Dragusanul - Blog

1899: Legenda ouălor de Paște

 

Se zice că Maria Magdalina, ducându-se la împăratul Tiberie[1], ca să se plângă de moartea lui Cristos, i-a dus ea plocon un vas cu ouă roșii, semnul crimei ce săvârșiseră evreii, ucigând pe Cristos.

 

 

Ouăle roșii le tălmăcesc părinții bisericii că înseamnă globul pământesc stropit cu sângele Mântuitorului. Ouăle roșii fură foarte mult întrebuințate la crestinii primitivi. Împărații creștini nobilii creștini, își trimeteau unii, altora, ouă roșii aurite, cu inscripția „Cristos a înviat”, „Adevărat a înviat”.

 

Crucea, pe oul încondeiat

 

Ouăle roșii fură întradins introduse în ceremonia Paștelor de preoții și clerul superior, de la începutul creștinismului, pentru a da Paștelor creștinești un simbol particular și solemn. Ouăle roșii au făcut și fac totdeauna, asupra imaginațiunii omenești, o misterioasă impresiune. Oule roșii stabilesc un fel de egalitate, de înfrățire, la Paște, între toate clasele sociale, între boieri și țărani, între nobili și robi, între puternici și slabi.

 

Spaţiul deplinei sacralităţi, pe oul încondeiat

 

Ziua Paștelor, e adevărat, înfățișează în mic acea epocă din viața lumii noi, când familia omenească nu va mai fi sfâșiată și împărțită în privilegii, apăsări și nedreptăți, ci va trăi în pace, și în adevărată iubire. Oul roșu poate ajunge în lumea nouă o lozincă, un semn de împăcare între oameni; oul roșu va fi, poate, ramura de măslin a lumii viitoare.

 

 

Oul roșu materializează într-însul ideea dezrobirii morale a omului; oul roșu este între oameni ceea ce înseamnă inelul între cei căsătoriți. Cu ce duioșie, cu ce căldură și credință creștinii primitivi nu își dădeau unii, altora, ouă roșii, la Paste, în aducerea aminte a morții învierii lui Cristos!

 

 

De aproape 2000 de ani, creștinii întrebuințează, la Paște, ouă roșii și obiceiul acesta încă este obștesc, încă se ține în creștinătate. La început, creștinii, fiind amar persecutați – păgânii nu cunoșteau când s-a serbat Paștele, decât după cojile de ouă roșii împrăștiate în zilele de Paște pe drumuri. Creștinii, în timpul goanelor păgânești, formau societăți secrete și, deci, atunci oul roșu, la Paște, juca mare rol ca semn de înțelegere între dânșii. Să păstrăm acest drăgălaș obicei de înroșire a ouălor și să căutăm a-l pricepe în adevăatul lui sens (Foaia Populară, II, No. 16, 18 aprilie 1899, p. 3).

 

 

[1] La reprezentantul lui Tiberius, Pillat – n. n.


vecernii (II)

 

 

biserica din sat e un ţăran,

iar cerul înstelat, catapeteasmă,

şi-n aer rătăceşte o mireasmă

de lung popas pe brazdele din lan

şi-atunci ţăranii zămislesc prin focuri

noi desluşiri pe dealurile sfinte

şi-apoi zăresc în zare doar cuvinte

ce se adună-n minunate jocuri

 

de parcă-nvie doar în ei Iisus

ca să înfloare chipuri cu surâsuri

şi să înalţi înspre ceruri visuri,

căci visul e credinţă mai presus,

de-aceea sate-mpreunează mâini

în noaptea sfântă-a trecerilor mele

când universul caută acele

iluminări în pământeşti lumini

 

şi-n crengi, şi-n ierburi desenat frumos

de-o mână nevăzută, dar ştiută

tresare viu în viaţa-mi petrecută

conturul luminos al lui Hristos

şi respirându-i aura subţire

care pulsează tainic în natură

simt o pecete înflorind pe gură

şi reclădindu-mi sufletul drept mire


Dimitrie Bolintineanu: Iisus pe cruce

 

 

O, Christ cu păr de aur şi cu cuvântul dulce,

Din care se revarsă al mângâierii dar!

Tu însuţi ai zis, Christe, când te-au urcat pe cruce:

„Nu vrei să faci, părinte, să treacă-acest pahar?”.

 

Ce te gândeai tu oare vorbind aşa, Iisuse?

Gândeai că o să piară ce tu ai semănat?

Gândeai că Fariseii au să întoarcă mâine

Poporul din credinţa ce azi ai insuflat?

 

Nu sunt acei puternici ce-mpiedică-o doctrină

Cu toata stăruirea şi influenţa lor!

Ea însăşi, când nu are principiul de lumină,

De viaţă şi dreptate, ucide al ei zbor.

 

Doctrina ta e sfântă şi are viaţă-n sine,

De-aceea pretutindeni lăstari adânci a prins.

Cu cât aflat-a piedici şi suferinţi sublime,

Cu-atâta peste lume în noapte s-a întins.

 

De-atunci de tiranie noi nu ne temem foarte

Când se arată încă aice pe pământ!

O tiranie-n sânu-i aduce a ei moarte

Şi se arată-n viaţă cum naşte un mormânt.


George Coşbuc: Iisus la împăratul

 

 

Pe-o stradă largă-n Nazaret

Copiii se jucau grămadă

Şi-ajunseră din foc la sfadă.

O tânără femeie-ncet

Venea spre ei pe stradă.

 

Văzu că tocmai fiul ei

Plângea şi se zbătea, şi toată

Spre el zbiera-nglotita gloată.

Iar ea a-ntrat să vadă ce-i

Şi fiul să şi-l scoată.

 

Porni cu el apoi pe drum

Şi blândă i-a vorbit cuvinte:

„Sunt răi, îi ştiu, şi fără minte,

Ori tu eşti vinovat acum,

Ori toată gloata minte”.

 

Abia vorbind de multul plâns

Răspunse rugător certatul:

„M-au dus legat la împăratul

Şi m-a durut că prea m-a strâns

Cu lanţul lui soldatul.

 

Dar nu e, mamă, vina mea.

Ei se jucau aici de-a hoţii,

După-un tâlhar fugeau cu toţii,

Să-l ducă la-mpărat, să-şi ia

Pedeapsa-n rând cu toţii.

 

Acesta, mamă, mai ştrengar

Fugi din joc, pe câmp, afară

Şi toţi soldaţii-atunci strigară:

„Pe cine-om duce-acum tâlhar,

Să-l batem jos, la scară?”.

 

Le trebuia un hoţ mişel,

Şi-atunci văzui că unul vine,

S-opri şi arătă spre mine:

„Să-l ducem p-ăsta mititel

Şi iese jocul bine!”.

 

Eu, mamă, nu eram în joc,

Priveam aşa, ca ş-altă dată,

Şi când mi-au zis „Ei, haid’ la plată!”,

Eu n-am vrut să mă mişc din loc

Că n-am vrut să mă bată.

 

Şi-atunci cu ghionturi m-au împins

Să merg cu hoţii la-mpăratul

Şi m-a legat de mâini soldatul,

Iar eu plângeam: de ce m-au prins,

Să-şi prindă vinovatul!”.

 

Aşa i-a zis. Şi-l asculta

Maria cu dureri ascunse,

Dar ea tăcu şi nu răspunse,

Ci-n suflet, în adânc ofta

De-o jale ce-o pătrunse.

 

Eu cred că presimţea de-atunci

Că jocul lor o să mai vie:

Hristos când fiul o să fie

Va fi bătut şi pus la munci

Şi dus la-mpărăţie.

 

Şi-aceşti copii, când vor fi mari,

La Hanna lor au să-l pârască,

Iar El va sta să-l răstignească

De bunăvoie-ntre tâlhari,

Ca scrisul să-mplinească.

 

(Coşbuc, George, Opere complete, Cartea Românească 1905)


Maria Cunţan: Ouă roşii

 

 

Pământul se cutremurase,

S-a-ntunecat în miezul zilei,

Iar sus, pe Golgota, murise

Isus împărţitorul milei.

Apostoli şi mironosiţe

Erau cutremuraţi de-un dor

De-a mântui sfintele moaşte

Şi-a le-ngropa în legea lor.

 

Pilat nu le-a-mplinit rugarea.

Cezarul poate se temea

Că, luat de dânşii, trupul rece

Cum prorocise – va-nvia.

Maria Magdalena însă,

Cea credincioasă lui Iisus,

A înroşit un coş de ouă

Şi cinste lui Pilat le-a dus.

 

Pilat uimit de-aşa minune,

Uitându-şi gândurile grele,

I-a zis Mariei-Magdalene

Să ceară ceva pentru ele.

S-a înroşit mironosiţa

Şi-a îndrăznit să-l roage-ncet:

„Dă-mi mie trupul de pe cruce

Al lui Iisus din Nazaret!”…

 

Pilat s-a turburat o clipă,

S-a hotărât apoi să-l deie,

A luat din mâna ei ploconul…

Ce, să se teamă de-o femeie?

Mironosiţa-nvingătoare

Cu doi apostoli mai străini

Culcară-ntr-un mormânt de piatră

Pe cel încununat cu spini.

 

Şi-a străjuit apoi mormântul

Şi piatra se pecetlui,

Dar cel ce-a întrupat cuvântul

A înviat a treia zi.


Pagina 1 din 1.08612345...102030...Ultima »