Poezia christică, la români: Fecioarele Ebree

*

Golgota-şi urcă-n noapte pustia catedrală.

Iisus, pe trista culme, cu cerul a rămas;

Cu moliciunea unei tulpini înfiptă-n vas,

Din gâtu-atins de lună îi cade faţa pală.

*

Departe scânteiază oraşu-ncins de ziduri.

Ard torţe pretutindeni; ospeţe largi se-ntind.

Bătrâni, femei şi tineri, cât mesele-i cuprind

Adulmecă mireazma ce fumegă din bliduri.

 *

Şi fălcile dau goană şi muzicile cântă.

„Să bem pentru-mpăratul eternei înălţimi!”,

Şi buzele aprinse, lucite de grăsimi,

Din cupe-adânci în spasmuri de hohote se-avântă…

*

Şi toţi, din fiu, în tată, de-a valma prind să spue:

– Eu l-alungai cu pietre! Eu numai l-am ciupit…

– Ba eu i-am rupt veşmântul! – Eu rana i-am lărgit!

– Oţet i-am dat! – Eu spinii ! — Eu l-am bătut în cuie!

 *

Doar albele fecioare din pleoape trist adie

Şi-n timp ce creşte larma ies palide în prag…

Suspină lung, cu ochii spre dealul dus şi vag

Pe care crucea-n lună imaginea-şi subţie.

 *

Şi ca o răzbunare ce şi-azi răzbună crima,

În sânii calzi şi fragezi ce neamu-l fecundau,

Adânc înfiorate, fecioarele sorbeau

Paloarea-n care luna învăluia victima.

*

George GREGORIAN

*

(Universul literar, Anul XLIII, No. 17, 24 aprilie 1927, p. 264)