Dragusanul - Blog

“E atât de mare orbirea acestui popor”?

Sfânta Vineri - în ortodoxie: Sfânta Parascheva

Sfânta Vineri – în ortodoxie: Sfânta Parascheva

Pentru că nu am somn şi pentru că, fără voie, mi-am amintit nedreapta afirmaţie a călugărului italian Marco Bandini (1593-1650), care a vizitat Moldova în două rânduri, în octombrie 1644 şi în octombrie 1646, lăsând şi preţioase mărturii, nu doar suficienţe precum cea citată în titlu, dar ca interogaţie, mi-am zis că nu ar fi rău să vă demonstrez că Marco Bandini se înşela total şi că acest popor nu avea parte de o orbire, ci de o străveche, de o primordială iluminare. Dar, înainte de toate, citatul (copiat, buzincuristule Buzincu, pentru că altfel nu se poate opera cu opinii contradictorii):

*

„Ziua de vineri din fiecare săptămână ei o sărbătoresc în cinstea Sfintei Vineri, pe care pretind ei că ar fi sfânta ce stă, neîncetat, în genunchi înaintea tronului lui Dumnezeu, rugându-se cu lacrimi pentru aceia care o cinstesc. Şi, de aceea, foarte mulţi cred, în orbirea lor, că e mai mic răul să-l superi pe Dumnezeu, decât pe Sfânta Vineri. E atât de mare orbirea acestui popor, neştiinţa şi nebunia lui, încât el nu ştie nimic despre Dumnezeu şi despre fericirea cerului. În toată Moldova, abia dacă vreunul ştie „Tatăl nostru”; toată evlavia lor constă în a-şi face cruce, care la ei se numesc mătanie. Nu se ţine nici o predică în biserici şi nu se predă, în şcolile lor, doctrina creştină, întrucât înşişi dascălii şi popii nu au învăţat aproape nimic despre cele ale spiritului. Ei impun drept adevăr divin nişte basme băbeşti” (Bandini, Marco, Călători străini despre ţările române, V, p. 343).

*
Ce reţinem, în primul rând? Că Sfânta Vineri domina spiritual Moldova anilor 1644-1646. Şi o făcea… de milenii. E drept, cu câţiva ani înainte, ca să răspundă acestui cult de neînţeles pentru Bandini, „a adus Vasile Vodă moaştele sfintei prepodobnei Paraschevei, în anul 7148 (1640), cărei sfinte viaţa şi de pe ce locuri a fost se citeşte viaţa ei, petrecută cu mare dumnezeire în Minei, în luna lui octombrie, în 14 zile”, scria Miron Costin (Letopiseţul Ţării Moldovei, p. 164). Numai că “eresul” (Guenon consideră că nu există eresuri, ci numai incapacităţi ale minţii noastre de a înţelege) însemna o altă spiritualitate, cea primordială, în care Venus, pe care ortodoxia a transformat-o, iniţial, în Sfânta Vineri, iar după ce Vasile Lupu „a adus de la Constantinopol şi nişte moaşte întregi, anume trupul sfintei Petka bulgară (Petka înseamnă, în slavonă, la fel ca Paraschiva în greacă, „vineri”)” (Baksic, Petru Bogdan, Monumenta Spectantia Historiam Slavorum Meridionalium, Zagreb 1887, în Călători străini despre Ţările Române, V, Bucureşti 1973, p. 235), încă mai domina, săptămânal, ca primă mare preoteasă a Soarelui (în Tăbliţele de la Tărtăria i se spunea “marea vrăciţă Cula”), aşa că, de la Vasile Lupu, încoace, s-a renunţat la cinstirea săptămânală, românii fiind obligaţi să procedeze ca şi  ”grecii, bulgarii şi toate popoarele acestea (care) o cinstesc foarte mult şi o serbează la 14 octombrie” (Baksic).
*
Un cărturar ardelean târziu, dar repede aruncat în uitare, Teodor Roşu, scria, în Mitologia sau cunoştinţa despre zeităţile celor vechi (în Amiculu Şcoalei, nr. 4 din 28 ianuarie 1861, p. 32), că „Poporul român, în simplitatea sa, nu s-a despărţit de legendele păstrate din vechime, nici de mitologia cea filosofică a străbunilor săi. Nici barbaria veacurilor trecute, nici năzuinţa cuceritorilor nu i le-a putut şterge din inimă, n-a putut să le încurce, să le încuscreze cu cele moderne, şi nici creştinismul n-a fost în stare să dezrădăcineze reminiscenţa ce a păstrat-o românul pentru zeii mitologiei romane. În deşert au stăruit mulţi, sub diverse pretexte, să şteargă din imaginea cea vie a românului ţăran aducerea aminte a lui Joe, Mercur, Vinere, şi de alţi zei antici, care-şi au adoraţi şi adoratoare mai ales în casele românaşilor şi ale româncelor, şi credinţa în zeii cei vechi nu o poţi dezrădăcina cu uşurinţă, şi cred că nici nu e de lipsă a o stârpi, când aceea nu e stricăcioasă”. Total adevărat, doar cu o corecţie, imposibilă în 1861: nu era vorba de zei romani, ci de credinţa cosmică a hyperboreilor, pe care şi Iisus Hristos o cunoştea şi respecta, alegând peştii ca semn al noii religii, pentru că Soarele răsărea şi încă mai răsare din Peşti, dar şi vestind “omul cu ulciorul”, pentru că, peste câteva zeci de ani, Soarele va răsări din Vărsător.
*
În compoziţia mitologică hittită „Cântecul lui Ullikummi”, unul dintre cele mai bine păstrate texte literare hurriene, se povesteşte că Soarele ceruse un altar, care să fie slujit de Venus şi păzit de Marte şi că i s-a oferit Soarelui “muntele, cu scaunele şi masa lui” drept templu. Deci, aşa-zisul eres al românilor, de care vorbea Bandini, şi anume faptul că „ziua de vineri din fiecare săptămână ei o sărbătoresc în cinstea Sfintei Vineri, pe care pretind ei că ar fi sfânta ce stă, neîncetat, în genunchi înaintea tronului lui Dumnezeu, rugându-se cu lacrimi pentru aceia care o cinstesc” nu înseamnă nicidecum o “orbire” (asta tocmai făptuiau Vasile Lupu şi ortodixia lui), ci un subconştient al iniţierilor primordiale, pe care David, în Psalmul 18 al lui David, din “Biblia” ortodoxă (Bucureşti, 1982, p. 572), o menţionează aproape ca în datina românilor, cu Soarele, Dumnezeul în care şi-a făcut sălaş Dumnezeu (Sinele Universal, pentru că nu existau zei, cărora Sinele să le fie domn, adică stăpân):
*
“1. Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor lui o vesteşte tăria.
2. Ziua zilei spune cuvânt, şi noaptea nopţii vesteşte ştiinţă.
3. Nu sunt graiuri, nici cuvinte, ale căror glasuri să nu se audă.
4. În tot pământul a ieşit vestirea lor, şi la marginile lumii cuvintele lor.
5. În soare şi-a pus locaşul său; şi el este un mire ce iese din cămara sa.
6. Bucuraţi-se-va ca un uriaş, care aleargă drumul lui.
7. De la marginea cerului ieşirea lui, şi oprirea lui până la marginea cerului; şi nu este cine să se ascundă de căldura lui”.
*
Psalmul lui David confirmă, deci, şi mitul hurrian, şi datina românilor, în care Venus, ca preoteasă a Soarelui, putea mijloci înlesniri dumnezeieşti, pentru că, din vremea munţilor-temple, Venus “stă, neîncetat, în genunchi înaintea tronului lui Dumnezeu, rugându-se cu lacrimi pentru aceia care o cinstesc”. De fapt, de aici, de la transformarea astralului în făptură începe naivitatea omenirii, cea condamnată de Polybios, odată cu dania şi jertfa, care “înseamnă primele biruri ale omenirii, şi încă oferite de bună voie: birurile pe prostie”.
*
„Creştinismul, neputând înlătura şi extermina din uzul poporului nici calendele, precum nici cele mai multe uzanţe păgâneşti, se sili măcar a le transfera la idei creştine”, spunea un alt mare învăţat aruncat în uitare, Grigore Silaş (se scria, în etimologism, Silasiu), protestând, în 1875 împotriva falsificării identităţii româneşti prin contrafacerea neroadă a datinilor, atunci când constata că “Biserica ne face serviciu naţional conservativ numai accidental, numai întrucât ştie răspândi lumina; ea, din contra, ne-a dat când pe mâna slavonismului, când pe a grecismului, când pe altele. Ceea ce însă, în trecut, ne strecoară printre atâtea Scylle şi Caribde, ne scoate ca prin minune din ghearele morţii naţionale iminente, la viaţa actuală, fură, în prima linie, prea îndegetatele tradiţii şi reminiscenţe sacre. Prin mijlocirea acestora ne şoptiră străbunii, din mormânt” (Transilvania, Anul VIII, nr. 5 din 1 martie 1875, p. 51).
*
Îmi pare rău, domnule Bandini, că-mi pare bine că te-ai înşelat. Poporul ăsta românesc nu a fost niciodată orb, dar a fost şi este ţinut numai în beznă.

 


Să iei carne şi să tai felii lungăreţe şi late

Boieri la masa

*

Nr. 41. Felii de carne învelite

*

Să iei carne şi să tai felii lungăreţe şi late ca mâna, dar de groase ca muchia de cuţit, le bate şi le sărează, apoi fierbi creieri cu sare, iei pieliţa de pe dânşii, îi toci mărunt şi-i scazi, cu pătrunjel, în grăsime, pui puţină ceapă, sare, piper, o mână de pesmet, şi o lingură de zeamă, şi le laşi puţin să fiarbă, şi să se răcorească; apoi tai mărunt o bucăţică de slănină, o amesteci cu tocătura aceea, o întinzi pe feliile de carne, o înveleşti şi o legi cu aţă; apoi pui în tingire grăsime, ceapă şi morcovi, cu carnea deasupra, şi le laşi să scadă şi să se rumenească, scoţi feliile şi pui două linguri de făină să se rumenească; apoi pui zeamă, puţin oţet şi coajă de lămâie, şi laşi să fiarbă, strecori sosul, pui carnea lor înăuntru şi două linguri de smântână, şi mai laşi să scadă; apoi aşezi feliile acelea învelite, pe rând, pe blid, torni sos deasupra şi presuri cu coajă de lămâie.

*

Nr. 42. Aluat pentru bucate

*

Să iei câtă făină, atâta şi unt, îl sărezi, tai untul felii în făină, mesteci cu sucitorul bine, dar nu cu mâna, pui două ouă şi atâta smântână, cât să nu fie prea vârtos, şi îl mesteci bine cu un cuţit. Aluatul acesta nu trebuie să fie nicicum vârtos şi nicicum atins cu mâna, îl întinde de trei ori, cât se poate de subţire şi tot îl strânge, din toate colţurile, şi îi pune făină numai cât trebuie. Aluatul acesta se poate întrebuinţa la orice vrei, şi untul trebuie să fie moale.

*

Nr. 43. Aluat de pastetă

*

Pune pe o masă 220 dramuri  făină (un dram – 3,18-3,23 grame, deci cam 700 grame), taie felii 132 dramuri unt (cam 400 grame) şi 44 dramuri de grăsime proaspătă (deci cam 170 grame) şi o mestecă bine cu un sucitor, pune sare, două ouă întregi şi două gălbenuşuri, opt linguri de smântână şi-l mestecă bine cu un cuţit, întinde-l de două ori, apoi îl pune în patru şi îl lasă, un ceas, să se odihnească, apoi îl întinde ca muchea de cuţit şi fă ce vrei cu dânsul.

*

Nr. 44. Aluat de pastetă frecat

*

Să freci puhav 177 dramuri grăsime proaspătă (cam 600 grame), pune zece linguri de vin, una câte una, şapte gălbenuşuri, amestecă bine, un ceas, apoi pune făină cât să nu fie aluatul nici vârtos, nici tare moale, mai pune două linguri de vin şi două de smântână, coajă de lămâie; apoi întinde aluatul pe un calup şi pune înăuntru ce mâncare vrei şi o coace încet, şi toarnă sosul, după ce vei tăia-o, deasupra.

*

Nr. 45. Pastetă de tocătură 

*

Să iei 177 dramuri carne de viţel (cam 600 grame), puţină ceapă, coajă de lămâie, pesmet muiat în lapte, le toacă tare mărunt cu carnea şi pune două ouă întregi înăuntru şi le amestecă; pune trei ouă, o bucăţică de unt şi puţin lapte, le fierbe ca un aluat şi le strânge şi le pisează la un loc cu celelalte; pune acele două ouă sus arătate înăuntru, apoi faci o mâncare de maiuri (măruntaie – n. n.) cu puţin sos cu zeamă de lămâie, faci aluatul cu Nr. 42, şi pune pe fundul unei tingiri de un deget aluat, apoi pune jumătate de topitură de cele de deasupra, pune mâncarea cea de maiuri, şi apoi ceealaltă tocătură şi o face rotundă, întinde aluatul şi taie dungi cu rotiţa cea cu zimţi şi le pune peste tocătură ca un grătar, o ungi cu ou deasupra şi o coace, trei sferturi de ceas; când o pune pe farfurii, poate să se împodobească, pe unde sunt borticele, cu vârfuri de sparanghel sau cu gâturi de raci.


Neguţătorii de femei din Bucovina (VIII)

Triunghiul fatal

*

La ora indicată, Dudu Chioru mă aştepta într-o cofetărie-restaurant, din strada Ion Creangă. Informatorul meu era punctual, ca de obicei, şi mulţumit că mă poate revedea.

– M-am ţinut de cuvânt. Iată, vă prezint pe domnişoara B., persoana despre care vorbisem.

*

Fata răspunde la salutul meu, cu oarecare timiditate, apoi îşi reveni, ca una care cunoscuse un apreciabil număr de bărbaţi şi care era deprinsă să înfrunte riscuri ceva mai mari.

– I-am spus lui Dudu, începu fata, că vă pot povesti ce doriţi, cu singura condiţie să fiu ferită de urgia oamenilor care încă mă urmăresc.

– Care oameni?

– Traficanţii…

O victimă, prostituată în Casablanca

O victimă, prostituată în Casablanca

*

– Dar mi s-a spus că ai un protector, care, deşi traficant, pe vremuri, s-a lăsat de această meserie şi trăieşte, azi, onorabil.

– Pe cât poate fi un asemenea om onorabil.

– Totuşi…

– Onorabil, în sensul că nu se mai ocupă cu asemenea chestii Dar n-a izbutit să mă facă şi pe mine femeie, care să-şi câştig existenţa altfel…

*

Sinceritatea fetei mă câştigă, de la început. Era una dintre acele nefericite victime, conştiente de nenorocirea în care au căzut şi care rămân, astfel, „pierdute”, pentru că nimeni nu se învredniceşte să le ridice de acolo, de unde au căzut. După asigurările pe care i le-am dat, că nici un rău nu i se poate întâmpla, de vreme ce nu-i voi pomeni numele, nici al ei, nici al mizerabilului care a vândut-o bandelor de traficanţi, fata începu să-mi povestească despre viaţa mizerabilă a celor ce cad în ghearele bandelor de ademenitori şi, mai ales, despre viaţa lor în „casele” din Orient şi din America de Sud.

– Dudu mi-a spus că, deşi repatriată, acum câţiva ani, ai fost pe punctul de a pleca, din nou, în America.

Răpitorul de femei Aixois

Răpitorul de femei Aixois

*

Fata plecă ochii, ruşinată, apoi răspunse:

– Adevărat. Era să fac, pentru a doua oară, prostia, de astă dată ademenită sub altă formă. Dar am auzit de scrisoarea Anei Hass, din St. Paul, în care aceasta descria, unei prietene din Cernăuţi, Z. I., că viaţa „albelor” a devenit atât de groaznică, încât cine ar dori să mai vină acolo mai bine să se înece în mare, la Constanţa.

*

Dudu interveni:

– Dar tu cunoşteai viata de acolo. Cum te mai puteai gândi să pleci?

– Plecam cu un om de treabă…

Dudu izbucni într-un hohot de râs nestăpânit:

– Tocmai asta am voit să dovedesc domnului care te ascultă… Voi, singure, nu vă daţi seama de ceea ce faceţi. Puterea acestor oameni este, într-adevăr, drăcească…

*

Se făcu tăcere. Dudu îşi scotoci buzunarele, apoi scoase câteva notiţe, pe care şi le făcuse, pe un carneţel, în timpul „incursiunilor” din ajun.

*

Luca, marinarul, care povesteşte grozăviile văzute la Buenos-Aires

Luca, marinarul, care povesteşte grozăviile văzute la Buenos-Aires

MARIHOANA, IARBA BLESTEMATĂ.

*

– M-aţi întrebat, ieri, despre minunea ce se petrece cu aceste victime, în America de Sud: deşi nenorocite, ele, cu boala şi cu moartea pe buze, sunt, totuşi, vesele… Domnişoara v-ar putea lămuri…

*

Fata îşi încruntă sprâncenele, îşi trecu, apoi, mâinile peste pleoape, ridică din umeri ca străpunsă de un fior şi oftă prelung. Binevoitoarea mea informatoare mai întâi ezită, apoi, hotărâtă să-mi spună tot ce ştie, povesti:

– Este o „minune” leane de înţeles. Înainte ca victima să fie animalizată de alcool şi de stupefiante, ea se deprinde să mestece o buruiană blestemată, marihoana, care produce bună dispoziţie, veselie, râs. Bănuiesc că iarba conţine vreun stupefiant mai puţin vătămător, deoarece bărbaţi şi femei o consumă toată ziua. Buruiana alungă orice urmă de tristeţe. Ea provoacă buna dispoziţie şi râsul. De aceea, în toate „casele”, fetele râd, râd fără motiv, cântă, dansează, aproape inconştiente. Dar otrava buruienii nu întârzie să-şi arate efectele, pentru că ea grăbeşte moartea, singura fericire adevărată a acestor nenorocite.

*

Răpitorul de femei Paigeyre

Răpitorul de femei Paigeyre

– Ai cunoscut-o şi dumneata?

– Am cunoscut-o, câteva săptămâni. Când mi-am dat seama de dezastrul care mă aşteaptă, m-am ferit s-o mai consum, după cum m-am ferit şi de băuturile tari şi de stupefiantele care se găsesc în mai toate casele de toleranţă.

– Ai avut această putere?

– Am avut, pentru că vedeam, la fiecare pas, spectrul morţii, care secera, în fiece zi, pe câte una dintre colegele mele…

*

– Nu era prohibit consumul?

– Nu ştiu. Ceea ce ştiu sigur e că stupefiantele propriu-zise aveam grijă să le ferim de ochii poliţiştilor; această iarbă însă nu. Probabil că este o iarbă pe care o consumă şi indigenii… Efectul ei este sigur: mai întâi, aduce o stare de inconştienţă, de tâmpenie, apoi moartea…

*

– Este adevărat că, în „casele” din America de Sud, fetele de la noi deţin majoritatea?

Răpitorul de femei Pison

Răpitorul de femei Pison

– Inexact. Sunt fete de pretutindeni, din mai toate statele europene; femei albe, vândute de aceleaşi bande internaţionale, care n-au nici un fel de preferinţă, pentru că, pentru gaucoşi şi pentru negri, singura condiţie e să nu fie de-a lor…

– Dar despre „casele”, pe care le-ar fi avut, pe acolo multimilionara, asasinată la Cernăuţi, Roza Hirsch, n-ai auzit?

*

– Nu. În schimb, am citit şi eu, prin jurnale, despre aşa-ceva. Dar America e mare şi asemenea „case” sunt destul de numeroase. Dar pentru ce vă interesează trecutul răposatei?

– Pentru documentarea mea. Aş fi dorit să ştiu dacă ceea ce s-a spus, despre această multimilionară, care trăia, retrasă, în ultimul timp, la Cernăuţi, corespunde adevărului… Faptul, bineînţeles, n-ar uşura cu nimic vinovăţia asasinilor, care au ucis-o pentru a o jefui.

*

N-am apucat, însă, să rostesc ultimul cuvânt şi fata dispăru, ca prin farmec: se strecură, ca o umbră, pe după raftul din fundul prăvăliei. Dudu, care, dintr-o privire, zărise, prin geamul uşii, doi ochi care cercetau interiorul, îmi spuse în şoaptă:

Farnasary, care a fost linşat de mulţime, un „plasator” galiţian

Farnasary, care a fost linşat de mulţime, un „plasator” galiţian

– Este protectorul… Nici o vorbă, şi nu răspunde la nici o provocare.

Protectorul, un om scund, negricios, uscăţiv, mai mult un tip vulgar de misit şomer, se îndreptă spre masa noastră, legănându-se. Omul, urmărindu-şi „fata”, îi pierduse urma tocmai în faţa acestei prăvălii.

– Dudule, a fost pe aci?

– Da.

– Ai vorbit cu dânsa?

– Desigur. M-a rugat să intervin pe lângă un agent, care n-o lasă în pace.

*

Protectorul clătină din cap semnificativ:

– Am înţeles. Numai să n-o muşte şarpele, să spună vreo minciună despre mine. Domnul este, desigur, gazetarul care se interesează de „chestiile” cu America…

– Exact.

– Faceţi bine că vă interesaţi în persoană. Dar nu trebuie să credeţi tot ceea ce vi se spune…

Musafirul, care luase loc la masă, fără să-l fi invitat cineva, clipi şiret din ochi, apoi adăugă:

– Cel care făptuieşte face un păcat; cel cu bănuiala, două păcate…

*

Controlul suspecţilor, la comisariatul portului Marsilia

Controlul suspecţilor, la comisariatul portului Marsilia

– Dar eu nu bănuiesc decât pe cei pe care îi bănuieşte şi poliţia; apoi sunt atâţia identificaţi, care au suferit şi condamnări şi care sfidează lumea…

– Poate că şi eu sunt un suspect.

– N-am auzit…

– Da, am fost în America şi am fost, de trei ori, divorţat. Dar ce-i cu asta? Şi dacă femeile mele au fost necinstite, ce vină am eu?

*

Dudu, mulţumit că discuţia nu luase un drum mai primejdios, interveni amical:

– Domnul nu urmăreşte decât adevărul şi, dacă afirm eu că, astăzi, eşti om de treabă, fii sigur că nu-ţi pomeneşte numele… De altfel, nici nu-l interesează chestiile prea vechi… Cunoşti vreo chestie nouă?

– Sunt câteva. Chestia cu doctorul cu şapte neveste o cunoaşte?

– Nu.

*

– Autorităţile cercetează, chiar acum, cazul suspect al unui doctor, însurat de şapte ori, care are un număr respectabil de neveste şi care face foarte des naveta Viena-Cernăuţi, Cernăuţi-Viena.

*

– Şi ce face au atâtea neveste?

– Ce să facă? Negustorie. Apoi, chestia cu scrisoarea şi cu noua bandă, pe cale de identificare…

Musafirul plecă şi el grăbit şi mulţumit că izbutise să mă convingă de nevinovăţie…

*

Africani, „la casele” albelor, în coloniile franceze

Africani, „la casele” albelor, în coloniile franceze

*

În drum spre centrul oraşului, ne oprirăm în fata hotelului „Lemberg”.

– Vezi hotelul ăsta? Aci a fost prinsă o bandă de traficanţi polonezi, care încerca un export de fete.

– Am mai auzit…

– Da. Dar nu cunoşti amănuntele. Victimele, care se găseau sechestrate, nu ştiau nimic despre ceea ce le aştepta. Când s-au pomenit cu poliţia şi când au văzut că polonezii care le ademeniseră nu sunt, în realitate, decât nişte traficanţi, au început să ţipe îngrozitor… Erau patru polonezi, care au opus rezistenţă celor patru comisari, care veniseră să-i aresteze. Ei trecuseră graniţa clandestin şi se găseau ascunşi, cu victime, cu tot, în acest hotel. Faptul că plăteau împărăteşte, în lire-aur cel mai neînsemnat lucru, a dat de bănuit. Polonezii au fost expulzaţi, iar fetele, arestate, judecate şi condamnate la câte o lună de închisoare.

*

– Probabil, un „trafic de femei”, în tranzit.

– Da, în tranzit. Polonezii urmau linia triunghiului fatal: Cernăuţi – Bucureşti – Constanţa. Nefericitele victime urmau să fie îmbarcate, la Constanţa, pentru a fi duse la Alexandria şi, de acolo, în unul dintre oraşele Americii de Sud, care cumpărase „marfa”.

– Am auzit vorbindu-se, adesea, despre acest „triunghi”; dar n-am înţeles amestecul Capitalei în liniile acestui triunghi…

*

– Capitala dumneavoastră este punct central, ca şi Cernăuţii şi Constanta. Acolo traficanţii duc „marfa”, fie pentru trebuinţele metropolei, fie pentru a fi însoţită, până la Constanţa, de agenţi isteţi ai bandelor, care au legături şi în Bucureşti. Îmbarcarea şi trecerea victimelor peste frontieră, prin Constanţa, nu este lucru tocmai uşor şi, de aceea, agenţii operatori sunt oameni iscusiţi din Capitală. Tot acolo, se fabrică şi actele necesare victimelor, fie falsificându-se, fie obţinându-se acte veritabile, prin oameni cu trecere…

– Crezi posibile asemenea mijloace?

*

– Sunt sigur, pentru că chiar poliţiile porturilor sud-americane au oprit intrarea unor asemenea fete, expediate cu acte false.

– Dar cele cu acte veritabile?

– Foarte simplu. Fata majoră are tot dreptul să călătorească unde pofteşte şi nimeni n-o poate opri, câtă vreme nu i se poate face dovada că este „exportată” în asemenea scopuri urâte. Însoţitorii lor nu apar la suprafaţă, decât după ce vaporul părăseşte apele noastre. În asemenea împrejurări, ce pot face autorităţile? Numai când poliţiile au indicii sigure despre dispariţii sau ademeniri, când, de regulă, sunt pe urmele operaţiilor vreunei bande, intervin şi opresc victimele la Constanţa…

*

– Dar acest lucru este atât de greu…

– Aşadar, există un triunghi fatal, din care nimeni nu scapă…

– Fatal. Cine a pornit pe linia triunghiului greu să mai scape. Organizarea şi supravegherea bandelor de traficanţi sunt atât de puternice, de diabolice, încât triunghiul ar putea fi numit, fără greş, „triunghiul morţii”.

– Se cunosc cazuri în care asemenea fete au putut fi salvate, înainte de a părăsi ţara?

*

– Destule. Domnişoara Popescu, din Burdujeni, ademenită de un oarecare Cirovici; două minore, trimise pentru export, cu acte false, de o traficantă, M. S., din Cernăuţi; două fete, vândute unei bande de traficanţi, acum câţiva ani, cu 70.000 lei, de un pretins reprezentant al unei agenţii de vapoare; fata Ana G. I., din Cluj; Rosa Sohn şi Sonia Zalmiza, încăpute în mâna unei bande internaţionale, care opera la Cernăuţi; Cili şi Raspel, împiedecate să plece, acum un an. Şi atâtea altele, pe care autorităţile noastre le-au salvat din „triunghiul fatal”.

– Cunoşti pe vreuna dintre aceste victime salvate?

– Câteva. Dacă vă interesează, pot să mă informez şi să vă pun în contact. Dar cele mai multe, de teama bandiţilor, se feresc să le divulge numele. Acesta este şi unul dintre motivele pentru care cei mai mulţi scapă nepedepsiţi, pentru că însăşi victimele, de frică, nu spun adevărul, acoperind astfel fapte care ar trebui pedepsite cu toată asprimea.

*

Vorbind astfel, ajunserăm în Piaţa Unirii. Intrarăm, pe strada Flondor, într-un local de consumaţie şi, la un pahar cu bere, Dudu îmi povesti întâmplări extraordinare, unele aproape de necrezut, din viaţa traficanţilor de carne vie.

– Sunt unii, spuse Dudu, oameni care trăiesc şi azi în Cernăuţi, liberi şi nesupăraţi de nimeni. Ba unii sunt milionari, mari proprietari de imobile, negustori sau rentieri. Chiar în acest local vine unul, arhicunoscut în această lume a negustorilor de femei, care trăieşte în lux şi bogăţie, sfidând oamenii care muncesc din greu pentru o bucată de pâine. Dacă v-aţi osteni să cercetaţi trecutul, pentru unii chiar şi prezentul, răscolind cazierele poliţieneşti, aţi vedea că, sub această mască de oameni bogaţi şi respectaţi, se ascund cei mai periculoşi bandiţi, cei mai mulţi condamnaţi pentru fapte infamante… Pagini de roman senzaţional, pe care le trăim în superba indiferenţă a unei societăţi care, uneori, pedepseşte aspru greşeli neînsemnate, iar alteori iartă prea uşor cele mai grele păcate. Şi păcatele traficanţilor de femei nu sunt dintre cele mai uşoare.

*

Dudu, care suferise, odată, această nedreaptă judecată, simţi o satisfacţie în interesul cu care-i ascultam rechizitoriul, de altfel destul de îndreptăţit. În local intră un domn impozant, înalt, ras, pufăind o ţigară de foi. Dudu îmi şopti, de-abia perceptibil:

Iată unul din categoria celora despre care vorbim. Opera, încă înainte de război. Dar cine ar putea îndrăzni să-i spună ceva acestui domn? Se spune că, în ultimul timp, este sub supraveghere ceva mai riguroasă, pe urma intervenţiei poliţiei din Viena, care a semnalat poliţiilor noastre începutul unei noi operaţii (Nicolae Ţic, în Ilustraţiunea română, Anul VI, nr. 6, 31 ianuarie 1934, pp. 6, 7).


Iisus, întoarce-te acasă!

Durer Iisus plangand Univ lit 1927

*

în valuri clopote pribege

dau glas în timpul meu pribeag

de parcă-s puse să închege

înstrăinatul drag de drag,

dar paznicii ce sunt să fie

la vama clopotelor puşi

îndeamnă iarăşi la robie,

la umilinţă de supuşi

 *

pe cei ce-s fii, uitaţi aici

de fratele izbăvitor,

şi-atât de crunt pocnesc din bici

cumpliţii paznici şi-n sobor

ameninţă cu judecăţi

în neguroase veşnicii

pe cei ce încă prin cetăţi

sunt numai fraţi, sunt numai fii,

*

încât sub cerul cel zălud

de biciuirea neguroasă

doar disperările se-aud:

Iisus, întoarce-te acasă!


Neguţătorii de femei din Bucovina (VII)

Adunând marturii

*

Roşcovana scoase un petec de hârtie, pe care îşi copiase scrisoarea:

*

„Fă ce ştii şi scapă-mă din ghearele bandiţilor. Zdrednik, banditul, m-a vândut unor tâlhari, care mă ameninţă veşnic cu moartea, dacă spun cuiva un singur cuvânt. În casa în care îmi vând, ziua şi noaptea, trupul, vin numai negri, beţivi, bolnavi până în măduva oaselor. Dacă aş fi fost îngropată de vie, încă aş fi putut spera într-o minune. Aci nu mai sper în nimic. Trec zile întregi, fără să pot pune o bucăţică de pâine în gură. Sunt şi eu bolnavă prăpădită. Şi dacă n-ar fi Dik, un negru de curând ieşit din puşcărie, care ne păzeşte cu cuţitul în dinţi, aş fugi în mijlocul oceanului.

*

Astăzi, două victime ca şi mine, două fetiţe din Polonia, s-au otrăvit. Le-au azvârlit în pivniţă ca pe două zdrenţe murdare. Dacă ai putea să mă scoţi din ghearele lor, aş săruta pământul şi aş rămâne roaba ta, toata viaţa”…

*

Dudu ascultă impasibil conţinutul scrisorii, apoi întrebă:

– Parcă, împreună cu dânsa, plecase şi o altă poloneză…

Raşel Feldman. Dar şi ea a scris, unei cunoştinţe din Cernăuţi, cam aceleaşi lucruri. La început, scria despre minunile care o aşteaptă acolo. Nu ajunsese la Buenos Aires. În urmă, a nimerit şi ea ceea ce găsise şi cealaltă.

*

A doua zi, dimineaţa, am dormit până târziu. Dormisem, câteva ceasuri bune, dar, probabil sub impresia celor văzute, destul de agitat, de vreme ce m-am sculat cu capul greu, ca de plumb. Pe dinaintea ochilor defilau, ca într-un film de cinema, personajele văzute în ajun şi crâmpeiul de mizerie şi de tragedie, pe care-l trăisem. În urechi îmi răsunau, încă, acele glasuri necăjite, care-si strigau, din gâtlejuri roase de boală, toată deznădejdea unor vieţi nimicite; acele spovedanii impresionante, pe care aş fi dorit să le audă toate acele uşuratice fete, care mai cred încă în mirajul ademenitorilor şi traficanţilor; acele tânguiri disperate ale unor suflete pentru totdeauna pierdute. Vedeam acele umbre de femei, blestemând în tremurul ultimelor licăriri de viaţă clipa când au ascultat „glasul şarpelui”, părăsind pământul ţării… Gândeam, în acele clipe, la lupta pe care o duc atâţia oameni ţi atâtea autorităţi contra comerţului de came vie; la acea neînduplecată ofensivă a Ligii Naţiunilor, care se desfăşoară, de ani şi ani, fără ca flagelul să fi slăbit ceva din intensitate; când, deodată, apăru în uşă o domnişoară destul de bine îmbrăcată, care îmi ceru voie să îmi vorbească.

Peste ocean 1*

Necunoscuta îmi spuse, destul de emoţionată, ca a venit în persoană să mă roage ca, în relatările mele, să nu-i pomenesc numele, pentru că, după aventura din America, s-a cuminţit şi s-a măritat, că duce o viaţă onorabilă şi liniştită şi că, povestindu-i păţania, i-aş face cel mai mare rău.

*

– Reportajul meu nu urmăreşte să facă nimănui rău. Din contra, rupând valul care acoperă viaţa blestemata a acestor criminali, deschid ochii tinerelor fete, care, ca şi dumneata, cad în ispita ademenitorilor şi a traficanţilor de femei…

– Ştiu, dar aş dori ca, povestind cele văzute şi auzite în Cernăuţi, să nu pomeniţi de numele meu.

*

– Dar de unde ştii că voi pomeni de păţania dumitale?

– Presupun. Apoi lucrul este cunoscut pentru cei care cunosc viaţa traficanţilor de femei. V-am văzut, v-am urmărit, câteva zile de-a rândul, şi sunt convinsă că vi s-a povestit şi despre mine.

*Peste ocean 2 Buenos Aires

Necunoscuta mi-a spus numele, prenumele şi actualul domiciliu. Am cercetat carnetul meu, încărcat cu însemnări, nume, date şi fişe. Într-adevăr, printre victimele de curând repatriate, se găsea şi domnişoara L., cu următoarea menţiune: „afacerea cu briliantele false”, R. W. S. 1674, măritată de curând, strada… nr. … lupta pe vapor (vezi rap. conf. S. + C. P. C şi ag. inform”.

*

Necunoscuta urmărea cu încordare notiţele mele. Când i le-am citit, a devenit de o paloare neobişnuită şi, cu lacrimile în ochi, m-a rugat, din nou, să nu-i public numele.

– Ţi-am făgăduit. Dacă ţii, îţi dau cuvântul meu de onoare, cu condiţia să-mi povesteşti singură cele ce ţi s-au întâmplat.

– Bine. Voi povesti. Dar mi-e teamă ca cineva să nu mă găsească, singură cu dumneata, în această cameră de hotel…

*

Am privit lung capul acela de femeiuşcă, îngrijorat de o asemenea inofensivă perspectivă, după ce păcătuise atât de greu, cu doi ani mai înainte; apoi, asigurând-o că îmi asum toată răspunderea şi că nimic rău nu i se poate întâmpla, chiar dacă cineva ar găsi-o povestind întâmplări din viaţa ei, necunoscuta îşi reveni, căpătă un oarecare curaj şi se aşeză la masa din mijlocul camerei. Fără prea multă introducere, femeiuşca, ce păstra ceva din frumuseţea de altădată, începu povestirea:

*

– Trăiam liniştită, lângă părinţii mei din Cernăuţi. Năzuiam şi eu, ca mai toate fetele de vârsta mea, să găsesc un tânăr frumos şi bogat, de care să-mi leg viaţa; un tânăr care să mă iubească şi căruia să-i dăruiesc tot ceea ce fiinţa mea putea dărui. Treceam drept fată frumoasă, cu oarecare stare, cuminte, respectată şi iubită de toată lumea. Părinţii mei mă feriseră să văd mai de aproape lunea, ascunzându-mi, cu grijă, ceea ce aveam să cunosc, mai târziu, dintr-odată, atât de brutal şi atât de grozav.

*

Poate că tocmai acest exces de dragoste şi de grijă părintească a făcut să fiu atât de nepregătită în faţa nenorocirii. Visurile mele feciorelnice se împleteau la umbra romanelor şi povestirilor de aventuri, pe care le sorbeam cu nesaţ. Îmi plăceau, deopotrivă, descrierile pitoreşti ale ţinuturilor necunoscute, de dincolo de Ocean. Aşa m-am îndrăgostit, din citite de America, ţara minunilor, a aurului, a dolarilor, a cinematografului şi a bărbaţilor frumoşi; acea Americă, pe care aveam s-o cunosc, câţiva ani mai târziu, în împrejurări atât de dureroase şi din care am scăpat cu viaţă numai printr-o minune dumnezeiască.

*

Trăiam aşa, în aşteptarea tânărului frumos şi bogat, cu care să călătoresc în America tuturor minunilor, când, într-o zi, tânărul apăru ca în poveste. Bucurie şi emoţie. Tânărul manierat şi frumos era chiar ceva mai mult decât îl visasem eu: era un om „putred de bogat”, care-mi făgăduise, fără prea mari rugăminţi, să mă plimbe prin toată America, îndată după cununie. Nimeni n-ar fi putut bănui, sub nici un motiv, că, sub masca distinsului şi manieratului meu logodnic, se ascunde cel mai periculos ademenitor de minore, un maestru iscusit şi viclean, căruia nu-i putea rezista nici o fată. Ştia, cu o dibăcie rară, să facă să vibreze fiecare coardă a sufletului, vorbea atât de frumos, încât îţi era cu neputinţă să nu-l asculţi, ceasuri întregi, povestind din cele văzute pe domeniile tatălui său, care avea mari ferme în America, şi care era, ca şi dânsul, originar din România.

*

O trupa de artiste 1

o trupa de artiste 2

O trupă de artiste e oprită într-o gară a Berlinului, de către autorităţi,

existând bănuieli că fetele sunt destinate, fără să ştie, exportului de carne vie.

*

În câteva săptămâni, eram un biet fluture, care-mi arsesem aripile la cea dintâi lumină întâlnită în cale. Îl iubeam şi, aşa, orbită cum eram, puteam săvârşi, sub hipnotica-i putere, orice. Ce s-a întâmplat, mai târziu, lesne se poate bănui. Nerăbdătoare, am fugit cu dânsul. Aşa am cunoscut drumul Americii. În loc de imense ferme, peste care trebuia să domnesc, în loc de palate şi de bogăţii din poveste, am găsit mizeria unei vieţi de prostituată, aşa cum foarte puţini oameni şi-o pot imagina.

Ştii ce înseamnă o femeie albă, pradă caselor de toleranţă din Buenos sau din Rio? O femeie, lipsită de orice apărare, în mijlocul unor brute, cărora nu le-a mai rămas nici un simţământ omenesc? Un infern fără nume, fără început şi fără sfârşit, de unde nimeni nu se mai întoarce…

– Un Solowki rusesc…

*

– Cu mult mai rău. Moartea este cu mult mai uşoară sub gheţurile polare, decât în barăcile de scânduri, în care sunt târâte „albele” traficanţilor de carne vie. Sociologii, care fac speculaţii teoretice, ar putea coborî în mijlocul victimelor. Atunci ar putea vedea deosebirea dintre anchetele oficiale şi cruda realitate. Femeile inimoase ar forma, poate, „batalioane sfinte” pentru salvarea „sclavelor albe”, pradă prostituţiei, alcoolului, sifilisului şi stupefiantelor. Şi poate, cine ştie, ar putea salva cel puţin pe cele care nu şi-au destrămat. încă iremediabil, sufletul şi trupul… Cel puţin minorele…

– Sunt şi minore?

*

– Destule. „Logodnicul” meu era, doar, un „specialist” pentru minore. De altfel, ceea ce m-a impresionat şi mai mult, din primele zile, a fost tocai soarta acestor fete neştiutoare, copile jertfite pe acest rug monstruos. Am găsit câteva copile, importate, de curând, „din Polonia”. Dar bietele fete erau din România, smulse banditeşte din căminele părinteşti. Una a murit, sub ochii mei, în baraca recalcitrantelor, unde m-au aruncat şi pe mine, din primele zile. În baraca aceea, care slujea ca loc de pedeapsă şi de tortură, „novicele” care nu se supuneau, cu una, cu două, erau biciuite până la sânge. Un negru ne biciuia cu un bici de foc, pe care-l cunosc doar sclavii şi dobitoacele. Trupurile însângerate se rostogoleau, unul peste altul, în paiele umede de ploaie şi de lacrimi. Eu cred că în iad poate fi ceva mai accesibil decât viaţa printre „gaucos”-ii aceia, cu pielea de mort şi cu dinţii albi ca porţelanul, care cer femeii albe plăceri animalice, cu neputinţă de povestit.

*

Ştampile şi documente false, care au servit la procurarea actelor necesare expedierii „mărfii” peste Ocean.

Ştampile şi documente false, care au servit la procurarea actelor necesare expedierii „mărfii” peste Ocean.

*

– Dar una dintre victimele traficanţilor mi-a spus că, în brusca degringoladă a femeii ajunsă pe mâinile lor, urmează, cel puţin pentru unele, o scară, o gradaţie, care începe cu viaţa de artistă de varieteu şi sfârşeşte cu viata de prostituţie ordinară…

– Oricare ar fi procesul, tehnica „iniţierii” este aceiaşi. Iadul începe de la primii paşi şi, de regulă, sfârşeşte destul de repede, pentru că femeile de la oraş rezistă, în general, prea puţin. Victima, chiar dacă are momente de reculegere, cu restul de voinţă ce i-a mai rămas nu poate face mai nimic, pentru că, alimentată cu alcool şi cu stupefiante, îl pierde şi pe acela…

*

– Spuneai că fetiţa, pe care ai văzut-o murind sub ochii dumitale, era una de la noi. Te-ai interesat cine era?

– Desigur. Dar fata nu avea acte româneşti, ci poloneze. Probabil, acte false. De altfel, asemenea fete minore sunt aduse prim contrabandă şi nu apar decât în faţa „clienţilor discreţi, care plătesc gras”. Clienţii plătesc, ce e drept, destul de mult. Dar banii îi încasează matroanele şi exploatatorii, care, la rândul lor, plătesc ,,marfa” destul de scump. Vorbind, într-o zi, cu o colegă de mizerie şi decădere, mi-a povestit despre câteva femei din Cernăuţi, care se ocupau numai cu vânzarea minorelor. Astfel, mi-a spus despre Catarina V., condamnată la 4 luni închisoare, care ademeneşte şi adăposteşte şi astăzi clandestin minore; despre Olga Z., o mijlocitoare iscusită, pe care a cunoscut-o şi dânsa la Cernăuţi, precum şi despre o aventurieră, recrutată din aceeaşi lume a prostituatelor, cu numele de Hirsch… Aceste femei erau în strânsă legătură cu bandele internaţionale, conduse de traficanţi de la noi, care aveau agenţi secreţi la Rio, Buenos Aires, Tampico, Texas etc.

*

– Nu mi-ai spus însă ce-i cu „briliantele” dumitale…

Femeiuşca îşi pironi ochii în pământ; apoi, după câteva clipe, reluă şirul povestiri.

– Dacă vă interesează, v-o pot spune: Cei care mă ţineau sechestrată, în una din casele din Buenos, văzând încăpăţânarea cu care rezist tuturor torturilor morale şi fizice, au folosit un truc, care, în parte, le-a reuşit. Într-o zi, pe când plângeam mai amar într-o baracă de pedeapsă, apăru un spaniol cu înfăţişare simpatică şi se strecură până la mine, făgăduindu-mi salvarea. Spaniolul îmi spuse că s-a îndrăgostit, din primul moment în care m-a văzut terorizată şi că ar fi încercat chiar atunci să mă smulgă din mâinile bandiţilor, dacă nu i-ar fi fost teamă de viaţa mea. Îmi spuse că este mare fermier, în apropiere, putred de bogat, şi că va căuta, cu orice sacrificii, să mă răpească şi să mă ducă la ferma sa. Ca să mă convingă, îmi spuse că mă va lua în căsătorie şi, ca să fiu mai sigură de sinceritatea spuselor sale, îmi şi arătă o cutie cu bijuterii scumpe, în care străluceau trei briliante de o mări,e neobişnuită. Adăugă că aceste bijuterii nu sunt decât o parte din cadoul de nuntă, pe care-l voi poseda chiar înainte de facerea cununiei.

*

Făgăduiala spaniolului mi se păru, într-adevăr, de necrezut. În seara când hotărâserăm să fugim, apariţia cavalerului spaniol, mai mult decât romantică, îmi întări convingerea că mă găseam în faţa unui suflet cu adevărat nobil şi generos. Spaniolul simulă o luptă cu paznicul negru, asupra căruia descărcă un foc de armă, mă aruncă pe şeaua calului său, pe jumătate sălbatec, şi, într-o goană nebună, dispărurăm în noapte… După câteva ceasuri de drum, poposirăm la conac, o cabană în care aştepta o armată de negri, spanioli şi gaucos. Oamenii ne-au primit cu voioşie şi spaniolul anunţă că adus pe aleasa inimii sale. După câteva zile, noul meu logodnic mi-a oferit cutia cu bijuterii: diamante, smaragde, topaze, turcoaze, o adevărată comoară de rajah. După douăzeci şi patru de ore, iluzia optică dispăru: cutia cu bijuterii nu era decât o cutie cu imitaţi destul de reuşite. Când încercai să-l dojenesc pe spaniol, pentru cutia sa, el deja dispăruse. În locul său apăru un gaucos, care îmi ordonă să fiu la dispoziţia oamenilor săi. Peste câteva ceasuri, eram prada bestialităţii unor oameni, pe care şi acum îi urăsc moarte.

*

Înţelesei că fusesem vândută altei „case” şi că cel de-al doilea „logodnic” nu era decât un complice al celor din Buenos. Am stat, mai bine de o săptămână, pândind clipa când, cu riscul vieţii, trebuia să fug şi să ajung pe bordul vreunui vapor european. Un marinar milos m-a îmbarcat clandestin şi m-a ascuns în magazia cu cărbuni. Aşa am ajuns până la Constanţa, unde am găsit un cunoscut, care m-a adus la Cernăuţi. O întâmplare fericită a făcut ca un suflet bun şi generos să-mi ierte toate greşelile şi, astfel, să devin soţia unui om sărac, dar cinstit şi muncitor. De aceea v-am şi rugat să nu îmi pomeniţi numele, pentru că mi-aţi face cel mai mare rău cu putinţă.

*

Ascultam, înmărmurit, sfârşitul povestirii tinerei femei, care pătimise atâtea, pe urma acestor traficanţi, când un comisionar îmi aduse o scrisoare: era un bilet de la Dudu Chioru, care mă ruga să mă prezint, la o anumită oră, pentru a mă pune în contact cu o altă victimă a traficanţilor de carne vie (Nicolae Ţic, în Ilustraţiunea română, Anul VI, nr. 5, 24 ianuarie 1934, pp. 6, 7).


Pagina 1 din 64712345...102030...Ultima »