1924: Un mort care învie

În satul Comăneşti, judeţul Dorohoi, o întâmplare neobişnuita a pus lumea în mirare. Un moşneag, cu nu­mele Ion Iordăchiţă, era cât pe-aci să fie îngropat de viu. Om volnic şi rumen la faţă, în vârstă de aproape 100 ani, nu s-a plâns, în toată viaţa lui, de vreo boală. Cu prilejul unui hram, dat în sat, bătrânul petrecea liniştit, în mijlocul copiilor, nepoţilor şi strănepoţilor, când, deodată i s-a făcut rău, a căzut grămadă la pământ şi a ră­mas fără suflare. Faţa a căpătat cu­loarea ca de mort. Familia îl crezu mort şi toţi începură să-l jelească.

S-a trimis după preoţi, au fost aduse lu­mânări şi familia a început să facă pregătirile de înmormântare. Dar când erau în toi, mortul se sculă drept în picioare şi se frecă la ochi. Văzând atâta lume, adunată în jurul lui, şi pe membrii familiei plângând, întreabă ce s-a întâmplat. Unii, de spaimă, au rupt-o la fugă.

După câteva clipe, plân­sul celor din casă s-a schimbat în râs şi, cum era şi hram, de bucurie nea­murile, împreună cu cel înviat, s-au pus pe petrecere. A venit o mulţime de lume să vadă minunea. Bătrânul este acum voinic, mai voinic chiar decât înainte şi face singur haz de întâmplarea prin care a trecut (din Românul)[1].

Folclor – caricatură de Oana BEJINARI

[1] Clujul, Nr. 47, Anul II, 23 noiembrie 1924, p. 1

Octavian Beu: Franz Liszt, Rumänische Rhapsodie

În cartea sa „Lăutarii și muzica lor în Ungaria“, Franz Liszt ne destăinuieşte că, în anii 1846-47, când a trecut prin Ţările Române, a făcut o colecţiune din melo­diile artistice ale lăutarilor români, în timpul lungilor seri petrecute în tovă­răşia lor. Melodiile româneşti le-a notat în carnetul său de schiţe, cu o preciziune care este o vie mărturie a simţului său folcloristic.

Din cronicile muzicale româneşti reiese că, la sfârşitul concertelor sale din Bucu­reşti, Iaşi şi la Constantinopole (Octavian Beu omite concertele de la Cernăuți și de la Cernauca, în casa lui Doxache Hurmuzache ascultându-l pe Nicolai Picu și preluând horele și Corăbeștile – n. n.), în faţa Sultanului, Liszt a cântat la pian improvizaţiuni asupra unor vechi melodii româneşti. Acestor improvizaţiuni le-a dat o formă definitivă în Rapsodia română, compusă dintr-un bogat material de folclor românesc. Manuscrisul original nu este o schiţă sau lucrare premergătoare altor rapsodii, ci o operă care întruneşte toate elementele unei compoziţii desăvâr­şite. Temele poporale sunt păstrate în întregimea şi originalitatea lor, fără să-şi piardă, prin o stilizare prea personală a compozitorului, caracterul şi coloritul naţional. Liszt n-a avut timpul necesar să aprofundeze în aşa măsură folclorul românesc ca să-şi formeze un stil muzical românesc. Geniul său totuşi a prins şi a fixat caracterul şi, în special, ritmica dansurilor noastre cu o preciziune uimi­toare. În orânduirea temelor româneşti, întreaga concepţiune arhitectonică a rapsodiei este de o măreţie incontestabilă.

Motivul introductiv din „allegro vivace“, grefat pe acompaniamentul de cobză al Bătutei este identic cu melodia cu care începe Imnul Regal Român (compus ulterior de Hubisch – n. n.). Acest motiv îşi are probabil originea într-unul din vechile imnuri domneşti. Liszt, în dorinţa de a-şi arăta recunoştiinţa pentru gran­dioasa primire de la Palat, a început rapsodia cu această închinare Domni­torului.

„Hora bătrânească“ „allegro moderato“, cu largi acorduri, e scrisă in ritmul hore­lor româneşti. Tema, grefată pe un acom­paniament de triole, se leagănă în nota specific românească a horei. Prima parte e mai mult instrumentală. În partea a doua iese în relief mai mult caracterul vocal al dansului, care, în unele ţinuturi, se joacă cântând. Hora poartă indicaţiunea „Hermannstädter“, adică de la Sibiu, o dovadă că Liszt a auzit-o în acel oraş. Dansul este însă moldovenesc (cred că este vorba de Hora I – Boiereasca a lui Nicolai Picu, notată astfel de Karol Mikuli – n. n.). Este una din numeroasele hore, care, trecând Carpaţii, s-a popularizat şi în Ardeal.

După un moment de reculegere, acom­paniamentul de cobză, cu care începe Rapsodia, anunţă o Bătută din Ardeal (allegretto vivace). Rapsodia e construită pe osatura acestui dans. În jurul Bătutei se grupează celelalte dansuri româneşti. Totul poartă pecetea personalităţii mare­lui romantic. Melodia, prinsă într-un ritm fantastic, rămâne până la sfârşit clară şi luminoasă. Această claritate, caracteristi­că coloritului muzical românesc, nu se întunecă nici în cele mai mici amănunte ale dansului. La a doua reluare, o uşoară înclinare spre melancolie, cu rar accent oriental, dau un caracter moldovenesc Bătutei din Ardeal (în 1640, la asediul Oradei Mari, o cânta taraful călăreților moldoveni, diind cântecul din 1502, cântat la Krakowia și notat de Jana z Lublina drept Haiducii, pentru că îl dansau gărzile domnești; este, de fapt, melodia notată și de Sulzer, înainte de 1781, și de Frerrio, în 1830, și de Burada, în 1915, drept Călușarii – n. n.). Este de remarcat că melodia ardeleană este altoită pe un acompaniament pur moldovenesc. Dansul prelucrat de Liszt este identic cu bătu­tele care se joacă și azi în valea Someşu­lui şi în regiunea Sibiului. Tema Bătutei apare în finalul Rapsodiei pentru a treia oară. După Bătută, urmează o Ţiitură, pe care o cântă lăutarii ca preludiu la dansu­rile de Brâu (în 1889, la Paris, taraful lui Dinicu a cântat-o drept Țigăneasca – n. n.). Şi în Rapsodie, Ţiitura este o introducere la dansul moldovenesc Corăbeasca (în 1889, așa s-a cântat și la Paris – n. n.). Din Ţiitură, se trece în „tempo decizo“, la dansul moldovenesc Corăbeasca. Ritmul hotărât al acestui dans este o complectare a ritmului aşa de variat al celorlalte dansuri din Rapsodie. Ţiitura și Corăbeasca se repetă la a treia reluare, non legato, în forma unei variaţiuni. Dansul Corăbeasca încheie ciclul melodiilor a căror origine românească este indiscutabilă.

În afară de melodiile pur româneşti, Liszt a prelucrat, în prima parte a Rapso­diei (lento a capriccio malinconico) o ro­manţă. Această melodie a introdus-o Liszt, mai târziu, şi în a VI-a rapsodie ungurească, în care a tratat-o însă mult mai scurt și cu o stilizare diferită de cea din Rapsodia română. Nu încape îndoială că prelucrarea mai liberă din Rapsodia română este anterioară celei mai închegate din rapsodia ungară.

În partea care urmează. după a treia reluare a dansului Corăbeasca, apare un grup compus din fragmente de teme de dans, împletite cu pasagii cromatice de mare efect pianistic. O parte din aceste teme Liszt le-a prelucrat, mai târziu, și în partea „Stretta“ din a XII-a rapsodie ungurească, luându-le tot din Rapsodia română.

Manuscrisul original al Rapsodiei ro­mâne, provenind din colecţiunea G. A. Petter, se află în arhiva societăţii Gesellschaft der Musikfreunde din Viena, căreia îi exprim cele mai călduroase mul­ţumiri pentru amabila permisiune a publi­cării. O copie a rapsodiei, scrisă de com­pozitorul Joachim Raff, fostul secretar al lui Liszt, se păstrează în arhiva Muzeului Liszt din Weimar. În cartea mea despre că­lătoria lui Franz Liszt în România[1], am scris pe larg despre existenţa acestei rapsodii, care, în literatura muzicală, e menţionată ca a XX-a rapsodie. Rapsodia română a fost compusă în anii 1846-1847 şi a fost cântată, în primă audiţiune, la 17 Decem­brie 1931, la Bucureşti, în sala Atheneului român, de pianista Aurelia Cionca. Rapsodia română apare în anul come­morativ, ca un omagiu românesc geniului etern al lui Franz Liszt.

*

Rapsodia română apare, în întâia ediţiune, după manuscrisul original al lui Franz Liszt, luându-se în consideraţiune şi copia făcută de Joachim Raff. Manuscrisu­lui și copiei lui Raff le lipseşte, fireşte, cea din urmă revizuire a maestrului. Manuscri­sul are mai ales numeroase greşeli de orto­grafie și scăpări din vedere, care au făcut necesare o rectificare şi unele schimbări de redacţiune.

Rectificările sunt: Din motive formale au fost şterse două variante aproape iden­tice a motivului principal din „Sempre vivace spirituoso“; 42 măsuri la pagina 21 şi 17 măsuri la pagina 25.

Din motive pianistice au fost dublate 10 măsuri a „Ţiiturei“, în pasagiile con bra­vura, la pagina 18; ultimele două măsuri din pagina 22 au fost transpuse cu o octavă mai jos, iar la pagina 24, pasagiile în octave-simple din manuscris au fost transformate în octave-duble despărţite.

[1] Despre călătoria lui Franz Liszt în Ro­mânia: Octavian Beu „Franz Liszt in ţara noastră“, editura Krafft-Sibiu 1931.

Prima „Rapsodie Română” a fost scrisă de… Franz Liszt

Franz Liszt, în WIKIPEDIA

Într-o consemnare din „Allgemeine Musikzeitung”, Nr. 7, Anul 65, din 18 februarie 1938, pp. 109 și 110, Ernst Boucke scrie că Dr. Octavian Beu a publicat, pentru prima dată, „Rumänische Rhapsodie”, de Franz Liszt, compoyiție care datează din anii 1846 și 1847, care „începe cu motive din imnul regal românesc”, din „Bătuta” ardelenească, care se cânta în zona Sibiului, din dansul țigănesc „Țiitura” și „Corabeasca”, moldovenească (cele două, preluate de la legendarul Nicolai Picu, în noaptea de 24 spre 25 mai 1846), folosind motive muzicale alternate, în scrierea rapsodiei, care se păstrează, cu autograful lui Lisz în arhivele vieneze „Gesellschaft der Musikfreunde”, prima copie, destinată iubitorilor muzicii lui Franz Liszt, fiind făcută de Joachim Raff. „Este adevărat că unele motive din această rapsodie au fost folosite în Rapsodiile a VI-a și a XX-a maghiară, cu vârtejurile, cu ritmul lor fantastic trepidant, care oferă publicului un Liszt real, nou, captivant”, „Rapsodia română” însemnând „un omagiu românesc, datorat eternului geniu Franz Liszt.

Iată, deci, că prima „Rapsodie Română” a fost scrisă, pe când Ciprian Porumbescu încă nu se născuse și, probabil, nici tatăl lui George Enescu, de Franz Liszt, maghiarul care s-a învrednicit, în spațiu și timp, de dimensiuni planetare.

Povestea cârciumăritului la moldoveni

1860: La fabrication de rakios (de către sfinţii călugări ai adevăratei credinţe)

Povestea cârciumăritului la români este cea a unor ipocrite afaceri ierarho-călugăreşti, prin care lacomii adunători de averi pământeşti, începând de la mitropoliţi şi până la stareţi, cultivau cu încrâncenare viciul, sub motivaţia finanţării cultului. Structurile ierarhice bisericeşti aveau numeroase vii, dar primeau şi de la domniei măcar câte 10.000 litri de vin pe an, pentru că daniile domneşti, de câte 6-10 buţi, însemnau cantităţi uriaşe de băutură, care intrau în pivniţele mănăstireşti, dar nu pentru creştinească împărtăşanie. Într-un vechi ispisoc se face referire la cumpărarea unei buţi cu vin şi, astfel, rămâne mărturia că s-a vândut „o bute de vin de 90 vedre, drept 27 taleri bani gata”[1]. Cum o vadră moldovenească avea 15,2 litri, o bute conţinea 1.368 litri de vin.  Ceea ce înseamnă că mănăstirile care beneficiau de danii anuale de câte 6 buţi, primeau câte 8.200 litri de vin, iar cele cu câte 10 buţi, câte 13.680 litri. În mănăstirea Neamţului, unde se dăruiau câte 12 buţi pe an, intrau, deci, 20.793,6 litri de vin anual, păstrat pentru „nevoile cultului” sau vândut prin intermediul cârciumilor mănăstireşti sau doar aflate „sub ascultarea” mănăstirilor, pentru că, din 31 august 1458, „cine ar voi să facă cârciumă să aibă a se înscrie la călugări… iar cine nu se va înscrie în catastiful lor, călugării au voie de la noi să-i ia lui acea băutură şi încă să ia de la acel om 20 de zloţi”. Poate suna incredibil, pentru un credincios de astăzi, o poruncă voievodală, prin care se ordonă agenţilor fiscali ai statului să lase „în pace o cârciumă mare… a sfintei episcopii” sau destinarea casei lui Miron Barnovschi din Suceava, sediul episcopiei de astăzi, drept cârciumă, în care „să vândă vin, rachiu şi altele, fără să plătească deseatină şi vamă, în care însă trebuie să-şi procure ceară pentru luminatul moaştelor”. În cârciumile mănăstireşti, episcopale sau ale mitropoliei vindeau vinul, berea, apoi şi rachiul iobagi mănăstireşti, consideraţi, datorită statului lor de cârciumari, „meşteri ai sfintei Episcopii” sau mănăstiri sau mitropolii, apoi s-a apelat şi la darea în arendă a acestor cârciumi, preferaţi fiind experimentaţii cârciumari galiţieni. Un astfel de cârciumar mitropolitan este Abraham, arendaşul Mitropoliei Sucevei, care luase în arendă cârciumile mitropoliei, încercând să promoveze rachiul, care nu se prea bucura de succes printre preferinţele moldovenilor, aprigi băutori de vin. Întâmplarea făcuse că, prin 1630, tocmai bântuise prin ţară holera, care debutează prin friguri. Abraham, cu o inspiraţie genială, a pus rachiul în sticluţe mici şi a început să-l vândă, aşa cum făceau şi confraţii lui prin Maramureş, drept… leac pentru holeră, adică holercă sau horilcă. Folosit ca leac pentru domolirea frisoanelor de frig, rachiul îşi făcea pe deplin datoria, iar moldovenii au adoptat, la început ca metodă profilactică, holerca. În 7 noiembrie 1630, afacerea cu holercă mergea atât de straşnic, încât Mitropolia Sucevei a cerut, pentru cârciumile arendate lui Abraham, scutire de dări către vistierie.

Până la secularizarea averilor mănăstireşti în Bucovina şi, mult mai târziu, în Principatele Dunărene, nici un preot nu îndrăznea să cârtească împotriva lărgirii acestui viciu. După secularizare, mărturiile consemnează tot felul de cârciumi în ruină pe fostele proprietăţi mănăstireşti, pe care noul proprietar, respectiv Fondul religionar, în Bucovina, şi Domeniul Coroanei, în Vechiul Regat, se grăbesc să le arendeze, prin licitaţie, pentru a revigora această prosperă afacere a viciului. Chiar şi berăriile mănăstireşti, cea mai renumită fiind cea de la mănăstirea Solca, încep să fie arendate, iar pe moşiile confiscate, ca şi pe cele ale boierilor, apar o puzderie de velniţe. Abia atunci preoţii, uitând de amarul vieţii antecesorilor lor sub „ascultare” călugărească, încep să-şi pună enoriaşii să jure în biserici că se vor lăsa de rachiu (pe la 1880), în perioada interbelică încropind societăţi „Trezvia”, care promovau cu violenţă abstinenţa. Preoţii uitaseră că înaintaşii lor de prin satele închinate unor mănăstiri, episcopii sau direct mitropoliei erau obligaţi la „darea vlădicească”, respectiv „câte doi galbeni şi câte doi potronici pentru prescuri şi câte doi potronici pentru lumânări şi câte trei pătrări de grăunţe şi câte un potronic  pentru hârtie precum iaste obiceiul”. Darea aceasta, mult îngroşată, se plăteşte şi astăzi, dacă ne facem curajul de a recunoaşte cu onestitate uriaşa farsă în care ne-au rostogolit, sub pretextul credinţei, ierarhiile bisericeşti. Primind ceara de la fiecare cârciumă, instituţiile ierarhice bisericeşti nu ar fi avut motive să-i oblige şi pe bieţii preoţi săteşti la câte o taxă anuală de „doi potronici pentru lumânări”, mai ales că un sat, în trecute vremuri, avea 15-20 de case, câştigurile preoţeşti fiind nesemnificative, cu excepţia satelor aflate în proprietatea unor anumiţi preoţi – dar aceştia erau puţini la număr.

Conform mărturiilor vremurilor, care se păstrează de prin 1411, încoace, afacerea mănăstirească a negustoriei cu vicii s-a desfăşurat, întotdeauna, cu sprijinul şi cu daniile voievozilor care au bântuit prin istoria noastră, afectaţi de un bigotism care îi îndepărta de casta „Io” (ştiutori), chiar dacă îşi spun fiecare „Ioan” (ştiutor de cer), în uricele cu formule neschimbate, şi cu straşnic blestem la adresa celor care „vor strica” aranjamentele credulităţii vremelniciei lor.

Călugări de la mănăstirea Bistraţa – acuarelă de Amedeo Preziosi

1411, ianuarie 6: Alexandru cel Bun dăruieşte, în afară de nişte sate, „în fiecare an întreg, câte 10 buţi de vin”[2], deci 13.680 litri, deci pentru un consum zilnic de peste 37 litri.

1429, septembrie 1: Alexandru voievod „şi cu bine-cinstitoarea doamnă Marina” dăruia mănăstirii Neamţului „în fiecare an douăsprezece buţi de vin, din deseatina Neamţului… pentru sănătatea noastră şi pentru pomenirea sfânt-răposaţilor noştri părinţi”[3]. Dania este întărită în 23 decembrie 1430, tot din Suceava[4].

1439, martie 12: Fiii lui Alexandru cel Bun, Ilie şi Ştefan, întăresc mănăstirii Moldoviţa „în fiecare an, câte zece buţi de vin”[5], danie întărită, în 11 februarie 1447, şi de Ştefan voievod, fiul lui Alexandru cel Bun[6].

1448, octombrie 5: la Probota, „cu inimă curată şi luminată” Petru Aron dăruia „mănăstirii noastre din Poiană… pentru pomenirea sfânt-răposaţilor noştri părinţi, Alexandru voievod şi mama noastră, doamna Maria… în fiecare an câte şase buţi de vin din deseatina noastră, sau de la Hârlău, sau de la Cotnari sau din orice parte. Şi de asemenea am dat acestei mănăstiri mai înainte de toate toată ceara de la Târgu Frumos, s-o ia călugării, în fiecare an, de la toţi câţi vor avea cârciumi. Toate acestea, şi vinul, şi ceara, să fie mănăstirii noastre uric în vecii vecilor, neclintit”[7].

1449, aprilie 8: Alexandru voievod întăreşte şi sporeşte dania pentru Probota, călugării primind dreptul să ia „din vinul din deseatina noastră, în fiecare an, câte şapte buţi de vin… Pentru aceea, oricine va însemna deseatina de vin, din partea noastră, prin ţara noastră, acela să dea mănăstirii noastre mai sus scrise câte şapte buţi de vin”[8].

1458, august 31: Printr-un uric scris la Târgul de Jos, Ştefan cel Mare întăreşte mănăstirii Moldoviţa „dania înaintaşilor noştri… ca să asculte şi să-şi adune ceara de la Baia, din toate cârciumile de la Baia, ca să asculte de această mănăstire, de sfânta biserică de la Moldoviţa, cu tot venitul. Iar cine ar voi să facă cârciumă să aibă a se înscrie la călugări, iar cine nu se va înscrie în catastiful lor, călugării au voie de la noi să-i ia lui acea băutură şi încă să ia de la acel om 20 de zloţi”[9].

1490, marie 15: Când trece sub ascultarea Episcopiei din Rădăuţi 50 de „biserici cu popă”, şi când, prin uric separat, stabileşte braniştea şi închină „toate bisericile şi cu popii care sunt în toate satele de ascultă de acea sfântă mănăstire de la Putna”, Ştefan cel Mare  stabilea că, „oricâte biserici se vor face şi se vor înnoi de aici înainte şi oricâţi popi se vor pune în toate acele sate mănăstireşti mai sus scrise… ei toţi… să plătească dare acolo şi tot venitul ce se cuvine unui mitropolit de la popi. Şi pe toţi aceşti popi să-i judece egumenul de la mănăstirea Putna”. Cât despre uriaşa moşie mănăstirească, „acea branişte să fie a mănăstirii Putna ca să pescuiască pentru sine şi să-şi pască vitele. Iar altul nimeni să nu îndrăznească fără voia egumenului să pescuiască în acea branişte, să pască vite şi să nu facă nici alt lucru”[10]. Întăritură pentru aceste privilegii s-a dat şi în 17 noiembrie 1502[11].

1612, ianuarie 17: „Smeritul ieromonah Ghervasie egumenul şi tot întru Domnul smerit sobor din mănăstirea Putna” trimit pe la bisericile din satele ce-i erau închinate „pre fratele nostru Ioan ieromonah precum ca să strângă dăjdii de la  fieştecare, preoţi şi diaconi, câte doi galbeni şi câte doi potronici pentru prescuri şi câte doi potronici pentru lumânări şi câte trei pătrări de grăunţe şi câte un potronic  pentru hârtie precum iaste obiceiul”[12].

1624, martie 26: Radu Mihnea a „dat sfintei şi marii biserici a Mitropoliei Ţării Moldovei, care este închinată Sfântului martir şi biruitor al lui Hristos, Gheorghe, şi unde se odihnesc întregi şi neputrezite moaştele Sfântului Ioan cel Nou, al nostru pe drept domnesc sat Zaboloteni, cu loc de moară pe pârâul Suceava, ce a fost sub administrarea cetăţii Suceava şi care se află în ţinutul Suceava” pentru „ca sus zisul sat să contribuie pentru tămâia şi lampa de la moaştele ce se odihnesc acolo ale Sfântului Ioan cel Nou”[13].

1626, octombrie 6: „Miron Barnovschi voievod dă privilegiul ca foloasele din arenda rachiului să fie pentru Mitropolia Sucevei, la Sfântul Gheorghe şi Ioan cel Nou”[14].

1629, septembrie 16: „Ioan Alexandru voievod (Coconul) scuteşte cârciumile care aparţin Mitropoliei Sucevei de toate dările”[15].

1630, noiembrie 7: „Moise Movilă, domnul Moldovei, scuteşte pe Abraham, arendaşul Mitropoliei Sucevei, de toate dările către domnie”[16].

1630, noiembrie 12: „Moise Movilă voievod întăreşte arenda rachiului Sucevei sau dreptul de vânzare pentru Mitropolie”[17].

1632, aprilie 18: Alexandru Iliaş voievod scrie „ureadnicilor şi şoltuzilor şi pârgarilor din târgul Huşi să lase „foarte în pace pe aceşti meşteri ai sfintei Episcopii: un cojocar şi un măcelar şi un cârciumar şi un croitor şi 1 curelar şi doi olari, de jold şi de podvoade şi de cai de olac şi de vii domneşti” pentru „a sluji ce va fi trebile şi posluşania sfintei Episcopii”[18]. Acest privilegiu era întărit şi de Moise Movilă, în 26 august 1633[19]. În 20 septembrie 1632, Alexandru Iliaş porunceşte, pe lângă folosirea unui cârciumar pentru gloria bunului Dumnezeu prin cele chilii mănăstireşti, şi „a lăsa în pace o cârciumă mare… a sfintei episcopii de Huşi”[20]. Şi Moise Movilă întăreşte acest sfânt privilegiu cârciumăresc în 26 august 1633[21].

1632, iunie 1: Alexandru Iliaş voievod dăruieşte Mitropoliei Sucevei „venitul din cârciumi”[22], iar în 7 iunie 1632 întăreşte Mitropoliei „camăna mare şi mică de la şapte cârciumi”[23]. În 5 mai 1634, nici Vasile Lupu[24] nu rămâne mai prejos în grija pentru puritatea sufletească a credincioşilor suceveni, din aburii lor de mahmureală procurându-se „lumină pentru Sfânt”.

1627, aprilie 20: Miron Barnovschi „dăruieşte propria sa casă din Suceava, cu pivniţe de zid, mitropoliei de acolo, cu hramul Sfântul Gheorghe, unde sunt moaştele Sfântului Ioan cel Nou, şi dă voie ca în această casă să vândă vin, rachiu şi altele, fără să plătească deseatină şi vamă, în care însă trebuie să-şi procure ceară pentru luminatul moaştelor”[25].

1651, ianuarie 22: Vasile Lupu „întăreşte veniturile stabilite de către înaintaşii săi pentru procurarea lumânărilor, a undelemnului de la o candelă, care trebuie să ardă zi şi noapte la moaştele Sfântului Ioan cel Nou, din cârciumile sale de piatră, mari şi mici, apoi pentru tămâie, vin şi restul nevoilor bisericii, veniturile de la doi voştinari, doi măcelari şi doi cojocari”[26].

1654, martie 22: Gheorghe Ştefan „întăreşte Mitropoliei Sucevei, Sfântul Gheorghe şi Ioan cel Nou, satul Poiana Vădicii de lângă Iaşi şi scuteşte de dări pe cei 20 de posluşnici de acolo pentru a lucra viile Mitropoliei, din al căror venit se procură lumânările de la moaştele Sfântului Ioan”[27].

1666, august 10: „Ioan Iliaş Alexandru voievod întăreşte Mitropoliei Sucevei rezultatul din vinderea rachiului”[28].

1764: „8 Septembrie 1764. „Lupu Balş Vel (mare – n. n.) Vornic” se învoieşte, înaintea „Sfinţiei Sale, părintelui Gligorie arhimandritul cheschiofilaxi tis ieras chcvasilichis monis tu Aghiu Pavlu, de la sfânta mănăstire Sfetagora, ce este hramul Sfeti Ghiorghi”, şi cu Timoftei, egumenul de la Tudoreni, pentru moşia Merenii, în hotar cu satul său Plopenii… Şi o cârciumă, ce este lângă moară”[29].

1771, ianuarie 1: „Condică cuprinzând 202 documente ale mănăstirii Solca, din anii 1502.1767, pentru satele, moşiile, viile, bălţile, vecinii, posluşnicii şi ţiganii, pivniţele şi cârciumile, cărţile, veşmintele, vasele şi odoarele mănăstireşti”[30].

1775: Conform izvodului cu oameni al mănăstirii Voroneţ, vatra satului număra, în 1775, 37 de gospodării, toate arendate, pe timp de un an, în 17 iulie 1782, de egumenul Inochentie evreilor Marco din Suceava şi Solomon din Gura Humorului pentru „40 lei împărăteşti”, dar şi cu obligaţia de a vinde două vase cu vin din vinul mănăstirii, cu câte 45 „parale împărăteşti” vadra. Adică un preţ dublu faţă de cel de pe piaţa câmpulungeană.

1781: „Evreii care au început să vândă în cârciumi sau tarabe luate în arendă, cu contracte şi plăţi în avans pe câțiva ani, pot lăsa această arendă evreilor rămași, pentru o perioadă contractuală limitată, dacă nu altora”[31].

1782, februarie 19: „Prietineasca carte din Fevruar 1, cu dum­nealor aceşti doi ofiţeri am luat, şi pentru răspunsul ce să cere la partea aceea, pe câte­va ponturi a pravilei, şi a obiceiului de mo­şii şi alte pricini ca aceste ale pământului, de care Comisia de acolo are trebuinţă, toate pre larg am înţeles, şi fiind că după cum am şi mai scris, din partea noastră, de-a pururi buna armonie şi prieteşugul megieşesc nestrămutat să păzeşte, iată că şi la aceste întrebări s-au făcut de la Divanul nostru răspunsul pe fieştecare pont, după ale pra­vilei şi obiceiul pământului urmări, pentru acel fel de pricini de moşii de acolo, şi al­te ca aceste, după cum înscris pe lângă aceasta, s-au trimes, arătându-se pre larg”, precizează, printre altele că „moşiile răzeşeşti s-au împărţit şi se împart şi acum în părticele mici, pe câţi răzeşi sunt şi se cuvine fieştecăruia partea sa, şi pe părticica sa este volnic a face fieştecare crăcimă”[32].

1811: „Cele mai multe produse ale agriculturii şi creşterii vitelor, ceara, mierea, berea şi rachiul, lâna şi pieile, păturile, păturile de Suceava şi cordovanul de Vijniţa, dau de lucru locuitorilor din Bucovina”[33].

1825, septembrie 4, Iaşi: „Ioan Sandu Sturdza, domnul Moldovei, întăreşte boierilor Constand Negre, fost mare spătar, şi cumnatului său Ioan Pătraşcu, fost mare ban, „slobozenia pentru alcătuirea de târg pe moşia lor Brătenii, ţinutul Suceava, dată prin cartea sa din 1 iunie 1825… Se stabi­leşte organizarea târgului şi plata bezmănului pe stînjenul de dugheană, cârciuma şi casa „ce va prinde loc la uliţă”, câte 4 lei pe an, în două vadele, cei de la mahala câte 2 lei stânjenul; lungul dughenelor să fie de 19 stânjeni, iar şandramaua de un stânjen şi jumătate; cei ce vor face negoţ cu vin, rachiu, păcură, pitarii şi mungerii, în dughenele lor, să plătească bezmenul numai pentru dugheni, „cu alt havaet să nu fie supăraţi”; căsăpiile, câte se vor face, „jumătate să fie ale stăpânilor târ­gului şi jumătate ale negustorilor; venitul cotului va fi al stăpânilor şi se va plăti câte 30 parale butea şi 15 parale polobocul”[34].

1828, mai 9: „Ioniţă Stărgu din Fulticeni vinde, pentru 2 100 lei, lui Moisă, feciorul lui Şmil Croitoru, o cârciumă şi o dugheană, sub acelaşi acoperiş, cu grajd şi ogradă, aflate pe moşia lui Tudorache Ciure căminar şi megieşite cu dughenele Mitropoliei Moldovei”[35].

1854: „Afară de cereale, se importă din Bucovina piei de vite, iar mai cu seamă, „spirit” rachiu (rachiul, de se vor importa alte cele, dar rachiul nu rămâne uitat). Doamne, de se bea în patria noastră numai atâta rachiu cât se importă din Galiţia şi Bucovina, încă se bea prea mult, dar ce vom zice despre vinars, produs aici, în patrie, de bunii patrioţi, care încă şi-au lărgit fabricile, iar de arderea bucatelor şi producere vinarsului şi-au câştigat şi maşini, ca cu atât mai multă câtime de bucate, în cât mai scurt timp, să poată trage din gura săracilor şi, în loc de pâine şi de nutriment, să le dea rachiu, acel vierme, care roade la sănătatea şi viaţa omenească, macină averea milioanelor în pungile unor privaţi. De s-ar ridica altfel de fabrici în patrie, de pănură, de pânză, de ar spori şcolile şi s-ar întemeia şcoli agrare aşa de repede cum sporesc vinarsurile în patrie, atunci am fi mai fericiţi!”[36].

1880: „Aici, în Siret, am văzut, cu părere de rău, că ţăranii noştri se îmbulzeau în cârciumioara unui evreu întocmai cum obişnuiesc a se îmbulzi spre a sfânta cruce, la Bobotează”[37].

1890: „Grecoteiul Leon Sinescu, primarul Târgului Burdujeni, care, pe lângă meseria lucrativă de primar, exercită şi profesia de cârciumar, trăgând diferite foloase ilicite: / 1). Sub egida şi protecţiunea sa de primar-cârciumar şi angrosist licenţiat în Burdujeni, neamurile concubinei sale, evreica, duduca Maria (odinioară Marim Bercovici) face speculă en-gros cu vin în judeţele Botoşani şi Dorohoi, fără a plăti fiscului vreo taxă. / 2). Sinescu ţine deschisă o cârciumă în marginea târguşorului dinspre frontiera Austriei. În acest cuib se adăpostesc numeroşi contrabandişti şi făcători de rele de peste graniţă cu tovarăşii lor de aici, care îşi exercită afacerile nocturne în dauna vamei şi a proprietarilor de vite; ei sunt obligaţi fireşte de a plăti cu preţuri oficiale mâncările şi băuturile ce li se servesc de reprezentanta bizantinului primar”[38].

1894: „Sunt în târgul Burdujeni 108 comercianţi şi 137 meseriaşi; 200 cârciumi”, iar satul Burdujeni „are 3 meseriaşi, 6 co­mercianţi, 2 fabrici şi 4 câr­ciumi”[39]. În Baia „sunt 3 cârciumi”[40]. În comuna Broşteni, moşie a Regelui, sunt „6 cârciumi”[41]. În Dumbrăveni „sunt 13 cârciumi”[42]. În comuna Băneşti „sunt 8 cârciumi”[43]. În „Brădăţel, pe Şomuzul Mare, sunt 6 cârciumi”[44]. În comuna Mălini, fostă a mănăstirii Slatina, sunt „11 cârciumi”[45]. În Siminicea-Balş sunt „3 cârciumi”, iar în Siminicea-Miclescu, „2 cârciumi”[46]. În comuna Şoldăneşti, sunt „5 cârciumi”[47].

1895: Statul închiriază, „pe un period de 5 ani, începător de la 23 Aprilie 1895: Locul cu cârciumă, compus din 2 camere, de pe moşia Adâncata, situat în satul comunei Adâncata, în suprafaţă totală ca de 1.790 mp”[48].

1899: „Băuturile, la Românii din Solca, sunt, mai cu samă, ţuica, carpata, chişingaciul, rosoliul, picăturile, berea şi vinul”[49].

1899: „Se aduce la cunoştinţa celor interesaţi că, în ziua de 9 Decembre 1899 şi următoarele, orele 10 dimineaţa, se va ţine licitaţiune publică… în localul prefecturii judeţului Suceava, pentru vânzarea bunurilor mici arătate mai jos: Locul cârciumii de la Ungureni, de pe moşia Gulia… în întindere suprafaţa totală ca de 1.860 mp, situat în comuna Dolhasca, plasa Siretul, fost pendinte de mănăstirea Probota. / Locul cârciumii, cu o casă cu 3 încăperi, o pivniţă de piatră boltită, de pe moşia Dolhasca… în întindere suprafaţa totală ca de 2.429 mp, situat în comuna Dolhasca, plasa Siretul, fost pendinte de mănăstirea Probota. / Locul cârciumii din Săndeni, cu o casă cu două încăperi, o sală şi o pivniţă de piatră boltită, de pe moşia Dolhasca… în întindere suprafaţa totală ca de 3.581 mp, situat în comuna Dolhasca, plasa Siret, fost pendinte de mănăstirea Probota. / Locul cârciumii de la Turbata, având pe el o casă ruinată, de pe moşia Dolhasca… în întindere suprafaţa totală ca de 4 hectare, 2.966 mp, situat în comuna Dolhasca, plasa Siretul, fost pendinte de mănăstirea Probota. / Locul cârciumii de la Buda, având pe el o casă cu două încăperi, o sală şi pivniţă de piatră boltită, de pe moşia Dolhasca… în întindere suprafaţa totală ca de 7.623 mp, din care ca 2.949 mp călcaţi, situat în comuna Dolhasca, plasa Siretul, fost pendinte de mănăstirea Probota”[50]. „„Locul cârciumii din colţ… de pe moşia Heciu, în întindere suprafaţa totală ca de 1.240 mp, situat în comuna Lespezile, plasa Siretul, fost pendinte de mănăstirea Probota”[51]. „Locul cârciumii cu un han, lung de 13 metri, larg de 8,5 metri, construcție de zid, având două odăi, o sală, un beci boltit pentru 8 vase, învelit cu șindrile, în stare proastă, pe plan lit. b3, de pe moşia Rădășeni. / Locul cu o cârciumă de bârne, învelită cu șindrilă, având două odăi, construcție veche și în stare proastă, de pe moșia Rădășeni în întindere suprafață totală ca de 1.253 mp, situat în comuna Oprișeni, plasa Moldova-Somuz, fost pendinte de monastirea Slatina”[52].

1919: Prin deciziunea ministerială nr. 1593/1919, semnată, în numele lui Ion Nistor, de Iorgu Toma, în „Comisiunea de apel pentru evaluarea taxei de cărşmărit” pe anul în curs, erau numiţi, alături de nume mari ale administraţiei, vestiţii cârciumari Beill Oscar, proprietarul berăriei Siret, Ignatie Spatariu din Boian, Nicolai Andriciuc din Zadobriuca, Teodor Cudla din Mahala, Ioan Niznic din Cosmin, Abraham Ausländer din Ceahor, Alexandru Buburuzan din Mănăstirea Homorului, Vasile Floreşteanu din Valea-Sacă, Hans Ludvar din Gura-Homorului, Jankel Fleiscer din Corlata, Ioan Pauliuc, Jossel Pilpel, Gheorghe a lui Vasile Perhinschi şi Samuel Fritz din Coţmani, Vasile Albei Şandru, notat, în alte ştiri ale vremii „Alboi-Şandru”, Anton Rothkögel şi dorneanul Nuchim Bronstein, Heinrich Voise şi Benjamin Klein din Rădăuţi, Moritz Kugelmass din Siret, Isidor Oelgeisser din Hliboka, Moses Hausknecht şi Moses Gottlieb din Storojineţ, Hermann Dermer, proprietarul „otelului” din Suceava, Rudolf Sauer din Iţcanii Noi, Gheorghi Roşu din Dărmăneşti,  Chaim Lifsches şi Abraham Selig Rennert din Văşcăuţi, Mihai Strusiewcz  din Putila, Alter Drimer din Vijniţa, Süssie Fischer şi Isidor Linker din Zastavna şi Munisch Wacher din Cincău[53].

[1] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. XIX, Bucureşti 1969, doc. 235, p. 320

[2] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. I, Bucureşti 1975, doc. 29, p. 42

[3] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. I, Bucureşti 1975, doc. 93, p. 139

[4] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. I, Bucureşti 1975, doc. 100, p. 148

[5] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. I, Bucureşti 1975, doc. 192, p. 271

[6] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. I, Bucureşti 1975, doc. 272, p. 385

[7] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. I, Bucureşti 1975, doc. 288, p. 412

[8] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. I, Bucureşti 1975, doc. 2, p. 2

[9] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. I, Bucureşti 1975, doc. 75, p. 109

[10] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. III, Bucureşti 1980, doc. 73 şi 74, pp. 138-142

[11] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. III, Bucureşti 1980, doc. 283, p. 505

[12] Balan, Teodor, Documente bucovinene, vol. I, Cernăuţi 1933, doc. 68, p. 146

[13] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. XVIII, Bucureşti 2006, doc. 184, p. 253

[14] DGAS, Suceava. File de istorie, Bucureşti 1989, doc. 197, p. 246

[15] DGAS, Suceava. File de istorie, Bucureşti 1989, doc. 112, p. 249

[16] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, doc. 311, p. 131

[17] DGAS, Suceava. File de istorie, Bucureşti 1989, doc. 120, p. 253

[18] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. XXI, Bucureşti 1971, doc. 23, p. 24

[19] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. XXI, Bucureşti 1971, doc. 354, p. 452

[20] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. XXI, Bucureşti 1971, doc. 214, p. 270

[21] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. XXI, Bucureşti 1971, doc. 353, p. 450

[22] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. XXI, Bucureşti 1971, doc. 104, p. 132

[23] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. XXI, Bucureşti 1971, doc. 112, p. 137

[24] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. XXII, Bucureşti 1974, doc. 113, p. 123

[25] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. XIX, Bucureşti 1969, doc. 182, p. 237

[26] DGAS, Suceava. File de istorie, Bucureşti 1989, doc. 155, p. 283

[27] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. XVIII, Bucureşti 2006, doc. 138, p. 186

[28] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. XXII, Bucureşti 1974, doc. 247, p. 277 subsol

[29] Iorga, op. cit., p. 61

[30] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, doc. 1201, p. 402

[31] Polek, Dr. Johann, Joseph’s Reisen nach Galizien und der Bukowina, Czernowitz 1895, pp. 41 și următoarele

[32] Codrescu, Theodor, Uricarul sau Colecţiune de diferite acte care pot servi la Istoria Românilor, Volum XI, Iassi 1889, pp. 266-26

[33] Călători, XIX, I, pp. 779-783

[34] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 1838, pp. 580, 581

[35] Gorovei, Artur, Folticenii. Cercetări istorice asupra oraşului, Bucureşti 1938, p. 11

[36] Gazeta Transilvaniei, nr. 47, 12 iunie 1854, p. 185

[37] Familia, Anul XVI, Nr. 27, duminică 6 / 18 aprilie 1880

[38] Adevărul, No. 605, anul III, joi 30 august 1890, p. 1

[39] Lahovari, George Ioan, Marele Dicţionar Geografic al României, volumul II 1899, pp. 78, 79

[40] Ionescu, Serafim, Dicţionar geografic al Judeţului Suceava, Bucureşti 1894, p. 8

[41] Ionescu, Serafim, Dicţionar Geografic al Judeţului Suceava, Bucureşti 1894, p. 49

[42] Lahovari, George Ioan, Marele Dicţionar Geografic al României, volumul III, Bucureşti 1900, pp. 271, 272

[43] Lahovari, George Ioan, Marele Dicţionar Geografic al României, volumul III 1900, p. 374; volumul I, Bucureşti 1898, pp. 317, 318 şi 311; volumul IV, Bucureşti 1901, p. 114; volumul V, Bucureşti 1902, p. 439

[44] Lahovari, George Ioan, Marele Dicţionar Geografic al României, volumul I 1898, pp. 600, 601

[45] Ionescu, Serafim, Dicţionar geografic al Judeţului Suceava, Bucureşti 1894, pp. 193, 194

[46] Lahovari, George Ioan, Marele Dicţionar Geografic al României, Volumul V, Bucureşti 1902, pp. 389, 390

[47] Lahovari, George Ioan, Marele Dicționar Geografic al României, vol. V, București 1902, pp. 524, 525

[48] Monitorul Oficial, No. 25, 3/15 mai 1895, p. 794

[49] Mitric-Bruja, Solca, în „Patria”, Anul III, Nr. 307 din 6/18 August 1899, pp. 1, 2, Nr. 308 din 11/23 August 1899, pp. 3, 4

[50] Monitorul Oficial, Nr. 183, 15/27 noiembrie 1899, pp. 6354-6357

[51] Ibidem

[52] Monitorul Oficial, Nr. 183, 15 noiembrie 1899, p. 6356

[53] Monitorul Bucovinei, Fascicula 69, Cernăuţi, în 3 octombrie nou 1919, pp. 1-3