu bunurile camerale, s-a ivit posibilitatea așezărilor mai extinse”[2]. Conform raportului locotenentului Deckert, din 24 octombrie 1783, primii emigranţi germani au venit din Banat, apoi şi din diverse provincii germane. Primii doi colonişti nemţi din Jucica au fost Jakob Fink şi Peter Schwarz, care au primit avansurile pentru achiziţionarea de animale, de unelte agricole, căruţe şi altele, fiecare cânte 28 florini şi 16 cruceri[3].  „Cei doi colonişti din Jucica au beneficiat de trei ani de scutire de impozit, din 1783, până în 1786, şi au intrat în clasa impozabilă, în 1887”[4].

 

1784: „Pentru a limita consumul de vin, în special vinul străin Brant (ucrainean), s-au eliberat autorizații pentru construirea de fabrici de bere, fără a plăti o taxă. Acest lucru a creat fabricile existente, cu excepția celor care erau în curs de construcție, la Suczka (Jucica – n. n.), lângă, Cernăuți, și, deși nu intrau în categoria fabricilor de bere bine construite și dotate, ele au livrat o bere destul de bună, care a fost intens băută în țară”[5].

 

1786: Biserica Naşterea Maicii Domnului din Jucica Nouă fusese construită, în 1786, din fonduri obşteşti, sub coordonarea protopresviterului Dimitrie MEDVIG.

 

În 1843, biserica din Jucica Nouă, cu 1.570 enoriaşi, îl avea paroh pe Vasilie GRIBOVSCHI. La Jucica Veche, unde exista o bisericuţă de lemn, cu hramul Sfântului Nicolai, şi 978 enoriaşi, postul de paroh era vacant. În 1876, biserica din Jucica Nouă, cu 2.249 enoriaşi, era slujită de parohul Ioan HNIDEI, iar cea din Jucica Veche, cu 1.305 enoriaşi, de parohul Ioan MEDVIG. Între anii 1882-1884, din iniţiativa preotului Ioan MEDVIG, se va construi o biserică nouă, printre ctitori numărându-se George a lui Ilie CAULA, Ilie a lui Theodor CLEM, Dimitrie şi George CLEM, Theodor GRIGORICIUC, Teodor OSACIUC, George şi Theodor LEMENI. Bisericuţa Sfântului Dimitrie din cătunul Moşii avea să fie construită abia în 1898. În 1907, paroh la Jucica Nouă era Ioan HNIDEI, născut în 1819, preot din 1845, paroh din 1848, preot cooperator fiind Lazar GERMAN, născut în 1872, preot din 1898, iar cantor, din 1900, Ştefan HLEUCA, născut în 1861. La Jucica Veche oficia parohul din Sadagura, cantor la Jucica Veche fiind, din 1900, Onufrei LEMENI, născut în 1866.

 

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Cernăuţi – Sadagura (târg, cu tribunalul raional): Bila sau Bilka, Boian, Buda, Cernauca, Dobronăuţi, Gogolina sau Stroieştii de Sus, Cotul Ostriţa, Lehucenii Teutului, Lenţeşti Camerale, Lenţeşti Privat, Mahala Biała, Novoseliţa sau Stroieştii de Jos, Rarancea, Slobozia Rarancei, Rohozna, Şerăuţii de Sus, Şerăuţii de Jos sau Slobudka, Şubraneţ, Toporăuţ, Vaslăuţ, Zadobriuwka, Jucica Veche, Jucica Nouă[6].

 

1874: O şcoală cu 4 clase funcţiona, la Jucica Nouă, din 1874, iar la Jucica Veche, o şcoală cu 6 clase, inaugurată în 1871[7].

 

În 1890, Jucica Veche avea 3.204 locuitori, primar fiind Panteleimon Cioban. Învăţător era Ştefan Ianovici, paroh – Ioan Medvighi, iar cantor bisericesc – Onufrei Lemeni. Jucica Nouă avea 2.550 locuitori. Victor Erhan era primar, Nicolai Ivanicki – învăţător, Ioan Hnidei – paroh, iar Ştefan Hleuca – cantor bisericesc. „Peste 100 de familii de colonişti germani trăiesc în Jucica,  atât în târg, cât şi în zona de proprietate”[8].

 

 

1906: Nenorociri. Ţăranul Ioan Seniuc, un moşneag din Jucica, mergând, ieri, spre casă, a fost, în strada gării, ucis de trăsura unui lăptar, anume M. Rosenrauch. Calul de la trăsura acestuia, speriindu-se de un vagon electric, a rupt-o la fugă şi, în fuga sa, l-a pălit pe Seniuc, cu oiştea în cap, atât de vehement, încât acesta a rămas la moment mort. Lucrătorului Teodor Clem, care descărca, ieri, în strada lui Franţ, o maşină, i-a picat un obiect, de o greutate de peste 100 kg, pe picior, strivindu-i osul cu desăvârşire. Nenorocitul a fost transportat la spital”[9].

 

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Jucica (Zuczka), vechi sat, districtul Cernăuţi, din care s-au format, cu timpul, comunele rurale de azi: Jucica-Veche şi Jucica-Nouă. Este menţionat, pentru prima oară, într-un hrisov din 8 Apri­lie 1627, al domnului Moldo­vei Miron Barnovschi Movilă. La 1725, era în posesia boierului Gheorghe Ursache, de la care, după moarte, trecu ca moştenire la domnitorul Grigore Ghica. Acesta, prin documen­tul din 2 Aprilie 1741, îl dă­rui mănăstirii Barnovschi. Prin aşezarea de colonişti aci, în diferite rânduri, şi mai ales în 1782, satul s-a mărit foarte mult şi s-a despărţit în 2 comune, cu administraţie particulară: Jucica Veche, unde a fost vatra ve­chiului sat, şi Jucica Nouă, for­mată mai mult din colonişti. Jucica (Zuczka), moşie, cu administraţie particulară, districtul Cernăuţi. Suprafaţa: 24,75 kmp; popu­laţia: 615 locuitori ruteni, gr. or., şi puţini gr. cat., români, izraeliţi, germani şi poloni. Cuprinde, pe lângă moşia Jucica propriu-zisă, şi târlele: Denesiwka, Metnica, Moschiv şi Stanehora. Jucica Nouă (Neu-Zuczka), comună rurală, districtul Cernăuţi, aşezată la confluenţa pâraielor Moşcov şi Şerăuţi, la Nord de Jucica Veche, şi lipită de partea de Est a târgului Sadagora. Suprafaţa: 11,55 kmp; popu­laţia: 2.239 locuitori, în majo­ritate ruteni, restul izraeliţi şi poloni; rutenii sunt, în mare parte, gr. or., şi numai puţini rom. cat. şi gr. cat. Este situată lângă drumul principal Noua Suliţă – Sadagora şi lângă cel de la Sadagora, la Dobronăuţi. Are o şcoală populară, cu 2 clase, şi o biserică parohială, cu hramul „Naşterea Maicii Domnului”. În timpul ocupării Bucovinei, erau numai câteva case pe te­ritoriul acestei comune şi ţineau de comuna de atunci, Jucica, sat vechi. Prin aşezarea a numeroşi colonişti în acest loc, s-a dezvoltat o comună nouă, care s-a dezlipit, sub numele de azi. În această localitate se află o măreaţă clădire pentru ca­valerie, construită cu cheltu­iala fondului religionar gr. or., care are aci întinse pro­prietăţi. Populaţia se ocupă cu agri­cultura, cu creşterea vitelor şi cu tăierea de lemne în pădu­rea fondului religionar. Comuna posedă 458 hectare pământ arabil, 135 hectare fânaţuri, 29 hectare grădini, 96 hectare imaşuri, 722 hectare pădure. Se găsesc 63 cai, 288 vaci, 138 oi, 248 porci şi 14 stupi de albine. Jucica Veche (Alt-Zuczka), comună rurală, districtul Cernăuţi, aşe­zată pe malul stâng al Pru­tului, la confluenţa lui cu pârâul Moşcov, care se uneşte, la rându-i, cu Zudobriuca (Cuciur) şi cu Şubraneţ, între Jucica Nouă şi Sadagora, de o parte, şi între Buda şi Mahala de alta. Suprafaţa: 22,08 kmp; popu­laţia: 2.904 locuitori ruteni, de religie gr. or. Este situată lângă drumul principal Noua Suliţă – Cernăuţi; staţie de drum de fier a liniei Noua-Suliţă – Jucica, care se bi­furcă aci, o ramură apucând spre Lujeni şi alta la Cer­năuţi. Are o şcoală populară, cu o clasă, şi o biserică parohială, cu hramul „Sfântul Nicolae”. Forma, până în timpurile din urmă, împreună cu Jucica Nouă, o singură comună, sub numele de Jucica. Populaţia se ocupă cu agri­cultura şi cu creşterea vitelor. Comuna posedă 1.045 hectare pământ arabil, 262 hectare fânaţuri, 50 hectare grădini, 274 hectare imaşuri, 920 hectare pădure şi 12 hectare bălţi şi heleştee. Se găsesc 103 cai, 887 vite mari, 288 oi, 339 porci şi 29 stupi de albine”[10].

 

 

1914: „Comandantul micului detaşament de ruşi din apropierea Cernăuţului, voind să se încredinţeze de adevă­rul celor relatate de rănitul evadat, a trimis în oraş, miercuri, în 3 septembrie, pe la orele 7, dimineaţa, o pa­trulă de recunoaştere, care a intrat pe Strada Rusească, trăgând focuri în aer, cu scopul de a-i atrage pe austrieci, pe care îi bănuiau ascunşi. Nearătându-se nimeni, s-au întors îndărăt peste Prut, în staţia Jucica. / Un cazac s-a rătăcit, însă, prin oraş, a intrat într-o cârciumă şi s-a îmbătat de-a binelea, încât, suindu-se pe cal, a fost luat la bătaie de mulţimea care-l înconjura. I s-au furat calul, armele şi cartuşele, iar după aceea, stâlcit cum era, a fost lăsat într-un şanţ, de unde l-au dus, pe urmă, într-un spital. / Dincolo, peste Prut, se aflau numai 100 de soldaţi ruşi, sub comanda sublocotenentului (porucicului) Evghenie Mihailovici Pigarevschi, un tânăr de 25 ani, de loc din Petrograd. Acesta, fiind un om hotărât, a luat ca ostateci pe doi locuitori din Jucica, un tată şi fiul său, şi a tri­mis, la orele 12 şi jumătate, prin cel din ur­mă, o scrisoare către primarul ora­şului, pe care scrisoare am copiat-o din arhiva primăriei din Cernăuţi. Epistola e scrisă ruseşte, dar şi în copie nemţească. / „Oraşul Cernăuţi. Trimit la d-sa, domnule primar, ca să aflu dacă eşti dispus să predai oraşul şi să garantezi intrarea oştirii ruseşti fă­ră luptă. În caz că ai înţeles, te rog să vii la fabrica de zahăr din Jucica Veche, ca să discutăm în pri­vinţa locuitorilor de acolo. / Porucic (sublocot) Pigarevschi”. / Traducerea în nemţeşte, după originalul rusesc, a fost făcută de un soldat evreu din armata rusă, dar e făcută într-o nemţească înspăimântătoare. / În caz că cel mai tânăr dintre ostateci n-avea să se întoarcă cu răspunsul până la ora 2, după-amiază, tatăl său, care fusese reţinut, avea să fie împuşcat. / Primarul oraşului s-a dus, cu toţi consilierii comunali, pe la orele 2, la fabrica de zahăr din Jucica, unde tânărul sublocotenent Pigarevschi a fixat condiţiunile pentru  predarea oraşului. Ele au fost scrise în ru­seşte şi în nemţeşte. Le dau, aici, du­pă originalul nemţesc, pe care l-am luat din arhiva primăriei: / „Fac cunoscut că azi, în 2 septembrie, armata rusească a luat oraşul Cernăuţi. De azi, înainte, oraşul se află în mâinile noastre. Îi înştiinţez pe locuitori că, în caz că se va auzi o singură împuşcătură, oraşul va fi imediat nimicit. Ordon locuitorilor ca nimenea să nu se arate pe la fereşti sau pe balcoane, ca feres­trele să fie, în decursul nopţii, lumi­nate, iar hotelurile să fie goale şi închise. Pentru aceea, mă obligă că nu voi primejdui oraşul Cernăuţi. În caz că se va opune o rezis­tenţă, atunci oamenii care se află la noi vor fi împuşcaţi şi oraşul ni­micit. / Comandantul oraşului Cernăuţi. / Porucic Pigarevschi”. // Primarul a predat, apoi, cheile de aur ale oraşului, care au fost trimise la Movilău, în Rusia, şi depuse în muzeul Regimentului „Ţarul Alexan­dru I”. Nimeni din Cernăuţi n-a ştiut, până după ocuparea oraşului, că Cernăuţul a fost ocupat numai de 100 de oameni. Întorcându-se primarul în oraş, a tipărit imediat afişe cu condiţiunile impuse de ruşi pentru predarea oraşului. Puţin după aceasta, a ple­cat cu birja din oraş, spre Jucica şi girantul consulatului român din Cernăuţi, d. G. D. Gallin, împreună cu fiul său mai  mare, şi el funcţionar la consulat. Pe capră duceau un steag alb şi drapelul României. Întâlnindu-se cu comandan­tul Pigarevschi, i-a spus că în Cer­năuţi se află un consulat al României, care-i neutră în acest răz­boi, şi pentru care cere scut, ca şi pentru supuşii români, aflători în acest oraş. Ofiţerul rus s-a purtat foarte amabil cu reprezentantul consulatului român, promiţându-i că va scuti consulatul şi pe supuşii români; totodată, i-a dat o gardă de onoare, ca să-l petreacă până acasă; d. Gallin însă a refuzat să primea­scă garda, deoarece nu voia ca toc­mai reprezentantul României să fie acela care a adus, mai întâi, soldaţi ruşi în oraş. Garda l-a însoţit numai până la Prut”[11]. „În 10 noiembrie 1914, spre seară, Galin, girantul român al consulatului din Cernăuţi sosea, cu maşina, la Dorohoi, pentru a transmite o depeşă telegrafică ministerului de externe din Bucureşti. În Storojineţ şi în împrejurimile Cernăuţilor, pe la Jucica, se dădeau lupte între patrule austriece şi ruseşti, grosul armatelor confruntându-se în Galiţia, lângă Przemysl[12]. În timpul zilei de 10 noiembrie, ţărani bucovineni, fără paşapoarte, au trecut graniţa românească, unde li s-au „dresat acte de dare în judecată pentru contravenţie la legea paşapoartelor”, apoi au fost „duşi, în convoi nesfârşit, la Dorohoi, unde sunt judecaţi de tribunal. Toţi descriu mizeria şi jalea care domnesc în nenorocita populaţie a Bucovinei, redusă, aproape în totalitate, la sapă de lemn”[13]. „În jurul Cernăuţilor, luptele continuau, după ce ruşii, regrupaţi lângă Zalucze, au încercat să răzbată spre Noua Suliţă, dar, întâlnind trupe austro-ungare, au luat poziţii pe malul drept al Prutului, de unde au început să bombardeze capitala Bucovinei. Un atac al cazacilor dinspre Zucika (Jucica) a fost respins. Veştile despre sacrificii supreme pe câmpul de bătaie încep cu moartea unui ardelean, profesorul Alexandru Bogdan, care s-a prăbuşit la Zunina, în Galiţia, pe 2 noiembrie 1914, lovit de o grenadă, pe când îşi îndemna ostaşii la atac. Până în 27 noiembrie, desele năvăliri ruseşti, dinspre Văşcăuţi pe Ceremuş, înspre Lencăuţi, Jucica şi Ţureni, prevesteau o nouă retragere austriacă, Tribunalul Ţării din Cernăuţi, condus de vicepreşedintele Dr. Vasile Iacubovici, fiind mutat, preventiv, la Suceava, unde şi-a reluat activitatea în 27 noiembrie, în vreme ce închisoarea Sucevei nu mai izbutea „să cuprindă poporul, adus cu sutele din părţile care fuseseră invadate de trupele ruseşti. Sunt, mare parte, ruteni, dar şi români, bărbaţi, femei şi copii din părţile Siretului, Storojineţului şi Cernăuţului, învinuiţi de a fi participat la jafurile întinse, făptuite de miliţia rusească”[14]. Jafurile însemnau, de fapt, iniţiative locale, care se vor perpetua pe toată perioada războiului, de cele mai multe ori fără nici o complicitate a miliţiei ruseşti. Sătenii ruteni, români şi lipoveni luau de prin conacele boiereşti tot ce se putea lua, de multe ori conduşi la pradă de primari, apoi puneau foc, fiind convinşi că barbaria va fi pusă pe seama ruşilor”[15].

 

1914-1918: George Ucraineţ a lui Ştefan, din Jucica Nouă, născut în anul 1879, a fost, în anul 1915, deopotrivă cu alţi locuitori din Jucica, deportat în Rusia şi a fost internat în Charcov / la cererea Alexandrei Ucraineţ a lui George / Tribunalul Cernăuţi, Secţia VIII, la 9 mai 1919”[16]; „Teodor Reus a lui Ilie, din Jucica Veche, a fost înrolat, în 1915, la oaste şi a plecat la Dorna-Völgay. Acolo ar fi murit, în acelaşi an, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se dispune, la cererea soţiei sale, Elisabeta Reus, născută Osadczuk, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”[17]; „Grigori Neriuka a lui George, născut în 1881, în Jucica Veche, a fost înrolat în Regimentul 80 Infanterie, în anul 1914 şi a plecat la luptă. Aici să fi picat el pe la finele anului 1915 sau începutul lui 1916, în lupta a 5-a sau a 6-a de la Isonzo. De atunci lipseşte orice ştire despre dânsul. Fiind deci probabil decesul, se dispune, la cererea soţiei sale, Varvara Neriuka, născută Kaplij, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”[18]; „Teodor Reus a lui Ilie, din Jucica Veche, a fost înrolat, în 1915, la oaste şi a plecat la Dorna-Völgay. Acolo ar fi murit, în acelaşi an, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabil decesul, se dispune, la cererea soţiei sale, Elisabeta Reus, născută Osadczuk, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”[19].

 

1920: Deciziune de expropriere No. 334/20. Deciziunea comisiunii agrare de ocol Sadagura, cu care s-a decis exproprierea corpului dominical fasc. No. 319, Jucica Veche, din re­gistrele fonciare pentru moşiile bucovinene, în suprafaţă de 125 ha 58 a 71 mp, proprietatea Fondului bisericesc ort. or., în folosul „Fondului de pământ bucovinean”, a devenit definitivă. Deciziune de expropriere No. 569/20. Deciziunea comisiunii agrare de ocol Sadagura, cu care s-a decis exproprierea corpului dominical fasc. No. 320, Jucica Nouă şi Rohozna, din registrele fonciare pentru moşiile bucovinene, în suprafaţă de 25 ha 10 a 07 mp, proprietatea Fondului bisericesc ort. or., în folosul „Fondului de pământ bucovinean”, a devenit definitivă”[20].

 

1922: „Având în vedere concursurile publicate, cererile prezentate şi propunerile făcute de revizorate, Consiliul şcolar al ţării a făcut, în şedinţa din 27 Martie 1922, sub preşedinţia domnului Director general delegat al învăţă­mântului din Bucovina, următoarele numiri, pe ziua de 1 Aprilie 1922 – b). în calitate de învăţători definitivi şi învăţătoare definitive: Ilie Axani la Jucica Veche”[21].

 

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[22], următorii învăţători şi învăţătoare: Fochi Eusebie, comuna Jucica Veche, jud. Cernăuţi, media 9,37”.

 

 

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 405

[2] Kaindl, Raimund Friedrich, Das Ansiedlungswesen in der Bucovina, Innsbruck 1902, p. 17

[3] Ibidem, p. 399

[4] Ibidem, p. 400

[5] Polek, Dr. Johann, Joseph’s Reisen nach Galizien und der Bukowina, Czernowitz 1895, pp. 41-45.

[6] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[7] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 17, 1876 p. 29, 1907 p. 53

[8] Kaindl, Raimund Friedrich, Das Ansiedlungswesen in der Bucovina, Innsbruck 1902, p. 400

[9] Apărarea Naţională, Nr. 13, Anul I, Cernăuţi, duminică 18 noiembrie stil nou 1906, p. 4

[10] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, pp. 123, 124

[11] Ion Grămadă, Ocuparea oraşului Cernăuţi de către ruşi, în Adevărul, din 2 noiembrie 1914

[12] Adevărul din 31 octombrie 1914

[13] Adevărul din 30 octombrie 1914

[14] Viaţa Nouă, III, nr. 148, 15 nov. n. 1914, p. 4

[15] Românul, IV, nr. 259, 25 noiembrie v. / 8 decembrie n. 1914, p. 3

[16] Monitorul Bucovinei, Fascicula 53, Cernăuţi în 9 August nou 1919, pp. 3-5

[17] Monitorul Bucovinei, Fascicula 80, Cernăuţi în 7 Noemvrie nou 1919, pp. 3-12

[18] Monitorul Bucovinei, Fascicula 87, Cernăuţi în 11 Decemvrie nou 1919, pp. 6-8

[19] Monitorul Bucovinei, Fascicula 80, Cernăuţi în 7 Noemvrie nou 1919, pp. 3-12

[20] Monitorul Bucovinei, Fascicula 16, Cernăuţi, 21 iulie nou 1921, pp. 68, 69

[21] Monitorul Bucovinei, Fascicula 8, Cernăuţi 21 aprilie 1922, p. 41

[22] Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552


Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Jadova

 

 

 

JADOVA. În 20 aprilie 1481, Ştefan cel Mare întărea Zberii satul „Jodeştii”, cum se numea pe atunci Jadova, un alt nume fiind acela de Jadăuţi, pe care Zbiera îl cumpărase de la nepoţii lui Dragoş Viteazul, feciorii lui Stanislav Rotinpan, Sima, Şteful şi Maseico.

 

1490: În 15 martie 1490, dintre bisericile întărite de Ştefan cel Mare Episcopiei de Rădăuţi, se afla şi „a 2-a biserică, la Jadăuţi, cu popă”.

 

1596: În 9 aprilie 1596, obştea răzeşească a Jadovei este menţionată într-o învoială cu diacul Vasile din Călineşti pe Ceremuş, căruia îi permit să ia apă din pârâul Brusniţii, de Drăgan Jadovanul, „vătaf of Jadova”, Ion Drăcşan şi de Luca şi Grigore Ticşe din Jadova.

 

1687: Din aceeaşi obşte răzeşească făceau parte şi fraţii Isac şi Gheorghiţă Goian, străbunii Goianeştilor, cei care, în 19 februarie 1687, obţinea, împreună cu Isar, stăpânul moşiei Călineşti pe Ceremuş, protecţia hatmanului Stanislaw Jablonowski, inclusiv scutirea de contribuţii pentru armată din partea satelor lor, cu ocazia ocupării nordului Moldovei de către armatele polone. Alţi răzeşi jadoveni sunt menţionaţi în 21 august 1687, cu ocazia hotărnicirii Comăreştilor, la care participă ca martori popa Toma din Jadova, Costin din Jadova, Gligorie Tabără, Ştefan şi Andrei Vlad, Nichifor Scripca, Radca şi Racoce, copiii Tomii.

 

1718: Partea din Jadova a fraţilor Goian este întărită, în 4 decembrie 1718, lui Gavril, feciorul lui Isac Goian, şi lui Toader, feciorul lui Gheorghiţă Goian.

 

În 1742, Gheorghe, fiul lui Andronachi Vlad, care se călugăreşte, sub numele de Gherasim, Ştefan Taboră, şi egumenul Gheorghe ctitoresc schitul Jadova, cu 7 călugări, pe care Andrei Vlad, feciorul lui Vasilaşco Vlad, îl va înzestra, în 10 mai 1761, cu partea sa de moşie, 10 fălci de teren în sat şi în Vasileu.

 

În 1752, la împărţeala moşiilor Goianeştilor, fraţii Toader, Nacul şi Ion Goian, şi surorile lor, Măriuţa, Irina şi Gafiţa primesc a opta parte din Jadova.

 

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Jadova din Ocolul Berhometelor „35 – toată suma caselor”, însemnând 3 mazili, 2 ruptaşi, 3 nevolnici, 4 femei sărace 1 jidov botezat, 2 popi şi 20 birnici.

 

În 1774, satul Jadova avea 12 familii, iar în 1775, când ţinea de Ocolul Berhometelor, 5 mazili (toţi din neamul Goian), 2 popi şi 14 ţărani. În 1784, numărul familiilor ajunge la 63.

 

1776: În 29 februarie 1776, s-a făcut hotarnica satului Jadova, prin care se separau părţile fraţilor Ion şi Prodan Frăsăian, nepoţii lui Drăgşan, printre reperele de moşii răzeşeşti aflându-se stâlpul lui Drăgşan ce-l ţin Vlădiştii, stâlpul Eneştilor, casa lui Costrăj.

 

1788: În 5 octombrie 1788, cei 5 mazili din Jadova, Gheorghe, Dumitru, Mihail, Vasile şi Teodor Goian obţin titluri de nobili din partea „Forum Nobilium” al Galiţiei şi Lodomeriei.

 

1790, iulie 26: Mihalache „sin (fiu) Ion Cionohuz ot Stăneştii din cordon, ţinutu Cernăuţului”, face zapis şi vinde căpitanului Andii Ciornei „două părţi a mele ce le-am avut şi eu de la tatăl meu, Ion Ciornohuz, ficior lui Toader Cionohuz, gineri lui Prodan Frăsiian, care aceste două părţi de moşie esti una la ţinutul Sucevii, pe apa Siretului, ce să cheamă Jadova”[2].

 

1794: În 14 iunie 1794, copiii lui Constantin Ianăş căpitan, împart între ei părţi de moşie din Stăneşti şi din Jadova.

 

1802: În 1802, Maria, jupâneasa lui Ion Cocoranul, dăruia fetei sale, Nastasia, părţile din Jadova care îi aparţineau.

 

1804: Biserica „Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril” din Jadova a fost construită, în 1804, de familia de GOIAN, în Cotul Jadovei funcţionând o bisericuţă, Naşterea Maicii Domnului, construită de aceiaşi familie de GOIAN. În 1843, la Jadova existau 960 ortodocşi, iar la Cotul Jadovei, 357, preotul administrator Ioan ILASIEVICI slujind în Jadova, postul de la altarul din Cotul Jadovei fiind vacant. În 1843, cele două biserici, cu 2.336 enoriaşi, patronate de Alexandru de GOIAN şi de Jeronim graf de la SCALLA, erau slujite de parohul Georgie BALMOŞ. În 1907, când patroni bisericeşti erau Alexandru de GOIAN, Ioan de GOIAN, graful Ieronim de la SCALLA, grafina Thewodolinde de la SCALLA, Ioan şi Constantin de BALOŞESCUL şi Nicolai şi Alexandru de VITAN, paroh era Theodor SCRABA, născut în 1847, preot din 1876, paroh din 1886, iar cantor, din 1894, George de SEVESCUL, născut în 1858.

 

1806: În 1806, a fost sfinţită biserica de lemn, cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”.

 

1811: În 17 aprilie 1811, Iordachi Tabără, descendentul din Mihalcea, lăsa prin testament fiicei lui, Maria, jupâneasa lui Constantin Braha din Beceşti, părţile lui de sat din Jadova, Cuciurul Mic şi Stăneşti.

 

1862: O şcoală cu 3 clase funcţiona în Jadova din 1862, iar în Cotul Jadovei, din 1892, funcţiona o şcoală evanghelică cu o clasă[3].

 

În 1890, Jadova avea 2.800 locuitori, conduşi de primarul George Stariuc. Învăţător era A. Sorocean, paroh – Vasile Hymen, iar cantor bisericesc – George Sevescul.

 

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Jadova, târg, districtul Storojineţ, aşezat la confluenţa pârâulul Ţediuca cu Siretul, aproape de hotarul apusean al districtului. Suprafaţa: 29,99 kmp; popu­laţia: 2.974 locuitori, aproape exclusiv ruteni şi români rutenizaţi, de religie greco-ortodoxă. Se compune din vatra târgului Jadova şi din cătunele: Bechiv, Jadova Nouă, Odaia, Boian şi Cosovanca. Este aşezat lângă drumul districtual Storojineţ – Berhomet pe Siret, precum şi lângă linia ferată Hliboca-Berhomet, la care este staţie. Are un oficiu telegrafo-poştal; o şcoala populară, cu 2 clase; o biserică romano-catolică şi una greco-ortodoxă parohială, cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”. La 1776, era proprietate domnească. Populaţia, formată din locui­tori băştinaşi şi din colonişti transilvăneni, astăzi rutenizaţi, se ocupă cu negoţul, cu agri­cultura şi creşterea vitelor. Posedă 1.935 hectare pământ arabil, 1.021 hectare fânaţuri, 49 hectare grădini, 698 hectare imaşuri, 2.932 hectare pădure. Se găsesc 270 cai, 1.185 vite cornute, 20 de oi, 420 porci, 302 stupi. Jadova, moşie, cu administraţie specială, districtul Storojineţ. Suprafaţa: 29,25 kmp; popu­laţia: 848 locuitori, în majori­tate germani, de religie evanghelică”[4].

 

1911: „Pe lângă alte comune din tară, au decis şi comunele Panca, Comareşti, Comareşti-Tisoveţ, Jadova, Carapciu pe Ceremuş, Hliboca, Petriceanca, Volcineţul-nou, Costeşti etc., între care multe comune răzeşeşti, cu caracter şi sentiment curat românesc, să-şi redeştepte şi să-şi dezvolte limba lor românească, în regiunile lo­cuite de ei. În scopul acesta, şi-au deschis numitele comune, cu 1 Septemvrie 1911, „Cursuri” româneşti, pe baza statutelor Socie­tăţii „Ţăranul” din Broscăuţii-noi, care toate cursuri au fost anunţate la timp, conform legilor, consiliilor şcolare districtuale şi celui de ţară. Ca să elucidăm însă mai bine intenţiunile şi scopul creării aces­tor cursuri, arătăm, în cele următoare, copia unui decret trimis de Societatea „Ţăranul” cătră petenţii comunei răzăşeşti Cotul-Jadovei: / Nr. 260. Broscăuţii-noi, la 12 Septemvrie 1911. Cătră prea­cinstiţii locuitori români din Cotul-Jadovei, la mâna prea stimatului domn Ioan Bordianu. În rezolvarea petiţiunii Domniilor Voastre din 24 August 1911, respectuos subsemnata societate a decis, în şedinţa sa din 31 August 1911, a deschide în comuna Domniilor Voastre, sub mo­dalităţile induse în petiţiune, în casa dlui Antonie Ptaşnic din Cotul-Jadovei, sub Nr. 611, un curs privat gratuit pentru învăţarea şi dezvoltarea limbii româneşti la românii din Jadova, cu observarea că petenţii vor îngriji singuri de cele necesare pentru des­chiderea, instalarea şi purtarea acestui curs. Dirigenţa cursului nu­mit o va purta dl Iancu Stratulat, ca putere didactică examinată, iar ca inspector va funcţiona dl Arcadie Vihnan din Storojineţ. Acest curs s-a deschis în Cotul Jadovei, pe baza §-lui 2, lit. c), şi §-lui 3, lit. 1), a statutelor alăturate. Dorindu-vă succese excelente în tot demersul acestui curs, vă salutăm cu dragoste frăţească, cu adausul că ne place a spera cum că, în scurt timp, se vor ridica şi în Cotul Jadovei românii la treapta cea mai înaltă de cultură şi vor fi pildă răzeşimii, după pilda regimentului de Volintiri, care, din im­pulsul lor propriu au fortificat ţara Bucovinei, formând o ceată de sentinele, spre apărarea înaltului Tron Habsburgic şi a bunului Nostru Împărat, pentru care noi, toţi românii, suntem gata a vărsa şi ultima picătură de sânge şi, în fine, ca români bravi de sub steagul Austriei şi patrioţi demni vor rămânea fii scumpi ai bi­sericii noastre strămoşeşti. Deci, cu Dumnezeu înainte!  / Pentru Comi­tetul societăţii „Ţăranul”: / Dimitrie Popovici m. p., / pre­şedinte, L. S. / G. Manilici m. p., / secretar”[5].

 

1911: „Duminică, în 8 Octombrie, a avut loc în Jadova, pentru prima dată, o adunare şi o petrecere a societăţii „Mazililor şi Răzeşi­lor bucovineni”. Din partea societăţii au participat domnii Dr. Cupărencu, Ioan Drafta şi Ioan de Popescul. Reprezentanţii socie­tăţii au fost primiţi, la gara din Jadova, de dl Ioan cav. de Goian, mare proprietar şi primar în Jadova, şi de mai mulţi răzeşi, în frunte cu dl Vasile Marcu. După o primire splendidă, în casa dlui Goian, au fost petrecuţi oaspeţii din Cernăuţi la localul pe­trecerii, unde a avut loc şi adunarea, în localităţile dlui Nicolai Mintici, frumos împodobite de răzeşii din loc. Vicepreşedintele societăţii a fost primit de familia Marcu, în numele răzeşilor, cu pâne şi sare. Adunarea a deschis-o dl Ioan cav. de Goian, cu un apel călduros la adresa Mazililor şi Răzeşilor din Jadova şi cu o mulţămită specială cătră reprezentanţii socie­tăţii, care n-au cruţat timpul şi sănătatea şi s-au prezentat în co­mună, pentru a deştepta şi pe răzeşii din satul acesta. Ne-a impresionat adânc, când primarul comunei, ca persoana cea mai autoritară şi ca reprezentant al unei familii vechi şi nobile din Bucovina, le vorbea răzeşilor, în limba românească şi rusească, că ei sunt români, cu toate că nu cunosc limba, că datoria lor e să ţie la limbă şi legea străbună, şi că el (Goian) le va sta mână de ajutor la înfiinţarea unei şcoli româneşti. Dl Cupărencu mulţămeşte dlui Goian pentru salutul călduros, bineventează pe Ma­zilii şi Răzeşii din Jadova şi deputaţiunile răzăşeşti din Comăreşti, Banila-moldovenească, Broscăuţi, Căbeşti, Costeşti, Voloca pe Ce­remuş şi, în special, pe marele proprietar dl George cav. de Flondor, pe dnii parohi Procopovici, Scraba, pe dnii Arcadie Vihnan, inginer M. Şcraba, G. Manilici, T. Tcaciuc şi Mitrofanovici. Urmează apoi un raport amănunţit despre activitatea comitetului, din partea dlor Drafta şi Popescul. S-a încins apoi o horă, începută de dl Goian cu dna Flondor şi de dl dr. Cupărencu cu dna Goian. A fost mare însufleţire şi animaţie, care a durat până în zori de zi. E pentru noi o satisfacţie mare că s-au trezit şi răzeşii din Jadova. Mai îmbucurător e faptul că răzeşii au înaintat o cerere consiliului comunal din Jadova şi consiliului şcolar districtual, în care cer înfiinţarea unei şcoli filiale cu limba de instrucţie românească, pe baza emisului consiliului şcolar de ţară din 17 Iulie a. c., consi­derând împrejurarea că polonii din Jadova, care, până azi, n-au nici indigenatul în comună, sunt pe cale să capete o şcoală filială, credem că atât mai mult se cuvine Mazililor şi Răzeşilor autohtoni şcoala cerută. Aducem mulţămitele noastre dlor Ioan cav. de Goian şi Vasile Marcu pentru osteneala ce au avut cu prilejul petrecerii. La petrecere au oferit suprasolviri următorii domni: G. cav. de Flondor 20 coroane, I. cav. de Goian 10 coroane, inginer M. Şcraba 10 coroane, paroh Eusebie Procopovici 10 coroane, funcţionar V. Marcu 10 coroane, A. Vihnan 5 coroane, G. Manilici coroane, paroh T. Şcraba 4 coroane, T. Tcaciuc 3 coroane, I. Drafta 2 coroane, abituent Goian 2 coroane, S. Bohatereţ 2 coroane, Engel 2 coroane”[6].

 

1914-1918: Obolul de sânge pentru Bucovina a fost depus de „Fruntaşul Vasile Bordian, Jadova, Regimentul 22, rănit”[7], şi „Rezervistul Ioan Poleac, Jadova, Reg. 41, rănit”[8].

 

1921: „Potrivit dispoziţiunilor art. 12 şi 23 din regulamentul pentru Congresul bisericesc orto­dox român al Arhidiecezei Bucovinei, convocat, prin înaltul Decret Regal Nr. 2513 din 17 Iunie 1921, pe ziua de 3 Octombrie, la Cernăuţi, se publică următoarea listă a patronilor bisericeşti particulari, de lege drept credincioasă răsăriteană, îndreptăţiţi la alegerea de 6 reprezentanţi pentru acest Congres: Baloşescu Ioan de, Slobozia Comareşti (Jadova); Bigot de St. Quentin Elena, contesă, Jadova (Mihova, Jadova); Goian Dimitrie cav. de, Storojineţ (Jadova)”[9].

 

1922: Într-un ordin al Ministrului secretar de Stat la Departamentul Economiei Naţionale, referitor la crearea de stocuri pentru CFR de către fabricile de cherestea din România, aflăm numele fabricilor din Bucovina[10] şi a proprietarilor lor: Fabrica din Mega şi Jadova, jud. Storojineţ, proprietatea dlui Bigot de St. Quentin, cu sediul în Cernăuţi”.

 

1941: În 5 iulie 1941, la Jadova au fost împuşcaţi soţii Eli Schnitter şi Bubi Engel, rabinul Ghinsberg scăpând cu barba smulsă, rănit la cap şi înţepat de baionete. Din cei 543 locuitori evrei ai Jadovei, duşi în Transnistria, doar 80 au scăpat cu viaţă.

 

1941: Învăţătorul „Georgeseu T. Vasile, seria 1936, medita 7,60, este numit în com. Jadova, Maidan, jud. Storojineţ”[11].

 

La Jadova au văzut lumina zilei ilustrul muzician şi mărturisitor Leon cavaler de GOIAN (12 februarie 1843), poetul ucraineano-român Iuri RACOCEA (1908) şi scriitorul evreu Aharon APPELFELD (1932), supravieţuitor al Holocaustului.

 

 

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 336

[2] Vitencu, Alexandru, Zapis de vânzare din 1790, în Revista Bucovinei, No. 3, Anul I, martie 1942, p. 91

[3] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 34, 1876 p. 71, 1907 p. 146

[4] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 123

[5] Gazeta Mazililor şi Răzeşilor bucovineni, Anul I, Nr. 22, 4 ianuarie 1911, pp. 275-277

[6] Gazeta Mazililor şi Răzeşilor Bucovineni, Nr. 19, Anul I, 3 noiembrie 1911, pp. 233, 234

[7] Viaţa Nouă, IV, nr. 157 – Supliment, din 8 iulie n. 1915

[8] Viaţă Nouă, IV, nr. 162 din 12 septembrie n. 1915, p. 2 – Supliment

[9] Monitorul Bucovinei, Fascicula 16, Cernăuţi 21 iulie nou 1921, pp. 64-66

[10] Monitorul Oficial, Nr. 133, 11 iunie 1942, pp. 4872-4874

[11] Monitorul Oficial, Nr, 249, 20 octombrie 1941, pp. 6452 şi următoarele


Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Ivancăuţi

 

 

 

IVANCĂUŢI. Atestat documentat în 27 octombrie 1452, când Mihail logofăt cumpără de la Manea globnicul şi de la feciorii lui, Luca, Iurie şi Lazăr, printre altele, şi „seliştea pustie Vancouţi” (în altă traducere, cea a lui Costăchescu, „seliştile pustii ce sunt la graniţă, anume Ivancouţii şi Pogorilouţii şi Hatcinţii”), satul avea să-i fie reconfirmat lui Mihail logofăt şi în 2 iulie 1455, înainte de a fi trimis să negocieze tributul cu turcii.

 

1473: În 7 mai 1473, Dragoş Uşar cumpăra de la Cârste, cu 170 zloţi, „a sa moşie şi ocină, satul Ivancăuţi”, primind întăritură de la Ştefan cel Mare pentru satul Ivancăuţi, iar „hotarele acestui sat către Coţman sunt cele vechi, adică: lângă drumul Hmielovului şi, de aici, drept spre Oşohlib, până la pârâul Volhoveţ, şi earăşi până la drumul Hmielovului şi, de aici… la drumul Suhoversche, de aici la Havrileşti, până la Volhoveţ, cum au stăpânit în timpuri străvechi”.

 

1490: În 15 martie 1490, printre bisericile întărite de Ştefan cel Mare Episcopiei de Rădăuţi, se afla şi „a 32-a biserică, la Ivancicăuţi, şi cu popă”.

 

1604: În 8 martie 1604, Ieremia Movilă împărţea satul între nepoţii lui Dragoş uşarul, „Antonie vornicel cu fraţii săi, fii lui Cosma, Alexa cu fraţii săi, fiii lui Petran vătaful, Cosma cu fraţii săi, fiii Paraschii, Stanca cu fraţii ei, copiii Nastei, apoi rudele lor, Luca cu fraţii săi, fiii Maruşchii, Iuon Ţintă cu fraţii săi, fiii Soficăi, Ilinca cu fraţii ei, copiii Fedcăi, şi Drăgşan cu fraţii săi, fiii Olenii”. Dragoş uşar primise satul Ivancăuţi, „ce se găseşte lângă o mlaştină” de la Ştefan cel Mare, în 7 mai 1473.

 

1623: În 2 aprilie 1623, Ştefan Tomşa întărea lui Mihail Tăutul, pârcălabul de Hotin, printre alte moşii, şi „parte cât i să va veni din satul Ivancăuţi, care aceste părţi îi sănt lui di pi giupăneasa Anghelina” (fata lui Onciul Vrânceanul).

 

1640: În 12 martie 1640, Coste de Lucavăţ obţine uric pentru „a opta parte din jumătate de sat de Ivancăuţi”, cumpărată cu 40 taleri, de la Agafia, preoteasa, fata lui Drăgşan, martorii tranzacţiei fiind Goian de Jadova, fiul lui Pătraşco, Toader, Costin, Filip din Ivancăuţi, Vasilie de Lucavăţ, Bercea, Gligorie Căzacovici şi Simeon.

 

1652: În 4 martie 1652, se împart moşiile răposatului Gavrilaş Mateiaş între copii lui, Ieremie, Ileana comisoaia şi Alexandra vorniceasa. „Partea jupânesei Alexandra visterniceasa a fost… satul Ivancăuţi”.

 

1665: În 28 ianuarie 1665, Ilie Drace obţine uric pentru a patra parte de Ivancăuţi, pe care o cumpărase de la fraţii Ionaşco şi Ştefan, feciorii lui Pilipovschi, cu 100 lei turceşti.

 

1723: Deşi nu se ştie în câte rânduri s-au mai pustiit satele acelea de la graniţă, în cazul Ivancăuţilor se întâmplă o continuitate tenace, care-i permite lui Constantin Silion, starostele de Cernăuţi, în 29 august 1732, să împartă satul Ivancăuţi „pe opt bătrâni”, şi anume: Cozma, fiul lui Petran; Alexa, fiul lui Petran; Anton vistiernic, fiul Cozmii; Stana, fata Nastii; Ion Tăşcă, fiul Sofichii; Ilinca, fata Fedchii; Drăgan, fiul Elenii; Luca, fiul Maruşcăi.

 

1756: În 16 decembrie 1756, Iordachi Cantacuzino avea şi hotărnicea „neşte părţi în satul Ivancăuţi, care părţi le-au cumpărat Dumnealui de la unii răzeşi de acolo, din sat”, dar, nefiind şi el răzeş (adică om liber înrudit cu oamenii liberi ai obştii respective) este obligat, în 26 mai 1757, de către Scarlat Ghica Vodă, să întoarcă răzeşilor acele părţi, împotriva tranzacţiei ridicându-se Ştefan Drăghinda, Constantin Ianăş, Ion Buţura şi Ion Peliposchi, „cu toţii moşneni în satul Ivancăuţi”.

 

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Ivancăuţi, moşie răzeşească, „45 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, Simeon, 1 dascăl, Andrei, 2 mazili, Manole sin Ştefan DRĂGHINDE şi Grigori TĂUTUL, 9 ruptaşi, Sandul nepot lui PĂUNEL, Andrei ŢIGANIC, Georgi brat ŢIGANIC, Vasile BOBELE, Acsinte sin lui VELIŢCO, Toader brat ego, Ion BUŢURA, Georgi brat ego şi Vasile zet DRĂGHINDEI, 13 şliahţi, Ion sin Simion IANĂŞ, Constandin brat ego, Sandul sin COSTII, Andrii sin MINTECE, Ştefan sin URSUL, Costandin sin VLAD, Miron sin ANDRONIC, Petre hotincian (HOTINCEANU), Ioniţă PANĂ, Iftemii CERNEVSCHII, Vasile CĂTANĂ, Ştefan zet VERINCHII şi Dumitraşco zet LUPUL, 1 umblător, Zaharie sin MOSCALEV, 3 văduve, Maria, Aniţa şi Aniţa VASILOAII, şi 15 birnici, adică: Hrihor FEDORUK, Iacob FEŞTRIGA, Vasile CREVINCIUK, Simeon IACOBIŢ, Mihail MARIENCIUK, Ştefan BEZENUK, Ştefan SAUCIUK, Petro GHEDUN, Ivan IVAŞCIUC, Andrei BALŢII, Simeon CHIŞCANUC, Iacob ISTRATII, Toader CUCUL, Petre cumnat lui ISTRATE şi Nichita CEPIHA.

 

1774: Satul răzeşesc Ivancăuţi, de lângă Orăşeni, în graniţă cu Polonia, este singurul din Bucovina care avea, în 1774, 48 de familii de oameni liberi, în faţa Comisiei cezaro-crăieşti de delimitare a proprietăţilor în Bucovina prezentându-se, în 12 aprilie 1782, răzeşii Mihalachi Ianoş, Nicolai Ianoş, Iordachi Buţura, Andrei Ţiganiuc, Andrei Mintici şi Ion Buţura, pentru a declara, în numele obştii lor, că satul Ivancăuţi este un sat răzeşesc.

 

1794: Biserica Naşterea Maicii Domnului din Ivancăuţi, construită în 1794, patronată, în 1843, când avea 1.391 enoriaşi, de Constantin de IANOŞ era slujită de parohul Ioan ŞERBANOVSCHI. În 1876, parohia avea 1.817 enoriaşi, iar paroh era Emanuel NICHITOVICI. În 1907, paroh era Ioan de MINTICI, născut în 1867, preot din 1891, paroh din 1901, iar cantor, din 1901, Emilian MASICHIEVICI, născut în 1871.

 

1800: În 8 februarie 1800, când fata lor, Maria, se căsătoreşte Gheorghie, feciorul lui Andrei Ţiganiuc, Costachi şi Safta Pădure o înzestrează cu părţile de moşie din Ivancăuţi, moştenite de la Vasile Mintici, tatăl Saftei, „douăzeci de stânjeni domneşti la câmp”. Printre martori se aflau parohul Simeon Mintici, Vasile Draghinda, Ştefan Cantimir, Toader şi Andrei Mintici din Ivancăuţi, dar şi Paladi Ciuntu din Bărbeşti.

 

1809: „În 19 iunie 1809, voinicul boier tânăr Mihai Calmuţchi îndreptă către prezidiul Oficiului c. r. cercual al Bucovinei următoarea declaraţie, care în traduce românească sună: // „La dorinţa domnului consilier aulic (a căpitanului cercual de Platzer) şi a unor membrii ai ţării, întreprinde subscrisul ridicarea unui corp de călăreţi, din mijlocul nobililor şi răzeşilor Bucovinei; dară sub următoarele condiţiuni: / 1). Ca subscrisului, în înţelegere cu comanda militară, să i se dea decret de comandant de escadron, în înţelesul apelului din 9 al lunii curente, pe lângă păstrarea tuturor beneficiilor care sunt asigurate stării militare. 2). Ca lui Mihalachi Ianoş, din Ivancăuţi, şi domnului Gregor Iacubovici, din Voloca, precum şi acelora pe care subsemnatul, la timpul său, îi va afla de trebuinţă, să se elibereze o acreditare ca subscrisului întru a aduna răzeşii să-i stea mână de ajutor; afară de aceea: / 3). Ca subscrisului să i se înmâneze o provocare cătră toţi răzeşii, ca cu atât mai mult să urmeze exemplului meu, cu cât con­ducătorul este ales din mijlocul lor, mai încolo: / 4). Ca acest corp, ca şi oricare alt corp regulat, să fie susţinut cu cele de trebuinţă, deoarece el, la timpul său, nu va fi în stare să se susţină singur, de asemenea: / 5). Ca propunerea pentru denumirea ofiţerilor trebuincioşi pen­tru corpul adunat din mijlocul nobililor şi răzeşilor, după starea şi aptitudinea lor, să se lase în seama subscrisului, şi anume pentru că: / a). corpul acesta, compus numai din nobili şi răzeşi, aceştia doresc să fie comandaţi numai de membrii din mijlocul lor, după deosebita lor stare şi cultură, iară nicidecum de un străin, şi / b). pentru că aceasta e o insurecţie a nobililor, spre apărarea patriei lor, în care aşadar străinii nu au loc; şi / c). pentru că nobilii, dacă s-ar stărui ca să fie comandaţi de străini, nicidecum nu s-ar aduna, iară deosebirea stărilor lor ni­mănui nu poate să fie aşa de bine cunoscută ca subscrisului, care este din mijlocul lor, în care scop / 6). Subscrisul îşi alege şi propune de sub-căpitan pe domnul conte Aloisius Logoteti, în care ca şi în persoana mea nobilii au încredere; / 7). Ca corpului acestuia să i se împărtăşească numai un adju­tant servit, sergenţi şi subofiţeri, care mai ales să-i deprindă la ordine, căci ei de acasă se pricep la călărit şi numai de ţinerea în şiruri au trebuinţă; / 8). Ca toţi care, dintre nobili, se vor anunţa pentru un corp deosebit, să fie îndrumaţi către subscrisul, prin care întreprinderea aceasta de bună samă nu se va împiedeca. / 9). Acelora care n-au arme proprii va fi de trebuinţă ca să li se dea săbii şi pistoale / Pe temeiul acestor condiţiuni, subscrisul stă bun pentru reuşită”[2].

 

1820: Prin testamentul din 28 iunie 1820, Ilie Baloşescul lăsa soţiei sale, Măriuca, şi copiilor săi, Catrina, Ştefan şi Vasili, partea din moşia Ivancăuţi, care i se va alege din cea stăpânită împreună cu fraţii lui.

 

1844: În comună funcţiona, din 1844, o şcoală trivială cu 4 clase[3].

 

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea raionului Coţman – oţman (judecătorie de district), Berhomet pe Prut, Bordei sau Burdigeu, Davideşti, Dubăuţi, Havrileşti, Iujeniţa, Ivancăuţi, Clivodin, Laszkowka, Lujeni, Malatineţ, Mămăieştii Vechi, Mămăieştii Noi cu Cutul Strileţchi, Nepolocăuţi, Orăşeni, Oşehlib, Piedecăuţi cu Ţopeni, Revacăuţi, Revna, Şipeniţ, Şişcăuţi, Stăuceni, Suhoverca, Valeva, Viteleuca”[4].

 

În 1890, Ivancăuţii aveau 2.052 locuitori, populaţia sporind prin colonizarea cu ruteni pe care o făcuseră răzeşii pentru a rentabiliza moşiile. Primar era Ioan de Mintici (strănepotul răzeşului Andrei Mintici se înnobilase!), învăţător era Dimitrie Marianciuc, paroh – Vasile Nichitovici, iar cantor bisericesc – Dionisie Nosievici.

 

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Ivancăuţi (Iwankoutz, ruteneşte Iwankiwci), comună rurală, districtul Coţman, aşezată în masă com­pactă pe partea dreaptă a pârâului Sovica. Suprafaţa: 20,26 kmp; popu­laţia: 1.945 locuitori ruteni gr. or., precum şi câţiva izraeliţi. Cuprinde în sine: 1). vatra satului, care, împreună cu târlele Ilinca şi Pelepischi, nu­mără 1.917 locuitori; 2). ferma Na-Cussi şi 3) târla Stanca. Este străbătută de drumul districtual Nepolocăuţi-Stăuceni ;are o şcoală populară, cu o clasă, şi o biserică parohială, cu hra­mul „Naşterea Maicii Dom­nului”. Această comună este men­ţionată, pentru prima oară, într-un zapis, confirmat de Voevodul Alexandru, în 27 Oct. 1451. La 1776, era în po­sesiunea lui Constantin Ianoş. Populaţia, în parte compusă din răzeşi, se ocupă cu agricultura. Comuna posedă 1.774 hectare pământ arabil, 103 hectare fânaţuri, 25 hectare grădini, 29 hectare imaşuri, 4 hectare 50 ari păduri şi 1 hectar 50 ari heleştee. Se găsesc 191 cai, 526 vite cornute, 358 oi, 320 porci şi 25 stupi”[5].

 

În 1910, doar un sfert din populaţia satului dăinuitor răzeşesc de odinioară mai vorbea româneşte.

 

 

1913: „Domnul Ioan Mintici, proprietar în Ivancăuţi, a căpătat dreptul de la c. r. guvern să poarte titlul de „cavaler de”, pe baza documentelor familiei sale”[6]. Cine a fost Ioan cavaler de Mintici, strănepotul răzeşului Andrei Mintici? Să încercăm să înţelegem câte ceva din povestea vieţii fiului său, Ilarion, „O viaţă de om, şi un testament” (în fotografie, Ioan, nepotul lui Ioan cavaler de Mintici, mare proprietar în Ivancăuţi). / „În  cimitirul de la  „Vatra Românească”  a fost săpat, anul  trecut (1968 – n. n.) un nou mormânt, în care au fost depuse rămă­şiţele pământeşti ale unui vrednic fiu al mândrei noastre Bucovine, iar anul acesta se va ridica acolo un monument, care să cinstească memoria celui ce a fost dascălul câtor­va generaţii de tineri buco­vineni: ILARION de MINTICI. Nu l-am cunoscut personal niciodată.   Am schimbat, în exil, câteva scrisori cu el, şi am aflat, abia anul acesta, în cele două zile petrecute la Toronto, în casa ospitalieră a fiului său, Dl IOAN de MIN­TICI, în care bătrânul dascăl şi-a trăit ultimii ani şi ulti­mele zile triste ale vieţii sale, că, în timpul refugiului pe care l-a trăit, în urma cedării Bucovinei şi cutropirii ei de către hoardele muscăleşti, Ilarion de Mintici a trăit, câtva timp, şi în Banat, pe meleagurile pe care mi-am petrecut şi eu sfânta tinereţe. În cele câteva ceasuri de linişte, după atâtea întâlniri şi discuţii pe diferite teme româneşti, am ascultat, cu ochii umezi, povestea fantas­tică a peripeţiilor prin care a trecut această familie, după nebuneasca cedare a Buco­vinei, ce ar putea alcătui tema unui roman sau a unui film, demn de scris sau pre­zentat publicului american şi canadian. Fiindcă în drama trăită de Ilarion de Mintici şi familia sa, este cuprinsă întreaga dramă a sfârtecatei noastre Bucovine şi a ţării întregi… Haideţi, deci, să ne coborâm cu toţii, pentru câteva    minute numai, în imaginaţie şi să pornim pe drumul aventurii, de la viaţa tihnită a unui sat bucovinean, când Bucovina era încă trup din trupul ţării româneşti. Când viaţa se trăia încă pe făgaşul ei obişnuit… Se face ziuă. Învăţătorul satu­lui se trezeşte din somnul odihnitor al  nopţii. Cocoşii cântă, vestind o altă zi. În­văţătorul îşi ia micul dejun, răsfoind caietele de compozi­ţie ale elevilor. Îşi ia apoi rămas bun de la soţie şi copii şi se îndreaptă spre şcoală. Intră. Copiii se ridică. Se aude un „Tatăl Nostru”. În­cep lecţiile. Vine Sâmbăta şi Duminecă.  Cu cântece. Cu hore… Apoi, deodată, scenariul se schimbă. Apara­tul de radio anunţă cedarea Bucovinei. Tristeţe. Lacrimi. Haos. Începutul unui apocal­ips nou. Învăţătorul nu este acasă, ci la Bucureşti. În Bu­covina, soţia îi este arestată şi deportată, iar copiii sunt daţi în grija unui unchi… Apoi, începe războiul contra bolşevismului. Trupele ro­mâne reintră în Basarabia şi Bucovina. Şi, odată cu ele, se-ntoarce acasă şi învăţătoul, la Ivăncăuţi. Îi reîn­tâlneşte pe cei doui fii şi-şi reia firul vieţii, simţind însă, atât el, cât şi copiii, lipsa soţiei şi a mamei… Vine apoi anul 1944, anul de tristă memorie din istoria României. Ruşii reintră în Bucovina, învăţătorul îşi ia copiii şi încearcă să ajungă iarăşi în România. Graniţele spre România sunt deja interceptate de ruşi. Singura poartă de ieşire este prin Polonia. Tre­nul, încărcat până la refuz de refugiaţi, se ciocneşte, în drum, cu un tren militar ger­man. Învăţătorul se trezeşte în şanţul din marginea drumu­lui de fier şi regăseşte, ală­turi de el, pe fiul Ioan. Lip­sea însă Alexandru. Se reîntoarce, deci, şi, printre dărâmături, îl găseşte pe Alex­andru mort… Străini, în ţară străină. Refugiaţii ro­mâni, sub focul partizanilor polonezi, pun mâna cu forţa pe un alt tren şi ajung, după alte multe peripeţii, în Viena, Austria. De aci, pleacă iarăşi în România, la Şercaia. Răz­boiul este însă pierdut, atât pentru Germania, cât şi pentru România. Învăţătorul îşi ia, deci, feciorul şi pleacă la Viena. Iar când obuzele muscăleşti se sparg în Prater, învăţătorul îşi ia feciorul şi se refugiază pe graniţa Elveţiei, de unde, apoi, emi­grează în Canada, stabilindu-se în oraşul Toronto… Anii trec. Ioan termină studiile şi este angajat ca tehnician la Radio şi Televiziunea pos­turilor canadiene, ca special­ist în secţiunea emisiunilor în culori… Fiind convins că soţia, de care nu mai ştia nimic, timp de 17 ani, a pierit în lagărele siberiene, se recăsătoreşte, tot cu o bucovineancă, Victoria Kobilanski. Dar, după un an, află că prima lui soţie e încă în viaţă şi măritată cu un turcoman din Siberia, cu care are doi copii… În 1965, îşi ia curajul şi revizitează plaiurile natale. La trei luni, după întoarcerea la Toronto, este  lovit de  un atac cercbral, pierzându-şi atât graiul, cât şi posibilitatea de a comunica prin scris cu cei dragi ai lui, care încercau să-i facă viaţa mai uşoară. / … După 31 de luni, Ilarion de Mintici şi-a dat sufletul în mâinile Creatoru­lui său, lăsând nepoţilor acest testament, ce va fi imor­talizat pe piatra-i funerară dela „Vatra Româneasca” (din Toronto – precizarea noastră): / „CÂND PĂŞIŢI PRAGUL CASEI, DRAGII BUNULUI, SUNTEŢI ÎN ŢARA MAMĂ. SĂ VORBIŢI GRAIUL NEA­MULUI. SĂ VORBIŢI RO­MÂNEŞTE. CĂ NU E PE LUME LIMBĂ MAI FRU­MOASĂ DECÂT GRAIUL PE CARE L-AI ÎNVĂŢAT DE LA MAMA!”. / Acesta este testamentul unui dascăl român din Buco­vina, care va grăi, peste vea­curi, tuturor celor ce vor poposi la „Vatra Românească” // Nicolae NOVAC[7].

 

1921: Deciziune de expropriere No. 518/21. Deciziunea Senatului Comisiunii agrare Cen­trale, cu care s-a decis a nu se expropria moşia Ivancăuţi, proprietatea dlui Granz Erwin Iurnitschek şi a drei Ludwika Iurnitschek, în folosul „Fondului de pământ bucovinean”, a devenit definitivă”[8].

 

1941: Învăţătorul „Radu Petre, seria 1935, media 7,10, este numit în com. Ivancăuţi, jud. Cernăuţi”[9].

 

 

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 412

[2] Gazeta Mazililor şi Răzeşilor bucovineni, Anul I, Nr. 16, 12 august 1911, pp. 181-183

[3] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 27, 1876 p. 78, 1907 p. 105

[4] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[5] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 121

[6] Gazeta Mazililor şi Răzeşilor Bucovineni, Nr. 1, Anul III, 28 mai 1913, p. 12

[7] Novac, Nicolae, O viaţă de om, şi un testament, în Drum, Nr. 1, Anul 5, ianuarie-martie 1969, p. 6

[8] Monitorul Bucovinei, Fascicula 17, Cernăuţi, 1 iunie nou 1921, pp. 213-216

[9] Monitorul Oficial, Nr, 249, 20 octombrie 1941, pp. 6452 şi următoarele


Pagina 3 din 1.22112345...102030...Ultima »