Dragusanul - Blog - Part 3

mai scapără, să le privească mersul

Radu Bercea n26

*

femei de cocă și cățui cerești

au risipit lumină și s-au dus

lăsând în urmă cosmice povești

și revărsând culorile-n apus,

iar urma lor mai stăruie în iabă

cu profunzimea unor mari regrete

în care universuri prind să fiarbă

sub flăcări ce se fac tot mai încete,

*

și totuși, urma lor se vede sus

în curmezișul unor constelații

pe care-l răstigniră pe Iiisus

și sângele prelins pe generații

încă-și mai cată uneori bandaj

sub tălpile femeilor frumoase

uitate-n univers ca un mesaj

cu runele străvechi aproape roase,

 *

iar eu vă spun: doar existând femei

încă-și mai are rosturi universul,

de-aceea bolta nopților scântei

mai scapără, să le privească mersul


Morile de vânt ale indolenţei memoriei româneşti

Bucuresti XVIII

*

În condiţiile în care doar Bucovina are vreo 5.000 de cântece naţionale româneşti, care zac sub colbul gros al uitării şi al indolenţei, nu prea văd de ce aş da piept cu morile de vânt, în afară de speranţa că gestul în sine o să-i mire sau o să-i revolte pe unii. Măcar atât, că în treziri nu-mi fac speranţe deşarte. Cântece naţionale româneşti (nicidecum bucovinene) au cules, din Bucovina, Franz Josef Sulzer (10 piese, publicate în 1783), surorile Eufrosina şi Elise Hurmuzachi, cu sprijinul lui Karol Mikuli (48 de melodii, publicate, în 4 caiete, la Viena, între anii 1849-1852 – pe care le-am fonotecat), Calistrat Şotropa, care a adunat, cu sprijinul lăutarului Ion Batalan din Horodnicu de Jos piesele din repertoriile bandelor Nicolai Picu, Grigori Vindereu şi Ion Batalan (120 de piese, pe care le vom fonoteca mâine, ca să putem alege 40 pentru festivalul de la Vatra Dornei), George Voievidca (2.250 piese, înclusiv instrumentale, din anii 1907-1914 – din care am fonotecat 340), Mattias Friedwagner şi echipa lui de culegători de melodii româneşti (circa 2.000 de piese).

*

Bucuresti XIX

*

Odinioară, când folclorul românesc însemna o revelaţie a farmecului muzical oriental, chiar şi capetele domneşti le furnizau cercetătorilor occidentali piese transcrise pentru ei de către muzicienii de curte, aşa cum s-a întâmplat cu cele „Şase cântece naţionale din România”, aranjate pentru pian de Henriz şi puse la dispoziţia lui E. C. Grenville Murray de principele Ion Ghika. Acolo, în lumea interesată, s-a fabulat pe baza istoriei noastre, luându-se ca reper lucrarea lui Mihail Kogălniceanu „Histoire de la Moldo-Walachie” şi cu atât mai mult, pe baza mitologiei, baladelor şi doinelor româneşti (Murray spune, de pildă, că vechiul cântec al lăutarilor suceveni, „Haiducii”, pe care îl publică primul, s-ar numi „Banul Mărăcine”, pentru că trufaşul tată al poetului francez Ronsard îşi pusese lăutarii, cu ocazia primei sale vizite diplomatice la Paris, să impresioneze audienţa cu acest străvechi cântec românesc).

*

Scrierea lui Kogălniceanu deschidea ferestre spre „această ţară, acum (în 12 septembrie 1853 – n. n.) cunoscută sub numele de Moldova, Valahia, Basarabia, Bucovina, Banat şi Transilvania, ţări care, în trecut, formau ţara Dacilor” (p. VII), o adevărată cronologie a ţinuturilor româneşti, explică interesul şi pasiunea lui E. C. Grenville Murray faţă de istoria, de mitologia şi de muzica românilor. „Lăutarii – zice Grenville Murray – sau menestrelii rătăcitori, erau obişnuiţi să cânte oamenilor simpli Doina (Daina însemnase, în civilizaţiile primordiale, şi mai înseamnă şi astăzi, în spaţiul scandinavo-baltic muzică interpretată vocal, în vreme ce lätar înseamnă muzică interpretată instrumental – n. n.), care le-a liniştit dorurile, şi cântecele vechi de război ale bravilor, care încă mai mişcă inimile ca sunetul unei trâmbiţe. Aceste cântece au fost transmise, de la sine, de la tată, la fiu, prin tradiţie orală” (p. XXIX).

*

În citatul de mai sus este consemnat un fenomen, pe care l-am mai găsit consemnat şi de către alţi mărturisitori, inclusiv de Canzler Cav de Ferio (colecţia de cântece vehiculată de Otto Heilig): vagabondajul lăutarilor din sat în sat şi din provincie românească în provincie românească, iar consecinţa acestui vagabondaj a fost unitatea melosului românesc aproape similară unităţii limbii.

*

Există, printre piesele trimise de Ion Ghika lui Grenville Murray, şi o variantă a „Mioriţei” („Mioara”), şi un „Bujor”, aşa cum există şi alte trei balade, pe care nu s-a sinchisit nimeni să le descifreze până acum. Desigur că şi în colecţia englezului, ca şi în cea a lui de Ferio (publicată de Heilig), „intenţionat s-a păstrat ortografia manuscrisului, chiar şi în cazul în care aceasta este în mod clar eronată, tocmai pentru că autorii au menţionat că sursele scrierilor au folosit aceste versiuni de interpretare, iar autenticitatea este problema care se pune aici”, autenticitatea fiind, de fapt, amprenta stilistică a muzicii acestui neam.

*

Nu cred că mâine, când Răzvan Mitoceanu, la vioară, Petru Oloieru, la ţambal, Dănuţ Lungu, sunet, şi Nicolae Gabriel Sandu, informatician, vor încerca să fonotecheze cele 120 de piese din colecţia cernăuţeană „Muza română”, va mai fi timp şi pentru cele 6 cântece ale lui Murray, care nu au stârnit curiozitatea nimănui. Eu o să le iau, totuşi, cu mine.

*

răzvan mitoceanu şi petru oloieru

Dănuţ Lungu

Nicolae Gabriel SANDU

Nicolae Gabriel SANDU

*


că viaţa e un cuib de guguştiuci

Gugustiuci 1

*

îţi poţi alege ramura de cer

din care zborul tău să se desprindă

şi, prelungit în marele mister,

să-l tot păşească clipe în oglindă

şi-mpovărat de clipe în balans

nestăvilit pe largile aripe

să ai acces în necuprinsul dans

al cerului care mai cerne clipe,

*

ajunge doar ca tu să îţi ajungi,

să te trăieşti întreg în profunzime

şi frunzele din preajmă să le-ndungi

ca pe-un potop desăvârşit de rime

şi să devii un cântec neştiut

reverberat de-a pururi în astral,

să înţelegi că nu te-ai cunoscut

în vremuirea vremii ideal,

*

cuprinde-te naiv de lunecarea

pe căile pe care-o să apuci

şi-abia atunci te va convinge zarea

că viaţa e un cuib de guguştiuci

*

Gugustiuci 2


Cătălina Biholar, cel mai bun tânăr jurnalist

Catalina Biholar

*

Unul dintre puţinii ziarişti tineri ai Sucevei care mi-a câştigat, şi încă de multă vreme, respectul, este Cătălina Biholaru, de la “Intermedia”. O văzusem într-o electorală, intervievând curajos, dar drept, câţiva politicieni, apoi în emisiunile de tip pamflet, în care îl are partener pe Sorin Avram. Sorin înseamnă mult în istoria jurnalistică a Sucevei. Are talie de gazetar înnăscut, care îşi impune ideile şi la BBC, şi la televiziunile naţionale din România. Iar Cătălina Biholar evolua, în aceste măiestre bijuterii mediatice, de la egal la egal, punându-şi în valoare invitatul şi cu inteligenţă, dar şi cu o prospeţime elegantă a dialogului, lesne de sesizat şi de apreciat.

*

Dacă nu ar fi avut o televiziune care să-i aparţină, cu siguranţă că altul şi mult mai eclatant ar fi fost destinul jurnalistic al Cătălinei Biholar. Având o televiziune, Cătălina este legată de această construcţie, pe care văd că o impune frumos şi (iarăşi!) elegant, împrumutându-i şi din profesionalismul, dar şi din nobleţea ei înnăscută.

*

La mulţia ani, Cătălina Biholar, şi Dumnezeu să ni te ţie numai întru bucurie!


„Fără cultură, pentru ce am mai câştiga războiul?”

Fotografie preluată din Alchetron

Fotografie preluată din Alchetron

*

Anecdota aceasta o ştiu de la starostele „Zicălaşilor”, profesorul Petru Oloieru, care mi-a spus-o astăzi, şi mi se pare oportun să v-o împărtăşesc şi dumneavoastră, prietenilor acestui site.

*

Cică Winston Churchill, premierul englez din cea mai grea perioadă a Regatului Unit al Marii Britanii, apăruse în Parlament, pentru a obţine rectificări bugetare care să susţină efortul de război.

*

– Să luăm de la cultură!, a propus un lord deputat, iar premierul a clătinat pătimaş, a negare, din uriaşul lui trabuc.

– Nu, de la cultură, în nici un caz!

*

Dezbaterile au continuat şi mai încrâncenat, dar fonduri pentru susţinerea eforturilor de război nu se găseau şi pace. Şi-atunci, lordul deputat, care ceruse subscrierea bugetului pentru cultură, a întrebat:

– Şi totuşi, de ce nu am confisca bugetul pentru cultură?

*

Churchill l-a privit mirat, apoi, cu privirea ironică de vechi şi înnăscut, a rostit monoton:

– Fără cultură, pentru ce am mai câştiga războiul?

*

Nu am comentarii. Doar subscriu, din postura mea de mărunt slujitor al spiritualităţii româneşti. Bogată, dar total ignorată.


Pagina 3 din 75912345...102030...Ultima »