Dragusanul - Blog - Part 3

Eugen Maximovici: Portretele lui Ştefan cel Mare

1899: Stiftung der Woronetzer Klosterkirche durch den Fürsten Stefan III. Foto: Karl Ritter von Siegl

 

Pe pământul Bucovinei s-au păstrat, până azi, monumente arhitectonice de cea mai mare însemnătate pentru istoria culturală a Românilor. Stilul acestor zidiri şi ornamentele care le împodobesc sunt de o netăgăduită valoare artistică. Interiorul lor este zugrăvit de penelul iscusit al zugravilor de pe acele cărunte vremuri. De mare interes sunt icoanele ctitorilor acestor lăcaşuri sfinte, întrucât ele sunt şi persoane marcante din trecutul neamului nostru. În fruntea acestora stă neînvinsul erou Ştefan cel Mare.

 

Portretul său se află, ca icoană de ctitor, relativ bine conservată, în mai multe biserici din Bucovina, clădite de el. Până nu de mult, însă, aceste portrete numai prea puţin au fost băgate în seamă. Nici măcar copii fidele de pe ele nu aveam. Abia la stăruinţa neobositului istoric Dimitrie Onciul, scriitorul acestor şire primi, la 1905, onorifica însărcinare din partea guvernului român din Bucureşti de a lua copii în mărime originală de pe cele mai însemnate portrete ale lui Ştefan cel Mare, aflătoare în Bucovina.

 

În scrisoare ce domnul Onciul mi-o adresă, la 6 Decembrie 1904, îmi scrie, între altele: „… după părerea mea, sunt 5 copii de făcut (în mărime naturală): Voroneţ, St. Ilie, Pătrăuţi, Bădeuţi şi Putna (icoana veche, în refectoriu). Dacă se află şi la Volovăţ un portret nu ştiu. Scrie-mi ce-ţi este Ţie în astă privinţă cunoscut. Copiile trebuie să fie cum se poate de exact făcute, pe un material bun şi durabil, cu culori solide…”.

 

Domnul Onciul, care din autopsie cunoaşte portretele aceste, s-a întrepus, cu mare zel, pentru copiarea lor fidelă, având, de bună seamă, în vedere că aceste preţioase tablouri, aşezate la locuri foarte puţin scutite, s-au şters şi s-au palezit, până acum, în aşa măsură, încât, peste puţin timp, copiarea lor ar fi aproape cu neputinţă. Copii bune, însă, păstrate într-un museu bine întocmit, se pot mai uşor feri de orice influenţă stricăcioasă. Meritul domnului Onciul în chestia aceasta este, aşa dară, de tot mare.

 

Cu mare interes am purces la alcătuirea acestor copii. Mărturisesc, însă, sincer că am avut de învins mari greutăţi, ivite din împrejurarea că locul în biserică unde-s adăpostite aceste tablouri este prea slab luminat. În fine, însă, tot am reuşit să copiez chipurile lui Ştefan cel Mare cu mare exactitate.

 

Din acest incident, am fost nevoit să studiez bine înfăţişarea eroului, un lucru care, ca pictor de portrete, nu mi-a căzut greu. Pe baza studiilor ce le-am făcut în chestia aceasta, mă simt oareşicum chemat în a-mi exprima părerea asupra portretelor lui Ştefan cel Mare.

 

Chipul lui Ştefan cel Mare îl aflăm în bisericile din St. Ilie şi Pătrăuţ, de lângă Suceava, şi la Voroneţ, în ţinutul Homorului. Un portret în miniatură s-a păstrat în evanghelierul de la Homor.

 

Portretele de ctitor ale lui Ştefan cel Mare sunt zugrăvite al fresco şi se află pe păretele din dreapta, cum intri în naos. Voevodul e caracterizat ca un bărbat în floarea vieţii, stând în picioare, cu păr blond, cu mustaţa subţire şi fără barbă. Costumul este lung, împodobit cu ornamente frumoase, şi cu coroana pe cap; în mâni ţine biserica în miniatură, închinând-o cu evlavie patronului ei.

 

Tehnica al fresco a acestor icoane ni se înfăţişează în condiţiuni bune şi pare a fi trecut de la o generaţie de pictori la alta.

 

Privitor la timpul în care s-au clădit aceste biserici, avem mărturii sigure. N-avem, însă, date exacte despre timpul zugrăvirii lor. Icoana ctitorului, fiind o parte însemnată a picturii din lăuntru bisericii, s-a zugrăvit, de bună samă, deodată cu celelalte tablouri de părete. Bisericile nou clădite nu se lasă, timp îndelungat, fără împodobire internă. De aceea, putem admite că zugrăvirea lor a urmat a se face îndată după zidire.

 

Deşi tehnica icoanelor de ctitor era destul de solidă, ele au pătimit mult, mai cu samă cea din St. Ilie. Ori de pictorii acestor portrete le-au alcătuit având înaintea lor, ca model, pe marele viteaz, care să le dea figura şi atitudinea cerută, azi n-o putem spune (din această împrejurare, nici nu putem şti întru cât portretele sămănau cu figura adevărată).

 

Icoanele de ctitor, ce fac o parte întregitoare din decoraţiunea artistică a interiorului unei biserici, nu se lucră direct după natură. La un domnitor ca Ştefan, a cărui glorioasă domnie a urmat a fi un lanţ neîntrerupt de resboaie şi frământări, nu putem uşor presupune că ar fi avut răgaz să stea model vreunui zugrav. De aceea, credem că pictorii icoanelor acestora, petrecând adesea la curtea domnească, au întrebuinţat prilejul de a-l observa şi de a prinde schiţe în contururi generale după chipul şi ţinuta lui Ştefan. Aceste schiţe urmau a fi utilizate, apoi, la zugrăvirea icoanelor de pe păreţi. Privite din acest punct de vedere, icoanele de ctitor din bisericile lui Ştefan concretizează, până la un grad oarecare, adevărata înfăţişare a marelui Voevod. Ele au eşit de sub penelul pictorilor contimporani, cari au văzut şi au studiat modelul. Trăsăturile caracteristice le observăm la fiecare din aceste icoane, deşi şi ele sunt lucrate de mâni diferite.

 

Ar fi o problemă foarte interesantă a compara portretele unul cu altul şi a le analiza mai de aproape. Însă pentru un studiu comparativ e prea îngust spaţiul acestei publicaţii. Ne vom restrânge numai la reproducerea portretelor de la St. Ilie şi Voroneţ. Comparând ambele chipuri, vedem înaintea noastră o figură marcantă, un erou biruitor şi un creştin evlavios.

 

 

Portretul în miniatură, din evanghelierul de la Homor, păstrat, azi, în reşedinţa arhiepiscopală din Cernăuţi, e cel mai cunoscut şi mai respândit. Ştefan, cu coroana pe cap, îngenunchează înaintea Maicei Domnului şi-i închină o evanghelie, ce o ţine în mâni. Trăsăturile feţei sunt acele de pe icoana de ctitor din Voroneţ. Se deosebeşte, însă, de celelalte portrete prin aceea că îngenunchează şi prin costumul cel scurt, până la genunchi. În costum scurt ni-l înfăţişează pe Ştefan şi pictorii moderni ca Bucevschi, Petrescu şi alţii. După modesta noastră chibzuinţă, însă, acest costum scurt e o simplă licenţă artistică. Când o persoană îngenunchează, haina cea lungă se aşează în falduri în jurul ei. Redarea acestei draperii nu e lucru uşor şi reclamă o iscusinţă deosebită în mănuarea penelului. Această greutate a încercat să o încunjoare portretistul lui Ştefan, scurtând veşmântul până la genunchi şi lăsând să se vadă picioarele de sub bogata mantie de brocard. Se ştie, doară, că nici azi domnitorii, când apar în mare ţinută, cu coroana pe cap, nu îmbracă costume scurte. Cu atât mai puţin s-a putut întâmpla aceasta pe timpul lui Ştefan. În toiul vijelielor răsboinice, Ştefan va fi purtat şi haine mai scurte, şi barbă.

 

De aceste considerări am fost călăuzit la compunerea marinimoşilor ctitori ai bisericilor din Bucovina: Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare. Ambele tablouri, în mărime naturală, împodobesc sala de primire din reşedinţa metropolitană din Cernăuţi. / Eugen Maximovici (Junimea Literară, nr. 2, Februarie 1908, „Număr festiv închinat pictorului Eugen Maximovici”, pp. 35-37).


„Pentru a uni vremurile vechi cu vremurile noi”

 

Cântecele noastre, toate venind „dintr-o antichitate foarte veche”[1], drept „monument sacru de credință pentru a uni vremurile vechi cu vremurile noi, arată cum o națiune pune în faţa prezentului trofeele eroilor săi, speranța gândurilor și floarea sentimentelor sale”[2], ne-au ţinut loc de identitate, în vremurile în care istoria provinciilor ţării noastre „politica a șters-o din istorie”, patria rămânând, mereu şi mereu, pentru neamul nostru urgisit „doar un vis, o amintire sau o speranță”[3]. De-a lungul veacurilor şi chiar pentru tentativele de a ne afla, înţelege şi defini istoria, cântecele noastre au însemnat „aproape singurele arhive ale țării noastre”[4], arhive pe care le spulberăm prin ignoranţă sau prin legendări patriotarde, menite să ne ţină loc de memorie. Cântecele noastre, „cândva închinări cu onoare şi demnitate”, adică… arcana (ceea ce numim Arcanul era Taina naşterii şi renaşterii[5], dansată de perechi, în înşiruiri lunare), descind din tentativele omului metafizic de a intra în armonie cu universul sau, cum scria Odobescu, din „acel cult al naturii fizice, ascuns sub o poetică legendă”, dar străvechile cântece ritualice ale Europei boreale şi nu doar ale românilor „au pierit cu totul în amintirea modernă, decolorate, risipite şi nimicite prin ideile mai înalte şi mai morale ale religiunii creştineşti. Aceasta a fost soarta tuturor credinţelor religioase ale păgânilor (pagane, în latină, înseamnă sate – n. n.), câte s-au păstrat în sânul popoarelor din timpii noi: sau că zeităţile lor protectoare au căzut sub urgia creştinilor şi Demonii şi Idolii lor, odinioară plini de daruri şi de virtuţi, au devenit spirite duşmane şi infernale, sau că tradiţiunile şi practicile lor religioase, despodobite de înţelesul lor sacramental, au rămas în popor ca nişte simple legende şi obiecte casnice şi câmpeneşti”[6].

 

Cântecele noastre, cu o muzică aparent simplă, dar numai în faza târzie a lăutărismului secolului al XIX-lea, păstrau, chiar şi în vremea lui Dimitrie Cantemir şi, cu atât mai mult, în cea a lui Ştefan cel Mare, frazarea amplă şi dibace a muzicii preclasice de tip romanesca, funcţionalitatea ei fiind divers-ritualică, aceleaşi melodii fiind regăsite şi în colindele laice, şi în repertoriul căluşeresc, şi în cel al ritualurilor de nuntă, întotdeauna desfăşurate în jurul arborelui cosmic, pe care îl reprezenta steagul – băţul încrustat spiralat în alb şi verde (coaja), în vârful căruia se atârnau năfrămi şi diverse simboluri totemice, inclusiv capul de cal cioplit în vârf, simbolizându-l pe Marte, pe „Centaurul Negru” sau „Călăreţul Negru”, cum se numea, din proprie iniţiativă, primul iniţiator în astfel de ceremonii şi al conceptului „Nirvana” sau „Paradesha”, legendarul Kali Calusar[7].

 

 

Povestea aceasta a cântecului primordial este, de fapt, „Biblia Românilor”, deci o istorie şi o respiraţie a propriilor noştri străbuni, este o Arcana (în latină, în engleză, în sanscrită înseamnă mister, secret, taină) doar de generaţiile noastre de strămoşi păstrată, chiar dacă demitizată şi, ulterior, când Arcana se transformă în Arcanul, cu falsificări grosolane de mesaj, transformată într-un „obiect casnic şi câmpenesc”, după cum observa Odobescu.

 

Drumul e lung şi doar în aparenţă anevoios, pentru că trebuie luat sub arcuşul viorii fiecare ciob în parte, curăţat lustruit şi aşezat acolo unde îi este locul, dacă dorim să refacem ulciorul care, odinioară era plin cu apă vie, dacă năzuim să „descifrăm cea mai adevărată reflectare a istoriei și a condiției sociale a unui popor”[8] ca al nostru, al românilor, „desculpându-ne” de latinismul pe care, din necunoaştere, am ajuns să-l impunem chiar şi culturii europene. Pentru că Datina noastră înseamnă mult mai mult, e un ecumen euro-asiatic primordial, din care s-au individualizat, cu degenerescenţe fireşti, celelalte culturi, multe dintre acestea rămânând, deja de câteva secole, doar nişte candele stinse (de pildă, căluşarii englezilor hobby-horse, ai polonezilor konik, ai balcanicilor aguciar etc.). Şi tocmai de asta, noi, „Zicălaşii”, arhivăm, la prima lectură, în cadrul unor concerte-atelier, sute şi sute de cântece vechi, pe care le-am aflat, ca partituri, mai ales prin colecţiile străine, dar şi în cele ale unor cărturari români din secolul al XIX-lea, care şi-au înmormântat munca de o viaţă în cimitirul uriaş al publicaţiilor, pururi necercetate, ale Academiei Române. Nu ne grăbim să tragem concluzii, deşi analizăm acolo unde este de analizat, deşi reluăm, fără jenă, partiturile mai dificile, precum variantele maghiare şi poloneză a cântecului lăutarilor lui Ştefan cel Mare, din 1502, pe care cel care l-a încredinţat veşniciei, călugărul franciscan Jana z Lublina, avea să-l transforme într-un cântec evlavios, de interpretat la orgă, numit, ca şi cântecul moldovenesc, „Haiducky”. Altfel, cu accent pe caracterul romanesc, deci preclasic al cântecului de odinioară, dar şi cu tuşe violente de muzică bisericească tipică pentru catolicism.

 

 

Cântec cu cântec, retrezind din adormire seculară ecouri străvechi, începem să înţelegem povestea cosmică a dainas[9]-ului şi lätar[10]-ului, cu gândul de a alege, cândva, cele mai frumoase bucăţi şi a le ordona în logica simplă a conturului vasului iniţiatic din templul simţirii strămoşilor metafizici ai civilizaţiilor primordiale, pentru a le scoate la iveală în cadrul unor concerte cu public. Deocamdată, doar Petru Oloieru, Răzvan Mitoceanu, Narcis Rotaru (proaspăt tătic de fetiţă), Adrian Pulpă, Ionuţ Chitic şi operatorul Nicolae Gabriel Sandu au fost martorii retrezirii cântecelor străvechi, ai melosului care înseamnă un „monument sacru de credință pentru a uni vremurile vechi cu vremurile noi”.

 

 

[1] „Domnul Vasile Alecsandri, consultat cu privire la autenticitatea cântecelor adunate de el și la metoda pe care a urmat-o în publicarea lor, ne-a trimis cu drag două scrisori, dintre care credem că ar trebui să oferim câteva extrase aici. / „Poeziile populare din România sunt opera barzilor necunoscuţi; nu au o anumită datare; dar unele vin dint-o antichitate foarte veche. Le-am colectat, de-a lungul mai multor ani, chiar din gura oamenilor. Sunt scrise în limba națională, limba pe care o mai vorbim și astăzi, și s-au transmis din generație în generație, cum ar fi povestirile populare, proverbele ș.a. / Nu le-am făcut nici o modificare, cu excepția câtorva versuri, adăugate de țiganii de unde le-am cules, pe care am crezut că ar trebui să le tai. Am făcut, pentru unele dintre aceste poezii, ceea ce face un bijutier pentru pietrele prețioase. Am respectat subiectul, stilul, forma și chiar mai multe rime incorecte, care fac parte din caracterul lor. Departe de a le aranja, în conformitate cu gustul modern, le-am păstrat ca pe niște bijuterii de aur, pe care le-aș fi găsit acoperite cu rugină și aplatizate. Am făcut ca petele să dispară și le-am dat strălucirea inițială. Acesta este tot meritul meu. Comoara aparține oamenilor, care singuri ar putea produce astfel de creaţii minunate. / Știu că francezii sfidează poezia populară din străinătate, de când dl Prosper Mérimée a publicat, sub numele de Guzla, o colecție de cântece ilirice, compilate de el însuși. Dar se poate convinge oricine că, dacă binecuvântata naștere m-ar fi înzestrat cu un geniu suficient de puternic pentru a compune Mioriţa, Toma Alimoş, Mihu Copilul etc., aș fi făcut o onoare din aceasta și aș fi fost suficient de egoist pentru a le publica sub numele meu” (Cratiunesco, Jean, Le peuple roumains d’après ses chants nationaux, Deuxieme Édition, Paris 1874, pp. 527, 528).

[2] „Cântece populare, exclama nemuritorul poet Adam Mickiewicz, monument sacru de credință pentru a uni vremurile vechi cu vremurile noi, arată cum o națiune pune în faţa prezentului trofeele eroilor săi, speranța gândurilor și floarea sentimentelor sale. … O, cântec popular, ai o voce și aripi ca arhanghelii; de multe ori ai și arme ca ei! Flacăra pârjoleşte lucrările câmpului; briganzii jefuiesc comoara; dar melodia scapă pentru totdeauna și trece prin oameni. Dacă sufletele degradate nu știu să o hrănească cu dorință și speranță, ea fuge în munți, se agață de ruine și, de acolo, vorbește despre timpul trecut. În același fel, privighetoarea a zburat dintr-o casă arsă și s-a oprit, o clipă, pe acoperiș; dar dacă și acoperișul cade, pasărea fuge în pădure și, din mijlocul ruinelor, din mijlocul mormintelor, cântă călătorilor, cu o voce răsunătoare, cântecul ei plin de trăire” (Cratiunesco, Jean, Le peuple roumains d’après ses chants nationaux, Deuxieme Édition, Paris 1874, pp. 59, 60).

[3]Nimic nu poate reuși să șteargă istoria țării lor românești, pe care politica a șters-o din istorie. Patria lor a fost doar un vis, o amintire sau o speranță. Dar ea trăia în viața lor de zi cu zi, în gândul şi în cântecele lor de acasă, care erau la fel de inscripționate pe albul sabiei lor. Nu au văzut niciodată altceva decât durerea sau bucuriile patriei. Chiar și azi, ceea ce văd mai presus de toate este pământul lor viu, despre care vorbesc ca despre o ființă iubită, căreia i se adresează, pe care o invocă și pe care o evocă. Nu se auzea nimic altceva în vocile oamenilor care îmi spuneau povestea lui Ștefan cel Mare. Nu există nimic altceva în muzica făcută din lacrimi și scântei, din care lăutarii au păstrat ritmul aprins. Au fost văzuți la Paris acești muzicieni cu un ten bronzat și ale căror degete crăpau. Au amuzat Parisul luxos, în Sabatul internațional, cântându-i ecourile văilor lor îndepărtate, unde visul plutește și se agață de copaci ca aurul dimineții. Parisul era încântat de tonul ciudat al acestor cântece care spuneau povești pe care Parisul nu le știa și nu le înțelegea. Dar acest Paris, de pe strada Cairo, a venit acolo pentru a căuta senzații, nu pentru a înțelege. Ritmul instrumentelor îl interesa mai ales. Iar flautul de trestie l-a fermecat. Acest flaut se referă la starea țăranilor români. Țiganii maghiari au rămas producători de cazane, iar muzica lor este un poem din bronz. Lăutarii au găsit printre pădurile din România dulcele flaut pastoral. Iată ecourile pământului iubit, ale pământului fertil și martirizat: trestia suspină, respiră pentru a cânta lamentoul poporului invadat, condus înapoi în munte, departe de grâul său, care nu va mai hrăni copii. Parizianul nu a avut timp, pe strada Cairo, să se oprească la aceste detalii. El a văzut în cântecul acestui nai fermecat o invitație a zeului Pan, un cântec bine pus la punct, înconjurat de o muzică de eroism, de lacrimi și de strigăte de durere. Parisul a transpus pentru nevoile sale personale, ca un locuitor de oraș corupt, o poezie tradițională, unde un popor întreg, tânăr și nefericit de șase secole, a găsit elementele vieții lui publice și sursa regenerării lui. Printre legendele povestite de naiul lăutăresc, Parisul a auzit și această poveste a lui Ștefan cel Mare, pe care mama sa refuza să îl recunoască și să îl adăpostească. Ştefan, epuizat, nu mai îndrăznea să lupte, crezând că va fi zdrobit. Sosește la mama lui, noaptea, cerând azil. Dar el este lăsat la ușă. Mama lui nu-l va recunoaște decât mort sau învingător. Ea ignoră un fiu pe fugă. Stefan prinde curaj, luptă și triumfă. Această legendă, găsită printre razele acestui bazar lăutăresc, care a funcționat pe strada Cairo, în timpul Expoziției, mi-a amintit de țara lui Ștefan cel Mare, unde sunt câmpurile de grâu nesfârşite, unde inimile simple speră şi visează” (De Biez, Jaques, Un maitre imagier: E. Frémiet, Paris 1896, pp. 291-293)

[4] „Acest limbaj magnific și oarecum bizar se aplică perfect poeziei populare din România. Mângâierea pe care vocea patriei a adus-o călduros în exil oamenii noștri au găsit-o și încă o găsesc în cântecele lor. Cântecele noastre au servit ca legătură între diferitele generații și au perpetuat spiritul național printre violențe sau seducții din străinătate. Au păstrat, ca un depozit prețios, limbajul ereditar, proscris din orașe și curţi voievodale, precum și lipsa monumentelor scrise, ele formând, cu cronicile publicate recent, aproape singurele arhive ale țării noastre. Domnul Alecsandri explică, în prefața sa, în termeni nobili și emoționanți, motivele care l-au determinat să le colecteze: „Ascunse”, spune el, „timp de secole, în sânul poporului, aceste poezii au fost expuse pierderii. Prin urmare, era o datorie sacră să le căutăm și să le salvăm de uitare. Am avut norocul să îndeplinesc această datorie. Prin călătorii lungi prin munți și pe câmpurile înflorite, am adunat o mare parte din ele, iar acum, când termin să le pun în ordine, le dedic țării mele, ca fiind cel mai legitim blazon al ei” (Cratiunesco, Jean, Le peuple roumains d’après ses chants nationaux, Deuxieme Édition, Paris 1874, pp. 60, 61).

[5] Sharma, Dr. Narinder, Arcana Dïpikä, Mathurä 1887, p. IX

[6] „Înţelesul general al legendei s-a preschimbat; caracterul religios, ce da antichitatea acestei tradiţiuni, acel cult al naturii fizice, ascunse sub o poetică legendă, au pierit cu totul în amintirea modernă, decolorate, risipite şi nimicite prin ideile mai înalte şi mai morale ale religiunii creştineşti. Aceasta a fost soarta tuturor credinţelor religioase ale păgânilor, câte s-au păstrat în sânul popoarelor din timpii noi: sau că zeităţile lor protectoare au căzut sub urgia creştinilor şi Demonii şi Idolii lor, odinioară plini de daruri şi de virtuţi, au devenit spirite duşmane şi infernale, sau că tradiţiunile şi practicile lor religioase, despodobite de înţelesul lor sacramental, au rămas în popor ca nişte simple legende şi obiecte casnice şi câmpeneşti” (Odobescu, Al. I, Răsunete ale Pindului în Carpaţi, în Opere complete, Volumul II, Bucureşti 1908, p. 22)

[7] Sramana Bhagavan Mahavira, Volumul 4,  Nihnava-Vada, cu comentarii de Dhirubhäi P. Thaker, West bengal Puclic Library 1944, p. 12

[8] „Haemus-ul, vechiul Danubius, și distanța de multe sute de mile se întind între Italia adevărată și această provincie dacică antică. S-au scurs șaptesprezece secole de când valul cuceririi romane a fost măturat din nou de valurile invaziei barbare și, totuși, dansul simplu al acestor țărani valahi ne aduce în față cele mai renumite distracții coregrafice ale vechilor romani. Fetele și feciorii îşi împreunează mâinile și formează un cerc mare, în centrul căruia sunt muzicienii ţigani, numiți lăutari în limba românească. Unul dintre cercuri cântă în timpul dansului, iar melodiile, cu aceste ocazii, numite hore, ca printre latini, sunt de o forță și frumusețe singulare . Cercul de dansatori ondulează, de la dreapta, la stânga, și de la stânga, la dreapta, iar atunci când se desprind unii de alţii, tinerii se prind de talie și se îndepărtează, și îi le iau în seamă pe domnișoarele înroșite de pudoare și care nu prea se lasă, așa cum făceau odinioară femeile Sabine. / Nu este ciudat ca obiceiurile simple ale unui popor să fie făcute în așa fel încât să rămână pentru veacuri? Ceea ce este cel mai trudit și semnalat cu cea mai mare pompă nu este întotdeauna amintit cel mai mult. În carierele din Pentelicus am descifrat nume zgâriate nepăsător pe zidurile de marmură de lucrători, în urmă cu mai bine de două mii de ani. Sclavul care a scos din carieră blocul dur ne-a lăsat cel puțin moștenirea numelui său – cu atât mai mult, în multe cazuri, al celui care a tăiat-o într-o formă de frumusețe și a dat aproape viață pietrei fără de suflet. / Ucenicul istoriei poate să nu disprețuiască cântecul, dansul și legenda, ignorând, așa cum fac ei de obicei, obiceiurile și sentimentele timpurilor străvechi. În ele, de regulă, descifrăm cea mai adevărată reflectare a istoriei și a condiției sociale a unui popor. Literatura baladelor și legendelor, nici predată în școli, nici încununată de academii, cât de modest a coborât la noi din veacuri, încântându-ne cu muzica ei ca o pasăre măiastră, care cântă acolo unde se odihnește! Trilurile sale, la fel de bogate și variate ca şi culorile țesăturilor expuse prin bazarele din Orient, au fost adunate și țesute de mâini necunoscute” (Noyes, James O., Roumania: The Border Land of the Christian and the Curch, New York 1857, p. 52)

[9] Muzică vocală – în toate limbile scandinave şi baltice

[10] Muzică instrumentală – în toate limbile scandinave şi baltice


Bucovineni dispăruţi pe fronturile Austriei (VII)

Ősterreichische Nationalbibliothek: Schützenstand beim Honved Inf. Rgt. Nr. 30, in Rarancze 1916

 

George Gramowicz a lui Procopie, născut în 1883, în Cotul lui Strileţchi, a fost înrolat, în 1914, cu ocazia mobilizării generale, la oaste şi a plecat în campanie. În toamna anului 1914, se afla la Przemysl, ca săpător. Într-o luptă, ar fi picat aici. De atunci lipseşte orice ştire despre dânsul. Presupunându-se probabilitatea decesului, se dispune, la cererea soţiei sale, Parascheva Gramowicz, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”

 

Anna Mittermayer, născută Tofanel, soţie de conducător de tren, a plecat din Cernăuţi, pe timpul invaziei ruseşti, pe la finea anului 1916 sau începutul lui 1917, cu un soldat rus, luând cu sine documentele ei personale, între altele şi o legitimaţie de călătorie, cu fotografia ei. De la retragerea ruşilor din Bucovina, lipseşte orice ştire despre dânsa. În august 1918, a adus Ioachim Palamar, gospodar din Crasna-Ilschi, fost infanterist la Regimentul 22, reîntorcându-se din prinsoarea rusească, legitimaţia cu fotografia Annei Mittermayer, căsătorită Tofanel, şi zice că a aflat-o, pe la 14 februarie 1918, la o femeie, care zăcea moartă pe un câmp liber, lângă un sat în districtul Jaroschenka. Comparând el fotografia cu trăsăturile răposatei, a constatat cu siguranţă că aceasta e fotografia ei şi, conchizând după locul de emitere, „Dorna-Watra”, că e o persoană din Bucovina, a luat cu sine fotografia. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea lui Petru Tofanel, procedura pentru stabilirea morţii celei dispărute” (Monitorul Bucovinei, Fascicula 75, Cernăuţi în 18 Octomvrie nou 1919, pp. 7, 8).

 

Ion Creţiac a lui Mihail, născut în 1884, în Zeleneu, a fost înrolat, în 1914, în Regimentul 15 Infanterie şi a plecat în campanie. În 1915, se afla în apropierea Lublinului, unde a luat parte la un atac în contra ruşilor. Acolo ar fi murit, la 29 iulie 1915, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabil decesul, se dispune, la cererea soţiei sale, Maria Creţiac, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut” (Monitorul Bucovinei, Fascicula 77, Cernăuţi în 25 Octomvrie nou 1919, p. 4).

 

 

Ősterreichische Nationalbibliothek: Kiczera östlich Koziowa Gipfel 1000 m 1916

 

Atanasiu Kowaliuk a lui Nicolai, născut în 1888, în Lujeni, a fost înrolat, în 1914, cu ocazia mobilizării generale, la oaste şi a plecat la război. El a căzut prizonier la ruşi şi se afla, în timpul din urmă, în localitatea Horodweleki Luhi, guvernământul Paskow, unde se aflau şi alţi locuitori din Lujeni ca prizonieri. Acolo ar fi murit, la 25 septembrie 1917 stil vechi, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabil decesul, se dispune, la cererea soţiei sale, Elisaveta Kowaliuk, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”.

 

George a lui Nicolai Zwarycz, din Boian, a fost deportat de ruşi, la retragerea din 1916, în Rusia şi internat în Astrahan. Acolo ar fi murit, de Înălţarea Domnului (gr. or.) 1917, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabil decesul, se dispune, la cererea soţiei sale, Sanchira Zwarycz, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”.

 

Vasile a lui Onufrei Bambura, din Suliţa Nouă, a fost deportat, în 1917, de ruşi la Astrahan şi internat, cu mulţi locuitori din Suliţa Nouă, în Oday (Rusia). Acolo ar fi murit în toamna anului 1917, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabil decesul, se dispune, la cererea lui George a lui Dumitru Bezhuz din Suliţa Nouă, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”.

 

Petru a lui Petru Huber, născut în 1886, în Mănăstirişte, a fost înrolat, în 1914, cu ocazia mobilizării generale, în Regimentul 3 de Artilerie Grea, în Przemysl, şi a servit în fortăreaţă. În martie 1915, a căzut prizonier la ruşi şi a fost internat în lagărul din Taşchkend. Acolo ar fi murit în iunie 1915, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabil decesul, se dispune, la cererea soţiei sale, Luisa Huber, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”.

 

Maxim Rotar, fiul lui Petru, născut la 12 octombrie (?) în Pătrăuţi (pe Siret, cazul fiind judecat de Tribunalul Cernăuţi, şi nu de cel din Suceava – n. n.), în timpul din urmă domiciliat aici, a fost înrolat, la începutul războiului, la oaste şi a căzut prizonier la ruşi. El ajunse în lagărul de prizonieri din Trotzkoje (Samara), aici s-a îmbolnăvit de tifos şi, după comunicările unor persoane necunoscute, ar fi murit în anul 1915. Presupunându-se probabilitatea decesului, se dispune, la cererea soţiei sale, Ana Rotar, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”.

 

George a lui George Moraraş, născut în 1880, din Roşa, a fost înrolat, în 1914, cu ocazia mobilizării generale, în Regimentul 22 Infanterie. În toamna anului 1914, a căzut prizonier la ruşi şi ajunse în lagărul de prizonieri din Tomsk şi apoi ca lucrător într-o fabrică în Zemskij Zawod, gubernia Ufa. Acolo ar fi murit, la 12 noiembrie 1916, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se dispune, la cererea soţiei sale, Zoica Moraraş, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”.

 

Ştefan Nistoruk a lui Nicolai, din Cadobeşti, născut în 1886, a fost înrolat, la 1 august 1914, cu ocazia mobilizării generale, la Regimentul 24 Infanterie şi a luat parte la luptele în contra Rusiei. El ar fi picat, în toamna anului 1914, la retragere, lângă Istula, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se dispune, la cererea soţiei sale, Parascheva Nistoruk, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut” (Monitorul Bucovinei, Fascicula 76, Cernăuţi în 22 Octomvrie nou 1919, pp. 5-9).

 

Evakuierte Bevölkerung in Neagra Sarulin, 1916

 

Dimitrie a lui Ştefan Paulovici, din Ceahor, a fost înrolat, în 1914, cu ocazia mobilizării generale, în Regimentul 41 Infanterie şi era ataşat, după aceea, unei companii de lucrători militari, şi anume nr. 1. Înainte de Paştele gr. or. 1915, s-a îmbolnăvit de tifos şi ajunse într-un spital, în Slanka (Galiţia). Acolo ar fi murit, în Sâmbăta Patimilor 1915, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se dispune, la cererea soţiei sale, Domnica Paulovici, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”.

 

Teodor a lui George Rusu, din Boian, a fost deportat de inamic în Rusia şi internat în Tidosinca, districtul Cernowasc, Astrahan. Acolo ar fi murit, la Aprilie 1916, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se dispune, la cererea lui Costachi a lui Teodor Rusu, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”.

 

Alexandra a lui George Presecărean, ea ar fi murit în mai 1915, în Lehăcenii-Teutului, în timpul invaziei ruseşti, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se dispune, la cererea lui Petru Criţac, procedura pentru stabilirea morţii celei dispărute”.

 

 

Marghioala a lui Iacob Gâză, din Boian, să fi murit, după cum afirmă martorii, în Boian, în luna mai 1915, pe timpul invaziei ruseşti. Presupunându-se deci că va fi aflat moartea, se îndrumează, la cererea lui Petru Criţac, procedura pentru stabilirea morţii celei dispărute”.

 

Constantin a lui Andrei Constantin Toma, din Boian, a fost deportat de inamic în Rusia şi internat, cu alţi locuitori din Boian, în Repua, guvernământul Sarata. Acolo ar fi murit, la 10 iulie 1917, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se dispune, la cererea Paraschivei lui Nicolae Malin, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”.

 

Evakuierte Bevölkerung in Neagra Sarulin, 1916

 

Ion a lui Lorenz Leugner, din Roşa, născut în 1877, a fost înrolat, cu ocazia mobilizării generale, la Regimentul 22 şi luptă contra Rusiei. El ar fi murit, la 27 martie 1915, în spitalul Sadagura, fiind rănit la Dobronăuţi, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se dispune, la cererea soţiei sale, Iosefa Leugner, născută Nowak, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”.

 

Eufrosina lui Vasile Vaipan, din Boian, a fost deportată, în 1917, de inamic la Rusia şi internată în Bekow, guvernământul Astrahan. Acolo ar fi murit, în octombrie 1917, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se dispune, la cererea lui Vasile a lui Ion Vaipan, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”.

 

George Ţiganaş a lui Teodor, din Ceahor, născut în 1886, a fost înrolat, în 1915, în Regimentul 15 Infanterie şi a mers pe frontul rusesc. În noiembrie 1915, a căzut prizonier şi a fosi internat în diferite lagăre, în urmă, în Askresenski, guvernământulMoscova. Acolo ar fi murit, în Duminica Paştelui 1916, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se dispune, la cererea soţiei sale, Maria Ţiganaş, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”.

 

Israel (Srul) Weisselberger, născut în 1875, în Ostriţa, a fost înrolat, cu ocazia mobilizării generale, la Regimentul 22 şi a plecat cu dânsul în câmp. Deja în august, a luat parte la luptele de la Rarancea. Acolo ar fi picat, la 23 august 1914, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se dispune, la cererea soţiei sale, Fany Weisselberger, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”.

 

Petru a lui Procopi Manoilă, născut în 1895, din Voloca, a fost înrolat, în 1914, cu ocazia mobilizării generale, îăn Regimentul 41 şi a plecat cu dânsul la luptă. În octombrie 1915, a căzut, ca şi alţi locuitori din Voloca, prizonier. A fost dus în lagărul de prizonieri din Bahmut şi trimis ca lucrător într-o fabrică în Enakieva, guvernământul Ecaterinoslav. Acolo ar fi murit, în august 1917, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se dispune, la cererea lui Procopi Manoilă, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”.

 

Dimitrie Czornohuz a lui Simion, născut în 1890, în Camena, a fost înrolat, în 1914, cu ocazia mobilizării generale, la Regimentul 95 Infanterie şi a plecat în câmp. În mai 1915, a căzut, el cu câţiva consăteni, în prinsoare la ruşi; în satul Striganca avea ocupaţie într-o moară. Acolo ar fi murit, în iulie 1915, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se dispune, la cererea soţiei sale, Veronica Czornohuz, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”.

 

Strasse in Jakobeny, 1916

 

Simion Horobeta a lui Ion, de 40 ani, din Hliboca, a plecat de aici, în iunie 1916, ca să călăuzească un transport de vite, din cauza apropierii duşmanului, şi a venit în Oradea (Transilvania), unde s-a îmbolnăvit şi a intrat într-un spital. Acolo ar fi murit, la 19 octombrie 1916, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se dispune, la cererea soţiei sale, Elena Horobeta, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”.

 

Alexandra lui Vasile Onciul, din Boian, a fost deportată de inamic în Rusia şi internată în Sărata, ca mulţi alţi locuitori din Boian. Acolo ar fi murit, pe la Paştele gr. or. 1916, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se dispune, la cererea lui Vasile a lui George Onciul, procedura pentru stabilirea morţii celei dispărute”.

 

Domnica Ohnatiuk, născută Ţurcan, din Boian, a fost deportată de ruşi în Rusia şi internată, cu mulţi alţi locuitori din Boian, în Kamirlak, guvernământul Astrahan. Acolo ar fi murit, în mai 1916, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se dispune, la cererea lui Teodor a lui Ion Porozin din Boian, procedura pentru stabilirea morţii celei dispărute”.

 

Aniţa lui Teodor Porozin din Boian a fost deportată de ruşi în Rusia şi internată, cu mulţi alţi locuitori din Boian, în Kamirlak, guvernământul Astrahan. Acolo ar fi murit, în mai 1916, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se dispune, la cererea lui Teodor a lui Ion Porozin din Boian, procedura pentru stabilirea morţii celei dispărute”.

 

Nicolai a lui Teodor Rusu din Boian a fost deportat de ruşi la Rusia, cu mulţi alţi locuitori din Boian, şi internat în Peoma, guvernământul Peoma. Acolo ar fi murit, în decembrie 1915, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se dispune, la cererea lui Constantin a lui Toader Rusu din Boian, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”.

 

Maria Kaszek, născută Wuzenko, din Lehăcenii-Teutului a fost deportat de ruşi, cu ocazia invaziei lor din 1916, la Astrahan. Acolo ar fi murit, la 10 mai 1915, după cum afirmă martorii Rosalia Kalowska şi V. Boiczuk. Fiind deci decesul probabil, se dispune, la cererea lui Nicolai Kaszek din Lehăcenii-Teutului, procedura pentru stabilirea morţii dispărutei”.

 

Teodor Alexa din Boian a fost deportat, în 1916, de duşman în Rusia şi, ca mulţi alţi locuitori din Boian, internat în Auta, guvernământul Astrahan. Acolo ar fi murit, în 2 februarie 1917, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se dispune, la cererea Ioanei Alexa, născută Andrusak, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”.

 

11 Jun 1916: Schwerstverwundete in der Kirche von Huta Nova

 

Ion a lui Dumitru a lui Ion Lazor, născut în 1877, din Boian, a fost deportat de ruşi, cu ocazia invaziei lor, în comuna Zetna, guvernământul Astrahan. Acolo ar fi murit, la 14 octombrie 1916, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se dispune, la cererea lui Dumitru a lui Ion Lazor, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”.

 

Grigori a lui Vasile Ciobotar din Boian a fost deportat, cu ocazia invaziei duşmane, de ruşi la Auta, guvernământul Astrahan. Acolo ar fi murit, în mai 1916, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se dispune, la cererea lui Teodor a lui Vasile Ciobotar, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”.

 

Ion Borhyn, fiul lui Vasile, de 34 ani, în timpul din urmă domiciliat în Slobozia Banilei, lucra, în 1917, ca lucrător militar la garnizoana românească de lângă Târg, şi anume la tranşee. Acolo ar fi murit, în Vinerea Mare 1917, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se dispune, la cererea soţiei sale, Maria Borhyn, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”.

 

George Hlewka a lui Ion din Vereceanca, născut în 1885, a fost înrolat, în 1915, la oaste şi luptă pe frontul italian. Acolo ar fi murit, în toamna anului 1915, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se dispune, la cererea soţiei sale, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”.

 

Ion Popeniuc a lui Lesin, născut în 28 ianuarie 1888, în Stavocan, în vremea din urmă domiciliat acolo, a fost înrolat, în martie 1919 (probabil 1917 – n. n.), la oaste şi a luat parte, în Regimentul 36, la luptele cu ruşii în satul Zerwanitza. Acolo ar fi picat, după sărbătoarea Petru şi Pavel, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se dispune, la cererea soţiei sale, Safte Popeniuc, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”.

 

Nicolai Catarinciuc, fiul lui Ion, născut în 27 aprilie 1883, în Buda, în vremea din urmă gospodar în Buda, a fost înrolat, la începutul războiului, în Regimentul 41 Infanterie şi a luat parte la luptele din Carpaţi şi Homuna. Acolo ar fi murit, la 29 aprilie 1915, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se dispune, la cererea soţiei sale, Ana Catarinciuc, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”.

 

Teodor Moroz a fost, în războiul contra Rusiei, soldat şi se afla, în vremea din urmă, în Noua Suliţă Rusească. Acolo ar fi căzut, la 7 august 1914, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se dispune, la cererea soţiei sale, Domnica a lui Todor Moroz, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”.

 

Grigori a lui Vasile Ciobotar din Boian a fost deportat, ca mulţi alţi locuitori, de ruşi şi internat în Autu (Rusia). Acolo ar fi murit, în mai 1916, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se dispune, la cererea Alexandrei a lui Simion Iurko din Boian, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”.

 

Vasilca Moroz, născută Poclitar, soţia lui Ilie Moroz din Boian, a fost deportată, ca mulţi alţi locuitori din Boian, de ruşi şi internat în Balaşovca (Rusia). Acolo ar fi murit, la 2 mai 1916, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se dispune, la cererea Ilie a lui Alexandru Moroz din Boian, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”.

 

Simion Repciuc a lui Alexandru, născut în 1883, în Ceahor, a fost înrolat, în 1914, cu ocazia mobilizării generale, în Regimentul 58 Infanterie şi luptă, în anul 1917, pe frontul românesc. Acolo, pe dealul Caşinului, să fi murit, lovit de un plumb, la 6 ianuarie 1917, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se dispune, la cererea soţiei sale, Iftimia Repciuc, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”.

 

Chaim Hartenstein, născut în 1854, în Mămăieştii Noi, cu ocazia invaziunii a doua a ruşilor, ar fi fost omorât de soldaţii ruşi, la 16 mai 1915, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se dispune, la cererea soţiei sale, Zivia Hartenstein, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”.

 

Ősterreichische Nationalbibliothek: Kiczera Blick nach Südost auf die Makowka 1916

 

Dimitrie Bolesiuc, fiul lui Ion, născut la 18 mai 1879, în Ceahor, în timpul din urmă domiciliat în Corovia, a fost înrolat, la începutul războiului, în Regimentul 58 Infanterie şi a a luat parte la luptele în contra ruşilor, în Galiţia. Acolo ar fi murit, în toamna anului 1915, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se dispune, la cererea soţiei sale, Dochiţa Bolesiuc, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”.

 

Caterina Lozowinski a fost deportată de ruşi şi internată la Raschinka (Astrahan). Acolo ar fi murit, în martie 1917, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se dispune, la cererea lui Iob Malatynski din Lehăcenii Teutului, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”.

 

Petru a lui Ion Pascar din Boian a fost deportat, ca mulţi alţi locuitori din Boian, în Rusia şi internat la Saratov. Acolo ar fi murit, în martie 1919, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se dispune, la cererea Vasilcei Rogojewski, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”.

 

 

Teodor Reus a lui Ilie, din Jucica Veche, a fost înrolat, în 1915, la oaste şi a plecat la Dorna-Völgay. Acolo ar fi murit, în acelaşi an, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se dispune, la cererea soţiei sale, Elisabeta Reus, născută Osadczuk, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”.

 

Vasile Fijka din Boian ar fi fost lovit de un şrapnel, în Boian, şi acolo ar fi murit îndată, la 14 septembrie 1916, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se dispune, la cererea soţiei sale, Catarina Fijka, născută Lazar, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”.

 

Gheorghe Vasilaş a lui Ignatie, de 33 de ani, în timpul din urmă domiciliat în  Terebleşti, a luat parte la luptele contra ruşilor la Iablonca, unde a fost grav rănit. Acolo ar fi murit, la 21 ianuarie 1915, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se dispune, la cererea soţiei sale, Sspazia Vasilaş, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”.

 

Mihail Gorda a lui Nicolai din Boian a plecat, în 1916, pe frontul italian şi a luat parte la luptele din Gorizia. Acolo ar fi murit, în toamna anului 1916, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se dispune, la cererea lui Nicolai a lui Petre Gorda, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”.

 

 

Petre Lazăr din Boian a fost deportat de ruşi, ca mulţi alţi locuitori din Boian, şi internat în Zarika, Rusia. Acolo ar fi murit, în iunie 1918, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se dispune, la cererea soţiei sale, Aniţa Lazăr, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut” (Monitorul Bucovinei, Fascicula 80, Cernăuţi în 7 Noemvrie nou 1919, pp. 3-12).


spre setea celuia ce trece

 

îmi las aducerile-aminte

pentru vecie la răscruci

culegătorii de cuvinte

să le înşface ca pe nuci,

să le dezghioace şi să muşte

din fiecare cu migală

în toamna care-a prins să-mpuşte

o vremuire ireală:

 

acolo-s paşii tăi – vei spune

şi vei porni spre alte zări

fără să vezi cum te apune

mirajul sacrei depărtări,

iar eu, ajuns la o fântână

cu apă limpede şi rece,

o să întind încet o mână

spre setea celuia ce trece

 


prin care doar am pribegit

 

acum aşează-te şi speră

pe calea fără de sfârşit

căci doar speranţa efemeră

în tine, suflete,-i cuţit,

iar împlântarea-i dureroasă

desfăşură singurătăţi

şi plâng doar filele pe masă

ca nişte biete vietăţi,

 

astfel se tot preling cuvinte

ce nu vor mai dura nimic,

dar lasă-ţi sufletul să cânte

să am cu ce să mă ridic

şi să mă sprijin, când pe cale

păşi-voi tot mai ostenit

din lumea de amar şi jale

prin care doar am pribegit

 


Pagina 3 din 1.12612345...102030...Ultima »