Paștile și sufletul românesc | Dragusanul.ro

Paștile și sufletul românesc

Universul literar 1894 Lasati copiii

*

Cel mai mare eveniment biblic din viaţă Domnului Usus Hristos, Învierea din mormânt, este cel mai mare eveniment sufletesc din viaţa poporului român. Este prilejul întâlnirii supreme a vibraţiilor de credinţă, mângâere şi de nădejdea sufletului nostru creştin, cu revărsarea bucuriei celei mai mari minuni dumnezeeşti, „învierea din morţi”.

*

Sufletul omenesc, prin structura divină a creaţiunii sale de a fi nemuritor, găseşte intuiţia concretă a credinţei sale în nemurire, în faţa marei minuni a învierii Domnului şi a puterii sale divine, de a săvârşi minuni asupra celor morţi. Căci, dacă sufletul este, cum spunea odată Goethe, cea mai frumoasă parte din fiinţa omenească, ce face să tresară şi să vibreze viaţa în noi, tot sufletul se înalţă cu tresăriri de viaţă şi nemurire către strălucirea învierii, ca şi florile de primăvară către lumina şi căldura soarelui.

*

Precum scria nemuritorul şi neuitatul poet şi scriitor Gheorghe Coşbuc, învierea Domnului ne face să simţim şi să trăim îndoita binecuvântare a lui Dumnezeu, primăvara sufletului şi primăvara naturii ce ne înconjoară. Primăvara vieţii întregi, înnobilată cu tot ceea ce Dumnezeu ne-a putut da mai scump şi drag:

Prin pomi e ciripit şi cânt,

Văzduhu-i plin de-un roşu soare

Şi sălciile-n albă floare

E pace-n cer şi pe pământ.

Răsuflul cald al primăverii

Adus-a zilele-nvierii.

*

Cărţile noastre bisericeşti, în lirismul credinţei şi recunoştinţei noastre creştineşti către Dumnezeu, redau aceeaşi bucurie creştinească, prin cuvintele ce se cântă în Biserică:

*

Răsărit-a primăvara!

Veniţi să ne desfătăm.

Strălucit-a Învierea lui Hristos!

Veniţi să ne veselim.

*

Sărbătorirea, cu sufletul plin de bucuria creştină, a marelui eveniment dumnezeesc îi face pe oameni să-şi rostească, la primele cuvinte de întâlnire, când se văd, vestea cea bună a Evangheliei: „Hristos a înviat!”. Şi răspunsul este acelaşi ecou sfânt, al adeveririi şi al încredinţării, pentru marea minune a învierii Domnului, prin cuvintele: „Adevărat a înviat!”. Ca şi ţăranii satului românesc, descris în tradiţiile sale sănătoase creştineşti, tot bunul român, care este şi bun creştin, rosteşte aceste cuvinte de salut românesc:

*

Şi cât e de frumos în sat!

Creştinii vin tăcuţi din vale

Şi doi de se-nâlnesc în cale

Îşi zic: Hristos a înviat!

Şi râde-atâta sărbătoare

Din chipul lor cel ars de soare.

*

S-a dus vremea şi, la oraşe, când împestriţarea etnică de altă dată… să nu mai socotească o înjosire acest salut, apreciat ca ceva ţărănesc, rostit numai de oameni simpli şi fără de cultură. Seninătatea creştină şi solidaritatea naţională a satului românesc, atât de mult apreciat de Coşbuc şi de Vlahuţă, s-a revărsat cu putere de-asupra oraşelor noastre. În noua atmosferă românească, animată de spiritul jertfei eroice pe câmpul de onoare al războiului, tot bunul român îşi împărtăşeşte sufletul de cuvântul Evangheliei, de lumina Sfintei învieri, desprinse din pragul sfântului altar, al Bisericii noastre strămoşeşti. Se aprinde lumină din lumină şi suflet din suflet, de la uşile sfinte ale altarului şi până departe, în pridvorul Bisericii, sfintele locaşuri nemaifiind încăpătoare:

*

Biserica, pe deal, mai sus,

E plină astăzi de lumină,

Că-ntreaga lume este plină

De-acelaşi gând, din cer adus:

În fapta noastră ne e soartea

Şi viaţa este tot, nu moartea.

Şi cât de fericite sunt sufletele eroilor, când privesc, de-acolo, din ceruri, din lumea celor drepţi şi sfinţi, că fraţii noştri buni români, din Bucovina şi din Basarabia, şi-au putut, prin jertfa lor, căpăta libertatea mult dorită şi pot sărbători, acum, cu toţi ai lor, marea sărbătoare creştinească! Copiii şi bătrâ­nii trăiesc o viaţă nouă, într-o lume nouă românească, sub binecuvântarea împărăţiei creştine a Domnului Hristos. Moartea a putut răpi multe trupuri omeneşti ale ostaşilor noştri, prin jertfa lor eroică, dar n-a putut omorî sufletele, n-a putut omorî viaţa sufletelor. Viaţa de dincolo se continuă, iar, în cântările creştine ale învierii, vibrările vieţii noastre creştine de aici, de pe pământ, se întâlnesc, precum scrie poetul Coşbuc, cu sufletele celor ce sunt dincolo şi se înalţă din morminte:

*

Şi-un vânt de-abia dăunător

Şopteşte prin văzduh cuvinte;

E glasul celor din morminte,

E zgomotul zburării lor!

Şi pomii frunţile-şi coboară

Că duhul sfânt prin aer zboară

*

Pare că niciodată sufletul omenesc nu trăieşte mai cu putere nădejdea învierei tuturor cedor dragi şi scumpi, ca în noaptea Sfintelor Paşti. Lacrimile se şterg şi frunţile bătrânilor, mamelor şi orfanilor se înseninează şi se luminează. Suferinţele, patimile, crucificarea şi moartea Domnului Hristos ne sunt mărturii că, fără de jertfă, nu-i cunună, fără moarte, nu-i înviere. Din dragoste pentru oameni a suferit toate Domnul Hristos, precum spunea, în mod profetic, înainte de supremul său sacrificiu:

*

„Mai mare dragoste decât aceasta, ca cineva să-şi pună sufletul pentru prietenii săi, nimeni nu are” (Ioan, Cap. XV, 13). Şi din dragostea pentru dezrobirea fraţilor noştri, de sub jug străin, şi-au dat viaţa nemuritorii eroi ai Neamului Românesc. Credinţa lor creştină le-a dat puterea jertfei eroice. Căci, precum ne spune Evanghelia, în noaptea Sfintei învieri, „Celor ce cred în numele Lui, le-a dat putere, ca să se facă fii ai lui Dumnezeu” (Ioan, I, 12). De aceea, poetul Coşbuc, tot în poezia la „La Paşti”, ne înfăţişează mângâerea tuturor mamelor îndurerate, în noaptea sfântă a învierii Domnului, pentru pierderea fiilor lor scumpi.

*

Ah, iar în minte mi-ai venit,

Tu, mama micilor copile!

Eu ştiu că şi-n aceste zile

Tu plângi pe-al tău copil dorit!

La zâmbet cerul azi ne cheamă

Sfânt Paștile! Nu plânge, mamă!

*

Deci, sărbătoarea Sfintelor Paşti ne dă prilejul de întărirea credinţei, a nădejdei şi a mângâerei sufletelor noastre creştine. Deasupra noastră, a tuturor celor ce suntem în viaţă şi celor ce sunt cu trupul în morminte, se ridică strălucirea învierii Domnului Nostru, ca mărturie vie că toţi cei ce s-au jertfit pentru un ideal înalt se află sub binecuvântarea lui Dumnezeu. Nimeni nu moare, toţi vor învia.

*

Anul acesta, când Sfintele Paşti sunt sărbătorite, în aceeaşi zi, de toate confesiunile creştine ale lumii, este anul simbolic al unirii creştineşti în acelaş gând şi aceeaşi simţire a popoarelor cu adevărat creştine, pentru dezrobirea oamenilor din robia întunericului, spre a le reda libertatea, credinţa, simţirea şi trăirea luminii creştine. De aceea, cântările Bisericii noastre strămoşeşti au un ecou mai puternic ca oricând, când le ascultăm din nou:

*

„Ziua învierii! Să ne luminăm cu prăznuirea şi unul pe altul să îmbră­ţişăm. Să zicem, fraţilor, şi celor ce ne urăsc pe noi. Să iertăm toate, pentru înviere. Şi să rostim cu toţii: Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând şi celor din mormite viaţă ăăruinău-le”.

*

Iubirea şi unirea tuturor popoarelor creştine laolaltă, pentru biruinţa urii omeneşti, din partea acelor ce prin groază şi teroare stăpânesc o lume întreagă, este chemarea creştină pe care ne-o face, acum, mai mult ca oricând, sărbătorirea învierii Domnului Hristos. Sufletul nostru românesc a înţeles această chemare şi pe această linie de credinţă îşi desfăşoară toate jertfele sale pe câmpul de onoare. De aceea, toată nădejdea noastra este că aceste jertfe creştineşti vor fi urmate de marea înviere a biruinţei şi victoriei noastre finale.

*

preot Mihail BULACU

conferențiar universitar

*

(Universul literar, Anul LII, nr. 11, Marți 20 aprilie 1943)