Chef cu lăutari solcani la mănăstirea Putna | Dragusanul.ro

Chef cu lăutari solcani la mănăstirea Putna

 

 

 

Pentru „închinare şi jertfire” veni, într-o zi, la mănăstire şi un taraf de lăutari solcani, adică din Solca, ştiuţi şi chiar vestiţi, pe atunci, ca cei dintâi după taraful muzical al „Pleto­sului” din Suceava. Cântaseră adică aceşti lăutari la hram, la „părintele Ştefan” (Bunceac), la Vicovul de Sus, acest „părinte Ştefan” era ştiut şi numit în întregul ţinut „popa galanton”, şi, după acel hram, veniră acei lăutari şi la mă­năstire, care era aproape, cum zisei eu, după spusa lor, pentru „închinare” şi „jertfire”. Era însă în prepus „tuzul în şodenii”, părintele Lavrenti Chirilescu, care era de loc aşijderea din Vicovul de Sus, că adică cuvioşia sa, prin fraţii şi neamurile sale, ce le avea acolo, la Vicov, ar fi pus la cale acea venire a ţiganilor lăutari la mănăstire pentru „închinare şi jertfire”. Fie, însă, cum va fi fost, lăutarii, vreo zece la număr, cu scripci, cu cobze, cu năier, cu ţimbale şi cu un bas puternic, veniră după sfârşitul liturghiei, aflându-se călugării la „trapeză” (la masă, la mâncare). Se închinară lăutarii, intraţi în curtea mănăstirii, cu multe cruci, în toate părţile şi, aflând de la cineva că părinţii se află la prânz, se băgară în pavilionul ce acoperea fân­tâna de lângă trapezărie (sala de mâncare), ca şi când ar fi vrut să-şi arate modestia în sfântul lăcaş şi nu se vâră acum deodată mai în inte­riorul mănăstirii. Călugării ieşiră de la masă, se puseră, după regulă, rând cu faţa spre biserică şi se închinară, în chip de mulţumită ctitorului mănăstirii pentru hrana ce o au acolo (căci rugăciunea după masă o făceau înăuntrul trapezăriei), şi-apoi, închinându-se toţi către Arhimandritul ce porni spre locuinţa sa şi mai întorcându-se în trapezărie, ca să-şi ia câte ceva din rămăşiţele „porţiei” de mâncare, porniră a se împrăştia pe la chiliile lor.

 

Putna, mănăstirea, în 1860 – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

 

Acum ieşiră şi ţiganii de lângă fântână. Călugării, la zărirea lor cu uneltele muzicale, nu cred să fi fost cu putinţă să nu se fi simţit, fiecare din ei, ca electrizaţi prin inimă, aducându-şi aminte de lumea în care şi ei, odată, au trăit… ah, de lume, zic să nu-şi fi adus aminte d-apoi de cele din lume, ce li le aminteau bieţilor că­lugări acele unelte muzicale ale lăutarilor! Săru­tară călugărilor mâna cu respect, schimbară cu sfinţiile lor câteva cuvinte şi apoi ţiganii urmară unuia dintre călugări, şi care putea fi acest altul decât numai părintele Lavrenti?

 

Bătrânul Arhimandrit se puse, după masă, la odihnă, eu însă numai ce mă pomenesc în chiliuţa mea cu părintele Lavrenti, care îmi pune două­zeci de creiţari „groşi”, noi şi roşii ca para focului, şi-mi zise:

 

– Dragul meu, aceşti douăzeci creiţari fac un sorocovăţ: sunt ai tăi; dar ia cheia pivniţei şt vino de ne dă câte o ocşoară de vin.

 

Creiţari aşa frumoşi căpătasem eu, mai înainte, ade­seori de la părintele Lavrenti, dar aşa de mulţi, deo­dată, încă nu. În măsura, deci, a bacşişului îmi fu acuma şi voia şi graba de a împlini dorinţa părintelui.

 

În gârliciul pivniţei, care, de dinafară, nu era închis, găsii vreo şase părinţi călugări şi lăutarii. Nu ştiu, ori că de brudiu la minte ce încă eram, ori că nici nu era de ce să am griji, căci stăteau pe lângă părinţii călugări şi lăutarii, descuiai fără nici o trăgănare pivniţa şi intrai, cu lumina aprinsă, ce o aveam cu mine în felinar, înăuntru şi călugării şi ţiganii după mine.

 

 

Pivniţa era spaţioasă şi avea, în partea aceea, unde erau vinurile, două  despărţituri,  una  mai afundă şi alta mai aproape; iar vinul de care aveam voie să dau părinţilor era într-un antal (vas) din despărţitura cea mai afundă. Era, pe lângă alte măsuri, şi o vadră deşartă în pivniţă. Părintele Lavrenti îmi zise să slobod pentru toţi cei şase părinţi câte o ocă în vadra cea deşartă; fâcui aşa şi părintele Lavrenti, luând vasul şi făcând semn celorlalţi şi lăutarilor să-i urmeze, se duse înainte şi „societatea-i” după dânsul, adică după buţi şi antaluri, în fundul pivniţei. Un că­lugăr, Cleopa Ianoş, închise uşa gârliciului şi a pivniţei, dar numai ce-l văd că vine cu o mulţime, adică şi cu toţi ceilalţi călugări!

 

– Ia-n trageţi una de-a codrului!, zise, atunci, părintele Lavrenti lăutarilor, scoase nişte lumini de ceară din buzunarele antereului, le lipi câte una de buţi şi antaluri şi apoi, de aici, înainte, să fi auzit, să fi văzut! Ieromonahii şi diaconii scoaseră cu toţii pahare de prin anterie şi numai ce auzii sunând deja fundul vedrei, adică într-o clipă erau şase ocşoare duse!

 

– Mai pune băiete!, zise părintele Lavrenti către mine, şi pentru ceilalţi părinţi ieromonahi şi diaconi câte-o ocşoară. şi pune-le la condică, că creiţari de cei mândri mai sunt.

 

Numărai părinţii ieromonahi şi diaconi şi erau, cu toţii, doisprezece, adică doi nu încăpeau în vadră. Nu trecu mult şi fundul vedrei iară sună şi cei  doi, se vede că diaconii, ce nu încăpură mai înainte în vas, se găsiră în el cu încă opt, care erau ieromonahi, adică ori diaconi ori acum şi monahi şi novici, nu mai ştiu.

 

Hei, d-apoi părinţii îşi schimbară rolurile cu ţi­ganii: ei cântau şi ţiganii ţineau hangul. Un călu­găr, Vitale Borşan, se sui sus, pe-o bute, şi-i zise pe glas de doină:

 

„Când eram în vremea mea,

Scripca-mi era gura mea!”.

 

– Să trăiţi, măi lăutari!, iar aceştia, apoi, îi răspundeau cu un „tuş” şi cu un „vivat, vivat, vivat!”.

 

Eu, văzând ce se lucră şi, speriindu-mă, ieşii la uşa gârliciului, să văd şi să ascult ce-i pe-afară. Nu era nimeni şi numai se auzea sunet de glasuri şi de instrumente din fundul pivniţei. Mă întorc, de aceasta cam mângâiat, îndărăt şi văd pe părinţi, cu paharele prin vadră. Adică cuvioşiile lor găsiră „socoverca” la o bute, deşi nu era în aceea vinul de care le era încuviinţat a li se da lor. Părintele Lavrenti îmi zise:

 

– Mai scrie zece cupe!

 

Aceasta însă îmi trecu de şagă şi aş fi zis părinţilor ceva ce-mi era să le zic; dar nu încăpui la cuvânt, căci, cum numai goliră păhărele, strigară unul, după altul:

 

– O moldovenească, măi!, ş-apoi acum fu acum!

 

 

Moşnegii şi tinerii, adică ioroschi-monahii, ieromonahii, diaconii şi monahii, şi toată tagma călugărească, din cei anteriori unii şi cu defecte corporale… care nu erau prea îndemânatici, pentru joc… ţinându-se de mână, o luară printre buţi şi prin prejurul lor, părintele Lavrenti, cu potcapul pe ureche, înainte, şi numai ce-l auzii:

 

„Sub călcâiul cizmei mele

Şede dracul şi-o muiere

Şi mă-nvaţă să fac rele!”.

 

Văzând eu, iară, că călugării, de ce tot beau, se mai aprind şi cugetând la urmări, căci lăsai pe călugări şi pe lăutari să între în pivniţă şi ei, acum, aici îşi fac de cap, pe când Vitale Borşan declama:

 

„Iu, iu, iu, şi iar aşa

Multa vreme n-a fi-aşa!”,

 

iar Cleopa de Ianoş îi răspundea, de dincolo de-o bute:

 

„Frunză verde de cafea

Bine-mi pare că-i pe-a mea!”,

 

ba mi se pare că toţi cuvioşii îşi aduseră chiar acum aminte de cântecele ce rămaseră oarecând afară de mănăstire şi-ar fi socotit cineva că-s deja de mult uitate, căci din toate coturile şi de după toate antalele şi buţile se auzeau „frunze verzi” şi „iu-iu-iu”-uri care de care mai îndrăzneţe şi mai lumeţe; văzând eu, zic, acestea şi mărindu-mi-se frica şi spaima până mai la neştire de mine… mă apropiai, cu lacrimi, de părintele Lavrenti, cu afurisiţii lui creiţari „groşi şi roşii ca para focului”, şi-l rugai, în strigăt cât puteam, să iasă din pivniţă, că nu i-am slobozit aici, ei singuri s-au băgat şi acum e şi vremea vecerniei, de-a auzi părintele Arhi­mandrit e vai şi amar!

 

– Taci!, îmi curmă el cuvântul, trase un şuier în deget, de cred că băga în spaimă stafiile nu numai ale pivniţei, ci şi ale tuturor zidurilor mănăstirii, şi-apoi, învârtindu-se pe un picior, îşi puse potcapul pe scăfârlia „protosului” (primaşului) dintre lăutari, înfipse mâinile în şolduri şi strigă ca în extaz:

 

„Nici nu-mi pasă

de Năstasă,

De Nichita

Nici atâta!”.

 

Dar atunci numai ce văd un baston ridicându-se după spatele mele – vai, era bastonul… arhiman­dritului! – trosc, peste potcap, de capul ţiganului, trosc în scripca lui… Lavrenti şi călugării suflară în lumini şi fuga, pe după poloboace, ţiganii călcau unul pe altul, bâjbâind pe întuneric, să scape afară… se auzea bietul bas troncănind, când se pălea de păreţii pivniţei…

 

Urmarea a fost, cum a fost, dar mult şi mare n-a fost; numai atâta că vecernia, în această seară, a săvârşit-o Arhimandritul singur, cu noi, băieţii, la stranele călugărilor, toate deşarte şi că cheile pivniţei n-au mai rămas, de aici, înainte, pe mâna mea; dar nici taraf de ţigani lăutari n-am mai văzut la mănăstire, spre „închinare şi jertfire”[1].

 

Putna, 1850 – acuarelă de Franz Xaver Knapp

 

[1] Porumbescu, Iraclie, Un episod hazliu din mănăstirea Putnei. Înainte de cincizeci de ani, în Loghin, Constantin, Scriitori bucovineni. Antologie, Bucureşti 1924, pp. 161-168