*
Deşi e satul de domiciliu al celebrului băşcălitor de folclor, Doctor în folcloroase Călin Brăteanu, Sfântu Ilie înseamnă un sat cu tradiţii ritualice, bungherii şi urşii fiind de o frumuseţe tulburătoare. Zonă rezidenţială de lux a Sucevei, satul Sfântu Ilie are şi îşi asumă moşteniri vechi, iar sătenii fac doar ceea ce ştiu să facă, într-un firesc şi cu o ştiinţă a jocului aproape ritualică şi, tocmai de aceea, demnă de toată admiraţia.
*
*
Un sat fără tradiţii poate fi lesne identificat după noutatea costumelor. Aşa se întâmplă cu Stroieşti, unde costumele manufacturiere, produse de cooperativele meşteşugăreşti, după modele luate din întregul judeţ Suceava, arată splendid, fălos şi ochios ca o înstrăinare de datină. Stroieştii nu au ritualuri, ci evoluţii scenice aparent elaborate, acoperind, fără sacru şi inefabil, o bună parte a repertoriilor astrale nemoştenite, ci împrumutate din spectacolele altora. Nu din ritualuri, ci din spectacole. Stroieştenii încântă ochiul, dar fără vibraţie şi fără freamăt, deci fără emoţia redescoperirii de moşteniri sacre.
*
*
Deşi e limpede că nu prea ştiu ce fac, udeştenii fac bine bungherii şi urşii, în ciuda faptului că nu respectă numărul stelelor Ursei Mari. Penibilă este ceata mascaţilor cu pânză albă pe faţă (le spusese Mihai Camilar, cândva, că măşti din pânză albă purtau căluşarii în vremea lui Dimitrie Cantemir), în rest, deşi mascaţii nu au nimic în comun cu omagierea “roţii cerului” (Ur Anu) prin ritualul iniţial, trupa are potenţial şi ar putea păşi onorabil într-un carnaval maial ritualic, aşa cum se desfăşura el şi în primele trei secole ale creştinismului, atunci când naşterea lui Iisus era sărbătorită ba în 6 ianuarie, ba în prima decadă a lunii mai, cea cu “flori de măr, flori de păr”, cu “florile d’Albei”, adică ale Lunii, ale Crăiesei zăpezii şi a florilor.
*
*
Sătenii din comuna Văculeşti, judeţul Botoşani, cu un ansamblu fistichiu, numit “Dor de horă”, au de toate şi nimic, teatralismul montărilor desacralizând total Datina. La caprele, care n-au mai fost hrănite de-o lună, vine tânăra medic veterinar, fată talentată – de altfel, şi astfel ritualul ancestral al morţii şi învierii aparente a Timpului se pierde în desuet. Urşii (omagiul Timpului stelar) decad în penibilitate, iar căiuţii (paznicii Muntelui Soarelui) şi mascaţii (celelalte constelaţii şi planete) sunt doar o inutilă joacă a jocului. Păcat de talentul actoricesc al tinerilor săteni, deveniţi victime ale inculturii şi ale nepriceperii.
*
*
Primul calendar astronomic al omenirii a fost conceput de Anu, “soţul marii vrăciţe Cula, bărbatul cel mai integru, care a stabilit regulile din Oraşul Arbore (Tărtăria), de lângă râul cu apă (Mureş)”. Anu, cel care şi dă numele… anului, observase că Ursa Mare (Carul Mare) se roteşte în jurul Stelei Polare şi că, în rotire, coada Ursei arată primăvara (spre est), vara (spre sud), toamna (spre vest) şi iarna (spre nord), cele patru antimpuri devenind, odată cu trecerea la calendarul stelar-lunar, cei patru colindători (grecii au transformat ceea ce era specific masculin în… muze). Chiar şi populaţiile plecate din aceste locuri, precum aynu, din Japonia, Manciuria şi Siberia încă mai celebrează Ursa Mare, uneori şi prin sacrificii, drept născătoare de Timp.
*
La noi, la români, deci la cei rămaşi pe locurile primordiale ale civilizaţiei totemice (aynu locuiseră aici în timpul civilizaţiei pretotemice, când au fost izgoniţi de uriaşi), ritualul celebrării Ursei Mari s-a transformat într-o imitare ieftină a ţiganului ursar, care însemna un spectacol ocupaţional şi nicidecum un ritual. Cel mai corect (şase urşi şi un şaman) păstrează ritualul Ursei Mari flăcăii din Mihoveni, dar iată că şi cei din Vadu Moldovei, satul natal al preşedintelui Ioan Cătălin Nechifor, sunt destul de aproape de iniţiaticul Datinii, în ciuda faptului că restul alaiului este de umplutură, adică penibil de contrafăcut (vuvuzelele din “europeană” dotare le-o fi adus măreţul fiu al satului din expediţiile fără de sfârşit după investitori şi turişti?).
*
