Dragusanul - Blog

încenușat într-o poveste

aceasta-i viața mea: o filă

în care-au scris cei ce au vrut

să o prefacă-n inutilă

zvâcnire în necunoscut

și n-a rămas măcar un loc

pentru-nchinare și poeme,

de-aceea am cioplit cu foc

cuvinte runice prin vreme

*

rupându-mi lanțurile puse

de dogma ta, vremelnicie,

făcând bandaje din apuse

tentații spre melancolie

pe rana sfântă, când mă doare

de parcă-n mine s-ar desface

și-ar scormoni adânc în soare

cenușa-n care mă preface

*

o biată filă-n care-au scris

mulțimile grăbind spre zări,

și-aud cum omenescul vis

tânjește după-ndepărtări,

în vremea-n care eu, intrusul,

încerc timid să-mi dau de veste

că mă trăiește și apusul

încenușat într-o poveste


Sofia, un sigiliu al dumnezeirii

Puţine sunt „sigiliile dumnezeirii”, cum inspirat desluşea şi formula Arune Pumnul, în 1845, puse pe identitatea reală a Neamului Românesc. Printre ele, Sofia, Doamna Doamnelor, prin care şi-a găsit întrupare, suflet şi gândire cântecul strămoşesc, adică starea de inefabil şi de cosmicitate pe care, cum vestea Pithagoras, doar stelele Cerurilor o mai ţin zăvorâtă, înainte de a o încredinţa oamenilor prin cei aleşi să audă şi să vestească. E atâta dezlănţuire de sacru în fiecare cântec, prin care Neamul Românesc se arată, aşa cum este, veacurilor şi lumii, încât numai Sofia – numele deplin al miracolului care suntem, fără să o conştientizăm ca atare – o mai poate slobozi din bucurie în bucurie, din sfinţenie în sfinţenie, din departe în eternitatea fiecărei simţiri întru simţire. Sofia, licărul de iluminare desăvârşită, scăpărat în Vicovu de Jos, într-un alt 23 septembrie fără de bătrâneţe şi fără de moarte.

*

Întâmplarea face să fi vorbit ieri la telefon, despre „culisele sufletului”, dar fără să conştientizez că mă aflam în pragul unei mari sărbători a spiritualităţii româneşti şi să mă închin, după cuviinţă, în faţa uriaşei dimensiuni a trăirii adevărate, pe care o reprezintă Sofia Vicoveanca. Am un oarecare drept la iertare în faptul că rareori ştiu în ce zi a săptămânii mă aflu şi ce file se desprind, atunci, din calendare, dar tot nu-mi pot trece cu vederea că am ratat prilejul unor urări directe, aşa că o fac abia astăzi, cu acelaşi sincer entuziasm ca întotdeauna:

*

La mulţi ani, Doamnă Doamnă Sofia Vicoveanca,

şi Dumnezeu să vă ţie numai întru bucurie!


Aflarea capului Sfântului Ioan Botezătorul

Întâia şi a doua aflare a capului Sfântului Ioan – Doxologia

Ştim cum că trupul Sfântului Ioan Botezătorul lui Hristos şi înaintea mergătorul s-a îngropat, prin discipolii lui, iar capul Sfântului l-a îngropat, în curtea sa, Irod. Despre aflarea capului Sfântului Ioan ne-a rămas tradiţiunea că întâi a fost aflat de doi clerici, în anul 364 după Hristos, apoi cum că capul Sfântului ar fi ajuns în mâna unui olar, care îl ţinea ascuns într-o oală şi îl păzea cu credinţă, deoarece, având în casa sa Sfântul cap, îi mergea bine meseria. La moartea sa, olarul a lăsat capul fiicei sale, de la dânsa a ajuns în mâinile unui călugăr arian, care făcea cu dânsul propagandă arianismului. Călugărul, părăsind peştera în care a trăit, capul Sfântului Ioan a rămas acolo.

*

În timpul persecuţiunilor, creştinii aveau datina de a ascunde osemintele sfinţilor martiri, precum şi ornatele sfinte bisericeşti, iar după ce a trecut persecuţiunea, le scoteau. S-a întâmplat însă adeseori că nu s-a mai ştiut unde s-au ascuns osemintele cele sfinte, dar s-au aflat, din gratia dumnezeiască, prin arătarea câte a unei minuni.

*

Astfel, şi capul Sfântului Ioan Botezătorul, după a doua aflare, fu ascuns şi abia pe la anul 823 după Hristos, în ziua de 25 Mai, s-a aflat din nou, prin un preot. Aceasta s-a întâmplat în Capadochia, sub împărăteasa Teodora şi fiul ei Mihail, când, aflându-se capul Sfântului Ioan, s-a transportat, cu procesiune şi cu mare onoare, la Constantinopole.

*

A treia oară, Sfântul Cap s-a aflat într-un vas de argint. Mai târziu, prin grecii refugiaţi, a fost dus la Roma, unde e şi azi, depus şi cinstit în biserica din Piazza di S. Silvestre in Capile (Dumineca, Anul IV, No. 8, 20 februarie 1927, p. 4).


Mâna Sfântului Ierarh Nicolae

Mâna Sfântului Nicolae – foto: RoAstrolog.com

Câţi sunt care ştiu că noi, românii, avem mâna, chiar mâna dreaptă, a sfântului Nicolae, făcătorul de minuni ? Mâna acelui mare Ierarh al Mirelor Lichiei? Da, avem şi păstrăm de 300 şi mai bine de ani, mâna acestui mare sfânt Ierarh, pe care nu numai întreaga creştinătate îl venerează şi se închină lui, cu deosebită evlavie, dar îl respectă şi venerează chiar şi multe popoare necreştine din Orient, mai ales corăbieri. Da, avem mâna sf. mare Ierarh Nicolae şi o păstrăm cu evlavie, ferecată în aur, împodobită cu pietre scumpe, de însuşi marele voievod, biruitorul de la Călugăreni, de Mihai Viteazul. Acest sacru şi sfânt odor al sf. Biserici Ecumenice se păstrează la noi, în biserica sf. Gheorghe Nou din Bucureşti…

*

Între Ierarhii cei mari distinşi ai Bisericii lui Isus Christos, sfântul Nicolae, păstorul de la Mira-Lichiei, ocupă un loc de frunte. El este marele şi zelosul apărător al credinţei, la sinodul întâi ecumenic, ţinut în Niceea Bitiniei, la anul 325 după Christos. Deşi nu s-a bucurat de o cultură teologică sau filozofică deosebită, el însă, prin o viaţă curată şi sfântă, a întrupat în sine adevărata pietate şi religiozitate cerută creştinismului de învăţătura revelaţiunii evangelice. El a fost tipul adevăratului creştin pios, drept şi temător de Dumnezeu; şi mai presus de aceasta, a fost tipul adevăratului păstor al Bisericii lui Isus Christos. Râvna sa pentru apărarea şi păstrarea credinţei, contra celor ce voiau a se atinge de ea, era râvna lui Ilie. El a dovedit-o cu prisosinţă la sinodul întâi ecumenic. Istoria este martoră întru a ne spune cum el a înfruntat îndrăzneala provocatoare şi cutezanţa fără margini a ereticului Arie (reprezentantul preoţilor tineri, care acuzase pe ierarhi că numai averile pământeşti îi interesează – n. n.), care sfida toată lumea, luând în derâdere şi tăgăduind Dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu (tema dublei naturi a lui Iisus avea să fie rezolvată mult mai târziu – n. n.).

Dar viaţa sa era atât de înfrumuseţată şi împodobită eu fapte bune şi bine plăcute lui Dumnezeu, de fapte virtuoase, încât era nu numai iubit de credincioşii pe care îi păstorea, dar era chiar venerat şi adorat, în viaţă încă fiind. Toţi îl priveau ca pre alesul şi trimisul lui Dumnezeu, ca pe păstorul cel bun şi sfânt, şi toţi vesteau virtuţile şi faptele sale cele bune în toată lumea. Astfel era în viaţa sa sf. Nicolae, Ierarhul de la Mira Lichiei. Toţi îi admirau credinţa şi îi vesteau faptele. Şi cum mare parte din păstoriţii săi călătoreau, cu corăbiile lor, în toată lumea, se explică faptul cum numele său cel bun se vestea în tot pământul, şi în toată creştinătatea. Toţi îl socoteau ca pre un om şi păstor mare, distins şi extraordinar, căci faptele şi virtuţile sale covârşeau toată priceperea omenească . Pentru aceasta toţi îl priveau şi îl vesteau ca pe păstorul şi arhiereul cel mare, binefăcător al omenirii, sfânt şi făcător de minuni. Toţi îl socoteau ca trimis al lui Dumnezeu spre a ajuta pe cei în suferinţă şi necazuri şi a face bine tuturor, ajutând şi mângâind pe nenorociţi. Astfel fu sfântul Ierarh Nicolae şi astfel a trăit şi a păstorit în toate zilele vieţii Sale. Pentru aceasta faptele şi viaţa sa curată, sfântă şi îmbunătăţită cu tot felul de fapte bune şi virtuţi creştineşti, l-au ridicat în rândurile sfinţilor celor ce s-au desăvârşit, în viaţa ace­ asta, prin credinţă şi fapte. Şi în viaţă încă fiind, sfânt şi alesul lui Dumnezeu era socotit de toţi; căci nimeni nu era lipsit de mila şi ajutorul său; nimeni nu era în suferinţă; nimeni din cei ce veneau la el nu rămâneau nemângâiaţi.

*

După trecerea sa din această viaţă, adormind cu pace în Domnul, credincioşii priveau cu pietate la mormântul său şi la sfintele sale moaşte, care împodobeau Mira Lichiei. Ele atrăgeau acolo închinători şi credincioşi din toată lumea. Căci aşa precum, când el era în viaţă, toţi cei ce veneau la el se învredniceau de mila şi ajutorul său, tot astfel se bucurau de sprijinul său, şi după moarte a sa, toţi cei ce veneau şi cădeau la el, venerând cu pietate sfintele sale moaşte şi rugându-l, cu credinţă fierbinte să le ajute, toţi dobândeau izbândă la cererile şi rugăciunile lor către Dumnezeu, prin rugăciunile sfântului…

*

Mormântul său eră săpat în piatră de marmoră şi în acest mormânt se păstrau sfintele sale moaşte. Ele atrăgeau mulţime mare de credincioşi, căci de aci izvorau milă, ajutor şi mângâiere tuturor celor întristaţi şi deznădăjduiţi. Mulţi erau cei ce veneau să se închine lui; căci numele său eră vestit în toată lumea…

În veacul al unsprezecelea, însă, şi anume în anul 1087, neguţători, corăbieri din Italia, venind acolo şi deschizând mormântul sfântului, au luat sfintele sale moaşte şi, până să se prindă de veste, corăbierii italieni s-au îndepărtat cu sfântul şi corabia lor în largul mării (Biserica şi Şcoala, Anul XXXVIII, Nr. 12, Arad, 23 martie (5 aprilie) 1914, pp. 94 şi 95).

*

Aceştia au adus moaştele sfântului în Italia de sud, în oraşul Bari, unde poporul şi credincioşii le-au primit, în ziua de 9 Mai, acel an (1087), cu mare evlavie şi pietate sacră. Şi, de atunci, aci, în acest oraş, sfintele moaşte ale Ierarhului Mirelor de la Lichia se păstrează în biserica sfântului slăvitului întâiului mucenic şi arhidiacon Ştefan, până în ziua de astăzi. Astfel, locul de închinăciune de la Mira Lichiei, unde sfântul păstorise, unde se afla şi se păstrau cu mare pietate sacră mormântul şi sfintele moaşte ale sfântului, s-a strămutat la Bari, micul orăşel de pe malul mării Adriatice, între Ancona şi Brindisi. Aci, în acest orăşel Bari, în Italia, sfintele sale moaşte au atras, de atunci, toată mulţimea pioasă de închinători şi o atrage până în ziua de astăzi…

*

Acestea zise, să venim la întâmplarea minunată, căreia i se datoreşte faptul că sf. noastră Biserică Română are, în biserica sf. Gheorghe din Bucureşti, mâna sf. Ierarh Nicolae.

*

Între cei ce au fost însufleţiţi şi încălziţi de credinţa şi pietatea sacră de a merge la Bari, să venereze pe sf. Nicolae şi să se închine sfintelor sale moaşte, a fost, în veacul al XV, şi un cleric român; după unele tradiţiuni diacon, după altele paraclisier. Unii spun că el ar fi fost de origine grec, fapt însă care un se poate adeveri. Legenda că ar fi fost grec de origine cel ce a adus mâna sfântului provine din faptul că foarte credeau că ea a fost adusă în timpul egumenilor greci. Ceea ce este cu desăvârşire inexact. De asemenea, această legendă a mai provenit şi din faptul că una din cele două cutii de argint, în care se păstrează mâna sfântului, şi anume cutia cea mare, a fost făcută, precum se vede din inscripţia ce o poartă pe ea, de un oarecare paharnicul Politimios, grec de origine, precum îl arată numele[1]. Însă această cutie se vede că este făcută târziu, desigur din evlavie şi pentru siguranţă, spre a se păstră în ea cutia cea mică, de argint suflată cu aur şi lucrată foarte artistic, acea cutie care a fost făcută de la început, ca în ea să se păstreze mâna sfântului ierarh, ferecată în aur şi împodobită cu pietre scumpe. Dar despre aceasta nu există nici o altă dovadă. Aşa încât rămâne că el a fost român. Numele său însă este până astăzi necunoscut.

*

Acesta, mergând la Bari, spre a se închină la sfintele moaşte ale sfântului, a rămas mai mult timp acolo şi, simulând cea mai mare evlavie, făcea tot felul de ascultări la biserica sf. Ştefan, unde se păstrau sfintele moaşte ale ierarhului. Dacă în acest timp sau de la început a venit cu intenţiunea spre a lua o parte din sf. moaşte ale ierarhului, cine poate şti sau spune acest lucru, când nu se cunoaşte nimic scris în această privinţă. Faptul cert este că el a imitat pe corăbieri. El a imitat pe neguţătorii italieni, din anul 1087, cu simpla deosebire că aceia, deschizând şi stricând mormântul sfântului de la Mira Lichiei, au luat mai întreg trupul său; acesta însă a luat numai mâna sa dreaptă. Şi, într-o bună dimineaţă, s-a făcut nevăzut cu ea, întocmai ca şi aceia, când au luat sfintele moaşte ale sfântului ierarh. Lucrul s-a aflat foarte degrabă de cei ce păzeau sfintele moaşte ale sfântului la Bari, aşa cum s-a aflat şi la Mira Lichiei; dar era prea târziu. Clericul se îngrijise să fie în siguranţă pe o corabie, care pornise deja. Astfel, el a luat mâna sfântului şi, aducând-o în ţară, a încredinţat-o Mitropolitului Ţării[2].

*

Domn în Ţară, pe atunci, era marele Voievod Mihai Viteazul, care, convingându-se de adevăr, a poruncit Mitropolitului său iubit, Eftimie, care păstorea atunci sfânta Biserică a Ungro-Vlahiei, să îngrijească ca acest scump şi sfânt odor al bisericii să fie ferecat în aur şi împodobit cu pietre scumpe. Zis şi făcut. Porunca domnească s-a adus la îndeplinire şi, astfel, s-a făcut podoaba de aur, înfrumuseţată cu pietre scumpe de mărgăritare şi safire, cu filigrane în aur şi degetele lucrate ajur, podoaba în care se află sfânta mână a Ierarhului. Pe această îmbrăcăminte se află următoarea inscripţiune slovenească, pe care a avut deosebita bunătate a mi-o transcrie şi traduce amicul meu, dl profesor Ştefan Nicolaescu, de la Arhivele Generale ale Statului. Iată această inscripţie:

*

„Această mână a sfântului Nicolae au ferecat-o cu aur Domnul Io Mihail Voevod şi Doamna Stanca, şi fiul lor Io Necula Voevod, în anul 7108[3]. Is(pravnic)[4] Mitropolitul Eftimie”.

*

Aceasta este fericita împrejurare căreia se datoreşte faptul că sfânta noastră biserică are, de trei sute şi mai bine de ani (în 1914 – n. n.), mâna sfântului Ierarh Nicolae / Dr. Drag. Demeirescu / mare nomofylax (Biserica şi Şcoala, Anul XXXVIII, Nr. 13, Arad, 30 martie (12 aprilie) 1914, pp. 98 şi 99).

*

*

[1] Această inscripţie, pe cutia cea mare, este în limba greacă. Ea cuprinde cuvintele: făcută de robul lui Dumnezeu, paharnicul Politimos, care, după nume, se vede că era grec de origine.

[2] De atunci, cei de la Bari au luat toate măsurile ca nimeni să nu se mai poată apropia de moaştele sfântului. Închinătorii toţi de la distanţă îl privesc şi se închină lui, invocând mila şi ajutorul său.

[3] Anul de la creaţiune 7108 este anul 1600 de la Cristos.

[4] Cuvântul „is” din inscripţie este, după explicarea d-lui Nicolaescu, prescurtat din ispravnic şi înseamnă a adus la îndeplinire. De unde rezultă că ferecarea în aur a sfintei mâni a ierarhului s-a făcut după porunca domnească, sub îngrijirea Mitropolitului Ţării Eftimie.


Doru Olaş: „Universul creaţiei prin creator…”

Pasionat de „relaţia din dintre materie şi antimaterie sau spirit, unde spiritul este definit de schimbare prin schimbarea materiei”, deci de o cuantică cu mari tentaţii metafizice, prin care lumea ştiinţifică mondială încearcă identificarea sufletului şi a dumnezeirii, arhitectul sucevean Doru Olaş, care a durat în peisagistica oraşului surprinzătoare, dar minunate biserici, şi-a scris cartea vieţii, „Universul creaţiei prin creator. Teoria universală: scenariu” (Editura Opera Magna, Iaşi, 2018), luând în discuţie, pe baza unei temeinice erudiţii, „informaţia, materia sau timpul (pe care) le observăm prin imagine, iar spiritul sau schimbarea (pe care) o percepem prin viteză” (p. 5).

*

Subiectul, ştiinţific sau doar utopic, dar care consacră o… metafizică ştiinţifică, nu va lămuri niciodată întrebările şi tragicul fundamental al omenirii, care ţin de ceea ce se întâmplă dincolo de hotarul cunoscut al vremelniciei vieţii, dar cum omul, prin condiţia lui, se află în nesfârşită confruntare cu timpul, ba, uneori, şi cu statutul unic al Creatorului, după cum observa Lucian Blaga, îşi va pune mereu şi mereu întrebări, ignorând povaţa lui Lev Tolstoi („Iar dacă eşti prea curios, mori şi vei afla totul sau nu vei afla nimic”). O redefinire a relaţiei dualiste cu timpul şi o rupere de tirania lui prin schimbare şi viteză versus traseu, deci prin capacitatea înregistrării de imagini, determină un alt dualism, cel al informaţiei absolute şi a timpului absolut, un dualism care, din punctul meu de vedere, întotdeauna liric, banalizează până la prozaic tragicul misterios al condiţiei umane, misterul ştiinţific al secretelor numerologiei, în care, spre exemplu, „particola Higgs sau particola lui Dumnezeu”, pentru care iarăşi există o formulă matematică, „este percepută ca schimbare, prin gravitaţie, şi poate fi observată prin ceea ce lasă în urma ei ca urmare a schimbării sau ca urmarea unui eveniment. Ca urmare a gravitaţiei de 0,618 sau ca urmare a schimbării prin particola lui Dumnezeu mărul, mărul este observat jos, iar ca urmare a gravitaţiei mai mici de 0,618 mărul nu mai este observat jos, el este neobservat printr-o gaură neagră, sau este observat în alt univers paralel de o altă entitate mai evoluată” (p. 245).

*

Cartea lui Doru Olaş nu este prima carte de metafizică, din perspectiva fizicii cuantice, pe care am citit-o, iar rădăcinile în „Veda”, deci doar în cărţile iniţiatice ale purificării, limitează, cumva, complexitatea dumnezeiască a sufletului uman la o sintagmă, dar şi la o altfel de dimensiune şi de perspectivă, cea a câmpului informaţional; nimic nou, pentru că taoismul luase în discuţie tema, localizându-l în lemn, în vegetaţie, deci în ceea ce, în „Biblie”, s-a reformulat prin dialogul dintre Dumnezeu şi Solomon, atunci când Dumnezeu spunea că este în tot şi în toate, deci nu vede rostul „închiderii” între pereţii unui templu, deşi templu înseamnă „cortul lui Dumnezeu”, deci dimensiunea cosmică a lăcaşului primordial de închinăciune.

*

O astfel de carte se adresează, desigur, cititorilor cu iniţieri minime, iar utilitatea ei, într-o adevărată mişcare de re-desluşire a universului (poată că şi de re-gândire), este cu adevărat importantă, pentru că, funcţie de desluşiri – termen prin excelenţă taoist – „omul va avea o altă stare de graţie”, în condiţiile în care Universul „este limitat prin informaţiile a o mulţime de adevăruri forţate, neraportate la singurul adevăr prin conştienţa singurului adevăr”. De unde şi concluzia acestui personaj singular al contemporaneităţii sucevene, arhitectul şi cărturarul Doru Olaş, care pendulează, însetat de adevăr, între „Spirit şi Sacru”: „Bucuroşi cei săraci cu Duhul că a lor va fi Împărăţia”. Omenirea îşi va găsi sfârşitul nu printr-un dezastru natural ci printr-un dezastru provocat de excesul de informaţii neraportate la singurul adevăr” (p. 182). Care „singur adevăr”, când, prin particularizări regionale ale Cărţii Sfinte a începuturilor, care „se cânta, ca să nu se uite”, după cum mărturisea Aristotel, Sinele Universal şi-a sleit, în inimile noastre, iluminările, iar „întreaga populaţie îşi va găsi plăceri false prin viaţa de zi cu zi ce se va desfăşura prin informaţiile puse în slujba” (p. 182) fiecărui călător prin vremelnicie în parte.

*

Tema libertăţii, care este, în fond, tema „celui ce gândeşte singur”, lipseşte şi din cartea lui Doru Olaş, ceea ce este firesc şi din perspectivă metafizică, şi din rutină ştiinţifică, domenii în care capacitatea creatoare a celui croit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu este spulberată de dogme, deci de adevăruri absolute convenite, nicidecum naturale. Cititorul cărţii „Universul creaţiei prin creator. Teoria universală: scenariu”, de Doru Olaş, poate şi are obligaţia de a decide, cunoscând şi perspectivele cuantice propuse, şi de a-şi activa „chipul şi asemănarea” cu divinitatea, deci sufletul şi mintea, pentru cunoaşterea de sine, pentru că, aşa cum spun cele mai vechi cărţi religioase ale omenirii, „sinele universal şi sinele particular locuiesc, împreună, în grota inimii, precum lumina şi umbra; cunoaşte-ţi sinele particular şi vei dobândi veşnicie” (I. D.).

*

Notă. Ieri a fost ziua de naştere a arhitectului şi cărturarului Doru Olaş, dar nu am avut vreme să-i salut şi cartea, pe care o preţuiesc şi cu mintea, şi cu sufletul.


Pagina 1 din 1.01012345...102030...Ultima »