Muzică medievală, nu “populară”, nu “folclor”

Lăutari de curte domnească (Mavrogheni)

*

În ciuda privirilor „diacronice”, pe care le tot „aruncă” muzicologii români „începând cu secolul al XVI-lea”, descoperind, „în tabulatura lui Jan din Lublin (1540)”, în piesa „Haiducky” „o variantă a melodiei Banu Mărăcine” şi în „Conradus” o altă „variantă a Ţarinii Abrudului” („Curs de folclor muzical”, de Lect. univ. dr. Otilia Pop-Miculi), deşi lucrurile stau taman pe dos, adică melodiile mai noi sunt variante ale melodiilor mai vechi, noi, românii, nu avem şi nici nu ne interesează să avem o istorie a muzicii. Istorie înseamnă mărturie şi memorie, iar toate cântecele noastre vechi le putem descoperi doar în scrierile străinilor, care le-au consemnat pentru a vehicula un anume exotism estic.

*

O cronologie a cântecului vechi românesc este, din motivele arătate mai sus, imposibil de realizat, mai ales că, vorba lui Sulzer, la români predominau cântecele/dansurile „mocăneşti” (ale muntenilor, muntele fiind şi astăzi păstrător de datină) şi „cătăneşti” (căluşereşti, în marea lor majoritate, dar şi de curte voievodală, după cum menţionau călătorii străini prin ţările române), dincolo de templul religiilor primordiale (munţii Carpaţi) şi de ocolul târgurilor săptămânale viaţa desfăşurându-se neglorios şi cenuşiu, fără străluminări de estetic şi de simţire.

*

Fabulări de genul „tabulatură din Dresda (1588), în cea a lui Wolf Heckel (1556) există un dans săsesc cu intonaţii româneşti, iar în tabulatura de orgă a lui August Norminger din Dresda (1598), între cele 93 de dansuri, apar două dansuri cu formule folclorice româneşti. Mai apropiat de jocul popular este Dansul săbiilor din tratatul de dans al lui Thornet Arben (1588), acest dans nefiind altceva decât o variantă stilizată a cunosctului joc românesc Banu Mărăcine, folosit de Enescu în Rapsodia I” („Cultura muzicală românească în secolul al XVI-lea”) nu reprezintă decât un rumeguş patriotard, o pseudo-rigoare ştiinţifică, pentru că, atâta timp cât mărturiile străine nu sunt adunate într-o colecţie de partituri, care să-şi găsească interpretarea cu instrumentele vremilor, nu avem la ce ne raporta în analiza evoluţiei estetice a cântecului medieval românesc.

*

Medieval şi nu „popular”, pentru că melodiile păstrate în partiturile străine nu au nimic în comun cu iobăgimea de odinioară, decretată, ulterior, esenţă a spiritualităţii, deci folclorică. Nu satul de cinci-zece case producea muzică, ci târgul, cu breslele lui de muzicanţi şi cu tradiţia ocupaţională „din tată în fiu”, care era dublată şi de o tradiţie repertorială.

*

Cele mai vechi cântece româneşti, păstrate de alţii, par să fie cele numite, de ceva vreme încoace, „Cucuruz cu frunza-n sus” (Wittenberger Gesangbuch, 1531) şi „Banul Mărăcine” ( „Tabulatura Ioannis de Lyublyn Canonicorum Regularium de Crasnyk”, 1540), urmate de dansurile valahe, consemnate de „Codex Cajoni” şi de „Codex Vietoris” (acesta, alcătuit de un slovac, fiind practic inclus în „Codex Cajoni”, în secolul al XIX-lea, al descoperirii lui). Ar urma „tabulele” cu cântece ale lui Franz Joseph Sulzer, preluate, fără nominalizarea culegătorului, de mai toate istoriile muzicale europene (Carl Engel, C. Hubert, Otto Heilig etc.), dar şi de prestigioasa revistă muzicală, cu apariţii din 1798, „Allgemeine Musikalische Zeitung”, în paginile de divertisment, semnate „Anonymus”, deşi „Cântecele şi dansurile moldoveneşti”, publicate în nr. 30 din 25 iulie 1821, au fost culese, mai mult ca sigur, de Eftimie Murgu.

*

Şi mai există cântecele culese, după 1820, de J. A. Wachmann, de G. F. Weitzmann, de V. Corcinski, de F. Rouschitzki, de Karol Mikuli, de Anatole de Demidoff, de. G. Murray, de Al. Berdescu, de Isidor Vorobchevici, de Gustav Weigand etc., dar nici aceste cântece, deşi înseamnă mărturii importante, nu au fost „fonotecate”, nu pot fi auzite nicăieri, ca să poţi desluşi, după cum te îndeamnă sufletul şi mintea, chemarea străbunilor. Acestea ar fi, la o primă vedere, argumentele mele în favoarea întemeierii trupei ZICĂLAŞII (pot fi văzuţi-ascultaţi în concert, făcând clik pe fotografia de mai jos):

*

De la Ursa Mare, la… Constantin Emil Ursu!

*

Constantin Emil Ursu

Aseară, fremătând de bucurie pentru perspectivele pe care le deschide patrimoniul străvechi, scos de el la lumină de la Baia, m-a sunat Constantin Emil Ursu: da, s-a confirmat, pasta albă a ornamentaţiilor de pe vase a fost făcută din oase… umane!

*

Când am lansat această supoziţie, Emil, cu rigoarea omului de ştiinţă, care nu se poate lansa în speculaţii, m-a contrazis, iar eu l-am întrebat scurt: Pariezi?

*

Nu a pariat, pentru că, în sinea lui, Emil Ursu îşi dorea să am dreptate, deşi nu ştia că eu îmi găsisem îndreptăţirile în a fi atât de categoric într-o altă “arheologie”, cea a simbolurilor din epocile pretotemică şi totemică, epoci care nici măcar nu au fost luate în discuţie de către mediul ştiinţific românesc.

*

Epocile acelea ale pervertirii omului metafizic în om civilizat, odată cu conştientizarea Timpului – primul totem al Timpului a fost Ursa Mare, care, prin rotaţia în jurul lui Axis Mundi (Steaua Polară), marca, cu coada, anotimpurile, sunt şi epocile ascensiunii spirituale spre Cer-Ceruri, inclusiv prin cultul “străbunilor din Cer”, cult care avea să determine şi “înmormântările în Cer”, fie prin incinerare, fie prin aşezarea trupurilor pe stânci din munţi, pentru a fi “mutaţi” străbunii în Ceruri de către vulturi. Şi într-un caz, şi în celălalt, rămâneau frânturi de oase, care se înglobau în ritualic, dobândind o nouă viaţă prin urmaşi (trei din cele şapte vieţi, precizate de “Upanişade”), care, datorită funcţionalităţii vaselor, şi-i reaminteau mereu (în fond, atât durează “viaţa veşnică” – atât cât urmaşii îşi mai amintesc de tine).

*

Prin patrimoniul descoperit la Baia (anul 5000 înainte de Hristos, după cum s-a dovedit ştiinţific), Constantin Emil Ursu deschide noi şi, în cea mai bună parte, alte perspective de înţelegere a trecutului îndepărtat al omenirii. În fond, creatoarea Timpului, Ursa Mare, nu se putea lăsa descifrată decât prin complicitatea unui… Ursu, fie el şi Constantin, şi Emil.