Aşa vă place Istoria? | Dragusanul.ro - Part 12

C. Gane: Răpirea Bucovinei şi moartea lui Grigore Ghica Vodă

 

 

 

Rezumat din numerele trecute: Grigore Ghica era fiul dragomanului Alexandru, decapitat de Turci în 1741. După moartea acestuia, familia lui rămânând pe drumuri, micul Grigore fu luat şi crescut de Internunţiul (ambasadorul – n. n.) Austriei, Penkler, în casa căruia rămase cinci ani de zile. În 1754, Grigore Ghica, însurându-se cu Ecaterina, fata bogatului grec Iacovachi Rizo, el fu numit în curând Domn al Moldovei. Trecând apoi în scaunul Munteniei, când izbucni războiul ruso-turc, el fugi la Petrograd, unde fu primit cu toate onorurile de împărăteasa Ecaterina a Rusiei. După încheierea păcii de la Cuciuc-Cainargi (1774), Rusia îl impuse din nou Domn al Mol­dovei, în care calitate el luptă din răsputeri împotriva pre­tenţiei Austriei de-a răpi Bucovina, pretenţie sprijinită pe faptul că ea, Austria, ar fi mijlocit pacea dintre ruşi şi turci şi, ca atare, i se cuvenea o răsplată. Cu toată împotrivirea lui Ghica, Bucovina fu cedată de turci Austriei, care, neputând uita atitudinea lui Ghica în această chestiune, îl înnegri atât de mult în ochii Porţii, încât din calomniile ei i se trase Voievodului Moldovei şi moartea. Ghica era însă duşmănit şi de boierii săi, care nu-i puteau ierta faptul că Domnul lor era înconjurat de greci, pe care-i însărcinase să vegheze ca să nu se facă în ţară abuzuri şi samavolnicii. Boierii moldoveni con­spirară împotriva Domnului lor, unii din ei trecând graniţa pentru a merge la Poartă să pârască pe Ghica. În mijlocul acestor agitaţii, află Ghica că un capugiu turc, Ahmed Bey, sosise în capitala Moldovei.

*

Adevărat că Ahmed Bey era un vechi prieten de-al lui Ghica şi sosirea lui la Iaşi n-ar fi avut de ce să îngrijoreze pe Vodă. Pe de altă parte, însă, turcii aceştia, care se arătau deodată în capitalele ţărilor noastre, când nu-i aştepta nimeni, adeseori erau purtători de veşti rele. Măria Sa crezu deci de cuviinţă să fie prevăzător. Când intră turcul pe bariera Iaşilor, îi trimise pe vornicii lui să-i arate unde va fi găzduit şi să-l întrebe cât are de gând să rămână în Moldova. Găzduirea fu făcută la Beilic, casă anume pregă­tită pentru oaspeţii turci, de unde trebui de altfel să se mute Ventura, care locuia acolo. Răspunsul ce trimise capugiul lui Grigore Vodă fu foarte liniştitor. Ei nu vor rămâne în Iaşi decât o zi-două, fiind grăbit a merge mai departe, la Hotin, unde avea treabă. Dar, deocamdată, era obosit de drum şi slăbit de ramazan, căci de nouă zile postea foarte şi se simţea fără puteri, de aceea şi ruga pe Vodă să-l ierte că nu va putea veni să-l vadă. Deocamdată atât, căci lucrurile trebuiau pregătite cu chibzuială.

 

Ghica, liniştit acum din partea aceasta, deoarece turcul nu-i voia nici un rău, îşi întoarse iar privirile spre neastâmpăraţii boieri, care-l amărau de nu mai ştia acum ce să le facă pentru a-i îmbuna. Chemă iar pe nepotul Iordachi, întrebându-l dacă mai are vreo veste de la răzvrătiţi. Acesta însă nu-şi pierduse ziua. Alergase de la unul la altul – uneltise probabil cu ei – şi se întoarse la Curte cu jalbele boierilor în proţap: Ventura, Skeletti şi Hristodalo trebuiesc alungaţi din ţară, altfel nu mai rămâne un boier în Moldova; toţi vor trece graniţa şi vor face arz la Poartă să-l scoată pe Ghica din scaun. Vodă îşi luă capul între mâini, suspină şi răspunse nepotului cam în doi peri, de altfel, că va da boierilor „beiaz”, adică carte blanche[1] pentru orice învoială or vrea dânşii, numai să se întoarcă fugarii de la Hotin.

 

Cum auzi aceasta, Iordachi Sulgearoglu, deşi se făcuse noapte acum, ieşi din Curtea Domnească şi începu din nou a cutreiera ca­sele boierilor, pentru a le da răspunsul lui Vodă. Întruniţi cu toţii împreună – la Ioniţă Conta –, ei hotărâră deci să trimită o scri­soare fugarilor, pentru a le spune ca nu cumva să se întoarcă la Iaşi, dar nici să înainteze vreo plângere împotriva lui Vodă, la Poartă, ci să rămână în aşteptare, până se vor lămuri lucrurile în Capitală. Ioniţă Canano fu însărcinat cu ducerea acestei scrisori. Acest Canano era fratele conspiratorului medelnicer Iordachi, un frate vitreg, şi nepot de soră al Mitropolitului Gavril Callimachi[2]. Pentru a pleca la Hotin ceru omul bani de drum, dar boierii îl trimiseră la Vodă. Hatmanul Iordachi (Sulgearoglu) merse deci la unchiul său, să-i spună toate câte le pusese la cale şi să-i ceară de cheltuială pentru drumul lui Canano. Însă Vodă găsi că n-are de ce plăti el bani pentru nişte răzvrătiţi „şi nu vru să dea nici o para”. Cum nepotul său îl tot îndemna să-şi deschidă punga, Grigore Ghica îi spuse, plictisit: „Ei, dă-i tu ceva şi apoi ţi le dau eu!”.

 

Dar nici Iordachi nu era prost, să scoată bani din chimirul său. El alergă la casa logofătului Ioniţă Cantacuzino, unde erau adunaţi încă boierii, şi, cerându-le acolo din nou cheltuiala drumu­lui, scoase de la ei 250 de groşi, de a putut să pornească, în sfâr­şit, Canano la Hotin – atunci, la miezul nopţii.

 

În timpul acesta, Vodă se sfă­tuia iar cu Skeletti:

– Mare încurcătură, căminarule!

– Nimic, Doamne!, răspunse acesta. Zgomot trecător!

*

A doua zi, 1 Octombrie, dis de dimineaţă, Vodă ieşi la biserică. Dar era tulburat şi dus pe gân­duri. Se vedea că nu dormise deloc. După slujbă, Mitropolitul şi boie­rii merseră la curte, în spătăria cea mare, unde li se dădu dulceaţă şi cafea. Mitropolitul Gavril reînnoi cererile făcute cu o zi înainte, spunându-i, de data aceasta, lui Vodă în faţă că lucru­rile nu se pot linişti, până nu vor pleca grecii din ţară. Ghica răspunse că el nu cunoaşte sfetnicilor săi nici o vină, dar că, dacă e voia boierilor, îi va alunga pe tustrei din Moldova, numai să se împiedice mişcarea pusă la cale. Hotărâră atunci cu toţii să mai trimită după Ion Canano, la Hotin, şi pe boierii Ioniţă Sturdza (viitorul Domn, din 1821) şi Nicolae Rosetti-Roznovanu, pentru a spune fugarilor să se ţină liniştiţi, până se vor lămuri lu­crurile la Iaşi.

 

Dar Vodă lucra pe două fronturi. Pe de o parte, făgăduia boierilor marea şi sarea, pe de alta, nu ştia cum să facă, doar o pune mâna pe răzvrătiţii de peste Nistru, pentru a le administra cuvenita pe­deapsă. Ca atare, el trimise pe doftorul Fotachi – medicul Curţii– la Paşa Ahmed, să vadă dacă e în adevăr bolnav sau dacă se preface, căci ar fi vrut să-l roage pe el să-l ajute a-l scoate din plictisitoarea încurcătură în care intrase.

 

Fotachi plecă la Beilic, unde fu primit de Paşă, care era rumen la faţă, ochii vioi şi arăta sănătos tun. Dar când doftorul, mirat, îi luă pulsul, el îl simţi bătând atât de slab, încât rămase foarte nedumerit. Ahmed Bey îi tălmăci că, de fapt, nu crede să fie foarte bolnav, numai că, în afară de oboseala drumului, mai e şi slăbit din pricina postului. Totuşi, aşa cum este, a doua zi trebuie neapă­rat să plece, dis de dimineaţă. I-ar fi recunoscător lui Vodă, dacă ar vrea să-i trimită, pentru drumul acela, o caretă închisă cu geamuri. „Dar”, adaugă el, „sunt foarte mâhnit că n-a fost Ghica să mă vadă, că suntem doar prieteni. Când am trecut prin Bucu­reşti, Ipsilanti, pe care abia dacă îl cunosc, a venit la mine ne­poftit, iar un vechi prieten ca Grigore Vodă să nu vină el să mă vadă, când mă ştie atât de slăbit”. Scoţând din pungă 16 „nisfiele” pentru îngrijirea medicală, i le dete doftorului, care plecă de la Beilic foarte încântat de turcul acesta, ce om de treabă este.

 

Cum plecă doftorul, Ahmed Paşa chemă oamenii lui, să-i dezlege braţul, pe care-l înfăşurase foarte strâns, cu o bucată de pânză, pentru a împiedeca pulsul să bată…

*

Dincolo, la Curte, Grigore Vodă nu-şi mai afla locul de nerăb­dare. Îl aştepta pe Fotachi, pentru a prânzi, şi nu înţelegea ce atâta întârziere. În sfârşit, când sosi doftorul, merseră cu toţii la masă, şi Vodă îl întrebă scurt: „Ei, ce este?”.

 

Fotachi istorisi toate, spunând că turcul n-are „călduri”, dar e atât de slab de postul ramazanului, cât abia dacă-i mai bate pul­sul. Şi-i mai spuse toate celelalte, că vrea Paşa o caretă cu gea­muri şi că e adânc mâhnit că nu s-a dus Vodă să-l vadă. S-au sculat, apoi, toţi de la masă, dar Măria Sa n-a mâncat nimic, fiind foarte neliniştit şi întristat. A intrat numai în odaia lui şi îndată a trimis iar după Mitropolit şi după boieri. Când veniră aceştia la Curte, Ghica îi întrebă dacă au plecat Sturdza şi Rosetti la Hotin. Boierii îi spuseră că da, însă Lupu Balş[3] adăugă că el nu ştie dacă vor face mare treabă acolo, fiindcă nimeni nu mai crede pe Măria Sa, care şi în alte rânduri multe a făgăduit şi nu s-a ţinut de cuvânt. Dacă vrea Vodă să fie crezut, apoi să le dea chezaş pe Iordachi Ghica şi să-l facă postelnic, în locul lui Ventura, atunci da! Ilie Catargi, ginerele lui Vodă după Domniţa Elena, s-a pus şi el pe lângă socru-său, ca să primească cererea boierilor, dar nepotul Iordachi se făcea că nu vrea.

 

Scena aceasta, arătată de Caradja, în Efemeride, este foarte ca­racteristică. Se vede clar din ea că nepotul Iordachi (căruia i se zicea, deci, de pe atunci Ghica) era în cea mai bună înţelegere cu boierii şi uneltea împotriva unchiului său, care-l crescuse şi-l fă­cuse om. De altfel, după moartea acestuia, venind Domn în Mol­dova, Constantin Moruzi, care ţinea în căsătorie pe sora acestui Iordachi, grecul nu-şi mai putea stăpâni bucuria, mergând până la Galaţi, să-şi primească cumnatul, şi, întorcându-se apoi, a doua oară, la malul Dunării, să-şi primească sora, pe Doamna Smaragda. Deocamdată, însă, deşi postelnicia lui Ventura – un foarte mare rang boieresc – îi rodea ambiţia, el se prefăcea a nu o vrea. Boierii, părăsind pe Vodă, merseră cu toţii la Mitropolie, să se mai sfă­tuiască în de ei, iar Ghica le făgădui că va veni şi el acolo şi să fie aşteptat, chiar dacă va înnopta.

 

La Mitropolie, Iordachi „se hotărî a primi postelnicia”, iar la Curte, Vodă, care începuse a înţelege cine-i este nepotul, hotărî să nu i-o dea. El mai trimise, între timp, încă o dată la Paşă, pen­tru a-l ruga, de data aceasta pe şleau, să-l ajute împotriva boieri­lor. Ahmed Bey atât aştepta. Trimise pe dată răspuns lui Ghica, să nu aibă nici o grijă, căci el pleacă doar, chiar a doua zi, la Ho­tin, şi-i va trimite pe toţi fugarii, în lanţuri, numai că, pentru a pune la cale lucrul acesta, ar dori să-l vadă pe Vodă. Fără asta, era foarte mâhnit că nu venise Măria Sa să-şi vadă prietenul, cu toate că-i trimisese răspuns şi prin Fotachi lucrul acesta, dar acum, dacă vrea Ghica să fie ajutat de el, apoi să facă bine a se osteni până la Beilic, că el la Curte nu poate veni, fiind încă prea slab. Dar mai trimise Paşa răspuns, dacă o veni Vodă, să vină noaptea, fără alai, tiptil, ca să nu prindă boierii de veste că pun ei ceva la cale împreună.

 

Cum primi Ghica răspunsul acesta, hotărî să se ducă. Porunci să se înhame doi cai la o trăsură şi se găti de plecare. Tocmai sosiră, atunci, Skeletti şi Hristodulo la Curte – căci ei aveau intrările lor libere, la orice ceas – şi, văzându-şi stăpânul gata de ducă, îl rugară de toţi Dumnezeii să nu care cumva să facă lucrul acesta, fiindcă a merge, noaptea, tiptil, la un turc, nu e lucru curat. Să vină, ziceau ei, Beiul, ziua, la spătărie, să arate ce vrea. Dar soarta omului e scrisă din veşnicie în Cartea cea Mare şi nimic nu o poate schimba.

 

În neliniştea lui, Vodă nu mai poate aştepta. Un cămăraş, un comis, trei paji – icioglani –, patru ciohodari şi un tufeccicbaşa, cu 4 arnăuţi, atât fu alaiul cu care porni. Înainte de-a pleca, Grigore Vodă avu o clipă de nehotărâre. Mai că era să rămână. Dar logofătul Vasile Razu veni cu o nouă cerere de la Paşă, prin care i se spunea că este aşteptat. Nu mai putea deci zăbovi. Era târziu. Se făcuse noapte. Porni. Pe drum, nepotul Costachi Sulgearoglu, care ţinuse să-l întovără­şească, îl mai sfătui, o dată, să-şi facă calea întoarsă. Prea târziu. Pe la ceasul unul, după miezul nopţii, careta domnească intra în ograda Beilicului.

*

Felul cum a urmat întâmplarea a rămas ascunsă în noaptea tainelor nepătrunse. Dar drama ce-a avut loc atunci este, alături de tragedia Brâncovenilor, una din cele mai pasionante din Istoria Neamului nostru. Pentru a intra mai adânc în viaţa de atunci şi a înţelese mai bine simţămintele oamenilor care au trăit acele vremuri, vom întrerupe şirul istorisirii, arătând întâi cum s-a răspândit vestea morţii lui Ghica în ţară şi cum a fost ea primită de prieteni şi de duşmani. De fapt, a fost o consternare generală, căci nimeni, nici cei mai înverşunaţi din răzvrătiţi, nu se aşteptau la acest fatal deznodământ shakespearean. Unul din prietenii lui Vodă Grigore, prieten grec din vremu­rile tinereţilor de pe malul Bosforului, era Constantin Ca­radja, autorul acelor Efemeride, despre care am vorbit în mai multe rânduri. Însurat cu o Ghiculeasă, o vară îndepărtată de-a Dom­nului Moldovei, el a fost unul din devotaţii acestuia, care l-a şi urmat în captivitatea sa de la Petrograd. Împreună petrecuseră ei în capitala Imperiului moscovit şi împreună se întoarseră în Moldova. Grigore Vodă îl ţinu pe lângă el, făcându-l agă al poliţiei. Dar Caradja era un om bolnăvicios. În urma unor friguri, care ţinuseră doi ani, cu stăruinţă, şi fiind cu neputinţă să-l vindece „toţi dofto­rii câţi erau aflători în Iaşi, cu toate metodele şi doftoriile lor”, el scrise la Viena, spunând învăţaţilor de acolo felul bolii sale şi chipul în care a fost îngrijit. Dar, nici de acolo nu i-a venit vinde­carea. Doftorii din Iaşi scriseră, atunci, la Constantinopol, medicu­lui Niculachi Mano, care, fiind de părere că Caradja este impaludat, îi prescrise „schimbarea de aer”. Aga Constantin ceru, atunci, lui Vodă să-i dea drumul din slujba ce avea, pentru a merge să se caute în ţinutul Neamţului[4], „unde este aerul mai sănătos”. Grigore Ghica îl făcu mare comis (onorific) şi-i dete răvaş de drum. Şi aşa, la 11 septembrie al anului 1777, plecă grecul, cu nepotul său Iordachi Caradja, care suferea şi el de friguri, la moşia Mărgi­neni a vel logofătului Lascarachi Rossetti, ginerele lui Lucachi Ianculeo. Acest Lascar Rosetti sau Ruset, altul decât tatăl Doam­nei Zoe Moruzi, fiind ispravnic de Neamţ, era nevoit să locuiască la dânsul, la ţară, pe când soţia lui Elenca stătea în Iaşi, împreună cu fiii ei.

 

Moşia, dar mai cu seamă conacul lui Conu Lascar, îl încântă pe comisul Caradja. Fiindcă acea curte boierească, aşezată pe-un deal, de unde priveliştea asupra câmpiilor, pădurilor şi satelor dimprejur era minunată, el găsea că „este neasemănată între toate din Moldova”, mai ales că era casa înconjurată şi de-o grădină mare, cu copaci stufoşi şi flori din belşug, pe cărările căreia se plimba comisul, culegând trandafiri. Totuşi, boala lui nu se vindeca. Pen­tru a-l face să-şi uite necazurile, spătarul Lascarachi, care pare a fi ţinut mult la el, îi organiza vânători, cu gonaci. Într-un rând, pe când Rosetti şi Caradja aşteptau la Mărgineni pe Iordachi Cantacuzino Deleanu şi pe alţi boieri, pentru a merge la o astfel de vânătoare, le veni vestea că mulţi dintre ei fugiseră peste Nistru, şi că în Iaşi e fierbere mare împotriva lui Vodă. Ast­fel aflară ei, acolo, în munţii Neamţului, întâmplările arătate mai sus. Vânătoarea fu amânată şi gazda, cu oaspetele său, se urcară îndată într-una din butcile boiereşti, trasă de patru telegari, pen­tru a merge prin vecini să culeagă veşti. Nu aflară mare lucru. Întorşi seara acasă, obosiţi de drum, boierii se culcară.

 

„A doua zi” – dau cuvântul lui Caradja –, „a doua zi, cum m-am trezit, am ieşit afară din odaia mea, îmbrăcat încă în halat, ca să mă duc la privată, şi întâlnesc pe Ioniţă, vătavul comişilor de la moşia mea, care păzea acolo, după uşă, până când să mă deştept”.

 

Caradja crezu că a venit omul pentru socoteli de la moşie sau pen­tru vreun bucluc întâmplat acolo, şi se bosumflă. Poruncise să nu-l supere nimeni, pentru nici o pricină, câtă vreme stă la aer, pentru sănătate. Dar Ioniţă, vrând să-l liniştească, îi spuse că e pace bună la moşie şi în toată ţara, numai că pe Vodă l-au omorât turcii şi, în locul lui, va veni Domn în Moldova Costachi Moruzi. La auzul acestor vorbe, Caradja fu cuprins de-un soi de dambla. „Îmi ieşisem din minţi de jale şi numaidecât am alergat în odaie, la spătarul Lascarachi, care se sculase, ca să-mi dea buna dimi­neaţă, şi eu, ca un nebun, i-am zis cu glas sălbatec: Aceşti oameni fără frică de Dumnezeu au ucis pe bietul nostru Domn! Şi am căzut fără simţire pe divan… şi Lascarachi la fel… şi eram numai noi doi în odaie şi nu aveam un al treilea, care să ne vina în ajutor cu spirturi sau alte ape”.

 

Venindu-şi în fire şi fără ajutorul spirtului sau altor ape, boierii Caradja şi Rosetti plecară, în aceeaşi zi, la Iaşi. Acolo aflară lucrurile cum se petrecuseră, din chiar gura lui Costachi Sulgearoglu, nepo­tul mortului voievod. Acesta, ajuns la poarta Beilicului, lăsase pe Grigore Vodă să intre, cu oamenii săi, înlăuntru, iar el se dusese la vel logofătul Ioniţă Cantacuzino, să mai afle ce spuneau boierii şi ce gânduri mai aveau ei. Nevasta logofătului, Coana Zoiţa[5], îi spuse că lucrurile nu se vor potoli, până fratele său nu va fi numit postelnic, iar de nu se va putea, să primească el postelnicia – de unde se vede că jupânesele noastre se amestecau, pe atunci, în politica ţării, cum fac şi unele din doamnele de azi, cu sau fără eficacitate.

 

De la Cantacuzino, căminarul Costachi se duse la Curte, pentru a aştepta întoarcerea lui Vodă. Dar acolo el găsi pe haznatarul agă Ata Efendi, cu câţiva bostangii înarmaţi, care pecetluiau odăile Domnului. Hatmanul Vasile Razu, îmbrăcat în contăş nafè, stătea lângă ei. Sulgearoglu, mut de spaimă, rămase pironit locului, neştiind ce să facă. Nu Îndrăzni să întrebe nimic, dar înţelesese prea bine, fireşte, că dincolo, la Beilic, trebuie să se fi petrecut o dramă. El credea că Razu e Domn şi, deşi acesta îi făcu semn să se uite la încălţămintea sa, pătată de sânge, el nu înţelese şi rămânea cu ochii holbaţi la bostangiii care pecetluiau de zor.

 

În timpul, acesta boierii erau încă toţi adunaţi la Mitropolie, în odaia cea mare, de primire, a Înalt Prea Sfântului. Pe când mai puneau ei acolo la cale alungarea lui Grigore Ghica din scaun, deodată se deschise uşa şi un om de rând intră răcnind:

– Părinte, scoală, că te caută la Curte, împreună cu ceilalţi boieri!

– Cine mă caută?

– Dumnealui vel logofătul Vasile Razu!

 

Unii din boieri începură să râdă, alţii se supărară, bănuindu-se unii pe alţii că au fost trădaţi. Dar un alt om sosi, în curând, spunând că e straşnică poruncă să vină îndată cu toţii la Curte, împreună cu hatmanul Iordachi şi cu Mitropolitul. Întrebat fiind cine l-a trimis, omul răspunse că l-a trimis Razu, fiindcă Vodă nu s-a întors la Curte, iar un turc, cu nişte bostangii de-ai lui, pecetluiesc odăile Domnului. „Atunci au început a bănui boierii că Vodă e mazilit”. Şi de unde, de zile întregi, puneau doar ei la cale mazilirea lui, deo­dată toată adunarea răzvrătiţilor de la Mitropolie se prefăcu într-o jalnică adunare, ca de înmormântare.

 

Unul câte unul, boierii părăsiră casa Mitropolitului, cu Iordachi Sulgearoglu şi cu Dumitrachi Sturdza în frunte, care se urcară amândoi în aceeaşi caretă. Ei găsiră Porţile Curţii Domneşti închise. Înlăuntru se auzea zgomot, oameni care veneau, se duceau, alergau… şi abia peste o jumătate de ceas fură lăsaţi boierii să intre. Turcii pecetluiau acum apartamentele Doamnei, ale beizadelelor şi ale slujnicelor. Razu, tot lângă ei, tăcut. Numai ce arătă boierilor, une­ori, pe ascuns, încălţămintea sa – căci el nu îndrăznea să vor­bească şi voia să-i facă să înţeleagă că sângele acela de pe picioare e stropit din trupul lui Grigore Vodă. Dar, precum nu înţelesese Co­misul Costachi, astfel nu înţelegeau nici boierii sau nu voiau să înţeleagă, fiind uneori lucruri care, cât de vădite or fi, nu încap în mintea omului.

 

Dezmeticirea obştească se făcu abia către dimineaţă, când sosi la Curte aga Ahmed Capugiul, ucigaşul lui Ghica, şi, adunând pe boieri în spătărie, le spuse că „dacă Mactalul s-ar fi supus poruncii împărăteşti şi n-ar fi cercat să se împotrivească, nu s-ar fi întâmplat ce s-a întâmplat, şi lui îi pare rău de ce-a fost silit să facă”. Deşi boierii moldoveni nu ştiau turceşte, totuşi sunt câteva cuvinte, în afară de ale mâncării, care, în 300 de ani, le intraseră bieţilor în ureche. Astfel, ei ştiau că mactalul înseamnă decapitatul – şi atunci, în sfârşit, înţeleseră cu toţii grozava tragedie, care se întâmplase. Capugiul îşi drese glasul şi citi firmanele. Erau patru la număr, împărăţia făcea ştiut Moldovenilor: 1). că nu este război; 2). că Vodă Grigore Ghica e un trădător; 3). că el este mazilit; 4). că în locul lui e numit Constantin Moruzi, iar până la sosirea aces­tuia în ţară, caimacami vor fi logofătul Vasile Razu, comisul Costachi Ghica Sulgearoglu, Ioniţă Cantacuzino, Dumitrachi Sturdza, Ior­dachi Balş şi Manolachi Bogdan.

 

Odată formele îndeplinite, turcii plecară înapoi la Beilic, boierii, morţi de oboseală, pe la casele lor, şi rămaseră la Curte numai Doamna Ecaterina, cu beizadelele sale, în paza unor oameni de-ai capugiului.

 

Ce se întâmplase însă la Beilic în noaptea aceea grozavă, şi cum ni-l omorâră pe bietul Vodă Grigore? De fapt, nimeni n-a putut să ştie exact, căci lucrurile se petrecură astfel:

 

Când sosi Vodă la casa turcului şi se dete jos din rădvan, îl întâm­pinară, sus, pe scară, secretarul capuguilui Hafiz-Effendi, portarul Kiani şi doftorul Fotachi. În sala cea mare, îl aştepta capugiul Ahmed, în picioare, lângă uşă. Trecură apoi cu toţii într-o odaie de alături, mai mică, şi acolo, îndată, după obicei, cafegiii aduseră cafelele. Însă ciubucurile zise aga Ahmed că nu le are, cerând lui Vodă iertare şi spunându-i că e vina lui Kiani că nu s-a îngrijit să le pregătească. Ghica îi spuse că nu face nimic şi-l întrebă pe turc (cu asta începu vorba) dacă l-a văzut, la Stambul, pe socrul său, Iacovachi Rizu, căci acesta îi scrisese de venirea sa la Iaşi, încredinţându-l că-i este prieten şi ocrotitor. La vorbele acestea, Ahmed răs­punse un „da” cam pe ocolite, spunându-i că Iacovachi fusese la el, dar nu-l găsise acasă.

 

După ce băură cafelele, de faţă fiind secretarul Hafiz şi doftorul Fotachi, aceştia doi se duseră în altă odaie, unde, aşezându-se pe un divan, începură a sta de vorbă împreună. Pe ceilalţi însoţitori ai lui Vodă, cămăraşul al 2-lea, al 3-lea comis şi cei care mai erau acolo, i-au luat ciohodarii în „odaia cafelelor” şi le-au dat ciubuce. În­lăuntru rămaseră deci singuri, singurei, Vodă Grigore Ghica şi aga Ahmed, capugiul[6], străjuiţi fiind, afară, la uşă, de doi ostaşi cu puştile încărcate. Cine deci poate şti cum s-au petrecut lucrurile acolo? Tot ce se spune e născocire. Un singur lucru e sigur, că aga Ahmed l-a omorât pe Grigore Ghica cu mâna lui[7].

 

Moldovenii din odaia cafelelor şi doftorul grec, din camera lui Hafiz, au auzit deodată gălăgie, ţipete, o scurtă luptă probabil, un horcăit – şi gata. Apărătorul Bucovinei nu mai era decât o tristă amintire în cugetele celor care-l mai iubesc încă şi-l vor mai iubi, cât va bate un suflet de român, undeva, în ţara aceasta.

 

Capul lui Ghica n-a fost jupuit. A fost sărat, pus în cutie şi trimis la Stambul. Iar trupul a zăcut jos, pe podeaua odăii în care fusese omorât, gol, numai în izmene, trei zile întregi. În noaptea plecării lor, turcii îl îngropară, pe ascuns, în grădina Beilicului. A doua zi, trebuiră boierii să răscolească toată grădina, ca să-l gă­sească, şi, dezgropându-l de acolo, îl înmormântară cu cinste, în biserica sfântului Spiridon. Pe piatra lui de mormânt se citeşte că: „a fost smuls de-o năprasnică moarte, iar acum în lăcaşul ceresc locuieşte”[8].

 

Doamna Ecaterina avu de trăit, atunci, îngrozitoare clipe de spaimă. Ştearsă, în tot timpul domniei bărbatului ei, o regăsim, la moartea acestuia, înnebunită nu numai de durerea sa de soţie, dar şi de grija ce avu de viaţa copiilor ei. Ahmed Aga, care pecetluise toate lucrurile ei, de-o lăsase aproape goală, o înştiinţase că va trebui să plece, împreună cu el, la Constantinopol[9]. Prin intervenţia noului voievod, Costachi Moruzi, despre care se spunea că a contribuit mult şi el la mazilirea lui Ghica, fără a fi mers lucrurile atât de departe, încât să-i fi dorit şi moartea (Moruzi era, de altfel, prin nevastă-sa, nepotul lui Grigore Ghica), prin intervenţia acestui nepot deci. Doamna Ecaterina şi fiii ei rămaseră totuşi la Iaşi până după sosirea noului voievod[10]. Însă intrigile duşmanilor făcură pe Sultan să creadă că un secre­tar al decapitatului Domn ar fi dosit mulţi bani, pe care i-ar fi tri­mis la Viena. El trimise atunci un nou capugiu la Iaşi, cu poruncă să-i aducă îndată pe Doamna Ecaterina şi pe copiii ei la Stambul. „La Porte fait entendre qu’elle ferait décapiter la famille de Ghica, qu’on attend ici dans peu”, scria, la 3 Decembrie, ambasadorul von Graffon regelui său”[11].

 

Ameninţarea, care ar fi fost precedată desigur de închisoare şi schingiuiri, pe care nu le mai cunoaştem, nu se traduse în fapt, din pricină că pârele împotriva Doamnei se dovediră mincinoase. Ave­rea lor fusese sechestrată întreagă şi familia rămase atât de săracă lipită pământului, încât nu se mai putu ridica niciodată[12].

 

În fata indignării ce-a stârnit omorul lui Ghica, în rândul ambasa­dorilor din Constantinopol, Sultanul s-a simţit nevoit să mintă. El a trimis răspuns tuturor că Ahmed Bey capugiul a depăşit misiu­nea ce avea, căci firmanul de mazilire a lui Ghica nu poruncea şi moartea lui. Dar, pentru a îndreptăţi totuşi fapta capugiului (care rămase nepedepsit[13]), Înalta ‘Poartă arată că Domnul Moldovei s-ar fi opus cu violenţă la mazilirea sa. Nimeni n-a crezut-o. Singuri, la Viena, Kaunitz şi Iosif al II-lea râdeau pe sub bărbie”[14].

 

 

[1] Mână liberă. Este expresia întrebuinţată de Caradja, în Efe­meride.

[2] Care Mitropolit era de fapt în fruntea conspiratorilor, cu toată vrâsta lui înaintată, 97 de ani. El ar fi dorit să vadă Domn al Mol­dovei pe Alexandru Callimachi, fiul fratelui său Ion Vodă.

[3] Erau doi Lupu Balş şi nu ştim despre care este vorba. Unul era văr primar cu Nicolae, ginere lui Vodă, celălalt era chiar tatăl lui Nicolae. E greu de presupus ca să fie acesta din urmă.

[4] Nici acolo nu se vindecă Caradja, căci boala lui nu era impaludism, ci cancer. Un an mai târziu, deci mult după moartea lui Ghica, în 1778, medicul italian Rossi îl operă în Iaşi, scoţându-i tot sânul drept. Caradja descrie, în Efemeride, amănuntele intere­sante ale operaţiei ce i se făcu. El se vindecă, de atunci, pe deplin.

[5] Născută Ghica. Fiul lor, Matei, a fost însurat cu Domniţa Ralu Callimachi, iar fiii acestora, trei la număr, au trecut în Rusia, ră­mânând neamul lor acolo.

[6] Numele lui era Cara Hissarli Zadé Ahmed-Bey, Capugibaşa.

[7] Rămâne ciudată pata de sânge de pe papucul lui Razu. S-o fi repezit el în odaie, în timpul omorului sau ce s-o fi întâmplat?

[8] N. Iorga: Istoria Românilor în chipuri şi icoane, vol. I.

[9] „Il lui fit savoir qu’elle se préparât pour le suivre a Constantinople” (Raport către Ambasadorul Rusiei, din 23 Oct. 1777, în N. Iorga: Acte şi Fragmente, II. p. 140

[10] Ibidem, p. 142.

[11] Iorga, Ibidem, p. 143. „Poarta dă să se-nţeleagă că va decapita în­treaga familie a lui Ghica, care este aşteptată aci, în scurt timp”.

[12] Ba chiar el fu înaintat la gradul de şef-Canonier (Topgibaşa), vezi jurnalul lui Frangopulo, în Iengo. op. cit.. p. 147.

[13] Neamul lui s-a pierdut în boierimea Moldovei, fără a se mai putea înălţa. Fiii Iacob, Scharlat şi Alecu au murit fără posteritate, iar beizadea Dumitru, însurat cu Domniţa Eufrosina a lui Nicolae Vodă Caradja, a avut o sumedenie de copii (pe Smaranda Al. Vârnav, pe Iorgu, Costachi, Grigore, Nicolae şi Ion), din care numai fiul Ion, căsătorit cu Ecaterina Tzigara, a avut copii, şi încă aceste erau fete (Polixenia şi Calliope). Aci se stinge deci neamul lui Gri­gore Vodă. / Dar din cei doi nepoţi Sulgearoglu, fraţii doamnei Smaragda Moruzi (despre care am vorbit pe larg în acest capitol), care au luat numele de Ghica, pe când Grigore Vodă era încă în viaţă, şi deci, desigur, cu învoirea lui, s-au tras toate neamurile Ghiculeştilor trăitoare azi în Moldova. Din Costachi, ajuns mare logofăt (mort în l807) şi însurat cu Maria, văduva lui Dumitrache Ramadan, născută Cantacuzino-Deleni (de unde a intrat moşia Deleni în stăpânirea Ghi­culeştilor) se trag neamurile Ghica-Deleni, Ghica-Comăneşti, pre­cum şi Voievodul Grigore al IV-a Ghica, cel ce a domnia în Moldova între anii 1848-1856. Din Iordachi (zis Beiul, fratele mai mare al lui Costachi), însurat cu Anastasia Kostaki, se trag ramurile Budeşti, Trifeşti, Brigadier şi Kefal. / Ghiculeştii din Muntenia sunt Ghiculeşti adevăraţi. Ei se trag cu toţii din Marele Ban Dumitrache Ghica, fratele lui Grigore Vodă al III-lea. Se spune (Radu Rosetti: Amintiri, I, p. 242) că între fiii acestui mare ban Dumitraçhi, din Muntenia, şi între fraţii Iordachi şi Costachi Sulgearoglu, din Moldova, ivindu-se o ceartă, cu privire la numele lor, ei s-ar fi înţeles, până la urmă, în felul următor: Ghi­culeştii din Muntenia să adopte ortografia Ghica, iar cei din Mol­dova Ghyka. Poate fi ceva adevăr în aceste spuse, întrucât autorul acestei cărţi ţine minte că, acum vreo 30 de ani, erau încă Ghiculeşti în Moldova, care iscăleau Ghyka.

[14] Gane, Constantin, Răpirea Bucovinei şi moartea lui Grigore Vodă Ghica, în Realitatea Ilustrată, Nr. 409, Anul VIII, 21 noiembrie 1934, pp. 19-21


„Zicături” ale „zicălașilor” anterioare anului 1762

 

Theodor Aman: Taraful lui Ionică Ochialbi

 

 

Denumirea de „zicale”, interpretate de „zicălași”, pe care o aveau, în Bucovina, cântecele românești până în 1914, derivă, conform „Condicii ce are în sine obiceiuri vechi și noi a prea înălțaților domni, care s-a făcut din porunca prea înălțatului, luminatului și iubitorului de Hristos, Domnul meu și oblăduitorul a toată Moldavia, Ion Grigorie Ioan Voievod, care s-a alcătuit și s-a scris de mine, prea plecata slugă, Gheogache vtori logofăt, aici, în orașul Iași, la anii 1762, Noiemvrie 5”[1], din „zicătură / zicături”, inclusiv de mehterhanea.

 

În dicționarul întocmit de Simonescu, se află următoarea explicație: „zicătură – un fragment dintr-o operă muzicală, cântec; astăzi (1939 – n. n.) se întrebuințează „zi-mi un câtec”; de la dico, ere + sufixul ura, și el de origine latină. Pascu, Sufixele, 3”[2].

 

În ceremoniile domnești anterioare anului 1762, se făceau „zicături” ceremoniale „cu cântări bisericești, cu mehterhanea și cu țigani”, în ziua Nașterii Domnului[3], apoi, la masa de la Palat, după ce Domnul închină paharul cu vin în cinstea și biruința Sultanului, încep să cânte „mehterhaneaoa și altă muzică ce este rânduită asupra mesei”[4].

 

În seara de Sfântul Vasile, la spătărie, după focul tunurilor și „după mehterhanea, țiganii, obișnuiți de cântă la masa domnului, fac și ei o zicătură… După aceasta, dacă înserează, merge mehterhaneaoa de face un nobet și despre Doamna și la beizadele, apoi la mitropolitul și la toți veliții boieri, cei cu boierii, luându-și mehterbaș, și cei împreună cu el, bacșișul cel obișnuit”[5]. În general, ceremoniile domnești se făceau „cu mare alai și cu mehterhanea”, „îndată s-au făcut șănlic cu tunuri, cu mehterhanea, cu toată rânduiala, pe obicei”[6].

 

În a treia zi de Paști, când se făceau întrecerile cavalerești cu sulița, numite „halca”, toate momentele erau marcate „cu zicături de mehterhanea”[7], nu și lăutărești, pentru că „zicăturile” lăutarilor erau, cu predilecție, destinate mulțimii. Iar de la „zicături” și „zicale”, cum se numesc mai multe cântece ale lăutarului Alexandru a lui Vasile Bujdei din Vicovu de Sus, în 1907, s-a ajuns, așa cum sublinia Dan Simonescu, la comanda „zi-mi un cântec”, folosită și astăzi la nunțile românilor.

 

Taraful lui Neculai Picu, în 1850 – Franz Xaver Knapp

 

[1] Simonescu, Dan, Literatura românească de ceremonial / Condica lui Gheorgachi, 1872, București 1939

[2] Ibidem, p. 203

[3] Ibidem, p. 279

[4] Ibidem, p. 282

[5] Ibidem, p. 285

[6] Ibidem, p. 273

[7] Ibidem, p. 296


1832: Cântecele populare româneşti

 

 

 

„Limba română, aşa cum este vorbită în întreaga Bucovină, este o fiică a celei latine. Faptul că românii se folosesc de alfabetul chirilic a dat naştere la unele îndoieli cu privire la această înrudire, dar toate temeiurile de acest fel pot fi combătute cu uşurinţă… Limba română, remarcabilă prin gingăşie şi armonie sonoră, pare să fi fost făcută pentru cântec şi, în ceea ce priveşte dulceaţa şi duioşia ei, poate fi pusă alături de limba italiană. Poporul simte aceasta şi are mereu dorinţa să cânte. De-abia că apare un cântec nou, că acesta se răspândeşte, cu iuţeala fulgerului, prin întreaga „ţară binecuvântată de Dumnezeu” (Bogdana, cum o numesc românii) şi aceleaşi melodii, care se revarsă de pe buzele roşii ale unei moldovence încântătoare, în sunet de lăută, răsună pline de dor, în acordurile melancolice de trâmbiţă, în colibele joase ale ţăranilor, pe vârfurile golaşe ale stâncilor şi în stepă, în lumina mată a craiului nou, care se iveşte sau se stinge în vuietul furtunilor din miazănoapte. Cele mai multe dintre aceste cântece sunt rodul spiritului romantic-poetic al poporului de rând, mai cu seamă al paznicilor hergheliilor şi turmelor. Sub cerul liber sunt compuse cântece închinate iubirii, iar vederea unor privelişti maiestuoase ale naturii face să scapere scânteia poeziei şi o înteţeşte până când se transformă în flacără. Arunci când, la apropierea iernii, ciobanii se întorc, cu turmele, în ţarcurile de acasă, ei aduc cu sine, de obicei, o bogată comoară poetică. Multe dintre aceste cântece îşi datorează originea fanteziei înflăcărate a unor boieroaice spirituale şi culte. Astfel, cântecul „Ziua, ceasul despărţirii”, compus de o domniţă, este unul dintre cele mai frumoase cântece de dragoste din toate limbile. Tema obişnuită a poeziei românilor o constituie tânguirea de dragoste, dar şi evenimente importante, care privesc existenţa sa poetică, îl însufleţesc pe românul dornic de cântec cu scânteia poeziei. Astfel, ne-au rămas unele cântece frumoase şi însufleţite, din vremea răscoalei domnitorului valah Brâncoveanu, iar cântecul delicat şi trist al eteristului aflat pe fugă, „Nu-i, nu-i, nădejde, nu-i, poate fi socotit ca un pandant al celestului imn al lui Riga din Tessalia: „Veniţi, copii ai grecilor”. Melodiile deosebit de simple au un farmec aparte. Ele evoluează în acorduri în minor, într-un ritm solemn, pline de dor şi de simţăminte.

 

Raffet, 1838: Bâlci în Valahia

 

Ţiganii, aceşti copii ai Indiei orientale, această castă cea mai răspândită a hinduşilor, ai căror urmaşi bântuie pretutindeni, pe care îi poţi întâlni fie pe malurile Nilului, ca vrăjitori, fíe pe Gange, ca dansatori pe sârmă şi baiadere, fie în Egipt, ca adoratori ai şerpilor, se găsesc şi aici în număr mare. Melodiile compuse de ei le prezintă cu iscusinţă neobişnuită şi simţire. Numele unui Anghel, Gheorghe şi Suceavă sunt cunoscute în întreaga Bucovină. Instrumentele de care se folosesc, la cântarea melodiilor, sunt viori, naiul şi un fel de lăută, pe care cântă cu un arcuş. Dacă muzica şi poezia sunt acordurile de căpetenie ale sufletului, care izvorăsc la unele naţiuni, dar şi la toate naţiunile în forme atât de variate, să acordăm atenţia cuvenită şi acestor sunete ale naturii. Cu ajutorul lor vom ajunge la izvorul din care ţâşnesc atât de îmbelşugat. Acest cântec, pe cât de simplu şi monoton pare, trebuie întotdeauna socotit un imn sfânt al naturii. Chiar dacă melodiei lui Nurdeni îi lipseşte focul şi prospeţimea Sudului, totuşi dorul după acestea este exprimat cu atât mai emoţionant.

 

De câte ori când luna îşi revarsă lumina mată asupra coamelor acoperite cu zăpadă ale Carpaţilor, am ascultat cântecul unui drumeţ singuratic, care păşea pe câmpia pustie, prin liniştea nopţii! De câte ori, în umbra întunecată a unei păduri întunecate de stejar sau la vatra ce răspândea căldură în peştera care adăpostea o familie de ţigani, nu m-am cufundat în gânduri tulburi, datorită trilurilor fantomatice ale unei vechi balade! Povestirea cumplită a unui grec, în cafeneaua de la Botoşani, era însoţită de acorduri de lăută îndepărtate şi melancolice”[1].

 

 

[1] Schneidawind, Franz Joseph Adolph, Cântecele populare româneşti, în Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea, Serie nouă – vol. III, Bucureşti 2006, pp. 70, 71


1831: „Valzer”, împreună cu popa

 

 

 

„Plecând din Sibiu, până la amiază abia am ajuns la Turnu-Roşu, după-amiază, însă, am zărit întâiul sat românesc, unde se află şi vama românească, şi regiunea aceasta am şi desenat-o, cu munţii de pe malurile Oltului. La vamă, am zăbovit multă vreme, aşa că numai spre seară am pornit înainte, ca să ajungem la întâia cârciumă pentru înnoptat. Cârciuma aceasta nu avea decât două odăi, una mică şi una mai mare, cu trei paturi şi puţine rufe de pat, aşa că eu îmi făcusem culcuşul cu primenelile mele de pat. Abia stinsesem lumânarea, fără să fi adormit încă, când am auzit o zdrăngăneală de vioară, amestecată, din când în când, cu nişte glasuri răguşite de cântec. Deodată au început să-mi bată la uşă, care, fiind deschisă de către cârciumăreasă, cu lumânarea în mână, au intrat doi bărbaţi, unul pitic, de-abia de patru picioare, îmbrăcat turceşte, iar celălalt un popă român, în anteriu, slăbuţ şi înalt de şase picioare, urmaţi de doi ţigani, aşa că se prezentau ca îmblăciul cu hădăragul, vara, la treierat. Unul dintre ţigani avea o vioară, celălalt un ciur de piele, de forma unei tamburine, din care scotea, cu degetul umezit cu scuipat, nişte glasuri de „rum, rum” asemănătoare aproape unui bas.

 

Musafirii aceştia de noapte, nechemaţi, poruncind vin, s-au pus să bea, iar piticul (care era un băcan), la cântecul lăutarilor a început să joace valzer, împreună cu popa, pe care-l învăţaseră în Ardeal şi în „contumaţia” (carantina) de la Turnu-Roşu, unde trebuiau să zăbovească zece zile, înainte de a putea intra în ţară. La aceasta, croitorul neamţ sări din pat şi, trăgându-şi în grabă cizmele, a început şi el să joace, aşa cum se afla, în cămaşă şi izmene, întâi cu băcanul şi apoi cu popa. Aceştia, fireşte, l-au îmbiat cu vin, până n-a mai putut să bea. Aşa petrecură până aproape de miazănoapte. Băcanul a venit şi la patul meu, să-mi dea vin, dar eu mă prefăcusem că dorm; atunci popa l-a tras de haine, zicând: „Lasă, să doarmă”. Adormise şi dascălul, aşa că noi doi n-am luat parte la petrecere. Dimineaţa, însă, croitorului i se făcuse rău de vinul prost, aşa că, toată ziua, s-a zvârcolit în pat, dar noi râdeam de el, zicând să suferă pentru cinstea că jucase jocul naţiei sale”[1].

 

Lăutarii lui Raffet

 

[1] Barabás, Miklós, Viaţa bucureşteană între anii 1831-1833 (Traducere după memoriile pictorului Barabás), în Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea, Serie nouă – vol. III, Bucureşti 2006,  p. 54


1762: Ce obicei are Domnul când merge la Sfântă

 

Bouquet: Moldavie, la ville de Iassi, 1843

 

 

„La 14 zile a lunii lui Octombrie, aici, în pământul Moldovei, întru această de Dumnezeu păzită ţară, să prăznuieşte, la mănă­stirea a trei Sfinţi Ierarhi, Sfânta şi cuvioasa prepodobna Parascheva cea nouă, al căreia sfântul ei trup întreg se află întru această numită mănăstire, aduse fiind sfintele ei moaşte de răposatul Vasilie Voevod, la anii 7148 (1640 – n. n.).

 

Deci, cu o zi mai înainte de prăznuirea Sfintei, vine egumenul mănăstirii către Domn cu poclon, cafea şi zahăr, după obicei, şi, ducându-se al treilea logofăt în spătărie, către Domn, pofteşte egumenul pe Domn, cu rugăminte, ca să ia Domnul osteneală, să cinstească prăznuirea Sfintei, cu mergerea şi domneasca sa parisie. Şi Domnul încă fiind dorit a se împărtăşi, cu sărutarea Sfintelor moaşte, mulţămeşte egumenului, bucurându-l şi cu mer­gerea sa.

 

Şi la 8 ceasuri din zi este obicei de se trag toate clopotele sfintei mănăstiri şi atuncea egumenul şi cu preoţii bisericii, mergând în biserică, după închinăciunea cea cu smerenie, ce fac către racla Sfintei, o rădica de la locul ei racla cu sfintele moaşte şi o pun în mijlocul bisericii, în kuvuclion ce i s-a făcut acum de curând, pentru sărutarea şi împărtăşirea creştinescului norod. Şi îndată se începe şi vecernia cea mare. Deci, după săvârşitul vecerniei, merge şi Doamna la numita mănăstire, cu alai de slujitorime, şi trag şi clopotele (numai acestei mănăstiri) şi când va să intre în biserică, egumenul are purtare de grijă, de-i iese, cu sfânta evanghelie, înainte; şi intrând în lăuntrul sfintei biserici şi închinându-se sfintelor moaşte şi sărutându-le cu smerenie, porunceşte de se face şi paraclisul Sfintei şi, după paraclis, iar sărută moaştele şi, ieşind din biserică, merge la curte.

 

Este obicei de se fac, de la visteria Domnului, şi 2 făclii mari de ceară, câte de ** oca, care se şi zugrăvesc şi se trimit la Sfântă, din partea Domnului; şi aceste făclii se trimit până a nu merge Doamna la biserică; care făclii se pun, una la cap, alta la picioarele Sfintei.

 

Şi după mergerea Doamnei la curte, vel şătrar are purtare de grijă de întinde saivantul (corul – n. n.) Domnului în ograda mănăstirii, din dreapta uşii bisericii, unde şi Domnul descalică; cum şi vătaful de aprozi are şi el această purtare de grijă, de aşează scaunul Domnului, a mitropolitului şi a beizadelelor.

 

A doua zi, dimineaţa, în ziua Sfintei, după ce se găteşte Domnul şi se luminează bine de ziuă, purcede Domnul, de la curte, cu tot alaiul cel domnesc şi obişnuit şi vine la Trei-Sfetitele, făcându-se răsunare, atât de ale mănăstirii clopote, cât şi de la celelalte mănăstireşti clopote, care sunt mai aproape. Înaintea Dom­nului, la uşa bisericii, este obicei de iese mitropolitul, cu alţi ar­hierei şi egumeni, cu sfânta evanghelie şi cu axion, duc pe Domn în biserică; şi îndată cel dintâi cântăreţ începe slavoslovia; şi după slavoslovie, Domnul, cu mitropolitul alăturea, ies împreună afară şi, după dânşii, boierii, şi cântăreţii încep a cânta litia şi 4 din preoţii bisericii, în epitrafile şi feloane fiind îmbrăcaţi, cu capetele goale, ridică racla cu sfintele moaşte pe umerii lor, doi la cap, doi la picioare, şi, ieşind afară din biserică, se face încunjurarea sfintei biserici cu sfintele moaşte, mergând mitropolitul, cu Domnul şi cu toată boierimea, înaintea sfintelor moaşte.

 

După încunjurarea bisericii o dată, merge Domnul supt saivant drept la scaunul său şi toţi ceilalţi drept la scaunele lor şi sfintele moaşte aducându-se, se pun în mijloc şi merge întâi mi­tropolitul de sărută moaştele şi, mergând şi Domnul şi sărutând sfintele moaşte, se miruieşte de mitropolitul; şi după mir, mer­gând Domnul la scaunul său, se dau 10 lei, de vel vistier, în blid.

 

Apoi merg beizadelele şi boierii, toţi de sărută moaştele şi se miruiesc, şi îndată mitropolitul, cu Domnul şi cu toată boierimea, intră în biserică şi se începe sfânta liturghie; iar sfintele moaşte rămân afară, pentru sărutarea norodului. Şi la Heruvico, la văhodul cel mare, se aduc sfintele moaşte în biserică, fără raclă, şi se petrec Domnul, beizadelele şi cu boierii pe dedesuptul sfântului trup şi, apoi, ducându-l în sfântul altar, îl pun pe sfânta masă şi aproape de chinonico, sfintele moaşte se ridică din altar şi se aduc de se pun, iarăşi, în racla lor, ce este în mijlocul bisericii, şi, după săvârşirea liturghiei, ieşind Domnul din biserică, de voieşte, merge la chilia egumenului de bea cafea; de nu, merge la curte şi acolo bea şi cafea, cu toată boierimea, după orânduială”[1].

 

 

Sărbătoarea străveche a Sfintei Vineri (Luceafărului), la care moldovenii nu renunţaseră nici la un secol după ce Vasile Lupu le adusese o Sfânta Vineri (Parascheva – în greacă) pământească şi, desigur, cu garanţie creştină – nu întreagă, cum scria, în 1762, Gheorgache[2], ci fără o mână şi fără piciorul opus, Patriarhul Constantinopolului vânzând, după aceea, numeroase moaşte şi păcălindu-l, în fapt, pe Vasile Lupu, care, la cât bănet a dat, merita moaştele întregi, cum şi preciza în condiţiile comenzii iniţiale.

 

„În ziua sfintei şi marii Vineri, iese Domnul iarăşi la biserica cea mare, la ceasuri, făcându-se şi vecernia, cu sărutarea epitafului totodată; şi la 6 ceasuri din noapte, spre Sâmbătă, este obiceiul de iese Domnul iarăşi la biserica cea mare şi, la canonul cel dintâi, se face dare de făclii de ceară la toţi; şi după slavovenie se scoate aerul, mergând Domnul, cu mitropolitul alături, înaintea aerului, cu tot alaiul şi cu boierii cei mari pe urma Domnului şi a mitropolitului, toţi cu făclii aprinse, cum şi celălalt norod. Şi ieşind din biserică, se scoboară pe scara cea mare şi merg pe bute din lăuntrul curţii, unde şi scaune sunt gătite pentru aer, în mijloc, iar Domnul şi ceilalţi, la locurile cele obişnuite, şi acolo se face şi sărutarea aerului, de toţi, pe obicei”[3].

 

 

[1] Simonescu, Dan, Literatura românească de ceremonial / Condica lui Gheorgachi, 1762, Bucureşti 1939, pp. 299-301

[2] CONDICĂ ce are întru sine obiceiuri vechi şi noi a prea înălţaţilor domni, care s-a făcut din porunca prea înălţatului, luminatului şi iubitorului de Hristos, Domnului meu şi oblăduitorului a toată Moldavia, Io Grigorie Ioan Voievod, care s-a alcătuit şi s-a scris de mine, prea plecata slugă, Gheorgache vtori logofăt, aici, în oraşul Eşului, la anii 1762, Noiemvrie 5.

[3] Simonescu, Dan, Literatura românească de ceremonial / Condica lui Gheorgachi, 1762, Bucureşti 1939, pp. 292, 293


Pagina 12 din 40« Prima...1011121314...203040...Ultima »