Poezia christică la români | Dragusanul.ro - Part 4

George Coșbuc: Ziua-nvierii

Chipul lui Iisus

Chipul lui Iisus

*

E soare-n cer și cântec de clopote e-n sat,

Biserica e plină de cei carie-au plecat

Din zori şi de cu noapte, din dealuri şi cătune.

Sunt Paștile: Văzduhul e parcă-o rugăciune

Şi totu-i sărbătoare pe văi şi pe câmpii,

Cu flori şi cu isvoare, cu glas de ciocârlii.

El, El dă zilei farmsc şi farmec dimineţii,

El morţii dă repaos, dă dragoste vieţii!

 *

Dar colo, într-o casă, la margine de sat,

Nevasta nu-şi găsise nici vreme de-mbrăcat,

Nici loc măcar de-astâmpăr, în ceasul învierii,

Cu faţa pustiită de viforul durerii

Ea stă-n genunchi, de pază bolnavului culcat

În leagăn. Capu-i veşted îi geme răzimat

De-o dungă răbdătoare, cu mâinile sub dânsul.

Ea, vesela de-a pururi, abia ştiu ce-i plânsul

În zilele fetiei, şi-un gând o-nsenina

De când ѳ măritată: că Domnul îi va da

O fată drăgălaşă, cu ochii de cicoare

Ca tată-său, şi blândă şi veşnic zâmbitoare

 *

Ca mă-sa! Puişorul! Oh, bine ce va fi!

Şi va zâmbi copila când mă-sa va zâmbi,

Şi una o să-ndemne la râs pe ceealaltă.

O vede mică-n leagăn, şi inima-i tresaltă

Şi-i creşte fata, creşte, bujur şi ghiocel,

Și uite cum se-ncearcă să steie copăcel

Şi bâlbâie, şi cade, dar râde şi se scoală.

Ce veselă-i, când vine să şi pună capu-n poală

La mamă-sa şi-ndrugă cuvinte de-ale ei.

Şi creşte ca din apă, n-o vezi înaltă ce-i?

Cât mă-sa e de-naltă, şi-ajunge la zăvor

Şi singură-şi deschide, când iese-n foişor.

O vede-n gând şi râde, şi tremură nevasta:

O, Doamne, tu eşti mare, şi dulce-i viaţa asta!

 *

Dar a venit copila s-o-nveţe cum să plângă,

Să-i frângă rostui vieţii şi sufletu-i să-i frângă

Prin zbuciumul durerii; de două săptăâni

Copila mamii n-are răsuflet în plămâni

De multă izbitură şi nopţi făr-alinare.

Degeaba-i mai descântă, că leac într-asta n-are,

Şi slujbele-s degeaba, şi macu-n aşternut,

Şi vinerile mă-sa degeaba le-a ţinut.

Şi i-a citit şi popa, dar nu i-a fost de samă

Sub patru evanghelii a stat sărmana mamă

În braţe cu odorul, sub sfântul patrahil,

Şi tot nu prinde suflet sărmanul ei copil!

 *

E singură. Bărbatu-i e dus la liturghie.

E prea păcat de morte ca nimeni să nu fie

Din casă la-nviere, şi s-аr fi dus și ea,

Dar azi se liniştise copila şi dormea,

Cum stă aşa, pe leagăn, cu frutea pe o dungă,

O-nvinge oboseala şi fierberea-ndelungă,

Pe-ncetlea-nchide ochii: e cald şi e frumos

Şi-n geamuri bate cerul cu soare şi miros,

Şi ea, de nedormire, ѳ galbenă şi frântă,

Şi-i linişte-n odaie, şi clopotele cântă…

 *

Ah, iată cum aleargă, de-a lungul unui plai,

Copila mamii albă ca îngerii din rai

Şi capul mic şi vesel pe spate şi-l aruncă,

E linişte pe dealuri şi cântece pe luncă

Şi fete-n haine-albastre ca cele de-mpărat

Se joacă-n scânteierea văzduhului curat.

Pe sus, năluci încinse cu fulgere încinse.

Copila mamii-n zarea câmpiilor întinse

Tot face semn să vină şi mamă-sa la ea.

Şi mama pleacă grabnic şi parcă se ducea

Pe sus, plutind pe aripi, şi nu putea s-ajungă

O ţintă-aşa de-aproape şi-o cale-aşa de lungă!

 *

Dar uite-acum! Din vale, vin popi, cădelniţând,

Şi-n capetele goale creştinii vin cântând:

Sunt toţi bătrâni ca vremea, iar preoţii-nainte,

Ei sunt bătrâni şi cântă, dar slabele cuvinte

Abia răsar din gură şi-apoi pierdute mor

Prin bărbi tremurătoare; iar cântecele lor

Răsună ca din peşteri, fac vuiete-necate

Ca plângerile toamnei prin frunzele uscate

Şi mama-si face cruce, s-apropie un pas,

Dar când zăreşte mortul, rămâne fără glas,

Copila ei pierise şi-o vede că-i aproape:

 *

Ea sare buimăcită şi-apucă vrăjmăşeşte

Copila, o ridică din leagăn, o priveşte

În ochi: ei sunt de sticlă şi morţi, ca de pământ,

O ţine sus, dar capul copilei cade frânt,

O scutură puternic, ca-n suflet să-i pătrudă,

Cum ţii de piept pe unul şi-l scuturi, să-ţi răspundă

Şi-o strânge furtunatic, un urlet a gemut,

Era durerea mamii, căci ei i s-a părut

Că-aude roata morii şi roata stă deodată.

 *

Se uită lung în juru-i, se-ntoarce spăimântată,

Cu ochii plini de vifor, cu sufletul pătruns

De-un fulger: parcă vede, în casă-aici ascuns,

Duşmanul ei, hainul, ce vine să-i sugrume

Bărbatul şi copila, pe dragii ei din lume.

 *

„Să nu ne laşi, măicuţo!”, îi zice, de la piept,

Copila ei cea moartă. „Nu, nu!”, răspunde biata,

„Te apără măicuţa pe tine şi pe tata!”.

Şi strânge-apoi copila la sufletul ei plâns,

Că moartă să nu fie, murea de-atâta strâns,

Şi iese cu ea-n braţe, spre sat apoi s-abate,

Cu ochi aşa năpraznici, cu mâinile-ncleştate,

Aleargă, ţine dramul bisericii şi-n drum

Se dau creştinii-n lături, cruciți că văd acum

Ce n-au văzut în viaţă: vă groaza şi păctul,

Dr ea aleargă-ntruna, să-şi apere bărbatul,

Căci el acolo-i singur, şi dacă va sosi

Duşmanul înainte, ea nu-l va mai găsi.

 *

Cucernici stau creştinii, în pace şi iubire,

Smerit plecând genunchii şi limpedea privire,

Iar clopotele cântă; deodată ei tresar:

Ea vine, parcă-i vifor, de flăcări ochii-i par,

Năvalnică s-azvârle să-şi facă drum cu sila.

Şi spaima face vuiet şi jalnic ţipă mila

Din tinda-ndesuită de-o lume de femei.

S-abat în două laturi creştinii-n drumul ei,

Năuci de fără-vestea urgiei care-i bate.

*

Cu ochi aşa năpraznici, cu mâinile-ncleştate

Pe piept, ca o nălucă visată de-un nebun,

Desculţă, nedormită, şi hainele ei spun

Că nu e semn a bine, că-i blestem şi pierzare,

Pedeapsă peste dânşii, în ziua asta mare.

 *

Ea însăşi buimăcită, în jurul ei privea,

Căci îşi pierduse capul și nu mai pricepea

Cărările; în fața bărbatului pierdută

Privea în altă parte, el mut și dânsa mută.

Iar când el zise-n urmă „E moartă?”, ca din drum

Un om grăbit, ea silnic răspunse: „D-apoi cum?.

Se-ntoarse-apoi cu spaimă, izbită ca din mână;

Ardea de-ntunecată privirea ei păgână

Și buzele jucară de-un tremur fioros:

Văznse cruci şi facle, şi chipul lui Christos.

El, azi, omoară moartea cu veşnica viaţă,

E sfânt şi e puternic, şi stă aici, de faţă

Cu mine şi cu tine, eă toţi suntem ai lui:

Iar dacă plângi, el tace; sub pază-i de te pui,

El tace: şi durerea când urlă şi te face

Să rupi pământ cu dinţii de mult amar, el tace!

 *

Şi ea, lăsând copila din mână-a ridicat

Cu vuiet pumnii-n aer: „Da, cât nu l-am rugat!

Lui cântec şi tămâie, lui rugile şi plâsul,

Lui preoţi și biserici, şi toate pentru dânsul!

Că zece bani de are un biet de pe cărări,

În loc să-şi iee pâine, îi dă рe lumânări,

Рѳ fumuri de tămâie; el toate ni le cere

Şi-n schimb ne dă-ntunerec, şi foame, şi durere”.

 *

Muriseră creştinii în jur de-acest cuvânt,

Iar preotul din mână scăpă paharul sfânt

Şi sta cu ochii-n ceri şi galben ca paharul:

Părea că s-aprinsese de trăznete altarul.

„Dar cine-l pune, oare, să fie Dumnezeu?

Copilul lui e colo, şi-aici copilul meu:

De-al lui îi pasă numai, de-al altora ce-i pasă?

Lăsaţi-mă! E moartă, şi uite-l, nu mă lasă!”.

*

Cu vuiet ea s-azvârle, dar zece mâini o ţin.

Ea plânge, tot altarul de hohot este plin,

Ea ţipă şi scrâşneşte şi bate din picioare,

Dar alte zece palme pe gură-i pun zăvoare.

Aşa-necată urlă, la Crist cătând mereu:

„Copilul lui e colo, şi-aici copilul meu:

De-al lui îl doare numai!”, şi iarăşi e curmată

De mâinile-ngrozite, de multe mâini deodată,

Şi mulţi se dau în lături şi mulţi se-ngrămădesc,

Iar Crist rămâne singur, căci toţi, acum, privesc

La zbuciumul durerii: de mulţi încercuită,

Mâniile slăbiei o fac mai zvârcolită,

Şi-o clipă, mântuindu-şi vorbirea de sub mâini

Ca fulger se întoarce spre-altar cu ochi păgâni

Şi geme ca junghiată: „De-al altora nu-l doare:

Pe-al lui să şi-l învie, pe-al meu să mi-l omoare!”.

 *

Au scoa-o cu puterea. Pe drumu-ndelungat

O duc acum pe braţe, căci n-a mai încetat

Să ţipe-n zvârcolire, lovind pe cei ce-o poartă.

Bărbatul ei, în urmă, având copila moartă

La piept, e dus cu gândul şi vine-ncet şi trist.

E soare-n cer, puternic şi mândru ca un Crist,

E linişte pe dealuri şi ca o rugă sfântă

Trec şoapte prin văzduhuri, iar clopotele cântă.

E ziua veseliei, cu glas de ciocârlii,

Cu zâmbete şi jocuri, şi risuri de copii,

Căci azi învie Domnul, iar Domnul este mare

Şi nimeni nu cunoaşte ascunsa lui cărare.

 *

George СOȘBUC

*

Chipul lui Iisus

Chipul lui Iisus

(Tribuna poporului, Anul V, Nr. 61, 31 maartie / 13 aprilie 1901)


Poezia christică, la români: Fecioarele Ebree

Durer Rastignirea Univ lit 1927

*

Golgota-şi urcă-n noapte pustia catedrală.

Iisus, pe trista culme, cu cerul a rămas;

Cu moliciunea unei tulpini înfiptă-n vas,

Din gâtu-atins de lună îi cade faţa pală.

*

Departe scânteiază oraşu-ncins de ziduri.

Ard torţe pretutindeni; ospeţe largi se-ntind.

Bătrâni, femei şi tineri, cât mesele-i cuprind

Adulmecă mireazma ce fumegă din bliduri.

 *

Şi fălcile dau goană şi muzicile cântă.

„Să bem pentru-mpăratul eternei înălţimi!”,

Şi buzele aprinse, lucite de grăsimi,

Din cupe-adânci în spasmuri de hohote se-avântă…

*

Şi toţi, din fiu, în tată, de-a valma prind să spue:

– Eu l-alungai cu pietre! Eu numai l-am ciupit…

– Ba eu i-am rupt veşmântul! – Eu rana i-am lărgit!

– Oţet i-am dat! – Eu spinii ! — Eu l-am bătut în cuie!

 *

Doar albele fecioare din pleoape trist adie

Şi-n timp ce creşte larma ies palide în prag…

Suspină lung, cu ochii spre dealul dus şi vag

Pe care crucea-n lună imaginea-şi subţie.

 *

Şi ca o răzbunare ce şi-azi răzbună crima,

În sânii calzi şi fragezi ce neamu-l fecundau,

Adânc înfiorate, fecioarele sorbeau

Paloarea-n care luna învăluia victima.

*

George GREGORIAN

*

(Universul literar, Anul XLIII, No. 17, 24 aprilie 1927, p. 264)


Poezia christică, la români: „Pace vouă!”

Rastignirea lui Iisus Christos Romania lit 1915

*

O, Crist, şi noi ca tine pătimim!…

Creştinii tăi se prăpădesc prin castre

Iar lumea ta e-o lume de dezastre

Căci am uitat de mult să ne iubim.

 *

Iubindu-ne pe tine te-am iubi

Şi-n suflete ar fi de-a pururi soare…

Pământ şi cer ar fi o sărbătoare

De imnuri ce pe tine te-ar slăvi.

*

Ce zâmbitor a vieţii primăvară

Ne-ar desmierda în zilele-nvierii,

Iar zâmbetul de flori al primăverii

Ne ar legăna ca visul de vioară!

*

O, Tatăl nostru, care eşti în cer

Şi pe pământ, ascultă-ne rugarea

Şi peste noi revarsă-ți îndurarea,

Tu, ce-ai sfinţit al dragostei mister!

 *

Cobori la noi ca lacrimă de rouă

În necuprinsul slavei tale haos

Şi dă-ne iarăşi setea de repaos,

Şi-aprinde visul tău de „Pace-Vouă!”,

 *

Să piară toate duhurile rele,

Să moară Cain care ne ţine încă

În iadul urii, ura lui adâncă,

Şi ne-ncovoaie sub gândiri rebele!

 *

Şi iartă, Doamne, iartă-i de păcate

Pe cei ce mor eroic prin străini;

Ei mor zâmbind spre cer, cu ochi senini

Visând o lume nouă, de dreptate!

 *

În sufletele mândre de eroi

O singură nădejde le rămâne:

Că învierea zilelor de mâine

Va înfrăţi pe cei de după noi…

 *

Şi-atuncea se va face voia ta,

Şi vor gusta sublimele ei roade.

De rele bântuitele noroade

Şi slava ta vor binecuvânta.

 *

Leontin ІLIESCU

 *

(Universul literar, Anul XXI, No. 12, Duminică 22 martie 1915)


Paștile și sufletul românesc

Universul literar 1894 Lasati copiii

*

Cel mai mare eveniment biblic din viaţă Domnului Usus Hristos, Învierea din mormânt, este cel mai mare eveniment sufletesc din viaţa poporului român. Este prilejul întâlnirii supreme a vibraţiilor de credinţă, mângâere şi de nădejdea sufletului nostru creştin, cu revărsarea bucuriei celei mai mari minuni dumnezeeşti, „învierea din morţi”.

*

Sufletul omenesc, prin structura divină a creaţiunii sale de a fi nemuritor, găseşte intuiţia concretă a credinţei sale în nemurire, în faţa marei minuni a învierii Domnului şi a puterii sale divine, de a săvârşi minuni asupra celor morţi. Căci, dacă sufletul este, cum spunea odată Goethe, cea mai frumoasă parte din fiinţa omenească, ce face să tresară şi să vibreze viaţa în noi, tot sufletul se înalţă cu tresăriri de viaţă şi nemurire către strălucirea învierii, ca şi florile de primăvară către lumina şi căldura soarelui.

*

Precum scria nemuritorul şi neuitatul poet şi scriitor Gheorghe Coşbuc, învierea Domnului ne face să simţim şi să trăim îndoita binecuvântare a lui Dumnezeu, primăvara sufletului şi primăvara naturii ce ne înconjoară. Primăvara vieţii întregi, înnobilată cu tot ceea ce Dumnezeu ne-a putut da mai scump şi drag:

Prin pomi e ciripit şi cânt,

Văzduhu-i plin de-un roşu soare

Şi sălciile-n albă floare

E pace-n cer şi pe pământ.

Răsuflul cald al primăverii

Adus-a zilele-nvierii.

*

Cărţile noastre bisericeşti, în lirismul credinţei şi recunoştinţei noastre creştineşti către Dumnezeu, redau aceeaşi bucurie creştinească, prin cuvintele ce se cântă în Biserică:

*

Răsărit-a primăvara!

Veniţi să ne desfătăm.

Strălucit-a Învierea lui Hristos!

Veniţi să ne veselim.

*

Sărbătorirea, cu sufletul plin de bucuria creştină, a marelui eveniment dumnezeesc îi face pe oameni să-şi rostească, la primele cuvinte de întâlnire, când se văd, vestea cea bună a Evangheliei: „Hristos a înviat!”. Şi răspunsul este acelaşi ecou sfânt, al adeveririi şi al încredinţării, pentru marea minune a învierii Domnului, prin cuvintele: „Adevărat a înviat!”. Ca şi ţăranii satului românesc, descris în tradiţiile sale sănătoase creştineşti, tot bunul român, care este şi bun creştin, rosteşte aceste cuvinte de salut românesc:

*

Şi cât e de frumos în sat!

Creştinii vin tăcuţi din vale

Şi doi de se-nâlnesc în cale

Îşi zic: Hristos a înviat!

Şi râde-atâta sărbătoare

Din chipul lor cel ars de soare.

*

S-a dus vremea şi, la oraşe, când împestriţarea etnică de altă dată… să nu mai socotească o înjosire acest salut, apreciat ca ceva ţărănesc, rostit numai de oameni simpli şi fără de cultură. Seninătatea creştină şi solidaritatea naţională a satului românesc, atât de mult apreciat de Coşbuc şi de Vlahuţă, s-a revărsat cu putere de-asupra oraşelor noastre. În noua atmosferă românească, animată de spiritul jertfei eroice pe câmpul de onoare al războiului, tot bunul român îşi împărtăşeşte sufletul de cuvântul Evangheliei, de lumina Sfintei învieri, desprinse din pragul sfântului altar, al Bisericii noastre strămoşeşti. Se aprinde lumină din lumină şi suflet din suflet, de la uşile sfinte ale altarului şi până departe, în pridvorul Bisericii, sfintele locaşuri nemaifiind încăpătoare:

*

Biserica, pe deal, mai sus,

E plină astăzi de lumină,

Că-ntreaga lume este plină

De-acelaşi gând, din cer adus:

În fapta noastră ne e soartea

Şi viaţa este tot, nu moartea.

Şi cât de fericite sunt sufletele eroilor, când privesc, de-acolo, din ceruri, din lumea celor drepţi şi sfinţi, că fraţii noştri buni români, din Bucovina şi din Basarabia, şi-au putut, prin jertfa lor, căpăta libertatea mult dorită şi pot sărbători, acum, cu toţi ai lor, marea sărbătoare creştinească! Copiii şi bătrâ­nii trăiesc o viaţă nouă, într-o lume nouă românească, sub binecuvântarea împărăţiei creştine a Domnului Hristos. Moartea a putut răpi multe trupuri omeneşti ale ostaşilor noştri, prin jertfa lor eroică, dar n-a putut omorî sufletele, n-a putut omorî viaţa sufletelor. Viaţa de dincolo se continuă, iar, în cântările creştine ale învierii, vibrările vieţii noastre creştine de aici, de pe pământ, se întâlnesc, precum scrie poetul Coşbuc, cu sufletele celor ce sunt dincolo şi se înalţă din morminte:

*

Şi-un vânt de-abia dăunător

Şopteşte prin văzduh cuvinte;

E glasul celor din morminte,

E zgomotul zburării lor!

Şi pomii frunţile-şi coboară

Că duhul sfânt prin aer zboară

*

Pare că niciodată sufletul omenesc nu trăieşte mai cu putere nădejdea învierei tuturor cedor dragi şi scumpi, ca în noaptea Sfintelor Paşti. Lacrimile se şterg şi frunţile bătrânilor, mamelor şi orfanilor se înseninează şi se luminează. Suferinţele, patimile, crucificarea şi moartea Domnului Hristos ne sunt mărturii că, fără de jertfă, nu-i cunună, fără moarte, nu-i înviere. Din dragoste pentru oameni a suferit toate Domnul Hristos, precum spunea, în mod profetic, înainte de supremul său sacrificiu:

*

„Mai mare dragoste decât aceasta, ca cineva să-şi pună sufletul pentru prietenii săi, nimeni nu are” (Ioan, Cap. XV, 13). Şi din dragostea pentru dezrobirea fraţilor noştri, de sub jug străin, şi-au dat viaţa nemuritorii eroi ai Neamului Românesc. Credinţa lor creştină le-a dat puterea jertfei eroice. Căci, precum ne spune Evanghelia, în noaptea Sfintei învieri, „Celor ce cred în numele Lui, le-a dat putere, ca să se facă fii ai lui Dumnezeu” (Ioan, I, 12). De aceea, poetul Coşbuc, tot în poezia la „La Paşti”, ne înfăţişează mângâerea tuturor mamelor îndurerate, în noaptea sfântă a învierii Domnului, pentru pierderea fiilor lor scumpi.

*

Ah, iar în minte mi-ai venit,

Tu, mama micilor copile!

Eu ştiu că şi-n aceste zile

Tu plângi pe-al tău copil dorit!

La zâmbet cerul azi ne cheamă

Sfânt Paștile! Nu plânge, mamă!

*

Deci, sărbătoarea Sfintelor Paşti ne dă prilejul de întărirea credinţei, a nădejdei şi a mângâerei sufletelor noastre creştine. Deasupra noastră, a tuturor celor ce suntem în viaţă şi celor ce sunt cu trupul în morminte, se ridică strălucirea învierii Domnului Nostru, ca mărturie vie că toţi cei ce s-au jertfit pentru un ideal înalt se află sub binecuvântarea lui Dumnezeu. Nimeni nu moare, toţi vor învia.

*

Anul acesta, când Sfintele Paşti sunt sărbătorite, în aceeaşi zi, de toate confesiunile creştine ale lumii, este anul simbolic al unirii creştineşti în acelaş gând şi aceeaşi simţire a popoarelor cu adevărat creştine, pentru dezrobirea oamenilor din robia întunericului, spre a le reda libertatea, credinţa, simţirea şi trăirea luminii creştine. De aceea, cântările Bisericii noastre strămoşeşti au un ecou mai puternic ca oricând, când le ascultăm din nou:

*

„Ziua învierii! Să ne luminăm cu prăznuirea şi unul pe altul să îmbră­ţişăm. Să zicem, fraţilor, şi celor ce ne urăsc pe noi. Să iertăm toate, pentru înviere. Şi să rostim cu toţii: Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând şi celor din mormite viaţă ăăruinău-le”.

*

Iubirea şi unirea tuturor popoarelor creştine laolaltă, pentru biruinţa urii omeneşti, din partea acelor ce prin groază şi teroare stăpânesc o lume întreagă, este chemarea creştină pe care ne-o face, acum, mai mult ca oricând, sărbătorirea învierii Domnului Hristos. Sufletul nostru românesc a înţeles această chemare şi pe această linie de credinţă îşi desfăşoară toate jertfele sale pe câmpul de onoare. De aceea, toată nădejdea noastra este că aceste jertfe creştineşti vor fi urmate de marea înviere a biruinţei şi victoriei noastre finale.

*

preot Mihail BULACU

conferențiar universitar

*

(Universul literar, Anul LII, nr. 11, Marți 20 aprilie 1943)


Poezia christică, la români: Christos a înviat!

Durer, Învierea - Universul literar, 1927

Durer, Învierea – Universul literar, 1927

*

Din slăvirea cea cerească

Fiul Domnului cel sfânt

Pogorâtu-s-a în lume,

Pătimit-a pe pământ!…

 *

Chinuit a fost de lumea

Cea-necată în păcat,

Pentru care cu răbdare

S-a jertfit neîncetat…

 *

Fariseii, cărturarii

Prigonitu-l-au cumplit

Şi în chinuri ne-ndurate

Corpu-i sfânt l-au răstignit…

 *

Dar Christos, murind pe cruce,

Iertător, ca un sărac,

Zis-a: „Iartă-i, Doamne sfinte,

Că nu ştiu nici ei ce fac!”.

*

Şi a treia zi de moarte

Fiul Domnului cel sfânt

Dintre morţi, călcând pre moarte,

A-niviat din sfânt mormântl…

 *

Şi aduse lumii pace

Şi iertare de păcat,

Fericire şi dreptate

De la domnul îndurat…

 *

Mila pentru sărăcime,

Ajutarea în nevoi,

A-nviat odat’ cu dânsul

Şi de-atunci există-n noi…

 *

Azi, de ziua de-nviere

Şi iertare de păcat,

Universul vă salută

Cu: „Christos а înviat!”.

 *

(Universul literar, nr. 16, 18 aprilie 1894)


Pagina 4 din 512345