Aşa vă place Istoria? | Dragusanul.ro - Part 12

Tragica zi suceveană de 10 iulie 1930

Naş Leonache – Leon Bârzu; după bunicul nu a rămas nici măcar o fotografie

 

O ştire de ziar, referitoare la cele „trei luni de când Suceava a trăit o zi de spaimă în năvala sătenilor din Bosanci”[1], m-a făcut să sper că voi putea afla mai multe despre un tăinuit, mai recent doar din ignoranţă, episod al istoriei sucevene, soldat cu uciderea bunicului meu, Mihai Gâză din Mereni. Aflasem câte ceva, în copilărie, de la bunica Adela sau „Mămucuţa”, cum îi ziceam noi, nepoţii, dar şi Mămucuţa îşi amintea tot mai greu amănuntele episodului care a lăsat-o singură, cu şapte copii de crescut: Maria, Ioan, Eugenia, Petru, Ilie – tatăl meu, Gheorghe şi Ileana. Din fericire, fetele erau harnice şi gospodăroase, iar băieţii au tot aflat de muncă prin sat (tata, ca cioban al dragului nostru Petruţă Tihaniuc, căruia i se spunea Ţâbulea), iar casa frumoasă, cu ferestre şi camere luminoase spre răsărit şi cu cerdac lung, dar iscusit ferestruit, spre vest, spre grădina cu pomet bogat, pe care o durase tot bunicul, şi din care ne înfruptam cu răsfăţ noi, nepoţii care nu l-au cunoscut niciodată. Ştiam, de la naşul de botez al mamei mele, Viorica, Leonache Bârzu, om care ţinea cu mândrie, în „casa cea mare”, titlul împroprietăririi regale şi brevetul decoraţiei prin care i se recunoşteau meritele de „izmănar” la Mărăşeşti (documente pe care le păstrează cu sfinţenie verii mei, Mihai Gîză şi Marcela Cantea), că şi bunicul luptase lângă el, umăr la umăr, pe toată durata războiului, dar după el nu se păstrase nimic. „Le-au luat jandarii, când l-au adus acasă pe ţol”, îmi zicea bunica, fără a lăcrima, fără a se încrunta, ci doar căutând cu ochii Sfântul Soare, pe care îl cinstea cu trei cruci, în largul văilor, mutând cârja în mâna stângă, pe care avea, jucând sub piele, o sferă cât o nucă, moale la pipăit, dar zvâcnind din pricina unei vinişoare în jurul căreia se adunase. Bunica a murit târziu, la vreo 90 de ani, prin 1967 – dacă nu mă înşel. Căzuse într-un somn adânc şi, în vreme ce copiii, ginerii şi nurorile sfătuiau afară, eu, care rămăsesem în odaia ei, am văzut că a deschis cu uimire ochii mari şi, privind într-o depărtare neştiută celorlalţi, a şoptit uşor înciudată: „Doamne, pentru ce am trăit eu viaţa asta?”. Apoi a oftat a uşurarea şi a plecat pentru totdeauna, lăsându-ne moştenire o incredibilă seninătate a chipului mărturisitor de suflet. Nu înţelegeam şi încă nu înţeleg: fusese fericită, iubită, răsfăţată. Era o zână bună pentru toţi urmaşii ei şi, totuşi, se întreba, în ultima clipă, pentru ce a trăit viaţa asta. Putea trăi şi altceva? Urma să trăiască altceva?

 

În privinţa bunicului, cred că Mămucuţa preluase câte ceva şi din legendele satului. Cică într-o duminică de vară, bunicul, însoţit de alţi camarazi de război şi de tineri călări, au mers la Ratuşul lui Ţînţar, mai sus de podul de lemn vechi, care venea dinspre Bosanci, îndreptându-se spre Botoşani. Erau, acolo, pe ambele maluri, câte o barcă, legată cu lanţ de cablul care traversa râul Suceava. Pe celălalt mal au sosit, tot călări, bosâncenii, dar numai unul dintre ei a urcat în barcă („Oniu şi nu mai ştiu cum”, zicea bunica – cred că David Oniu[2] şi nu Gheorghe Oniu[3], cel judecat şi achitat, la Suceava, în procesul din 16 iulie 1930, care era mult mai tânăr decât bunicul), iar bunicul, în ceastălaltă, îndreptându-se spre mijlocul vadului. Obiceiul era vechi, îmi spunea Mămuţica, de pe vremea în care apa Sucevei despărţea Moldova de partea ei voievodală, când bărbaţii se întâlneau în mijlocul apei pentru a pune la cale acte de contrabandă, tolerate şi de austrieci, şi de moldoveni. În vremea războiului, bosâncenii au luptat sub steagul austriac, iar plopanarii – sub cel românesc, şi nu se ştiu alte cazuri de bucovineni, în afară de cele ale udeştenilor Gherasim Nicoară şi Dumitru Catană, care să fi ales să-şi sape singuri mormintele, decât să tragă în fraţii lor, românii. Şi tare-i mai doare-n lungul zării pe românii de astăzi de memoria acestor tineri care, aidoma lui Iisus, au luat păcatele neamului asupra lor, Nicoară şi Catană fiind executaţi de colonelul Pop, la Satu-Lung, lângă Săcele.

 

În mijlocul apei, Oniu şi bunicul au pus la cale cum vor protesta satele lor, în joia de târg, la Suceava împotriva nedreptăţilor vieţii. A ieşit, cică, mare zavistie atunci, s-au spart dughene şi ferestre, apoi la vreo cinzeci de oameni de prin mai multe sate au fost arestaţi, anchetaţi, judecaţi şi eliberaţi după câteva zile. Nu ştia Mămuţica dacă toţi au avut parte de „ancheta” lui bunicul: „L-au întins pe o masă, au pus în lungul trupului o blană de brad şi au bătut în ea cu maiul; n-au rămas urme, dar i-au sfărâmat totul pe dinăuntru. Mi l-au adus în pătură şi s-a prăpădit după vreo doi ani de suferinţă şi neputinţă”. „Bine, dar îşi vărsase sângele pentru ţară!”, i-a strigat copilul din mine, îmbătat de lecturile eroice obligatorii la şcoală. „Şi?”.

 

Vreme de mai bine de o jumătate de secol nu am putut afla nimic, dar mi-a fost dat, în cele din urmă, să aflu. O să vă reproduc fiecare episod al unei istorii necunoscute, aşa cum a fost relatat la vremea lui, dar nu înainte de a face câteva precizări. Mişcările ţărăneşti, puse toate în seama agitatorului colonel Neculcea sau Niculcea, fost în armata austriacă, au avut cauze profunde şi multiple, corect analizate de către profesorul Victor Cădere, secretar general al ministerului de interne. „Dezordinile” au avut cauze economice: dobânzi cămătăreşti de 45 % la cele 20 de bănci sucevene; costuri uriaşe pentru măcinat; impozite mari, luate cu forţa; taxe bisericeşti obligatorii absolut inumane, şi acestea luate cu forţa; costuri enorme pentru executările silite; o corupţie inimaginabilă în justiţie, întreţinută de avocaţi veroşi (doar câţiva aveau să fie arestaţi pentru corupţie); dezastrul economic produs de Mitropolia Bucovinei în gestionarea falimentară a Fondului bisericesc.

 

Tulburările au început în ziua de 10 iulie, zi de joi, când ţăranii de prin satele din apropiere s-au îndreptat spre târgul de vite din Suceava, dar au fost opriţi la barierele târgului, de către jandarmi şi poliţişti. „Un grup de 300 ţărani din Bosancea au rupt cordonul principal, lovind pe locotenentul de jandarmi. Acesta a fost începutul. Imediat, masele de săteni au invadat oraşul, provocând o panică nespusă. Erau până la 3-4 mii de oameni, care au năvălit în piaţă şi în străzile principale, aşteptând pe colonelul Niculcea, ca să deschidă întrunirea” [4], dar, cum colonelul fusese arestat, miercuri, la Rădăuţi, fiind expediat la Cernăuţi, după cum li s-a spus la prefectură, ţăranii s-au îndreptat spre târgul de vite, cu gândul de a se sfătui între ei, dar acolo cârciuma lui Nussbrauch era închisă – ca şi toate cârciumile şi prăvăliile din târg. Dacă ar fi fost deschisă, probabil că nu ar fi spart-o, ci ar fi cumpărat băutură pentru „un pahar de vorbă”.

 

După tulburările de la Suceava, două titluri din „Adevărul” din 13 iulie 1930, „Caveant consules”, editorial asumat de ziar, dar scris de Constantin Mandrea, şi „Agitaţii periculoase”, de Iosif Nădejde, iau în discuţie situaţia exasperării bucovinenilor, discuţiile purtându-se, şi la guvern, şi în presă, „în jurul dobânzilor urcate”, deşi „Guvernul prezintă întâmplările din nordul ţării ca de puţină însemnătate. „Să nu exagerăm!” – este prima sa deviză. A doua deviză a sa este: Tăcere! Să nu exagerăm şi să nu vorbim”[5].

 

Editorialistul „Adevărului”, Constantin Mandrea, sesiza nişte chestiuni lucide, în analiza evenimentului pe care îl anticipase, într-un alt editorial, printre care şi acesta, aparent surprinzător pentru un ziar finanţat de evreii români: „Deşi s-au devastat şi acolo numai magazine şi s-au spart numai geamuri evreieşti, ţinta turburătorilor au fost băncile şi nici şefii autorităţilor nu au fost cruţaţi. Cuvântul de ordine al ţăranilor a fost, după spusa guvernului, împotriva cametei. O parolă financiară, economică, după cum se vede. Evident că dobânzile mari, apăsătoare, exasperează pe cei care suferă sub povara lor”.

 

Şi vine, apoi, întrebarea şoc, prin francheţe şi bun simţ: „Dar oare micul negustor, care a fost victima turburărilor din Suceava, nu suferă din aceeaşi cauză?”.

 

Aceeaşi problemă a creditelor scumpe – „Astăzi, camăta a ajuns un scandal în Bucovina. Chiar băncile cu scont la Banca Națională percep dobânzi nepermise. Totul se explică când veți ști că într-un orășel ca Suceava sunt nu mai puțin de 20 de bănci, fiecare cu consiliile lor de administrație, directori, para-directori etc. și cheltuielile respective”, pe care o sesiza şi prof. Victor Cădere, secretarul general al Ministerului de Interne, în concluziile cercetărilor făcute la Suceava, timp de 10 zile[6] – avea să fie pusă şi de Grigore Filipescu, de la „Epoca”, şi de Iosif Nădejde, de la „Adevărul”[7]. „Turburările grave din Bucovina au ca substrat tocmai specularea cu rea credinţă, inconştientă sau pur şi simplu criminală a problemei dobânzilor prea mari. Lumea, evident, suferă şi pe această stare nevralgică pot aprinde foarte uşor agitaţiile lipsite de scrupule, sau cum spunea trimisul de la Interne, prof. Victor Cădere, deşi Bucovina avea, încă din vremea austriecilor, o eficientă legislaţie anti-camătă, sub administraţie românească de tip „lasă-mă să te las”, „camăta a ajuns un scandal în Bucovina. Chiar băncile cu scont la Banca Națională percep dobânzi nepermise”. Taman ca şi astăzi, în anul de graţie al antiromânismului tradiţional al guvernanţilor români 101!

 

„Grigore Filipescu are perfectă dreptate, când spune că „dobânda oglindeşte pur şi simplu starea economică a unei ţări şi nu poţi să te atingi direct de dânsa prin măsuri artificiale” – sublinia Josif Nădejde, continuând într-o dezlănţuire amar ironică: dobânda urcată apare, astăzi, faţă de situaţia economică de la noi, ca un fenomen natural, aşa cum starea de febră e naturală la anumite boli”.

 

Cu tata şi cu Muzu, pe vremea când mai trăia Mămucuţa

 

[1] Adevărul, Anul 43, nr. 14351, 1930 octombrie 9

[2] Înfrățirea românească, anul V, nr. 1, 1 noiembrie 1928, p. 16

[3] Adevărul, Anul 43, nr. 14279, joi 17 iulie 1930, p. 3

[4] Adevărul, anul 43, nr. 14276, sâmbătă 12 iulie 1930, p. 4

[5] Mandrea, Constantin, Caveant consules, în Adevărul, anul 43, nr. 14277, duminică 13 iulie 1930, p. 1

[6] Gazeta Transilvaniei, Anul XCIII, nr. 79, miercuri 30 iulie 1930, p. 4

[7] Nădejde, Iosif, Agitaţii periculoase, în Adevărul, anul 43, nr. 14277, duminică 13 iulie 1930, p. 1


Ion Slavici, „jefuit de supremul bun: opera sa”

În vreme ce văduva lui Ion Slavici supravieţuia într-o mizerie cruntă, iar manuscrisele lui, confiscate de Siguranţă, dispăruseră fără urmă, la Bucureşti „Luceafărul României Moderne”, cum îl numise Iorga pe Carol al II-lea, prin camarila sa, oferea sume uriaşe (depăşeau valoarea unei vile) pentru premiile literare ale anului 1930.

 

Premiul pentru Poezie revenea lui Nichifor Crainic, „Nomofilaxul ortodoxiei de astăzi”, cum îl numea Şerban Cioculescu, care „a fost un poet de mâna a doua sau a treia, din generaţia a doua sămănătoristă (1910-1916), pus în vedetă de domnul Nicolae Iorga”, iar Premiul pentru Proză, lui I. A. Bassarabescu, a cărui operă „nu conţine nimic subversiv”, într-o epocă în care, „în artă, subversive sunt numai talentul mare şi geniul: răstoarnă şi răscolesc”[1].. Cioculescu susţinea că „încă o dată se premiază mediocritatea şi inactualitatea literară”, simultan cu alte fapte şi mai incredibile, dezvăluite de văduva lui Slavici, care, „într-o scrisoare adresată domnului Romulus Dianu, a adus la cunoştinţă un fapt de excepţională gravitate. Manuscrisele lui Slavici au fost ridicate de poliţie, după ocupaţia germană (când Slavici a fost condamnat la 5 ani de temniţă şi domiciliu forţat la Panciu, pentru restul vieţii, deşi rămăsese în Bucureşti din ordinul şefului serviciilor secrete ale Armatei Române, generalul Iliescu – n. n.), şi de unsprezece ani nu au fost restituite. Există un proces-verbal, în care s-au consemnat manuscrisele confiscate. Un roman, „Musculiţa”, două lucrări de filozofie şi o sintaxă, probabil cea mai subversivă din lucrările lui Slavici, întrucât atenta la stilul Siguranţei generale (ironia lui Şerban Cioculescu este mai mult decât evidentă – n. n.). Totuşi, deşi procesul verbal poartă o semnătură, nimeni nu e responsabil de soarta manuscriselor dispărute.

 

Domnul Romulus Voinescu (procurorul regal – n. n.), somat în mod delicat, a răspuns cu superioritate de protector al literelor – pe când laureat al premiului naţional? – aruncând responsabilitatea pe funcţionarii inferiori. În sfârşit, văduva lui Slavici a fost determinată să dea în judecată Statul, acesta fiind singurul mijloc de a dobândi satisfacţie. Rezultatul este de prevăzut. Contribuabilii vor plăti şi nu se va afla nici un vinovat. Soluţie de două ori rea. Întâi, pentru că Statul ar fi fost dator, ca o reparaţie, să recompenseze, în mod spontan, pe văduva lui Slavici, care trăieşte în mizerie, şi să nu aştepte o condamnare difamantă pentru furt de manuscrise. Al doilea, pentru că asigură impunitatea celui mai odios delict, care privează pe scriitor de proprietatea operei sale”.

 

Tragedia lui Ion Slavici, victimă a unei înscenări pusă la cale de Regele Ferdinand şi de Ionel Brătianu, îi impunea lui Şerban Cioculescu „o constatare mâhnitoare” despre soarta lui Ion Slavici: „Un mare scriitor, care a fost şi un mare român, persecutat de profitorii de război, închis, batjocorit, lovit de magna capitis deminutio, izolat până la moarte ca un ciumat, e jefuit de supremul bun: opera sa”.

 

Concluzia, formulată de acelaşi Cioculescu, pentru a fi valabilă şi astăzi, şi în viitorul românesc: „Şi, în toată ţara nici un glas autorizat nu se ridică. Există sancţiuni pentru hoţii de buzunare. Dar furtul de manuscrise e un act de guvernământ”.

 

Uitat într-un cimitir din spatele gării din Panciu, cu ţărâna arbitrar, ba chiar revoltător îndepărtată de ţărâna lui Eminescu, Slavici e însăşi amărăciunea destinului românesc, pe care tulburător o formulase în faţa torţionarilor regalo-liberali ai instanţelor de odinioară: „Spuneţi protectorilor voştri că nimic nu mă mai poate atinge; m-am mutat în mine!”.

 

 

[1] Cioculescu, Şerban, Cronică literară, în Adevărul, anul 43, nr. 14277, duminică 13 iulie 1930, pp. 1, 2


O carte scrisă la Bosanci, în 1822

Împroprietărirea ţăranilor, la Bosanci

 

Prima carte care s-a scris la Bosanci, Oglinda omului celui din lăuntru, de Veniamin Costachi, are o poveste interesantă, care a ieşit la iveală datorită unei polemici stupide, pornită de intransigentul istoric Teodor Bălan, care se străduia să dovedească, prin înscrisuri oficiale, că Mitropolitul Veniamin Costache nu ar fi trecut prin Bosanci, aşa cum susţinea Iraclie Porumbescu – inventariindu-şi amintirile; polemica dintre un istoric laic şi câţiva istorici bisericeşti avea să se soldeze cu o informaţie preţioasă, şi anume aceea că Mitropolitul a izbutit să finalizeze, la Bosanci, în 29 octombrie 1822, tomul al doilea al lucrării de morală practică Oglinda omului celui din lăuntru. Iată reperele detectivistice ale acestei minunate poveşti:

 

„Dl Teodor Bălan opinează[1]: „Despre fuga episcopului Iustin[2], Iraclie Porumbescu ne serveşte ştiri fantastice. După verificarea făcută cu ajutorul actelor oficiale austriace, ele s-au dovedit pe de-a-ntregul inventate”. Dar presupusa contradicţie între cele relatate de Ir. P., în schiţa Un episod din 1848 şi între actul oficial austriac, prezentat de d. T. Bălan (op. cit., pp. 110, 111) s-ar explica, ultra-simplu, prin faptul că prima intrare în Bucovina a Episcopului Iustin, s-a săvârşit (aşa cum relatează Ir. P ) „în iunie 1848”, prin punctul Mihăileni, iar la data actului oficial austriac: 12 sept. 1848, Episcopul nostru (după ce avusese timp să se convingă de toleranţa autorităţilor austrice faţă de „emigranţii” moldoveni, reintra, a doua oară, în Bucovina, prin Bosanci, aducând cu sine-şi şi scriptele râvnite de satrapul Mihalache Sturza, um „die ihm als heilig anvertrauten Urkunden und Schriften zu retten” ( = pentru a salva zapisele şi scrisorile încredinţate lui cu sfinţenie). Şi chiar din cărţulia dlui Bălan putem bănui de ce anume Episcopul Iustin, a doua oară, nu mai trece prin Mihaileni, ci prin sudul Bucovinei (Bosanci). Lămurirea ar putea veni din scrisoarea lui Constantin Hurmuzachi către Lascar Rosetti”[3].

 

Dreptatea lui Iraclie Porumbescu a preocupat multă lume, iar confirmarea relatării sale s-a găsit şi într-o relatare a Mitropolitului Veniamin: „Preocupare a noastră de căpetenie fiind mai mult a urmări activitatea Mitropolitului Veniamin, pentru luminarea clerului şi a poporului, nu facem o biografie complectă a lui, despre care s-au scris opere întregi şi cu multă competenţă. Totuşi, vom aminti aicea, din viaţa sa, un amănunt, ce până acum a fost scăpat din vedere. După izbucnirea Eteriei, la 1821, Mitropolitul a fugit din Iaşi, dar n-a stat numai în Basarabia, la satul Colincăuţi, cum s-a scris îndeobşte, ci şi în Bucovina. Despre aceasta ne spune el însuşi, într-o însemnare: „S-a sfârşit tălmăcirea tomului al doilea, cu ajutorul lui Dumnezeu, în 29 Octomvrie 1822, de smeritul V. M. M., în Bosancea Bucovinei”. De aici s-a dus el în Iaşi, după ce s-a potolit Eteria şi s-a ales domn pământean”[4].

 

Disputa Bălan-Porumbescu, deşi porneşte de la un alt episod, cel al emigraţiei moldovene din 1848, la care participase Episcopul Iustin, şi nu, precum în 1822, Mitropolitul Veniamin, ambii cu popasuri lungi în Bosanci, pune în discuţie, din punct de vedere al istoriei locale, casa din Bosanci în care şi-au găsit adăpost cei doi ierarhi, şi care era cea a unui „slujbaş vechi şi credincios al Preasfinţitului Mitropolit Gavriil Stamati, şi anume Vasile Comisul”[5], prieten nedezminţit şi posibil şi rubedenie cu „arhimandritul Meletie Istrati, fost arhidiacon al Mitropolitului Veniamin”[6], Egumen al mănăstirii Slatina, care-i va boteza unicul copil, Măriuţa[7], viitoarea stareţă Melania a mănăstirii Adam din ţinutul Huşilor[8].

 

[1] Bălan, Teodor, Activitatea refugiaţilor moldoveni în Bucovina 1848, Sibiu 1944

[2] E vorba de refugierea vrednicului Episcop ieşean Iustin Crivăţ de Edessa (acela care declara că „mai bine va suferi să i-se taie manile, decât să iscălească” un act nemernic – cf, T. Bălan, op citată, p. 93) în Bucovina, la 1848

[3] Unirea, anul LV, nr. 5-6, 9 februarie 1945, p. 7

[4] Centenarul seminarului „Veniamin”, în Biserica şi Şcoala, Anul XXIX, nr. 10, 6/19 martie 1905, pp. 77-79

[5] Forescu, V. A., Obiceiurile sătenilor şi Măriuţa din Rădăşeni, în Gazeta Transilvaniei, 9 iunie 1907

[6] Ibidem

[7] „Meletie Istrati, numit egumen la mănăstirea Slatinei, a trimis pe sărmana fată la o scoală în Iaşi, sub privegherea şi îngrijirea fratelui său, Neculai Istrati, mai târziu proprietar al moşiei Rotopăneşti, fosta proprietate a lui Aga Alecu Lazu” – cf. Forescu.

[8] Ibidem


Cu paharul îndesește, dar cu birul mai rărește!

Constantin Cantemir

Un „Cântec vechi” chiar și pentru vremurile lui Costache Negri, m-a determinat să-l copii, ca să-l arăt și altora, mai ales că, „citindu-l, m-am încredințat să oamenii de pe atunci (de pe la anul 1700 – n. n.) nu scriau mai rău decât acum” – „acum” al lui Negri și „acum” al generațiilor care suntem.

 

Profit de prilej pentru a vă reaminti ceea ce susținea Voltaire, și anume faptul că părintele „Principelui Cărturarilor” și „Cărturarului Principilor” se trăgea din Timur Lenk, numit, în limba lui asiatică Chan Temir – deci Cantemir.

 

Din câte știu eu din relatările cronicarilor moldoveni, Constantin Cantemir a fost un domn bun, milos și prea puțin cheltuitor. „Cântecul vechi” însă îi contrazice pe cronicari, fiind plin de savoare în filonul său epic.

 

Citiți-l și înlocuiți numele lui Cantemir (Constantin) cu ce „voievod” al zilei vă convine:

 

Cantemir era un domn

Altfel prea de treabă om,

Numai țara cam prăda.

Boierii, văzând așa,

Îi zicea: Maria ta!

Cu paharul îndesește,

Dar cu birul mai rărește.

 

Domnul la masă-i poftea

Și cu cotnar îi cinstea

Până ce îi îmbăta.

Boierii, când închina

Îi zicea: Maria ta!

Cu paharul îndesește,

Dar cu birul mai rărește.

 

El însă nu-i auzea,

Mânca, bea și jăcuia,

Și-n seamă nu le băga.

Boierii se supăra,

Și-i zicea: Măria ta!

Cu paharul îndesește,

Dar cu birul mai rărește.

 

Într-o zi s-au adunat

Și-au făcut între ei sfat,

Când la divan i-a chema

Pe norod a judeca,

Să-i zică: Măria ta!

Cu paharul îndesește,

Dar cu birul mai rărește.

 

Domnul dacă a văzut

Că de șagă s-a trecut

Și că vor a-l dărâma,

Căci boierii nu-nceta

A-i zice: Măria ta!

Cu paharul îndesește,

Dar cu birul mai rărește.

 

Foarte mult s-a mâniat;

Pre doi din ei i-au tăiat

Ca doar de ei va scăpa,

Nu-i va mai asculta

Zicându-i: Măria ta!

Cu paharul îndesește,

Dar cu birul mai rărește.

 

Ei la moarte se ducea

Veseli, vorbea și râdea

Frică nicicum arăta,

Și-n gura mare striga:

Ia-n auzi,  Măria ta!

Cu paharul îndesește,

Dar cu birul mai rărește.

 

Spun că cum i-au omorât,

Pe loc Domnul s-a căit,

Căci îndată ce-nnopta,

Amândoi i s-arăta

Și-i zicea: Măria ta!

Cu paharul îndesește,

Dar cu birul mai rărește.

 

Pe la schituri, sihăstrii

A dat multe liturghii

Ca doar îi va împăca;

Dar prin somn tot îi visa

Zicându-i: Maria ta! Măria ta!

Cu paharul îndesește,

Dar cu birul mai rărește.

 

Ne-având nici cum răgaz,

De ciudă și de necaz,

Muri Înălțimea Sa.

Norodul îl îngropa

Zicându-i: Măria ta!

Cu paharul îndesește,

Dar cu birul mai rărește.

 

(Scrierile lui Constantin Negruzzi, Volumul I, București 1872, pp. 186-188).


Lexiconul lui T. Stamati, din 1846

 

„Domnule Redactor! Cheia unei limbi este gramatici, iară comoara sau magazia ei este lexiconul, dicționarul sau oricum altfel ar voi cineva a-l numi: căci într-însul ca într-o visterie se află adunate toate elementele prin care se rostește o limbă”, îi scria T. Stamati lui George Bariț, în 1846, însoțindu-și argumentarea și cu un interesant lexicon.

 

Viziunea lui Stamati anticipează chiar și metodele de care, peste o altă jumătate de secol, avea să se folosească Hasdeu, etimologia și semantica, pe fondul rulării în popor: „Aceste elemente la început se găsesc în gura poporului, apoi în cărțile, în scrierile, monumentele lui. Deci treaba lexicografului este a aduna toate aceste elemente într-o singură carte, numită lexicon. De la sine, dar, se înțelege că o asemenea adunare din toate și orânduire este însoțită cu mari greutăți.

 

În această stare se află elementele limbii românești, încât viața mai multor bărbați de abia fu de ajuns de ne-au adunat o mică magazie în Lexiconul de la Buda, tipărit la 1825, dar și aice le aflăm rostite în alte limbi, dar foarte în scurt și adică cu lipsă. Trebuința românilor de un lexicon se simte din zi în zi, și cu atât mai mult, cu cât și românul înaintează în cultură. Toți simt această trebuință și toți se sfiesc a se apuca de un așa lucru gigantic. Cu toate că și eu eram din numărul acestor sfiitori, totuși am îndrăznit, pe cât puterile și bunăvoința m-au iertat, și am lucrat o parte dintr-un lexicon românesc, potrivindu-l cu gradul culturii noastre de astăzi. Drept probă, se alăturează aice câteva articole, ca dintr-însele cititorul să poată judeca încât i-am putut mulțămi dorința”.

 

Fără îndoială că, pentru un filolog de astăzi, lexiconul lui Stamati, din 1846, înseamnă un rudiment penibil, chiar dacă bietul om a fost exemplar în a stabili o metodă proprie de cercetare și de definire. Iată, de pildă, verbul „a aprinde”, de pe vremea când nu se stabilise regula infinitivului:

 

Aprindsei, ere, s. v. A. (adrehendo), accendo, inflammo, incendier, brȗler, zűnben, an zűnben. 1). Dau, pun foc, aprinde focul, aprinde lumânarea, aprinde fânațele. 2). așiș, întețesc, l-am aprins spre mânie. 3). Mă aprind, v. rec. Apd, iau foc, se aprinde casa, s-a aprins pădurea. 4). Întrebuințat mai mult la a treia persoană înseamnă: a mucezi și a putrezi, s-a aprins grâul, s-a aprins fânul. 5). Mă pornesc, mă iuțesc, mă aprind de mânie, se aprinde de ciudă. 6). Mă roșesc de rușine sau de osteneală, s-a aprins pe față, s-a aprins pe obraji”[1].

 

Dacă demersul lui Stamati vi se pare naiv, atunci fiți figuri că doar spiritualitatea noastră este așa. În vreme ce alte neamuri duraseră literaturi temeinice, noi, românii, abia îndrăzneam în 1846, să ne gestionăm cât de cât mijloacele de expresie. Ceea ce, în fond, înseamnă foarte puțin și mult, mult prea târziu.

 

 

[1] Foaie pentru Minte, Inimă și Literatură, No. 51, luni 23 decembrie 1846, pp. 404-407.


Pagina 12 din 27« Prima...1011121314...20...Ultima »