Cronici sentimentale | Dragusanul.ro - Part 59

Gabi Teişanu, pe baricadele folclorului

 

Teisanu Gabriela         Într-o sărbătoare humoreană, când sala de festivităţi a Primăriei din oraşul condus de Marius Ursaciuc fusese mai plină decât oricând, Gabi Teişanu a cântat o doină. Putea cânta orice, pentru că aveam, cu mine, un grup instrumental de excepţie, dar a preferat o doină, pe care s-o aştearnă, precum lumina dimineţii, pe memoria Porumbeştilor.

 

Şi a fost o surpriză incredibilă pentru întreg publicul auditor, inclusiv pentru mine, ca să nu mai vorbesc de liderii dumneavoastră politici, prefectul Florin Sinescu şi subprefectul Harasim, preşedintele C. J. Suceava, Ioan Cătălin Nechifor, şi vicepreşedintele Ilie Niţă, deputatul Ştefan Alexandru Băişanu (şi mai erau vreo trei aleşi de-ai dumneavoastră, dar nu le-am reţinut numele) şi pentru primarul oraşului Gura Humorului, Marius Ursaciuc.

 

Suna atât de tulburător vocea colegei mele Gabi Teişanu, încât, încă emoţionat, am rugat-o, după manifestare, să evite, în viitor, parazitarea cu acompaniament de orchestră, Gabi fiind unul dintre puţinii interpreţi de folclor care poate fascina doar cu propria-i voce.

 

Ulterior, am văzut-o în filmuleţele postate pe Internet sau evoluând în programe de televiziune şi am rămas, iarăşi, surprins să constat că este singura interpretă de folclor care foloseşte portul de răzeşiţă, deci de româncă get-beget (din Ilişeştii natali), şi că, dincolo de ţinuta scenică şi de interpretare, stă un bagaj temeinic de cunoştinţe despre datină, tradiţii şi obiceiuri, toate mereu oblonite, îmbrâncite, puse sub obroc de către foştii cârmuitori de tristă, ba chiar jalnică amintire, ai culturii sucevene, Călin Brăteanu, Sorin Filip, Călin Brăteanu, Petre Horbat, Călin Brăteanu.

 

Despre Gabi Teişanu voi mai scrie şi, cu siguranţă, vor scrie şi alţii. Astăzi, nu fac decât să evoc o amintire frumoasă, în care o valoroasă artistă ocupă locul central, profitând de faptul că, în 13 august, Gabriela Teişanu (printre altele, şi mama lui „Teiu”, basistul de la „Toy Machines”), îşi sărbătoreşte ziua naşterii.

 

La mulţi ani şi, în primul rând, Fericire!


Încă nu am apucat să-i aprind o stea…

 

 

          Despre Sava Bejinariu nu se poate vorbi la trecut. Ar fi o tragedie să vorbim la trecut despre omenie, despre prospeţimea sufletului, despre prietenie, despre zâmbetul în care se răsfaţă primăveri şi ceruri pururi albastre, oameni, munţi şi depărtări, despre însăşi definiţia omului corect, demn şi, prin faptă, creştin.

 

Sava Bejinariu 2         Născut, la Grămeşti, într-o vară binefăcătoare de prin anii ’50, Sava Bejinariu a fost, este şi va rămâne propria sa creaţie. Nu s-a visat jurnalist, dar când i s-a cerut să treacă la „Scânteia”, a acceptat, pentru că avea de slujit împrejurimile propriului său suflet. Nu a fost niciodată activist, deşi, vorba cronicarului, mereu s-a aflat „sub vremi”, dar şi „sub vremi” a stat, întotdeauna, firesc, drept, comunicativ şi cu sufletul desfăşurat, în faţa omenirii, într-un zâmbet aproape vindecător. Aşa era şi aşa este el, şi nimic nu o să-l mai schimbe, vreodată.

 

         La „Zori noi”, deci la şcoala de jurnalism şi de literatură a Sucevei, Sava Bejinariu s-a vrut şi a rămas cronică şi faptă, reportajele lui din Călimani, dar şi foile volante, pe care le realiza, întotdeauna, împreună cu echipe de scriitori, amintind şi de letopiseţe, dar şi de lumea visată de copilăria fiecărui om care a văzut sau vede lumina zilei într-un sat.

 

         Victimă a unei răscruci, care i-a afectat sănătatea, Sava Bejinariu nu a mai izbutit, ulterior, în redacţia cotidianului „Crai nou”, să-şi urmeze vocaţia de a păşi Bucovina cu pasul şi de a-i omagia oamenii cu toate literele şi cu toţi porii. Continua să o zugrăvească, dar fără a o mai trăi zi de zi.

 

         Suntem prieteni, rămânem prieteni. Sava Bejinariu a păşit pe cer, pe neaşteptate, şi încă nu am apucat să-i aprind vreo stea. Nu-i nimic, se descurcă Sava, orientându-se după reperele bucovinene, pe care le duce cu sine, pentru a le aşterne, recunoscător, în faţa Atoateziditorului.


Ziua în care mi s-a născut sufletul

 

Ana Cozmina         În 7 august 1984, după ora 11, mi s-a născut sufletul. Până atunci, doar rătăcisem. Apoi am început să şi trăiesc, să şi exist.

 

        Mi-am privit sufletul în ochii lui de mugur de stea şi, pe neaşteptate, am trăit senzaţia pascală a mugurelui de lumină, care se mută, de pe o lumânare, pe alta, până la capătul capătului lumii, şi-am început să trăiesc, să exist. În sfârşit, aveam pentru ce trăi.

 

         Mi-am privit sufletul în ochi şi i-am zis Ana-Cozmina, în vreme ce ursitoarele descâlceau luminile veacurilor şi ale mileniilor, pentru a-i statornici ursita de suflet veşnic proaspăt şi călăuzitor, care să-mi justifice şi să-mi îndrume existenţa. De atunci, şi eu exist.

 

        De atunci, sunt fericit. De atunci, încape o nemărginire de tămăduitoare linişte în sufletul meu. Începând de atunci, s-au durat toate celelalte suflete ale mele, pe treptele fericirii, pe treptele care-mi dau putere de viaţă şi sens.

 

         La mulţi ani, suflete, la mulţi ani!


Doru Halip, vânătorul de stări sufleteşti

 

1 Doru Halip 2         Artist desăvârşit, ba pictor, ba sculptor, ba poet, ba muzician, în ciuda faptului că se foloseşte doar de aparate de fotografiat, Doru Halip înseamnă şi o parte din duioşia rar zăribilă a sufletului meu, adeseori… postată, cu semnătura artistului, şi în paginile acestui blog.

 

         Era un copilandru, când l-am cuoscut, în redacţia splendidului ziar „NordPress”, al fraţilor Ghiţă, Vasilică şi Ionică Iftode, dar clocotea de neastâmpăr creator aşa cum numai izvoarele de munte o pot face, de o prospeţime a imaginaţiei şi de o puritate a trăirilor unice în felul lor.

 

         I se citeau, şi încă i se mai citesc, pe chip atât de limpede aceste două trăsături, încât Florin Piersic, jignit în paginile „NordPress”, înainte ca ziarul să fi fost cumpărat de fraţii Iftode, nu a avut inimă să nu se lase fotografiat şi răs-fotografiat de Doru Halip, când înlăcrimat de amintiri, când descurajat de „democraţia” românească, dar mereu profund, interiorizat. adică în trăiri pe care nu le mai arătase nimănui.

 

         Puteţi vedea fotografiile acelea, pe acest site, ilustrând episoadele din „Piersicii Bucovinei”. 1 Doru Halip 4

 

         Doru Halip era şi a rămas, cum o probează şi aceste fotografii, sustrase de pe site-ul lui, o rază de lumină, aidoma celei furişate, printre scânduri, în vechile gospodării ţărăneşti, doar pentru a desluşi fărâme de fabulos.

 

         Avea, şi le va avea veşnic, şi aptitudini de mare portretist, care ştie, aproape atavic, să-şi valorifice formidabila intuiţie de vânător de stări sufleteşti. Era, care va să zică, un artist autentic, aşa că, încă de pe atunci, puneam să-i fie semnate lucrările, chestie care nu i se mai întâmplase.

 

      Respectându-ne, s-a durat, în noi şi între noi, o prietenie care mă onorează. În fond, e minunat să fii prieten şi cu un înger de om.

 

         Aceste rânduri răzleţe, dar duioase, au fost provocate de faptul că, peste mai puţin de un ceas şi jumătate, joi, 1 august, Doru Halip îşi sărbătoreşte naşterea.

 

         Naşterea, nu o anumită vârstă, pentru că lui Doru Halip i s-a urisit să fie veşnic tânăr. La mulţi ani, prietene, şi multă, multă fericire!

 

1 Doru Halip


Frumoasă-i viaţa, urâtă-i lumea!

 

Frumoasă-i viaţa,

 

SIGLA DRAGUSANUL 1

 

urâtă-i lumea!

 

 

         Miercuri, 19 iunie, la Vatra Dornei, am întâlnit viaţa, viaţa reală, profundă şi nepervertită  nici măcar de curgerea vremii.

 

         Există, şi ştiam că există, la Vatra Dornei o intelectalitate superbă, de o nobleţe a verticalităţii care copleşeşte, dar şi vindecă, dar şi mângâie, dar îţi şi primeneşte privirile.

 

         Nimerisem acolo, în viaţa neprihănită şi ademenitoare, împreună cu Radu Bercea, cu Tiberiu Cosovan şi cu Aurel Alexa. Aveam la mine, cum s-ar zice, o bună parte din sufletul meu viu sau poate că numai un licăr, şi m-am inundat cu lumină.

 

         Frumoasă-i viaţa, frumoasă-i!…

 

         Întors în cea mai jalnică mahala a acestui judeţ, suceava lui lungu ion, brăteanu călin, horvat petre, filip sorin, sârghe doru (aşa se numeşte vrăjmaşul culturii din C.J. Suceava, uns mare ştab decizional peste destinul ei) şi aşa mai departe, pentru prima dată, după multă, multă vreme, şi eu m-am simţit imun, precum numai în nopţile Bucovinei Rock Castle mi se întâmpla să mă mai simt.

 

         Fusesem atât de viguros hrănit cu lumină, la Vatra Dornei, încât şi din mahalaua ăstora, de aici, nu mai zăream ceea ce, de fapt, nici nu există. Păşeau prin sângele meu doar superbele prinţese şi imberbii prinţi ai primei lor serbări şcolare, păşeau îndrăgostiţii, oamenii de fiecare zi, păşeau şi copacii flămânzi de soare, însetaţi de cer şi minunându-se necontenit de veşnicia peisajului uman.

 

         Copacii, în vremelnicia lor cosmică, aşa ne zăresc pe noi, drept veşnici prin vârstele care se tot repetă, dar fără să bage de seamă şi copacii cum păşesc mereu alţii prin acele vârste.

 

         Cred că eu însumi devenisem copac sau măcar îi trăiam uimirile lui admirative. Uitasem, de fapt mă golisem de toţi măruntacii, de toate râmele humanoide care urâţesc lumea. Nici unul dintre ei nu mai exista, îi vânturau pe toţi adierile, odată cu colbul soios din târgul lui ăla… ăla care împarte sarmale, de Sânziene, direct bunului Dumnezeu, ca să-l tragă pe sfoară cu păcatele. Habar n-am cum îl cheamă şi nici nu cred că l-a chemat cumva, vreodată.

 

         Noaptea, când cerul înstelat coborâse în cireşul din faţa ferestrei mele, m-a fost cuprins o vagă nelinişte: nu cumva să mă trezesc, mâine, în târgul ăluia, ăla care împarte sarmale, sperând să-l păcălească pe Dumnezeu. Din fericire, soarele dimineţii mi-a desluşit iar Vatra Dornei în suflet şi mi-a fost bine.

 

         Tocamai de asta, pentru că vreau să mă simt cât mai mult din vremelnicie locuit de Vatra Dornei, am decis să înfiinţez rubrica dedicată celor care într-adevăr există. Şi o să vă povestesc despre cărţi, despre arta plastică, despre muzică, deci despre cele înfăţişări, prin care, dacă izbutim să le suprapunem în suflet, putem zări însuşi zâmbetul bunului Dumnezeu.

 

         Prin urmare, voi începe cronicile sentimentale cu o trăire a pictorului Konstantyn Ungureanu-BOX întru semnele lui Tiberiu Cosovan. Coso van Tibi, cum obişnuiesc eu să-l alint, ştiindu-i bine nobleţea înnăscută.

 

         Din când în când, trebuie să uit de lungu, de brăteanu, de horvat, de filip şi de toate celelalte oribilităţi ale lumii urâte.

 

          Frumoasă-i viaţa, dacă-ţi aminteşti, măcar uneori, să o şi trăieşti!

 

 

Ion Drăguşanul


Pagina 59 din 60« Prima...102030...5657585960