George Ranetti: În Noaptea Răstignirii

De-ar fi făcut să ciocnim ouă

Hazardul orb şi imbecil

În ziua de întâi april

Şi n-ar fi Paştele la două,

Când după datina-ancestrală,

Un prieten m-ar fi-ntâmpinat

Cu un „Christos a înviat!,

Aş fi crezut că-i păcăleală.

Şi zău, când lumea-ntreagă-i arsă

Pe rugul de trei ani nestins,

Tu zici cd Barabas a-nvinş

Şi că-nvierea e o farsă?!

Nu-i vatră unde nu se plânge,

Iar ouăle ce-o să ciocnim

De Paşti, creştinii le-nroşim

În cel mai sfânt şi nobil sânge.

La noapte-ntunecă-te, lună,

Când Christ va fi pe cruce pus,

Nu mai învie cum s-a spus,

E-ntâi aprilie, zi de minciună!…

Dar totuşi… În cuprinsul firi

Vedem iar raze, fluturi, flori

Şi iar adânc încrezători

Privim la chinul răstignirii.

Şi braţele bătute-n cuie

A dulcelui Mântuitor

Par aripi ce se-ntind a zbor

Şi-l aşteptăm spre cer să suie…

(Ranetti, George, De-atunci şi de-acolo, Iaşi 1917)

Vasile Voiculescu: În grădina Ghetsemani

Iisus lupta cu Soarta şi nu primea Paharul…

Căzut pe brânci în iarbă se-mpotrivea întruna

Curgeau sudori de sânge pe chipu-i alb ca varul

Şi-amarnica-i strigare stârnea în slăvi furtuna.

O mână ne-ndurată ţinând grozava cupă

Se cobora-mbiindu-l şi i-o ducea la gură…

Şi-o sete uriaşă sta sufletul să-i rupă…

Dar nu voia s-atingă infama băutură.

În apa ei verzuie juau sterlici de miere

Şi sub veninul groaznic simţea că e dulceaţă…

Dar fălcile-ncleştându-şi, cu ultima putere

Bătându-se cu Moartea, uitase de Viaţă!…

Deasupra fără tihnă se frământau măslinii,

Păreau că vor să fugă din loc, să nu-i mai vadă…

Treceau bătăi de aripi prin vraiştea grădinii

Şi ulii de cu seară dau roate după pradă.

O rugăciune pe care trebuie s-o facem și astăzi

Este un singur Dumnezeu, și multe feluri de a erede în El nu sunt. Dar felul în care trebuie să I te închini se sehimbă după durerile și grijile ce le aduce fiecare zi.

*

Cerem, în zilele obișnuite, sănătate, putere de muncă și voie bună, cerem binecuvântarea cerească pentru noi și toți ai noștri, de sângele nostru și din apropierea noastră. Dar, în zile cum e aceea de astăzi, neobișnuită, trebuie să cerem, dacă nu neobișnuite lucruri, măcar cu o stăruință neobișnuită, cele ce urmează:

*

Dă, Doamne, mintea Ta cerească acelora care au să ducă țara românească în zilele greutăților celor mai mari!

*

Dă, Doamne, bună înțelegere între toți cei buni și destoinici, iar gurile vorbitoare de rău oprește-le de a se rosti, și zădărnicește faptele cele rele, pe care cei răi le gătesc!

*

Dă, Doamne, prieteni credincioși țării și neamului, iar pe dușmani orbește-i și ia-le înțelegerea!

*

Dă României, dă poporului românesc întreg tot dreptul lui, căci mai mult nu-ți cere!

*

Ajută-ne, Doamne, în ceasul cel greu, căci, din părinți în fii, mult am răbdat pentru Tine! Amin!

*

(Iorga, Nicolae, Pentru țăranul român, Sibiu, 1931, pp. 16, 17)

Nicolae Iorga, 1892: Înainte…

Celui ce predică-n pustiu

Și-n jurul lui tovarăși n-are,

Trăiască-i numele lui viu,

Căci tristă-i munca lui și mare.

*

Când glasul tău răsunător

Și cald în inime străbate

Nu-i greu a fi Mântuitor,

Căci ceasul de trezire bate,

*

Dar să lucrezi, nebănuind

Izbânda stăruinței tale,

Să uiți prietenii zâmbind

Și brațul tău să taie cale!…

*

Răbdare-n noapte, muncitori,

Profeți cu ochi de foc, răbdare:

Lumina falnicilor zori

Acum sau mai târziu răsare.

*

(Iorga, Nicolae, Pentru țăranul român, Sibiu, 1931, p. 13)

Poezia christică la români: HRISTOS

*

Hristos ca Rege a intrat

’n Ierusalimul desfătării;

Poporul l-a întâmpinat

Cu osanalele urării.

 *

Şi-aceeaşi plebe, ce-a strigat

Osana Fiului iubirii,

Apoi de-ocară L-a-ncărcat

Şi de batjocura hulirii…

*

Hristos smochinu-a blestemat,

Că n-adusese rodul dulce;

Şi din smochinul cel uscat

Duşmanii-i pregătiră cruce,

 *

Iar Iuda, când L-a sărutat

Cu sărutarea lui vicleană,

Hristos văzu îndurerat

Cât fu iubirea Lui de vană!…

 *

Pentru cuvântu-i-ntr-aripat

Poporul îl batjocorise:

Când un ostaş, când un argat,

Pe-un împărat îl biciuise?

*

Cu spini apoi încununat

Şi cu hlamida mohorâtă,

Lovit şi de ostaş mânat

A dus El crucea Lui gătită.

*

Iar când pe cruce L-au urcat,

L-au pironit la mâini, picioare,

Şi hulitor L-au înfruntat

Ca de pe cruce să pogoare!

 *

Şi când Hristos fu însetat

Ostaşul i-a întins o fiere;

Lui, Celui ce a mângâiat

Şi-a alinat orice durere.

*

Şi-atunci când sufletul şi-a dat

Şi a vărsat sudori de sânge,

Părintele nu L-a lăsat,

Şi moartea nu-L putu învinge!

 *

Căci sângele-I nu s-a-nchegat,

Ci-a curs din coasta Lui cu apă:

Iar trupul Lui îmbălsămat

N-a putrezit în neagra groapă.

*

Hristos din morţi a înviat!…

În zorii roşi de dimineaţă;

Puterea nopţii a-mprăştiat

Şi dăruitu-ne-a viaţă!

*

Hristos ca Rege a-nălţat

Ierusalimul mângâierii

Şi sufletelor a lăsat

Nădejdea sfântă-a învierii!…

 *

Mihai VASILACHE

(Biserica şi Şcoala, anul LI, nr. 17, 24 aprilie 1927, p. 4)