Dragusanul - Blog

Cu arcanul se luau flăcăii la oaste în Moldova

Ostaşi austrieci

Ostaşi austrieci

*

O mitologie patriotardă românească, specifică nu istoriei, ci folclorului şi etnomuzicologiei, susţine că, datorită faptului că austriecii i-ar fi luat pe tinerii bucovineni la oaste cu arcanul, ar fi apărut celebra kolomeică (dans românesc, dar cu melodie inventată de lăutarii evrei din Kolomeea) “Arcanul”, care ar fi stigmatizat acest inuman abuz. Prostii, luarea de flăcăi la oaste cu arcanul se făcea doar în Moldova (amintiţi-vă doar de povestirea lui Creangă, despre luarea la oaste a dascălului său), nu şi în Austria, deci nici în Bucovina, unde, vreme de o jumătate de veac, nici nu existau obligaţii militare (aşa se explică exodul galiţienilor tineri), deşi voluntariatul “werbung”, cu consecinţa dansului “Berbuncul”, s-a practicat. “Werbung”, după cum povestea Ion Grămadă, înseamnă “deal”, cu trimitere la deluţul pe care îşi aşeza masa subofiţerul recrutor, prin iarmaroace şi târguri tradiţionale. Patru oşteni austrieci, aleşi dintre ardeleni, în uniformă de gală, şi câteva vivandiere se insinuau în petrecerea românească, ostaşii luând la joc doar pe iubitele flăcăilor voinici şi buni de oaste. Aşa s-a introdus, şi la noi, dansul în două, în trei şi în patru perechi. Oştenii glumeau cu fetele, care se simţeau flatate, iar iubiţii lor, cărora vivandierele le ofereau vin din belşug, prindeau curaj şi încercau să intre în dans, lângă iubitele lor, dar ardelenii îi ironizau: “Unde te bagi, mă ţărane, nu vezi că puţi a balegă! Uită-te la mine, care şi eu am fost ţăran, ce haine, ce mănuşi albe şi ce punguţă cu bani am!”. După repetate tentative de a intra în joc, flăcăii bucovineni, deja îmbătaţi de vivandiere, se îndreptau spre deluţ (werbung), puneau degetul în registrul voluntarilor şi primeau un chipiu şi câteva coroane. Din clipa aceea, pe ostaşii ardeleni din armata austriacă nu-i mai interesau iubitele acelor flăcăi, care, a doua zi, când se trezeau din beţie, plecau cătane împărăteşti.

*

După cele câteva decenii de voluntariat, s-a introdus “asentarea” (recrutarea), flăcăii fiind convocaţi la garnizoana cea mai apropiată de satul lor şi supuşi unui exigent examen medical. Cei care nu corespundeau sau care aveau probleme de familie mari, precum Simion Florea Marian, care rămăsese întreţinător de familie, după uciderea tatălui său de către corlăţeni, făceau doar o lună de instrucţie, la glotaşi (învăţau să sape tranşee şi să facă întărituri), apoi erau trecuţi în rezervă. Ciprian Porumbescu, primind “asentarea”, care-i fusese trimisă la Stupca, la Braşov, în toamna anului 1882, a mers la comandantul garnizoanei din Braşov, care i-a anulat-o, sfătuindu-l să-şi caute de sănătate, înainte de toate, şi asigurându-l că, dacă se va întrema, va fi luat în evidenţă în rândul glotaşilor. În 1880, nici un flăcău din Bucovina, român sau ucrainean, nu a fost primit la oaste, din pricina debilităţii căpătate prin conceperea lor la beţie, şi au fost mari proteste din partea elitelor bucovinene.

*

În sfârşit, viitorii Eroi ai Bucovinei, Ion Grămadă şi Dimitrie Marmeliuc, ambii cu doctorate obţinute la Viena, abia ajunseseră ofiţeri în armata austriacă şi visau la cariere, când, din pricina unor probleme cardiace, au fost demobilizaţi. Şi exemplele ar putea continua la nesfârşit.


Violonistul Mihai Cotos, autor de carte!

Mihai Cotos şi Narcis Rotaru

*

Nici un profesionist al artelor nu există cu adevărat, dacă nu are cultul antecesorilor săi. Știu adevărul acesta de o viață și de aceea m-am bucurat teribil, atunci când managerul Centrului Cultural „Bucovina”, Sorin Filip, și directorul Școlii de Arte „Ion Irimescu”, Ion Băițan, m-au rugat să îngrijesc editorial lucrarea monografică „Alexandru Bidirel – ultimul mare lăutar al Bucovinei”, scrisă de tânărul violonist Mihai Cotos, în ultimii ani ai studiilor sale universitare de muzică de la Chișinău, o adevărată academiei a românilor de pretutindeni în tehnică instrumentală și nu numai. Știam despre preocupările lui Mihăiță Cotos, pentru că, pe lângă membrii familiei lui Alexandru Bidirel, se sfătuise și cu Maestrul George Sârbu, și cu Oana Sârbu-Botezat și, în cele din urmă, și cu mine asupra surselor care confirmă existența unei tradiții lăutărești de excepție în Bucovina, inclusiv în familia stupcanilor Bidirel, unchiul lui Alexandru, Ion Bidirel, prieten al lui Ciprian Porumbescu, fiind nu doar cel care și-a crescut nepotul dinspre frate, ci și maestrul care i-a împărtășit toate tainele lăutărești, inclusiv cele componistice.

*

Ciprian Porumbescu şi lăutarii stupcani - Amicul Poporului, nr. 12, 1889

Ciprian Porumbescu şi lăutarii stupcani – Amicul Poporului, nr. 12, 1889

*

Știu lucrarea monografică a lui Mihăiță Cotos încă din vremea elaborării, capitol cu capitol, iar închinarea întru memorie pe care tânărul și exploziv de talentatul violonist sucevean o săvârșește îmi întărește convingerea că doar acolo unde există, cu adevărat, har artistic există și memorie, drept etalon al acelei hăruiri. De ceva vreme, Mihăiță s-a alăturat „Zicălașilor”, făcând inegalabilă tripleta de primași Narcis Rotaru, Adrian Pulpă, Mihăiță Cotos, iar curânda apariție a cărții lui ne bucură dumnezeiește pe toți recuperatorii de cântece vechi din familia „Zicălașilor”.

*

Lucrarea monografică „Alexandru Bidirel – ultimul mare lăutar al Bucovinei”, de Mihai Cotos va avea o primă lansare, la Suceava, în 27 februarie 2017, cu ocazia manifestărilor organizate de Școala de Arte „Ion Irimescu” întru memoria patronului ei spiritual.


Lucrând albumul „Confesiuni cromatice”

Bercea encaustica 1

*

Omul şi artistul Radu Bercea înseamnă o sinonimie a neostenitelor evadări de sub teroarea realităţii prin operă, printr-o inconfundabilă respirare a luminii, într-o desfăşurare cromatică inedită a confesiunilor. De aici, de la nevoie desprinderii de şi din urgiile cotidianului, care se repetă şi apasă aidoma unei lespezi de plumb asupra întregii noastre istorii, se justifică şi se sublimează cealaltă realitate, personalizată şi subiectivă doar până la duioşie, realitatea spovedaniilor cromatice, care admit şi presupun o altă naştere, suprapusă peste cea întâmplată şi premeditată drept aflare de trup în nebuloasele misterioase ale cosmicităţii, pe care Radu Bercea, prin picturile lui mereu novatoare, în ciuda aparenţei de academism târziu, le înrădăcinează sub urmele şi umbrele trecerii pământeşti ale aflării de sine.

*

Bercea acuarela 2

*

Din perspectivele subiective, din care i-am tot privit abundenţa de lucrări şi de expoziţii din ultimele decenii – cele mai fecunde din întreaga lui viaţă, am sesizat două abordări distincte ale confesiunilor, cele narative, care ţin mai ales de peisaj, indiferent de tehnica plastica pe care a abordat-o, şi cele lirice, ba chiar cosmologice (mai rar cosmogonice, dar tot în conotaţie blagiană), cu teme abordate în encaustică şi în tehnica de el inventată, decoart. Mai există, desigur, şi rarele „naturi moarte”, mai ales flori, cu un figurativ tranşant şi doar în astfel de lucrări manifestat, cel al însingurării, al desprinderii abandonate de sub teroarea realităţii.

*

Bercea decoart 1

*

Lucrându-i un album anterior, „Bucovina mărturisită”, şi având toate împuternicirile decizionale din partea artistului, sub această covârşitoare impresie a refuzului brutalului real, am folosit drept culoare de contrast negrul, alegere inspirată pentru punerea în evidenţă a lucrărilor, dar nu şi pentru mesajul pe care am vrut să-l transmit, în calitate de fascinat de creaţia lui Radu Bercea, pentru că încă nu înţelesesem că nu negrul, deşi a încetăţenit un cuvânt în limbile slave („ciornîi”), este culoarea cerului îndepărtat, Cernunos, ci albastru-petrol, un albastru care doar sugerează întunecarea de dincolo de cerurile risipite în lumină. Acum, cu o altă volnicie, de a-i desluşi năvalnice „Confesiuni cromatice”, în ciuda faptului că noutatea o reprezintă uleiurile pe pânză, în care expresia academică pare să primeze, dar fără a abandona tuşele impresioniste remarcabil, constat că dualitatea confesivă, de care vorbeam mai sus, primează, cromaticul fiind reverberare, scăpărare, vibrare de armonii, adică un fel de contururi dinamice ale confesiunilor, ale ideilor, ale viziunilor astrale. Chiar şi cel mai „clasic” peisaj, ulei pe pânză sau acuarelă, înseamnă o discretă ademenire în simbolistica astrală, iar premeditarea aceasta artistică se desluşeşte fără echivoc mai ales în lucrările encaustica şi, ceva mai încifrat, dar fără exagerări, în decoart. Cerul şi verticalitatea desprinsă din odihna paradisiacă a trăirii Bucovinei alcătuiesc un ţel existenţial, o realitate dublă, dar sperată numai, imaginată, spuzită cu suflet şi cu inteligenţă. În opera lui Radu Bercea, pentru care lucrările în encaustică şi în decoart reprezintă cheile secrete, nu vom întâlni Bucovina păşită cu tălpile, ci Bucovina respirată şi înţeleasă ca armonioasă risipă de cosmicitate, de sacru nepersuasiv, ci natural, firesc. Întâlnim ceva ce nu obligă, ceva ce nu-ţi pretinde nimic, deşi ar putea fi ţel, năzuire şi împlinire. E caracteristic pentru toţi creatorii cu adevărat bucovineni, din toate timpurile, nu să ne înfăţişeze aşa cum suntem, ci aşa cum visează ei că ne vom împlini cândva, iar de sub penelul lui Radu Bercea acele schiţe de năzuire acaparează răsfăţul de tuşe sigure şi de o uimitoare transparenţă.

*

Bercea encaustica 2

*

Intenţionam, înainte de a coordona tehnoredactarea noului album de artă, „Confesiuni cromatice”, să grupez lucrările pe tehnici de lucru, dar curând am înţeles că, în cazul lui Radu Bercea, nu tehnicile contează (şi ce performanţe izbuteşte, de pildă, în encaustică, în care peisajul vibrează de cosmicitate; şi ce dinamică a simbolisticii primordiale româneşti întâlnim în figurativele decoart!), ci confesiunea, adică complementaritatea de narativ şi liric, cu evitarea conştientă a metaforei, în favoarea figurativului, un figurativ care adesea atinge metafizicul totemismului primordial. Chiar şi în uleiuri pe pânză, acolo unde tehnicile academismului, cu înrudiri recognoscibile cu opera primilor trei mari pictori ai Bucovinei, Epaminonda Bucevschi, Eugen Maximovici şi Archip Roşca, ies în evidenţă, Radu Bercea are acel plus figurativ, acea pecete a modernităţii, care ţine de misterul totemic al sugestiilor esenţializate, aşa că opera lui nu îngăduie, din punctul meu de vedere, delimitări şi inventarieri tehnice, fie şi din simplul motiv că ea înseamnă, în primul rând, o evadare de sub teroarea realităţii. O evadare a creatorului Radu Bercea, dar şi a noastră, a celor ce-i suntem îngemănaţi lăuntric. Şi ca suflet, şi ca dinamică a minţii.

*

Bercea acuarela 1 Kiev

Bercea decoart 2


în ziua ce cu suflete se-nfruptă

Radu Bercea n4

*

când s-a făcut stăpân peste o zi

şi-a dat cu barda-n cer, să se desprindă,

crengi de argint se prăbuşiră şi

înaltul a rămas, fără o grindă,

acoperişul şubred şi banal

zburătăcit de păsări speriate,

iar ziua lui se prefăcu în mal,

în prăbuşire din eternitate,

*

dar lui păru doar ziua să-i ajungă,

o-nfăşură pe trup ca pe-o hlamidă

lăsând în urmă colbuita dungă

a regăsirii ca efemeridă

şi a gustat din vin cu disperare,

deşi era lăuntric împăcat

căci devenise iar o sărbătoare

din zorii zilei, până-n scăpătat,

*

şi-asemeni lui noi locuim cuminţi

câte o zi din calendare ruptă

şi evităm întoarcerea-n părinţi

în ziua ce cu suflete se-nfruptă


Poetul Vasile Zetu, în aura acestei zile

Vasile Zetu

*

Poet înnăscut, desprins cu o ninsoare de ianuarie din palatul de cleștar, de deasupra norilor, al Crăiesei Zăpezii Eftepir, Vasile Zetu își trăiește cuvintele prin munții Dornei, în Crucea, risipind sufletul jertfelnic al vibrației verbelor întru devenirea generațiilor de care deja se reazemă viitorul.

*

Om delicat precum tăcerea pădurilor adânci, poetul de la Crucea își ascultă sângele, predestinat lirismul onest și proaspăt, care stă la temelia timpului astral al zămislirii și ivirii cărților. Cărți de poezie, pagini în curgere armonioasă precum undele Bistriței Aurii, pe care le aduce, în ceasul poeziei, și la Suceava, pentru a le dărui prietenilor.

*

Vasile Zetu, aidoma tuturor creatorilor cu har, nu va fi niciodată prizonier al timpului, dar ziua de astăzi, 17 ianuarie, poartă pecetea lui, alăturată peceții altui poet care îmi trăiește în suflet, luminosul martir Vasile Pînzariu, cu care Vasile Zetu împarte aura sincerității risipei de suflet. La mulți ani și Dumnezeu să te ție numai întru bucurie, prietene!


Pagina 1 din 69512345...102030...Ultima »