Dragusanul - Blog

V. I. Palade, 1871: O excursiune la Suceava (VII)

 

Palatul Domnesc.

 

De la Sf. Dimitrie pleacă o stradelă spre miazăzi, care dă în strada în care se află Otelul „Moldavia” şi, faţă cu aceasta, Diregătoria Co­munală. La zidirea acestui hotel, s-ar fi aflat pivniţe imense, unele cu două rânduri. Tot în aceeaşi stradă, pe aceeaşi parte, dar cam în capătul dinspre nord al străzii, se afla al doilea otel mare al Sucevei, la zi­direa căruia s-ar fi găsit iarăşi pivniţe de asemenea natură, şi diferite temelii de zidiri ve­chi, din a căror piatră s-ar fi construit în totul acest al doilea otel. Pivniţele şi zidirile, descoperite la zidirea celor două oteluri, prin munificenţa şi soliditatea lor, se cred a fi din încăperile Palatului Domnesc.

 

Calea Domnească (acum Strada Domnească), trecând prin centrul oraşului şi coborând spre biserica Mirăuţii, lasă, în stânga, biserica Sf. Dimitrie, pe urmă înainte de ajunge la biserica Mirăuţilor, lasă în dreapta şi cam de­parte Capela Sf. Ioan Botezătorul, după care trece pe la dreapta bisericii Mirăuţilor, de unde coboară spre înfundătura Cetăţii. Dacă toate ipotezele de mai deasupra sunt adevărate, atunci Palatul Domnesc, cu încăperile şi curţile sale, ar fi ocupat spaţiul mărginit, la apus – cu strada în care este Diregătoria Comunală; la miazăzi – cu linia ce merge, de la Diregătoria Comunală, drept spre răsărit, pe deasupra râpei Şipotelor; la miazănoapte – cu Calea Domnească; şi la răsărit – prin linia ce, cu puţin mai la vale de capela Sf. Ioan Botezătorul, împreună cele din urmă două linii.

 

 

Populaţiunea Sucevei.

 

Dimitrie Cantemir, în locul citat în des­crierea noastră despre ruinele Cetăţii, zice că Suceava ar fi avut 16.000 case şi 40 biserici. Numărul caselor nu-l cred mult exagerat, căci, pe de o parte, podişul pe care stă oraşul este de ajuns de întins, spre a-l fi putut conţine; iar pe de altă parte, oraşul se pare a fi fost peste măsură des: nu se face actualmente nici o clădire nouă, chiar şi pe locurile din timp imemoriabil virane, fără de a nu se da de urme de clădiri vechi.

 

Pentru biserici, care şi astăzi sunt nume­roase, tradiţiunea populară merge nemăsurabil mai departe decât afirmaţiunea lui Dimitrie Cantemir: n-apucasem a mă instala la otel, când un român sucevean, pe care-l întrebam despre principalele edificii şi ruine, mă asigură că, în Suceava, din vechi au fost pe atâtea biserici, pe câte şi zile în an!

 

Nimic nu poate să încânte imaginaţiunea po­pulară, să măgulească amorul propriu al unui oraş decăzut, şi să ne dea, într-un mod mai palpabil, ideea despre mărimea şi străluci­rea vechii Suceve, ca această credinţă că ea era un oraş în care nu trecea zi lăsată de la Dumnezeu, fără ca românul, creştinul din ea, să nu fie chemat la o prăznuire!

 

Ce e drept, Părintele Grigorovici, cu tot entuziasmul său pentru gloria şi strălucirea trecută a Sucevei, este departe de a admite existenţa, vreodată, în Suceava a unui număr măcar pe jumătate atât de colosal de biserici, deşi Sfinţia sa crede că numărul indicat de Dimitrie Cantemir ar fi cu mult mai jos decât adevărul. Faptul este că clădirile mai noi, din ultimii ani chiar, au descoperit temeliile multor biserici, a căror existenţă nici s-a presupus. Apoi mai sunt şi bisericile care, aflându-se părăsite din amintire de nemuri, au fost, în ultimele decenii, rase cu desăvârşire. Tote, deci, ne fac a crede că numărul bisericilor Sucevei, indicat de Principele Dimitrie Cantemir, este asemenea departe de a se putea considera exagerat.

 

Astăzi, se socotesc, în Suceava, 2.000 de case, cuprinzătoare între 8-10 mii suflete. După naţionalităţi, distribuirea lor ar fi; 2 cincimi – români; câte 1 cincime – evrei şi armeni; restul – ruteni, lipoveni şi nemţi.

 

Marca actuală a Diregătoriei Oraşului este: deasupra, pajura nemţească, iar de dedesubt, Sântul Gheorghe călare, ucigând scorpia.

 

Sânziene, la Suceava – desen de Julius Zalaty Zuber (1867-1918)

 

Obiectele depuse la Bibliotecă

 

a).  Din partea Părintelui Grigorovici:

 

Două ghiulele seci, găsite în castramentul Cetăţii.

Un Traian de argint (monedă), găsită în Cetate.

 

Un sold de aramă, pe o parte ecuson înflorit, în care se văd două chei încrucişate, şi, dedesubt, o cruce; în jur, din inscripţiune, se mai citeşte: SOLIDVS, şi, la urmă, s-ar vedea: 5. 2. Pe revers: o harpă răsturnată într-un C, deasupra căruia stă coroana regală; din inscripţiune se citeşte cu greutate: CHRITIANA (sau Chritina) D. G. R. S.

 

Un sold de aramă, mai bine conservat. Ecusonul, mai înflorit, ar cuprinde alte însemne decât întâiul; împrejurul său se citeşte: SOLIDVS LI. … 1671 (?). I. Marca, pe revers, ca şi la întâiul, cu inscripţiunea foarte citeaţă: CHRITINA. D. G. R. S.

Un sold şi mai bine conservat, dar cu tăie­tura neregulată. Acelaşi ecuson şi marcă, ca la întâiul. Din inscripţiu­nea în jurul ecusonului se vede: SOLIDVS.5. 8.; din inscripţiu­nea de pe revers, tăietura monedei nu ne lasă a vedea decât: … NA. D. G. R. S.

 

O monedă de tăietură cu totul neregulată: Ecusonul, format de aripile (unui vultur?), închide ancora şi funia, care spânzură de încheietura aripilor printr-o agrafă în forma unui Ϯ. Inscripţiunea din jur lasă a se vedea numai: … BLI, apoi două sau trei litere capitalice-de-petit, după care o literă mare, ca şi cele trei precedente, necitibile, dar care s-ar lega cu următoarele RI, după care urmează iarăşi o literă necitibilă; în fine, WI. Pe revers, segmentele a două monede, lăsând între ele un spaţiu punctat. Pe un segment se citeşte CARO; pe al doilea segment, se vede anul 1660; sub acest an, se vede M (jumătatea unui M sau jumătatea unor litere ce, împreună, ne-ar da, în partea superioară, această formă).

Aceste ultime patru monete sunt găsite în Târgul Siret.

 

O monedă de aramă, găsită în Bosancea (la răsăritul Sucevei). Pe o parte are, în loc de ecuson, un A într-un G (Gustav Adolf?); împrejur, inscripţiune necitibilă. Reversul ne-ar înfăţişa forma întunecată a unui cap şi o inscripţiune greu de citit.

O monedă de argint ungară (găsita în grădina Părintelui G. L. Grigorovici, în Suceava) mâncată deasupra. Ecusonul, împărţit în patru compartimente, prin două drepte perpendiculare, cuprinde în mijloc un ecusonaş. Compartimentul su­perior din stânga arată linii orizontale, cel superior din dreapta prezintă o cruce; cele două comparti­mente inferioare şi ecusonaşul cuprind înflorituri (?). În jurul ecusonului se mai citeşte: FERDINAND. D. G. R. Pe revers se văd: în mijloc, Născătoarea Domnului cu Pruncul în braţe, la stânga căreia, în jos, un H., şi, la dreapta, tot jos, un R. În jur se citeşte: PATRONA VNGAR.

 

Un solid de aramă, mai gros decât prece­dentele. Pe o parte are vulturul, cu crucea în piept, şi, în jur, inscripţiunea SOLIDVS … POLO … 166. Pe revers, capul, cu inscripţiunea CAS. (Casimirus) R. mai înăutru SOLIDAR.

Un solid de aramă, mai mic ceva decât precedentul. Pe partea cu vulturul se vede SOLID. REG. Pe revers se zăreşte un cap şi din inscripţiune se mai văd trei litere ultime: (PO) LON.

 

O monedă de argint subţire şi ştearsă. S-ar părea că prezintă urme de scriptură turcească.

O monedă de aramă ştearsă. Inscripţiunea se vede a fi latină şi, pe o parte, s-ar părea că se vede figura unui om călare.

Ultimele patru monede s-ar crede găsite în Suceava.

 

Toate monedele donate de Părintele Grigorovici, afară de Trajan, au meritul de a ne prezenta, du­pă toată probabilitatea, etaloanele monedelor mărunte de aramă şi argint care aveau curs la noi, în jumătatea ultimă a secolului 17.

 

b). Din partea autorului:

 

O monedă de argint subţire, mai mare decât precedenta monedă de aramă, găsită de un nepot al meu, în Iaşi, în curtea fratelui meu, ce vine lângă şcoala din Sărăria. Pe o parte a ei se citeşte: SIGIS. AVG. REX. POMM (ERANIAE), în jurul unei steme mitropolitane (?). Pe revers se vede figura unui sutaş călare, cu suliţa ridicată, în jurul căreia se citeşte: DVCAT. LITVA. MCR.

 

O bucată piatră de lavă, impregnată cu var şi cărămidă, din zidul Cetăţii Sucevei, şi alte două bucăţele mai mici de lavă (Palade, V. I, O excursiune la Suceava / 17 şi 18 august 1871, Iaşi 1871).


„Dragobete cap de vară – Eftepir, cap de iarnă”

 

Hasdeu vorbea, în „Etymologicum magnum Romaniae”[1], fără să știe mitul Crăiesei Zăpezii Eftepir (Luna), înlocuit cu cel al Sfântului Andrei, despre „Dragobete cap de vară” (1 martie) și, respectiv, „Sânt Andrei (Eftepir) cap de iarnă” (1 decembrie). Sărbătorile Lună-iarnă și Soare-vară fac parte din calendarul străvechi al tuturor populațiilor europene, care pornesc de la Arborele Vieții, cu 12 ramuri, pe care sunt patru cuiburi, cu câte șapte ouă, „și fiecare ou are o parte albă și un neagră”, taman ca într-o poveste publicată de I. G. Sbiera sau în ghicitorile lui Ispirescu (la spanioli: „Un árbol con doce ramas, / Cada una tiene su nido, / Cada nido siete pájaros, / Y cada cual su apelido”; la portughezi: „Um’ árv’e com doze ramos, / Cada ramo ramo têin sê nfinho / Cada nfinho triinta passairinhos”; la italieni: „C’è un altero alberone / Con dodici ramone: / Ogni rama ha quatro cove, / Ogni cova sette ucelli, / Quest’è il fior de l’indovinelli” etc.). În varianta bulgară, pe care o citează tot Hasdeu, se vorbește, în sugestia Arborelui Cosmic, de „douăsprezece ramuri, jumătate verzi, jumătate uscate”, iar într-o variantă mai târzie, în cuiburi se găsesc „câte două găoci uscate”, deci câte două zile de post, dar interesantă este sugestia ne-bogumilistă, deci inițială, cu accent pe egalitatea zilei și nopții, aceste complementarități cosmice ale luminii.

 

În concepția celor vechi, scria Hasdeu, „anul se identifică cu însuși timpul”, de aici apărând „locuțiunea” (așa numea Eminescu frazeologismele) „est-timp”, similară cu „est-an”, cu trimitere la „vremea de acum”, nu și la „vremea de apoi”[2].

 

 

Mitul „sărbătorii păgâne române”[3] a Babei Dochii, născocit de Gheorghe Asachi, pe seama „zilelor babelor”[4] („BaBa” este termenul care definea străbunii iniţiali, deci pe… Adam şi Eva), douăsprezece la număr, deci cu sugestia celor douăsprezece ramuri-luni din Arborele Vieţii. Deşi, în mitul ancestral, Alba (Crăiasa Zăpezii Eftepir, adică Luna) şi Aplu (Cel Roşu, adică Soarele) „răsucesc” firul logodnei cosmice (alb-roşu, începând cu prima zi de „mărţişor”), simbolistica astrală este părăsită, în favoarea născocirii lui Asachi („Baba Dochia a avut un fecior, care s-a însurat şi baba Dochia a trăit rău cu ea” etc.), insinuându-se o personificare pentru Iarnă, prin alterarea unui atribut (d’ochie, d’ochioşică) al frumuseţii nevestei lui Badica Troian, din colindul solar cu incantaţii clare de limbaj al ritmicităţii. „Badica” înseamnă, în greaca veche, „bătrân înţelept” (ca şi budha, preot, popă), iar „troian” – „cei care cred în Cerul Soarelui”, numele fiind specific, în spaţiul românesc, pentru preoţii solari de pe muntele Pionul (nume schimbat, la presiunea lui Asachi şi a Bisericii, în Ceahlău). Soţia lui Badica Troian era „d’ochioşică negri-s ochii”, deci oacheşă, iar de la acest atribut, folosit în forme diverse de variantele de „urătură” (de la latinul „aratru”, pentru celticul „plug”) s-a ajuns la o premeditată falsificare a fondului mitic iniţial, prin răspândirea poveştii banale, de tip rural, prin intermediul preoţilor. Sărbătorită pe 30 noiembrie, drept patroană a lupilor şi Crăiasă a Zăpezii, din 1 decembrie, Luna a fost înlocuită cu Sfântul Andrei; în aceste circumstanţe, Soarele, ca „beat de dragoste” (Dragobete) ieşea din cosmica relaţie incestuoasă, dar cu imposibilă relaţionare cu „Sânt Andrei”, aşa că Iarna a fost transformată în rurala „babă cu şapte cojoace”, dragostea cosmică rămânând fără ţintă şi fără concretizări, doar un fel de beţie instinctuală a românului care se alege din viaţă doar cu ce a strâns în braţe.

 

Varianta falsului mitologic, comis de Gheorghe Asachi, a post prelucrată, printre alţii, de preotul George Pocrean din Reşiţa, de învăţătoarea Ilia Gana din Răşcălia, de învăţătorii Ioan Orza din Ciclova-Română, Constantin Ungureanu – din Sasca Montană, Iacob Ocian din Petrilova şi aşa mai departe, fiecare răspândac al falsului mitologic apelând şi la o onomastică preferată, datorită căreia Dragobete se transformă în Nicodim, Dragomir şi aşa mai departe, spre suficinta satisfacţie a folcloriştilor de mai târziu, care culeg „variante” nu ale unui mit ancestral, parte definitorie în cosmologia Europei Boreale şi, deci, a românismului, băşcălizat în povestioare stupide.

 

Înţelegând aceasta, Marienescu ţine să precizeze, în 1890, că „această sărbătoare păgână şi mit le-am comunicat în „Familia” din 1872, Nr. 31. Fiind de mare însemnătate mitologică, am făcut studiu asupra ei… şi l-am citit, în limba maghiară, în şedinţa din 15 februarie 1890 a Societăţii Etnografice a Ungariei”[5].

 

Dacă nu s-ar fi aflat sub dominaţia „latinismului cu orice preţ”, care a adus pejudicii nu doar mitologiei străvechi, ci chiar şi limbii române (e mai uşor de citit un text vechi, grafiat cu buchii, decât unul scris cu litere latine, după regulile lui Bărnuţiu, din 1850), Marienescu ar fi izbutit să descifreze „miturile, se se referă (cuvântul acesta e grafiat, la 1890, „referŭ”, scriindu-se, etimologist, cu „ă” din „u”, deci „ŭ”) la zeii păgâni veci, şi datinile, ce se referă la sărbătorile păgâne vechi”[6], deşi ignora voit că „păgâne” au drept sinonim cuvântul „săteşti” şi faptul că nu zeilor, ci reperelor Universului erau deicate aceste sărbători, iar „şirul prim de Mărţişor”, care nu vine din mitologia romană, ci din cea ancestrală, încă prezentă pe vremea dacilor, reprezenta armonizarea, prin răsucire într-un singur fir, şi logodna cosmică (Soare-Lună), şi biruinţa, în lumină, a armonizării astrale a celor două caracteristici echinocţiale ale Şarpelui Ceresc (Constelaţia Dragonului, care arată, prin triunghiul de tip „cap de lup”, nordul polar), îngheţul, sărbătorit drept „intrarea şarpelui în pământ” sau, în creştinism, „lanţul Sfântului Dimitrie”, şi, respectiv, dezgheţul, omagiat drept „ieşirea şarpelui din pământ” sau, în creştinism, „lanţul Sfântului Gheorghe”.

 

 

[1] Fragmentul inedit, publicat în 5 mai 1887 în „Foița României Libere” nr. 2913

[2] România Liberă, XI, Nr. 2913, miercuri 6/18 mai 1887, inclus în Etymologicum magnum Romaniae, Tomul II, Bucureşti 1887, pp. 1121 şi următoarele

[3] Marienescu, At. Dr., Baba Dochia, în Transilvania, XXI, Nr. 3, 15 martie 1890, pp. 72 -79.

[4] „În 1 martie nu se lucră, pentru ca să se domolească mânia Babei Dochiei şi frigul de primăvară să nu facă pagubă în câmpuri – Marienescu, p. 72.

[5] Marienescu, p. 74, nota de subsol.

[6] Ibidem, p. 75.


Blazonul lui Ştefan cel Mare şi al urmaşilor săi

 

Stema sau blazonul Moldovei, care dăinuie din vremea lui Bogdan I Întemeietorul, care primise, drept înfrăţire de sânge şi vitejie, de la Kutlu-Buga, hanul de Orheiul-Nou, semnul zodiacal islamic pentru „Stâlpul Taurului” (Kutlu-Buga s-at traduce „Norocosul Bour” şi avea bourul pe scut, dar privit din lateral, precum în toată heraldica vremii), deşi păstrat cu sfinţenie de către toţi voievozii, nu însemna şi blazonul familiilor nobiliare, care, ajungând în Tronul Domnesc al Moldovei, îşi abandonau blazonul de neam şi-l adoptau pe cel de ţară.

 

Dacă aţi citit măcar în diagonală cartea directorului „Dreptăţii”, V. I. Palade, O excursiune la Suceava în 17 şi 18 august 1871, nu se poate să nu fi sesizat simbolurile Ţtefaniene, lisul şi roza, deci crinul şi trandafirul, în sumare descrieri ale aşezării lor pe cele două câmpuri verticale ale scutului. Crinul, simbol al regalităţii (Coroana Boreală) şi trandafirul (voinţa Dumnezeirii) însemna, pentru Ştefan şi pentru urmaşii lui direcţi, o adevărată deviză şi o legitimare, în condiţiile în care el a chemat Ţara, să o întrebe că îl vrea Domn, părintele său, Bogdan al II-lea, având o origine îndoielnică şi nu nobleţe certă doar în fapte. Nu ştiu de ce nu s-a ocupat nimeni de blazonul lui Ştefan cel Mare şi, dacă e să mărturisesc aşa cum mi-i obiceiul, nici eu nu am fost atent la această încifrare istorică, până nu am cules mărturia lui Palade despre Suceava anului 1871, din care a mai rămas doar episodul despre Curtea Domnească. Dar, pe viitor, o să caut să văd şi să înţeleg mai mult.


V. I. Palade, 1871: O excursiune la Suceava (VI)

 

Sf. Ioan Botezătorul.

 

Se află într-o ogrăjoară, ce vine nu departe de râpa şipotelor. Această capelă se află sub îngrijirea parohului de la Sf. Dimitrie. În dosul capelei şi lipită de pridvor, este mica sa clopotniţă, sub care se află o gropniţă ce merge până sub biserică. Totul într-însa e restaurat. În fundul pridvorului, într-o ocniţă, se vede o zugrăveala foarte rău restaurată, care reprezintă capul de zimbru cu steaua între coarne, având deasupra, dedesubt şi pe de laturi câte o roză. Lângă catepeteasmă, spre strana mare, este un sfeşnic mare de alamă, masiv, de un stil foarte vechi, şi care s-a găsit în ţintirimul bisericii Mirăuţi. În partea opusă, servind de picior pentru aprinzător, se află, nu se ştie de când, un postament mic de piatră, cioplit în şase feţe, având pe una din ele o inscripţiune în slavoneşte.

 

Suceava, biserica Mirăuţi – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

 

Biserica Mirăuţii.

 

Numita astfel de la suburbia în care vine (eroare: numele vine de la destinaţia ei iniţială, de biserică de mir a Moldovei; cartierul se numea „al Muntenimii de jos” sau „La Bursuci” – n. n.), şi care poate că ea singură şi-a luat numirea de la o familia mai însemnată sau mai numeroasă, care popula acesta suburbie din început.

 

Familia Mirăuţi este comună între locuitorii noştri săteni, mai cu seamă în partea muntoasă a Moldovei. Mi s-a întâmplat la Seminarul din Socola să am chiar un elev cu această familie.

 

Biserica Mirăuţii are hramul Sf. Gheorghi, patronul ţării a cărei Mitropolie a fost din timpurile cele mai îndepărtate. Nu se ştie de când e fondată (a fost durată, odată cu Cetatea, între anii 1374-1391, de către Petru Muşat, şi reclădită de Ştefan cel Mare, între anii 1482-1491 – n. n.). După o credinţă foarte contestată de alţii, zidirea ei nu s-ar ridica mai departe de Alexandru cel Bun. Biserica este mare şi impunătoare. Încă de demult stătea în ruine şi des­coperită, când, la 1854, nemţii, pregătindu-se a intra în Principate (din partea puterilor garante, odată cu retragerea trupelor ruseşti şi turceşti – n. n.), au concentrat trupe în Suceava, unde, neavând magaziile necesare pentru hrana cailor, au acoperit, între altele, şi biserica Mirăuţii, făcându-i pe dinăuntru trei rânduri de racle, şi au întrebuinţat-o astfel, mai mulţi ani, ca hambar (anterior, fusese folosită drept cocină a porcilor localnicilor – n. n.). În urmă ne mai făcându-le trebuinţă, au dat-o în chirie, tot cu această destinaţiune! (consilierii orăşeneşti au închiriat-o, spre a fi folosită ca depozit de piei dubite şi nedubite; dacă nu ar fi fost Romstorfer, care să o reconstruiască, am fi pierdut-o pentru totdeauna – n. n.). Era închisă şi n-am putut-o vedea pe dinăuntru.

 

Pe dinafară, a fost peste tot zugrăvită şi se văd, chiar şi acum, în unele părţi urmele picturii. Ferestrele ei, mari din vechi, parte au fost strâmtate mai pe urmă, parte astupate cu totul. Pe dinăuntru, după spusa vizitatorilor competenţi, această biserică este, în adevăr, o capodoperă arhitectonică. Bolţile sale ar fi tot ceea ce are arhitectura română mai îndeplinit în acest gen. După opiniunea arhitecţilor nemţi chiar, bi­serica Mirăuţii este cea mai norocită dintre toate imitaţiunile Sfintei Sofii!

 

Turnul lui Lăpușneanu, de la Sfântul Dumitru

 

Biserica Sf. Dimitrie.

 

Biserică spre apus; turnul, spre răsărit. Turnul acesta (adăugat de Lăpuşneanu, în 1561 – n. n.) e mai înalt decât toate tur­nurile bisericilor Ştefaniene (a fost reconstruită, în anii 1534-1535, în locul celei de lemn a lui Ştefan, din 1497, de Petru Rareş, câte am văzut: e cu mult mai înalt (40 m – n. n.) decât însuşi turnul Sf. Ioan Botezătorul din Piatra. Se vede că a fost construit înadins într-un scop strategic.

 

Forma lui, de la pământ, este: un turn în patru muchii, de două ori mai înalt decât turnul Sf. Ioan cel Nou, peste care se ridică un al doilea turn, hexagonal, pe jumătate de înalt cât partea de dedesubt. În partea superioară a părţii patrunghiulare, pe faţa de către răsărit, se află o piatră mare, în care este cioplită, cu o acurateţe rară, o marcă.

 

Din dreapta (cum te uiţi la dânsa) a acestei mărci se ridică grumazul bine desemnat şi încomat al zimbrului, care suportă capul zim­brului, într-o atitudine profilactică, cu coarnele as­cuţite, mărişoare, înfurcate înăuntru; între coarne, steaua; deasupra grumazului, în linie cu capul, luna, cu figură de om înăuntru; pe partea opusă, soarele; sub cap, la stânga, în deşertul lăsat de grumaz, un ecuson în linii simple şi elegante, cu două compartimente: în cel din stânga, o floare de lis cu trei frunze, sus, şi trei frunze jos, dispuse astfel ca să dea iluziunea unei cruci duble; în partea dreaptă, culorile heraldice (aşa cred), exprese prin trei linii drepte orizontale, ce ocupă numai jumătatea superioară a compartimentului, fără însă de a se prelungi până la extremitatea sa; dedesubtul ecusonului se află rozele. Sub această piatră-marcă stă o piatră mare, cu o inscripţiune în slavoneşte.

 

Deasupra uşii care face intrarea în pridvorul bisericii, se află o altă marcă şi, dedesubtul ei, o altă piatră cu inscripţiune. Marca aceasta este unică în felul său: într-o cunună, formată de două crengi, susţinută de doi copii înaripaţi, se află capul de zimbru, având steaua între coarnele sale. Restaurarea ultimă a bisericii, respectând inscripţiunile şi marca de pe turn, s-a complăcut a înfrumuseţa marca ultimă, zugrăvindu-i capul, cununa, ect., cu culori vii, rău potrivite.

 

Biserica Sf. Dimitrie, ca şi a Mirăuţilor, a stat, mult timp, descoperită şi în părăsire (îi crescuseră arbuşti pe ziduri – n. n.), şi, odată mai cu prefacerea acesteia din urmă în hambar, ea s-a restaurat şi s-a redat destinaţiunii sale. La restaurare, partea cea mai superioară a turnului s-a încunjurat cu un grilaj de fier, pentru observaţiune în contra focului; şi zugrăveala de pe dinafară a bisericii, atacată de timp şi vandalism, a dispărut cu totul sub tencuiala şi zugrăveala ce i s-a suprapus.

 

De intri în pridvor, dai, pe dată, de o pardoseală cu pietre mormântale, aduse din ţintirimul Sf. Dimitrie sau şi a altor biserici. Mai to­ate aceste pietre poartă decoraţiuni înflorite, poate urmele mărcilor diferitelor familii, pe a căror morminte ele au statut; inscripţiunile lor (la cele mai multe, pe margini) sunt în slavoneşte. Inscripţiunile, ca şi decoraţiunile săpate, sunt roase de picioarele închinătorilor. Dar cred că, cu stăruinţă, un cunoscător al limbii slavice tot ar putea să le descifreze, şi aşa poate s-ar restabili genealogia multor familii boiereşti ve­chi sau a înrudirilor domneşti, sau s-ar fixa diferite date istorice. Peste un an sau doi, această lucrare va fi imposibilă.

 

De la pridvor, purced două compartimente: întâi al femeilor, al doilea al bărbaţilor. N-am observat intrare specială pentru acest din urmă compartiment.

 

Cu ocaziunea restaurării mai sus amintită, intrarea strâmtă, care despărţea aceste două compartimente s-au lărgit, în forma unei arcade deschise, care nu mai lasă din vechiul perete despărţitor decât părţile strict necesare pen­tru susţinerea arcadei. Pe acest perete despărţitor, pe faţa dins­pre altar, au fost, din vechi, portretele fundatorilor şi ctitorilor. Dintr-aceste portrete n-au mai rămas decât patru figuri, fără nici o indicaţiune de nume, aşezate toate pe piciorul din dreapta al arcadei; mai la dreapta este o Doamnă, cu coroana pe cap, după dânsa vin două domniţe tinere, cu coroane pe cap, şi tocmai în marginea arcadei, un Domn, cu coroana pe cap. Marginea din stânga a coroanei, a feţei şi a tru­pului Domnului sunt oarecum restabilite prin trăsături grosolane, în culori nepotrivite.

 

Zugrăveala pe dinăuntrul bisericii subzistă, deşi deteriorată în multe locuri. Bolţile bisericii sunt majestoase.

 

Inscripţiunile slavone de pe turn şi de la pridvor, după cum mi s-a spus, fixează data începerii acestei biserici, la 1475, şi data terminării ei, la 1478. Ele mai spun că biserica aceasta a fost construită în preajma palatului domnesc, lângă Calea domnească. Biserica se află clădită într-o mică piaţă ne­îngrădită şi încunjurată, din trei părţi, de căsuţe mici, dese şi murdare.

 

Biserica se aşteptă, curând, la o restauraţie mai îngrijită. Se fac multe promisiuni că, cu acea ocaziune, se vor dărâma clădirile care încunjură şi profanează această biserică. Peste patru ani, se împlinesc 400 ani de la întemeierea acestei biserici. Se speră că, cu acea ocaziune, se va face un serviciu mai extraordinar pentru comemora­rea fundatorului şi ctitorilor acestei biserici. Ar fi ocaziunea cea mai nimerită pentru is­toric, pentru heraldic, arhitect, pictor, arheolog şi pentru strategicul român a-şi da o întâlnire pentru acea ocaziune în vechea capi­tală a Moldovei, spre a studia în ruinele lor mai în detaliu monumentele de glorie naţională din epoca Dragoşizilor.


V. I. Palade, 1871: O excursiune la Suceava (V)

Suceava, mănăstirea Zamca – de Rudolf Bernt

 

Zamca.

 

Din centrul oraşului, suindu-te drept spre apus, trecând prin suburbia armenească, dai întâi de biserica Sf. Cruce (acum armenească), apoi de biserica Sf. Simeon (acum armenească), şi, de acolo, înainte, până la poarta din sus a oraşului, apoi prin drumul din ţărână, ce începe de aci, ţi ajungi la Zamca.

 

Zamca, în slavonă, după cum spun cu­noscătorii acestei limbi, înseamnă, tot aşa de bine, cetate, intrare sau cheia unei poziţiuni. Zamca apăra oraşul mai cu seamă dinspre leşi şi tătari; Cetatea apăra dinspre turci.

 

Faţă de poloni, românii ridicau pretenţii asupra Pocuţiei şi bântuiau necontenit provinciile lor orientale, fiind mai deseori ei acasă la poloni, decât polonii la români; de Turci, însă, numai se apărau, ba încă, pentru a căpăta un mic ajutor, spre a respinge năvălirile acestora, Ştefan cel Mare merge până la a se umili la poloni!

 

Tătarii sunt hoţi de-a călare; pentru pradă, ei fug ca fulgerului peste ţări întregi, dar nu stau la luptă decât alăturea cu turcii. Ar­mată grea, tunuri, ei nu au: călărime, atâta tot, şi călărimea cea mai bună nu urcă un munte drept.

 

Un pătrat, încunjurat cu ziduri mult mai groase decât la zidurile vechi ale mănăstirilor, ziduri cu metereze pentru flinte, apărate din toate părţile cu şanţuri adânci, înaintea cărora se aflau valuri de pământ largi şi înalte ca şi zidurile, în fiecare colţ al valurilor, câte unu turn de pământ, în forma turnurilor din Ce­tate, cu periferia mult mai largă, dar puţin mai înalte decât valurile, iaca Zamca, cum o vedem astăzi.

 

Ca compliment al întăririlor ei, mai găsim, în zidul apusean (cel cu privirea la Şcheia), drept la mijloc, un turn lungăreţ, oblu, în formă de biserică ordinară; pe dedesubt, poarta; pe de laturile porţii, odăi de locuit; iar in catul de  deasupra, biserica, în trei compartimente (unul, spre miazănoapte – altar, cel din mijloc – intrare, al treilea, fără destinaţiune), cu metereze de flintă şi de tunuri, şi cu ochiuri de observaţiune; în zidul dinspre răsărit, şi anume în colţul cel mai dinspre răsărit, un alt turn, pătrat: dedesubt – poarta (acum, partea dinspre oraş este astupată); deasupra – altar; şi mai deasupra – loc de unde se vede, peste câmpie şi oraş, în toate părţile, în mare depărtare; în curtea Zamcei, în mijloc, pe o linie perpendiculară pe lungimile turnurilor – o biserică, numită acuma Sf. Acsenti; lipite de zidurile încunjurătoare cur­ţii, găsim urmele zidurilor şi temeliile care formau încăperile cetăţii.

 

Turnul dinspre oraş (cel pătrat) punea deci în comunicaţiune oraşul cu Zamca; tur­nul dinspre Şcheia lăsa trecere iute ostaşilor din Zamca, atunci când voiau să facă ieşiri în contra duşmanului.

 

Zidurile, turnurile, biserica, valurile sunt mai mult sau mai puţin depline şi bine conser­vate. Numai că în zidul dinspre miazăzi, care dă în faţa potecii ce aduce din valea din Şche­ia, în faţa Cetăţii, se văd multe cârpituri, ceea ce presupune că el a suferit mai multe bătăi.

 

 

Zamca de demult este biserică armenească. Însă, de când? Trei tradiţiuni îşi fac război în această privinţă; tradiţiunea armenească, tradiţiunea des­pre Sobieski şi tradiţiunea românească.

 

Tradiţiunea armenească pretinde că trei fraţi armeni, Iacob, Acsenti şi Grigori, au cumpărat locul cetăţii şi au zidit cel dintâi frate, biserica dinspre Şcheia, numind-o Sf. Iocab; cel de-al doilea, biserica mare din curte, numind-o Sf. Ac­senti; şi cel de-al treilea, biserica-turn, dinspre oraş, numind-o Sf. Grigori Luminătorul; şi aceasta, la 1606!

 

Totul ar fi fost de minune potrivit, fără această recentă dată. Dar, după tradiţiunea românească, Sf. Iacob e vechea Adormire a Maicii Domnului; Sf. Ac­senti e vechea Sf. Paraschiva; şi Sf. Grigori Luminătorul e poarta şi turnul cel mare al Cetăţii. Dar Sf. Iacob, ca şi Sf Acsenti, au un stil arhitectonic vechi, mai vechi decât în cel al bisericilor Ştefaniene: ornamentul cu cărămizi smălţuite, care chiar la biserica Sf. Ioan din Piatra, a lui Ştefan cel Mare este rudimentar şi ornamentul cu colaci de piatră împleticiţi este tot ceea ce avem mai rudimentar în acest gen. Sf. Ac­senti este în compartimente pentru bărbaţi şi femei, ca în toate bisericile Ştefaniene; ba, încă, compartimentul femeilor e despărţit de al bărbaţilor prin o uşă în stânca cioplită, identică cu aceea de la veşmântaria Sf. Ioan cel Nou. Ba, şi mai mult, în ornamentaţiunea acestei uşi, anume în dreptunghi, vedem două flori de lis, iar în cele două trapeze de pe de laturi, câte o roză, însemne Ştefaniene, pe care nu le vedem la uşa veşmântariei!

 

Să fi fost amintirea lui Ştefan cel Mare mai scumpă în inima armenilor, în 1606, decât feciorului şi nepotului său, îndată după moartea sa? Apoi, icoanele, cele zugrăvite pe pereţi, ca şi cele zugrăvite pe lemn, atât din Sf. Iacob, cât şi din Sf. Acsenti, sunt icoane şi sfinţi româneşti, şi numai restaurarea şi inscripţiunea lor sunt armeneşti: ba încă şi acestea lipsesc catapitesmei Sf. Paraschiva, care se conservă în biserica St. Grigori!

 

De altminteri, dacă cei trei fraţi aveau atâta zel religios şi atâta avuţie, pentru ce le-ar fi irosit ei în aceste ziduri, şanţuri, valuri, străine sentimentului lor principal ? Oare, atraşi de acest sentiment, nu le-ar fi întrebuinţat mai bine spre facerea unora biserici nu aşa prea din cale-afară buccii? Nici stil, nici pictura, nici zidăria, nici întăriri, nimica nu ne spune că aci, din capul locului a fost numai biserica, şi încă biserica din 1606.

 

Tradiţiunea despre Sobieski pretinde că Sobieski a găsit, la Zamca, numai biserica  armenească, încunjurată cu ziduri, şi că, şezând în ea, câtva timp, a pus de i-a făcut şanţurile şi valurile de pământ, cu turnurile lor. Oştile lui Sobieski de trei ori au făcut incursiuni în Moldova: în 1687, în 1689 şi în 1691. În des­crierea Sf. Ioan cel Nou, arătarăm în ce condiţiune a urmat trecerea lui Sobieski prin Suceava, în 1687. În retragerea sa precipitată, el avu timp să ridice nişte odoare şi avuţie; dar era departe să-i îngăduie timpul să facă nişte întărituri, care, în oricare caz, ar fi fost în contra lui. Să vedem în ce condiţiuni s-au petrecut invaziunile lui în Moldova din 1639 şi 1691. Iată o schiţă istorică, datorată tot domnului Lambrior, care va putea să faciliteze desluşirea adevărului:

 

Şerban Cantacuzin, Domnul Munteniei, se înţelesese cu creştinătatea în contra turcilor. Cantemir (Constantin Cantemir – n. n.), care se făcuse Domn prin stăruinţele lui Şerban, în faţă cu îndemnările se­crete ale acestuia de a intra şi el în această înţelegere, la început promisese, dar, când veni momentul, nu se mişcă; căci el avea ostatec la turci pe însuşi fiul său Antioh. Aşa, când So­bieski trecu în Moldova, crezând că va avea pe Cantemir aliat, acesta fugi, din Iaşi, în tabăra turcilor. Aceasta înlesni pe Cantemir să scape ţara numai cu oştile române din Moldova de bandele de hoţi poloni, pe care Sobieski le revărsa asupra Moldovei. Drept răzbunare, Şerban cău­tă, prin intrigi la turci, să răstoarne pe Cantemir din Domnie, dar nu izbuti, căci îl cuprinse moartea (1688).

 

În locul lui Şerban, veni Domn Constantin Brâncoveanu, cu care nu se stinse ne-amiciţiile dintre domni, care necontenit erau alimentate de fraţii Cupăreşti. Întâii ani ai domniei lui Brâncoveanu se înseamnă prin invaziunea nemţilor in Muntenia; boierii sfătuiră să le închine ţara, dar Brâncoveanu n-a primit, ci a trăgănat lucrurile, până ce veniră oştile turceşti, di­naintea cărora fugiră nemţii.

 

În anul al doilea al domniei lui Brâncovea­nu (1689), ambii domni români, din ordinul Sul­tanului, trecură cu oştile lor în Ungaria, ca să aşeze la Domnie pe Tekely, dar nu izbutiră. În acest timp, în Moldova, leşii şi-au aşezat oaste la Zvancea (nu trebuie confundată cu Zamca), făcând ocop (şanţ) din sus de Zvancea, şi în cetatea Soroca, şi au ocupat tot ţinutul Cernăuţilor, făcând, în câteva locuri, parcane, unde au aşezat oaste de joimiri moldo­veni şi leşi.

 

Alungat din nou, Sobieski intră pentru a treia oară în Moldova, la 1691, şi, după ce a prădat mai multe locuri, către tomnă s-a întors, lăsând oaste cu proviziuni în Cetatea Neamţ, în Suceava, în Mănăstirea Armenească, Câmpulung, Hangul şi Secul, zice Neculce, pe care localităţi Cantemir a încercat să le scoată din mâi­nile oştirilor leşeşti, dar nu a putut.

 

Leşii, aşezându-se în Mănăstirea Armenească, pe iarnă, desigur căutară a se întări cât mai bine în această poziţiune, şi poate acestei epoci trebuie să atribuim cârpiturile zidului dinspre miazăti, pe care le amenintirăm mai la început. Cronicarul însă nu ne vorbeşte nici de şanţuri, nici de valuri construite sau reparate de ei.

 

Iată cum Părintele Grigorovici armonizează toate aceste trei tradiţiuni: Zamca, din vechi, a fost a doua cetate tare a Sucevei, dar, după vremuri, slăbind stăpânirea ţării, Zamca, la fel ca şi Sf. Simeon, ca şi Sf. Cruce, ca şi alte mul­te locaşe sfinte româneşti (menţionarăm chiar la început biserica armeană şi cea rusească din centrul oraşului), căzând în părăsire, s-au dat, din lăcomie bănească, de domnii venetici, cu învoirea mitropoliţilor, în stăpânirea armenilor bogaţi, care le prefăcură în biserici armene. Sfinţia sa mi-a promis chiar că îmi va da, îndată ce-i va fi la îndemână, notiţe sau copia de pe un hrisov a mitropolitului Teofil, prin care se trecură în stăpânirea unor armeni trei biserici părăsite, drept 600 galbeni! Şi poate că, între aceşti armeni, să fi fost şi cei trei fraţi, Iacob, Grigori şi Acsenti, care, din cele trei biserici, luară Zamca şi, restaurând bisericile şi turnul ei, le prefăcură în biserici arme­neşti, cu hramurile sfinţilor de aceleaşi numiri cu ei, de la care epocă Zamca se cunoaşte sub numi­rea de Biserica Armenească, şi Sobieski, apreciind însemnătatea ei strategică, o repară şi-şi aşeză în ea trupele sale, ca să ierneze în ea iarna din 1691.

 

Dar Zamca a trebuit să fie una din cetăţile tari ale Sucevei cu mult înainte de epoca Ştefaniană; sub Ştefan cel Mare, ea capătă o restau­rare şi o întărire mai mult, după cum se vede din uşa în piatră cioplită, din turnul Sf. Acsenti, În afara bisericii acesteia, deasupra uşii de la pridvor, a fost o piatră monumentală, care, la o restaurare de mai curând (sub stăpânirea armenească), s-a înlocuit cu o lespede mormântală, de nu mă înşel.

 


Pagina 1 din 1.07412345...102030...Ultima »