Dragusanul - Blog

Căpeteniile iniţiate dintre Baia, Suceava şi Siret

Iorga, Panaghiarul din 1502, interior

 

O notiţă a lui Nicolae Iorga, dintr-o notă de subsol, „pe vremea lui Alexandru cel Bun încep a fi numiți, ca în Apus, boierii după moșii (Lupnic, Tulova, Voroneț, Toporăuți, Frătăuți, Serețel, Izghearțea, Cuciur, Silișău)”[1], m-a determinat să vreau să aflu mai multe despre ceea ce intuisem de mult, şi anume despre drumurile comerciale ale pre-statalităţii moldave, „croite” de genovezi, care, după câte se pare, au stabilit şi colonii de pază, formate din vlahi balcanici, între locurile de poştă, care se ocupau şi cu negoţul ocazional – târguri, de pe teritoriul judeţului Suceava. Între Baia şi Suceava, ca şi între Suceava şi Siret, distanţa este de o poştă (circa 40 km), iar între Baia şi Suceava există o moşie uriaşă, a Bosancilor, stăpânită iniţial de Ioanăş de Şomuz, pe când moşia la fel de mare, menţionată în uricul din 30 martie 1392, aparţinea lui Ioanăş Viteazul, şi cuprindea satele de la Zvoriştea, până la Siret (cele două „bucovine”). Ambii stăpânitori sunt numiţi ba Oană, ba Ivan, funcţie de limba în care au fost scrise hrisoavele, dar cu siguranţă numele lor real era Ianis sau… Io-anu, adică „ştiutor de cer”, în sensul de om care ştie carte, de iniţiat (de asta şi voievozii semnau „Io” Cutarea sau, când se mai pierde semnificaţia, „Ioanu” sau chiar „Ionu”.

 

Numele lui Ioanis Viteazul, în uricul din 1392

 

Toate cele spuse până aici, deşi se bazează pe aparente coincidenţe, scot la iveală două moşii întinse, cu acelaşi nume de conducător, nume cu sugestie balcanică de netăgăduit, iar faptul că Bosanci înseamnă, în slavonă şi în alte limbi slave, „Bosniaci”, deja face rezonabil raţionamentul pazei drumurilor comerciale, statornicită de către genovezi. Rămâne de lămurit doar de unde l-am scos pe Ioanăş de Şomuz, şi o să vă dumiresc pe dată.

 

Evanghelierul din 1435, deci din vremea celor doi Ioanăş

 

Costăchescu a constat cu surprindere că pe actul jurământului lui Ilie Vodă față de Polonia, din august-septembrie 1435, deci cu un an înainte de bătălia de la Podraga, dintre fiii lui Alexandru cel Bun, din 4 august 1436, câștigată de Ilie Vodă, apar, cu curțile lor, boierii: Vâlcea de Lipnic, Isaia de Baia, Petru de Hudești, Uncleat de Zăbrăuți, Șteful de Șerbănești, Duma de Braniște, Lazăr de Tulova, Stan Bârlea de Voroneț, Vitolt de Ripujeni, Deneș Chropotowski, Stețco al lui Jurj de Toporăuți, Dămăncuș de Sirețel, Ioanăș de Șomuz, Sima al lui Mihăilaș din „Izgherț”, Mirea fiul lui Ravas (Litovoiu), Boris de Cuciur, Mic de Silișău”[2].

Ce înseamnă asta? Înseamnă că moşiile până târziu domneşti, de pe Şomuz şi de pe Siret, colonizate cu vlahi balcanici, erau conduse de câte o căpetenie, cu nume pierdut, dar cu funcţia de „Io-anu”. Chestia asta nu a mai spus-o nimeni, dar sper că, în curând, o voi putea transforma dintr-o supoziţie într-o demonstraţie definitivă.

 

Evanghelierul din 1435, coperta finală

 

[1] Iorga, Nicolae, Ștefan cel Mare și Mănăstirea Neamțului, București 1910, p. 14, nota 18

[2] Iorga, Nicolae, La cronologia vechii domni moldoveni, Academia Română, Memoriile Secțiunii Istorice, Seria III, Tomul XII, 1931,p. 39


1907: Obiceiurile sătenilor şi Măriuţa din Rădăşeni

Livezile din Rădăşeni, în 1907

 

Lângă Fălticeni, la o depărtare de vreo 8 kilometri, este frumosul sat Rădăşenii, cu aproape 400 de case de gospo­dari. Din depărtare, acest sat pare a fi mai mult o pădure, căci se văd dealurile şi văile împodobite cu copaci mari, dar toţi roditori, şi numai unde şi unde se vede câte un acoperemânt şi turnul bise­ricii, clopotniţa şi primăria.

Casele locuitorilor sunt mult mai bune, în asemănare cu cele din alte sate; la fiece casă se vede gard bun, împrejmuind ograda şi livada, coşare, şuri, bordeie, grajduri pentru vite, perdele pentru oi, aşa că îndată ce se intră în sat, se vede că el e locuit de gospodari, de oameni avuţi, mai în belşug decât prin alte sate. Casele lor sunt curate, bine văpsite, cu fereştile împodobite şi înflorite, ceea ce dovedeşte că femeile sunt bune gospodine; în primăvară, cele dintâi verdeţuri, cele mai bune lucruri de mâncare, femeile rădăşence le duc la târg; lăptăriile, untul făcut de ele sunt cu deosebire căutate de târgoveţi.

 

Din documente vechi se vede, că Bi­serica este făcută de Ştefan Tomşa Vodă, pe la anul 1620, şi tot el a zidit o şcoală, pentru ca tinerii, ce voiau să se preuţească, să-şi poată învăţa cele bisericeşti în şcoala lui. El adusese chiar un dascăl pisalt grec, Kir Gheorghie, care învăţa pe băieţi psaltichia şi cântările bisericeşti.

Această moşie din vechime, cura şi moşia Bosancea, parte din Boja şi din Sasca, nu a aparţinut decât Domnitorilor moldoveni; multe daruri s-au dat biserici­lor de către Domnitori şi mai ales de cătră Domniţele lor, precum de soţia lui Tomşa Vodă, Domniţa Elena, şi de Domniţa Acsinia, soţia lui Ştefan Vodă, fiul. Mulţi, însă, cu mâna lungă, cu putere au luat podoabele acelor biserici, le-au vândut, le-au împrăştiat şi se ştie că din ele sunt şi astăzi la Moscova, podoabe care în alte ţări s-ar fi păstrat cu multă îngrijire, ca lucruri de mare preţ, pentru ţară.

 

Biserica din Rădăşeni are hramul Sfântului Mercurie, ce şi astăzi se prăznuieşte cu mare ceremonie, Miercuri după Paşti. Se vede, din deosebite hrisoave domneşti, că această moşie a fost răzăşească şi locuită de răzeşi; dar Alexandru Lăpuşneanu Vodă, zidind Biserica şi Mă­năstirea Slatina, unde a fost şi îngropat cu toată familia lui, a hotărât ca o parte din venitul moşiei să se dea mănăstirii, pentru întreţinerea cheltuielilor bisericeşti şi hrana a vreo câţiva bătrâni călugări, pe care i-a aşezat acolo.

În urmă, Vodă Racoviţă a dăruit cu totul mănăstirii Slatina ambele moşii Rădăşenii şi Bosancea, iar moşiile Boja şi Sasca le-a hărăzit pe la rudele lui şi la acei ce i-au fost slujbaşi credincioşi şi au ascultat de poruncile, de poveţele în cele ale ocârmuirii lui, până la săvârşirea lui din viaţă.

 

Moşia Bosancea (partea rămasă în Regat – n. n.), a fost luată de către Vodă Mihai Sturdza, pe la anul 1837, şi în loc, el a dat mănăstirii Slatina, iazul cel mare de lângă Galaţi, care se cheamă Brateşul şi care a devenit proprietatea Statului, după ce s-au luat averile bisericeşti, subt domnia lui Cuza-Vodă.

Locuitorii din Rădăşeni sunt, în ge­nere, frumoşi, bine făcuţi, nalţi şi totdeauna foarte curaţi; ei nu poartă barbă, căci şi Domnitorii ce au fost stăpâni pe aceste moşii Rădăşenii şi Bosancea nu purtau barbă; femeile sunt mici, nu frumoase, dar cu feţe plăcute; ele au un tip aparte, aşa că acei ce sunt suceveni vechi cunosc îndată, şi după faţă, şi după port, femeia rădăşancă; în ograda şi gospodăria rădăşanului este rânduială şi curăţenie. Femeile rădăşence şi bosâncene mai au o mare calitate: ele sunt foarte cinstite şi bune mume.

 

Obiceiurile locuitorilor din Rădăşeni sunt, în parte, foarte deosebite de ale altor locuitori; vedem aceasta şi din împreju­rarea că evreii niciodată nu au putut a avea pripas şi a se strecura în acest sat.

Rădăşenii au avut totdeauna o mân­drie că satele Rădăşenii şi Bosancea nu au aparţinut decât Domnitorilor şi mănăstirii, că nu au fost stăpâniţi de oameni adunaţi din lume, necunoscuţi in vechime. Rareori un rădăşan se îmbată ca să nu ştie ce face. El stă puţin la crâşmă şi atunci pentru vreo consfătuire cu ceilalţi săteni, iar femeia rădăşancă nu pune piciorul pe pragul crâşmei, decât atuncea când trebuie să ducă pe soţul ei acasă, ca să nu se treacă cu beţia. Femeile rădăşence, în zilele de sărbătoare, se adună la şezătoare şi ţin vorbă între ele; fetele se adună între ele după vârstă, şi copiii se joacă în faţa mamelor lor, până la culcatul soarelui, când toate pleacă spre casă.

 

Mândria lor mai este ca preotul sa­tului să nu aibă a bănui că, duminecile şi sărbătorile, bărbaţii şi femeile nu merg la biserică, şi când un bărbat sau o femeie nu se duce la biserică, trebuie să se în­dreptăţească pentru lipsa lor; la caz când un locuitor nu merge, de trei ori de rând, la biserică, fără să arate cazul ce l-a îm­piedecat a asculta liturghia, el este pus de bătrânii satului într-un jug, ce este pus la uşa bisericii, ca să-l vază şi ceilalţi lo­cuitori; jugul este de scânduri şi se pune omul cu capul şi mâinile în el. Femeia bărbatului nu poate ieşi, în acel timp, din ograda ei.

 

Locuitorii nu fumează; rareori când se vede vreunul cu luleaua în gură, şi atuncea după ce iese preotul din biserică, niciodată crâşma nu se deschide decât după ieşirea preotului din biserică. Băr­batul sau femeia trebuie să sărute mâna dreaptă bărbatului sau femeii mai în vârstă, şi cei mai în vârstă sărută pe cei mai tineri pe umărul drept, iar pe femeia sa, pe fruntea acoperită cu ştergar sau testemel. Flăcăii şi fetele din Rădăşeni, dacă nu se însoară între ei, se însoară şi se mărită în Bosancea; cel mult, şi aceasta cu voia preotului şi a fruntaşilor satului, un flăcău poate să ia de soţie o fată de gospodar cunoscut din Baia; un flăcău strein, din alt sat, nu poate lua de soţie o fată din Rădăşeni sau din Bosancea, ca să nu poarte poreclă streină de acea din satele lor. Niciodată un flăcău sau o fată nu pot a se căsători în alte sate, fiind aceasta cu totul oprit de preotul şi de fruntaşii satului.

 

Ei pretind ca rădăşenenii şi bosăncenii, scoborându-se din familii răzăşeşti, şi aceste moşii neaparţinând decât la dom­nitorii moldoveni, nu e slobod, nu e fru­mos pentru neamul lor a se amesteca cu altă lume, decât cu aceea ce se trage din sânul lor (aristocraţia, în aceste două sate, există şi astăzi).

Pe lângă că ogoarele, arăturile, semănăturile lor sunt mai bine lucrate decât pe aiurea, în alte sate, apoi ei se ocupă mult şi cu livezile lor; de aceea de cătră domnitorii vechi li s-au dat, în trupul mo­şiei Mălinii, 200 de fălci de pământ, unde ei nu au decât livezi, pomi roditori, meri, peri, zarzări, vişini, perji, pruni etc., pă­mânt ce îl stăpânesc şi azi.

 

Unde în ţară nu sunt cunoscute pe­rele de Rădăşeni, ce nu se mănâncă decât de la Crăciun înainte? Ce frumoase şi multe soiuri de meri fac în livezile lor! Toamna, iarna şi primăvara, poloboace mari de mere şi pere se transportau în toată ţara, mulţi din locuitori se duceau, pe când nu era drumul de fier, cu carele lor până la Cernăuţi, şi chiar la Lemberg, cu mere şi pere.

 

În ziua de Sf. Mercurie, fiind hramul bisericii, locuitorii pregătesc masa, bucate pentru preoţi şi pentru mulţi din musa­firii poftiţi la hram. Îmi aduc aminte cum, într-un an, cu două zile mai înainte de ser­bare, fruntaşii satului: Toader şi Grigorie a Oanei fraţi (Toader a Oanei a fost de­putat la divanul ad-hoc şi a fost pentru Unire, ales contra lui Vasile Ichim din Petia, susţinut de separatişti), Toader Grumăzescu, Petrea Mazilu, Lovinariu, Pletoşii, veniră în Fălticeni, cu colaci făcuţi din pere şi mere alese, şi poftiră pe boierii frun­taşi ai ţinutului: Andrei Başotă, fraţii Iancu şi Vasile Cantacuzin (Canta), fraţii Ştefan şi Alecu Forescu, fraţii Iancu şi Alecu Botez Drăguşano, fraţii Matei şi Alecu Milu, fraţii Ianachii şi Matei Gane, N. Cananău, Cantacuzineştii Leon şi Grişa, Costache Mavrichi etc. Mulţi dintre aceştia, tineretul mai ales, primiră poftirea şi merseră la Rădăşeni cu lăutari, banda lui Ghioc din Fălticeni şi cu a lui Ionică Paraschiv din Botoşani, care înadins veniră din Botoşani, spre a cânta la hramul din Rădăşeni, întovărăşit de Nastase Naingiul (fiul lui Ion Angheluţă zis Suceavă din Suceava şi tatăl vestiţilor lăutari „bucureşteni” Ionică Ochi-Albi şi Gheorghe Nastase Ochi-Albi – n. n.), vestitul.

 

Înaintea crâşmei, era făcut un scrânciob mare, de meşter lucrat, cu 8 scaune, zugrăvite şi cu perdele; toţi tinerii se dă­deau în scrânciob, cu fetele frumoase din oraş şi din sate, şi de multe ori ei se aterdiseu, de se suia scaunul pană la cinci galbeni (60 lei).

Hora de la Rădăşeni se joacă cu to­tul într-un alt chip, decât prin alte sate; nu se văd în horă decât flăcăi şi fete, care, prinzându-se de mână, abia se mişcă; un pas în stânga şi doi în dreapta este tot jocul lor. Jocurile ce se joacă în alte sate, precum rusasca, mocârcuţa, de brâu, nu se joacă decât de către bărbaţi. Nu e iertat, la Rădăşeni sau la Bosancea, ca un flăcău să ia de talie pe o fată mare şi chiar nici pe o nevastă tânără. Locuitorii din alte sate, femei şi fete, nu se prindeau la horă, decât dacă li se făcea poftire de cătră locuitorii din Rădăşeni, afară de bosânceni, pentru care rădăşenii nu făceau nici o deosebire de ei. Bătrânilor, bărbaţi şi femei, din alte sate, li se ofereau hrana la fruntaşii satului Rădăşeni şi li se opreau laiţe, scaune, bănci de şezut, ca să nu sta în picioare, nici pe iarbă.

 

Mai este ceva cunoscut, că nici o au­toritate încă nu a putut aplica legea pre­staţiei în Rădăşeni; găsesc umilitor ca lo­cuitorii să iasă la drum, la şosele, ca cei­lalţi locuitori ţinutaşi; de aceea, ei plătesc în bani zilele lor de prestaţie, de multe ori s-a văzut o mare neatârnare a locui­torilor; s-a văzut că Toader Grumăzescu şi-n urmă fiul său, Vasile, băiat deştept, cu cele patru clase gimnaziale, au fost aleşi primari, în contra voinţei sub­prefectului şi, adeseori, femeile fruntaşe erau prigonite de cătră dregătorii admini­strativi, din cauza neatârnării lor.

Nu s-a auzit că vreun rădăşan să fie hoţ sau să facă parte din vreo bandă de hoţi. De la înfiinţarea curţii cu juraţi, încă nici un rădăşan nu fost judecat de curte pentru crimă sau hoţie etc.

Flăcăii şi fetele, după însurătoare, nu mai joacă nici la crâşme, nici în alte case, decât numai la nunţi, după cum învoiau bătrânii satului.

 

Nu e permis niciunui locuitor a se duce din sat, fără a cunoştinţa pe vorni­cul satului şi a-i spune unde se duce anume şi pentru ce scop călătoreşte; acest obicei e şi acuma, locuitorii se adresează la primari. Femeile rădăşence şi bosâncence nu au voie a urma o îngropare, de­cât dacă era mortul un neam aproape.

Copii rămaşi orfani, fără părinţi şi nevoiaşi, sunt daţi în îngrijirea rudelor celor mai de aproape. Preotul, Iconomul satului, trebuie să ia în băgare de samă cum copii sunt îngrijiţi.    I

Din cutiile unde se strâng banii şi din acei ai discului pentru veşminte şi alte podoabe ale bisericii, se face o mică parte şi copiilor orfani şi îngrijitorii tre­buie să le cumpere cele neapărat trebui­toare (Gazeta Transilvaniei, 7 iunie 1907).

 

Rădăşenii de astăzi

 

Un slujbaş vechi şi credincios al Preasfinţitului Mitropolit Gavriil Stamati, şi anume Vasile Comisul, trăgându-se din satul Bosancea, unde avea neamuri, a ve­nit şi s-a aşezat cu totul, cum se zice cu căţel, cu purcel, în Rădăşeni, cu toate ru­dele lui, după cum făcuseră mulţi locuitori din Bosancea, care-şi părăsiră satul, după luarea Bucovinei, aşezându-se pe unde au găsit slujbe şi hrana lor; unii din ei erau cântăreţi, dascăli bisericeşti; alţii s-au toc­mit chelari, iar unii, care aveau meşteşug, s-au mutat în oraşe, ca stoleri, pietrari, butnari, etc.

 

Vasile Comisul, slugă de multă încredere a Mitropolitului, care, după cum ştiut este, s-a tras la mănăstirea Slatina, unde s-a şi săvârşit din viaţă, s-a însurat în Rădăşeni, cu o fată foarte frumoasă, a unuia din fruntaşii satului, şi dacă locuitorii din Ră­dăşeni încuviinţaseră ca el să ia de soţie o fată din satul lor, este că ştiau ei că el din neam în neam se trage din Bosancea.

Din această căsătorie se născu o fe­tiţă, ce s-a botezat de cătră arhimandritul Meletie Istrati, fost arhidiacon al Mitropolitului Veniamin, pe când era în scaun.

 

Fetiţa a avut nenorocirea a-şi pierde pe muma ei, încă pe când era cu totul co­pilă, aşa că nici nu a ţinut minte de dânsa, şi tatăl ei urma a sluji la Slatina, ca comis la grajd şi îngrijitorul ogrădenilor, iar pe copiliţa ce se numea Măriuţa o lăsase în îngrijirea unei bătrâne din Rădăşeni, rudă de aproape a mumei fetiţei.

Trei ani după ce Vasile îşi pierdu so­ţia, din mâhnire şi supărare, el nu mai avu sănătate şi, cu toată căutarea ce o avea şi îngrijirea ce i se dădea şi de medicul mănăstirii, dl Dr. Ion Diaconovici, el se săvârşi din viaţă şi mormântul lui este şi astăzi bine îngrijit, lângă intra­rea bisericii de la Mălini, moşia, pe atunci, tot a mănăstirii Slatina, dar acuma a Do­meniilor Coroanei.

Măriuţa avea aproape patru ani, când rămăsese fără mamă, fără tată, în îngriji­rea bătrânei; dar şi nenorocita bătrână se îngrijea mai mult de slăbiciunea bătrâneţilor, de boala ei, decât de strănepoata ei, rămasă orfană. Până la vârsta de 10 ani, Măriuţa a stat pe lângă bătrână şi făcea toată treaba în casă, ştiind trebile gospo­dăriei pe degete.

 

Nu mult timp după aceea, Sfinţia Sa Părintele Meletie Istrati, numit egumen la mănăstirea Slatinei, a trimis pe sărmana fată la o scoală în Iaşi, sub privegherea şi îngrijirea fratelui său, Neculai Istrati, mai târziu proprietar al moşiei Rotopăneşti, fosta proprietate a lui Aga Alecu Lazu. La vârsta de 16 ani, ea, întorcându-se în Rădăşeni şi nemaigăsind pe făcătorul ei de bine, egumen în Slatina, ce era ales episcop la Eparhia de Huşi, a stat un timp la casa părintească, care, din poruncile date, se găsea în stare bună; a găsit puţină avere, rămasă de la părinţi şi străbuna ei, şi, ajutând pe fetele sărmane şi chiar învăţându-le a ceti şi scrie, rămăsese în sat, iubită de toţi locuitorii satului.

 

Măriuţa era frumoasă, naltă, cu ochi negri, cu părul galben, ce pica pe spate în valuri bogate, şi mulţi flăcăi fruntaşi ar fi voit să o ia de soţie. Ea însă nu a voit niciodată a se căsători, de frică ca ur­maşii ei să nu rămână orfani, precum rămă­sese ea.

Unul din fruntaşii satului, om înze­strat, frumos, de bun neam, mersese chiar la episcopul de Huşi, ca Sfinţia Sa să stăruie pe lângă Măriuţa, spre a-l lua de soţ; însă orice stăruinţă, orice sfătuire a fost za­darnică.

Ajunsă la vârsta de 20 ani, ea se ho­tărî a se călugări şi, împărţind averea ei pe la fete sărace, a plecat la mănăstirea Văratec şi se călugări, fiind ţinută sub mantie de Maica Epracsia Vârnav-Liteanu, şi slujba bisericească făcută de Prea Înalt Mitropolitul Sofronie Miclescu, dându-i-se numele Melanie.

 

Pe atunci, stariţă în Văratic era maica Sturdza, sora defunctului Vasile Sturdza, unul din Caimacamii Moldovei, dar această stariţă nu era iubită în mănă­stire şi soborul, adunându-se, a scos-o din stăreţie, iar în locul ei s-a ales, cu mare majoritate, maica Eufrosina Lazu; acolo fiind aleasă, din porunca superioarei, stariţa mănăstirii asistând mult timp, răspândi în jurul ei atmosferă de moralitate, de blândeţe şi de bunătate, care totdeauna a avut-o în viaţă. Aceasta este partea cea foarte scurtă a Măriuţei din Rădăşeni, cu sprijinul maicilor Safta Brancovanu, Eprac­sia Vărnav şi a altor maici, fiice de bo­ieri din Moldova, şi a boierilor Logofătul Petrachi Roset-Bălănescu, cumnat cu maica Lazu, şi a vornicilor Iorgu Vărnav-Liteanu şi Alecu Forescu, care aveau rude în Vă­ratec.

 

Maica Melanie era foarte iubită de maica Stariţa, care o întrebuinţa la toate trebile gospodăreşti ale mănăstirii; ea fu­sese chiar numită şi la cănţelaria mănăs­tirii, căci ştia bine scrie, şi toată cores­pondenţa cu Mitropolitul, cu autorităţile ţinutului erau făcute de maica Melania. Ea avea şi un glas nu numai puternic, dar şi armonios, aşa că, la zilele mari, la sărbători sau când erau musafiri însemnaţi în mănăstire, ea ţinea strana dreaptă, iar ce­lelalte cântăreţe rămăseseră a ţinea isonul şi a ceti pe carte de la o strană la alta.

 

Chiliuţa ei era la Înălţare, adică la biserica din deal a mănăstirii, cu hramul Înălţarea Domnului. Chilia ei trecea prin­tre cele mai curate şi mai împodobite cu flori, cu verdeaţă şi cu pomi roditori; ea trecea totdeauna ca una din cele mai bune gospodine din mănăstire şi dulceaţa fă­cută de ea, precum erau şi vutcile ei, ce se trimeteau de stariţă pe la rudele ei, ca fără de asemănare de bune. Toţi acei ce au cunoscut pe maica Melania aveau o de­osebită dragoste şi un mare respect pen­tru ea.

Mitropolitul Meletie, ca să pună capăt neorânduielilor ce se făceau la mănăstirea Adam, din ţinutul Tutovei, în înţelegere cu episcopul de Huşi, a trimes la acea mă­năstire pe cucernicia sa maica Melania, ca să pună rânduiala în mănăstirea Adam. Spre acea ascultare, ea a trebuit să-şi părăsească chiliuţa, grădinuţa, gospodărioara ei şi să se depărteze de odihna ei, spre a merge In aşa loc depărtat. / V. A. Forescu (Gazeta Transilvaniei, 9 iunie 1907).


Tradiție veche: pădurile ni le taie alții!

Şipotele Sucevei, Cataractul Sucevei – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

 

Amuzat, ca să nu zic înlăcrimat, de tradiționala mântuială a statalității românești, găsită, ca mărturie, într-o carte de-a lui Iorga, mi-am zis să vă arăt ce-am citit, ca să puteți concluziona singuri și în cunoștință de cauză:

 

Şipotele Sucevei, Colibă huţulă – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

 

„Către Vel Căpitan de Coțmani, pentru „că Leșii de ceia parte trimit dincoaci  în țară, de tae lemne și altele ce le trebui, de toate; și încă și acesta ar fi sunănd-o, dziănd precum că trii luni ar fi slobodzi să tae și lemne și altele de toate, ce li-ar trebui, din Moldova. Pentru care i s-au scris, de au făcut acesta din socotiala lui, pre fără cale au făcut-o, și i s-au scris să să poarte cu socotială, și margine acia să fie foarte poprită de cătră Leș, să nu audă Mărie Sa că iau Leșii măcar o surce din Moldova făr de știre Domnii ; că, de s-ar mai înțălege, atunci a trimete, și cu urgie s-a răd[i]ca de acolo; Ghen. 12” (1742).

 

Polonezi din Bucovina

 

Mavrocordat scria, în aceeași zi, și starostelui de Cernăuți, care răspundea: „Și pentru lemnele Leșilor: el scrisese „că nu știe din ce pricini sunt Leșii slobodzi păr la atâta de trec dincoa[e] de-ș tae ce le trebui, de toate. Care, pentru asta, cum poate dzic[e] că nu stie din ce pricin[ă] iaste, căci dumnealui iaste purtător de grij[ă] marginii acolo, și de s-a fac[e] vreo stricăciune marginii, iarăș de la dumnealui să va cere să dia sam[ă]”. Dacă e vinovat Căpitanul de Coțmani, să spuie anume (12 Ianuar)” (Iorga, Nicolae, Condica lui Constanin Mavrocordat, „Condica luna lui Dechevri” 1742, în Studii și documente cu privire la Istoria Romînilor, VI, Cărți domnești, zapise și răvașe, București 1904, pp. 325, 326).


Condamnarea parohiei Bosanci la… onestitate

Biserica de lemn din Bosanci, în 1897

 

Aplicarea legii pentru lichidarea datoriilor agricole şi urbane.

 

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE / SECȚIA I-a. /

DECIZIA Nr. 544. / Dosar Nr. 181/935.

 

Bisericile pot beneficia de favorurile legii pentru lichidarea datoriilor? Soluție negativă.

 

Preşedinţia dlui T. Magheru, Consilier; Membrii prezenţi: dnii Consilieri V. Şandor; A. Rădulescu; G. Drîmbă; V. Popovici; T. Bocancea; I. Cetăţeanu.

 

S-a luat în cercetare recursul făcut de Parohia Ort. Rom. Bosance, contra deciziei Curţii de Apel Cernăuţi Secția I-a Nr. 142/934, dată în procesul cu Samuel Neuberger. – Prezent intimatul, prin dl avocat S. Wagner. – Lipsă recurenta. – Procedura complectă. – S-a citit raportul făcut de dl Consilier T. Bosancea. – S-a ascultat avocatul intimatului în combaterea motivului de casare.

 

CURTEA DELIBERÂND,

 

Asupra recursului făcut de Parohia Ort. Română Bosance, contra deciziei Curţii de Apel Cernăuţi S. I-a Nr. 142/1934, dată în proces cu Samuel Neuberger. Având în vedere decizia atacată cu recurs, din care se constată că intimatul, comerciant din Suceava, a furnizat recurentei tinichea necesară pentru acoperirea Bisericii din Bosance, cu preţul convenit de Lei 82.859 –, între timp recurenta a făcut o declaraţie la Tribunalul Suceava, conform legii pentru lichidarea datoriilor, din 7 Aprilie 1934, anunţând că unica ei datorie, cea de mai sus, şi cum această datorie nu fusese achitală, intimatul a chemat în judecată pe recurentă, pentru a se stabili că creanţa ei este exceptată de la aplicarea legii din 7 Aprilie 1934, şi că recurenta, ca persoană juridică de drept public, nu intră în prevederile acestei legi.

 

Că Tribunalul Suceava, Secția I-a, prin sentinţa Nr. 178/934, respinge acţiunea; intimatul făcând apel Curtea de Apel Cernăuţi, Secția I-a, prin decizia atacată cu recurs, reformează sentinţa apelată, admiţând acţiunea.

 

Că pentru a da această soluţiune Curtea de Apel constată şi motivează că recurenta, nefiind persoană juridică de drept privat, ci de drept public, nu intră în prevederile art. 1 din legea pentru lichidarea datoriilor, de la 7 Aprilie 1934, şi ca atare nu poate beneficia de dispoziţiile acestei legi, aşa că apelul trebuia admis.

 

Având în vedere că, prin motivul de casare, recurenta pretinde că Curtea de Apel ar fi comis o greşită interpretare a legii (art. 1 din legea de la 7 Aprilie 1934), prin aceea că a considerat Parohia ca persoană juridică de drept public.

 

Considerând că, potrivit art. 1 din legea de la 6 Februarie 1924, persoanele juridice pot fi: a) persoane juridice de drept public, care se crează numai prin lege şi b) persoane juridice de drept privat, care au dobândit personalitate juridică în condiţiunile prevăzute de această lege, adică după îndeplinirea unor anumite formalităţi necesare pentru dobândirea unei asemenea personalităţi. Considerând că Parohiile ortodoxe Române nu pot fi considerate ca persoane juridice de drept privat, deoarece dobândirea personalităţii lor juridice nu este condiţionată de îndeplinirea formalităţilor prevăzute de legea persoanelor juridice. Că aşa fiind şi întrucât pentru determinarea caracterului personalităţii lor există un text de lege, şi anume art. 27 – din legea şi Statutul pentru organizarea bisericii Ort. Rom., de la 6 Mai 1925, – prin care se prevede categoric că Parohiile sunt persoane juridice, este evident că această personalitate fiindu-le atribuită printr-o lege, ele sunt, conform dispoziţiilor legale de mai sus, persoane juridice de drept public.

 

Că prin urmare faţă de această situaţiune în drept şi faţă de împrejurarea necontestată în fapt, că recurenta este Parohie Ort. Rom. este neîndoios că Curtea de Apel, soluţionând pricina dintre părţi, cu drept cuvânt a considerat Parohia Bosance ca persoană juridică de drept public, care ca atare, nu intră în prevederile art. 1 din legea pentru lichidarea datoriilor din 7 Aprilie 1934, prin care se prevăd, între debitorii care pot beneficia de dispoziţiile acestei legi, numai persoane juridice de drept privat şi în consecinţă, motivul de casare fiind neîntemeiat, recursul urmează a se respinge cu cheltueli de judecată, fixate prin apreciere la suma de Lei 2000

 

PENTRU ACESTE MOTIVE CURTEA IN VIRTUTEA LEGII,

 

Respinge recursul făcut de Parohia Ort. Rom. Bosance contra deciziei Curţii de Apel Cernăuţi, Secția I-a, Nr. 142/934, dată în proces cu Samuel Neuberger.

 

Obligă pe recurentă să plătească intimatului 2.000 Lei (două mii Lei) cheltueli de judecată.

Dată şi citită în şedinţă publică, azi 20 Martie 1935 (Revista economică,XXXVII nr. 27, 8 iulie 1935, pp. 221, 222).


Wilhelm Schmidt: Suceava în mărturii istorice (XXI)

Polonezi, văzuţi de Munster

 

În mod deosebit, cavaleria uşoară poloneză a fost cea care apărea pe neaşteptate şi răspândea teroarea generală[1], în special asupra Sucevei. Era condusă de unul foarte gelos, Wasko, care era trădător al regelui Sigismund I şi care a primit ca răsplată contractul de proprietate a satului Chotnic, de lângă Iaroslav[2], şi se credea mai ceva decât un prinţ.

 

Bogdan a procedat la fel de energic ca tatăl său; şi-a adunat forţele armate, ascunse prin păduri, şi a început urmărirea duşmanilor. Din păcate, i-a trebuit douăzeci de zile, până când s-au adunat, iar în cele din urmă au fost înfrânte la Nistru. Ce teroare răspândiseră moldovenii lui Ştefan printre polonezi şi ce avantaje deosebite câştigaseră se poate vedea din credinţa polonezilor în victoria obţinută în preajma zilei Sfântului Francisc, care se sărbătoreşte la 4 octombrie. Această dată a devenit „ziua victoriei”, iar numele sfântului, considerat sfânt protector şi patronul Poloniei. Data de 4 octombrie 1497 este încrustată adânc pe răbojul istoriei Poloniei. Înşişi Papa Julius II şi Împăratul german Maximilian al II-lea, şi alţi principi, i-au felicitat[3].

 

Moldovenii au crezut, în continuare, într-un viitor pentru Suceava şi, prin intermediul lui Oswald Karlacki şi unul Bornemisza[4], care erau trimişii regelui ungar, au reuşit să limpezească apele şi să realizeze înţelegerea între Suceava lui Bogdan şi între Liov, unde locuia Regele Sigismund. Ei au venit cu propuneri de încheiere a păcii, care erau bine văzute şi de Coroana ungară[5]. Pacea s-a încheiat, din fericire, la 23 ianuarie 1510, la Kamienec Podolski[6]. Secretarul regal Peter Tomicki şi Castelanul de Belz Georg Krupski au primit ordin să obţină, de la Bogdan, aprobarea acestui tratat şi au plecat, cu un mare anturaj, la Domnul de la Suceava[7]. La primul punct al acestui instrument de pace se menţionează că biserica mitropolitană din Suceava trebuie să înapoieze faimosul clopot din Rohatin, iar voievodul să redea avantajele comercianţilor polonezi, ceea ce însemna reinstalarea liberei circulaţii a mărfurilor poloneze. Dar acest ultim aspect a fost de scurtă durată şi a fost pierdut ulterior, deoarece tătarii, chiar în anul următor, pătrund în ţară şi doar prin intervenţia trezorierului regal polonez Johann[8] şi cu ajutorul ungurilor au putut fi potoliţi[9]. Şi, deja în anul 1511, în luna august, ordiile de tătari bântuiau, din nou, nu numai în Moldova, ci şi în Transilvania vecină. Stanislaus Lanckoroński vine cu patru mii de luptători polonezi, care s-au unit cu moldovenii[10], iar Johan Zapolya, voievodul Transilvaniei, vine cu şase sute de unguri pedeştri şi cu şapte sute de călăreţi şi îi sar în ajutor lui Bogdan[11], pentru a-i dispersa pe tătari.

 

Tătarii

 

Polonezii au sărit în ajutor mai mult din interes propriu, decât din gentileţe. Acest ajutor venea nu numai din interesul politic general, ci şi din eforturile de netăgăduit ale Ungariei de a atrage pe Domnul Moldovei de partea sa[12]. În acest fel, ei ar fi dorit eliminarea influenţei lui Sigismund I, îndepărtând atenţia de la pericolele care pândesc ţara, şi focalizând pe domeniul ecleziastic, în care credincioşii jucau un rol important. Se ştie că populaţia ruteană din Polonia acelei perioade era încă ortodoxă. Apropierea de Suceava, unde se afla sediul unei Mitropolii, determinase, din obişnuinţă până acum, o apropiere a clerului rutean de Suceava, unde primeau numirile sacerdotale. În plus, gândul înălţător şi plin de pioşenie faţă de locul de veci al Sfântului Ioan cel Nou, unde urmează a fi hirotonit tânărul preot rutean de către mâna binecuvântată a înaltului Mitropolit pentru slujba de la altar devenise o tradiţie îndelungată. Probabil că aşa se explică, pentru mulţi, păstrarea acestei vechi tradiţii şi nu introducerea unui nou sistem sacerdotal.

 

În aceasta polonezii au văzut, dintr-odată, un pericol pentru stat. Au văzut în aceasta o modalitate simplă de a atrage tinerii preoţi, care nu trebuiau să fie influenţaţi de legăturile prea strânse cu Moldova. Dar au găsit, astfel, şi o modalitate simplă, prin care puteau îmbunătăţi relaţiile de vecinătate cu Moldova, mai ales pentru cazul în care Polonia ar fi fost atacată de duşmani. Regele Sigismund a interzis, dintr-odată, clerului rutean, suspectat de răspândirea unor veşti despre starea dinăuntrul ţării, mai ales cu ocazia spovedirii şi a slujbelor de consacrare pentru diferite niveluri ierarhice, pe care le făcea Mitropolitul de Suceava. Astfel el a transmis tuturor oficiilor ecleziastice aceste restricţii, ameninţând cu pierderea funcţiilor, în cazul în care se constată nerespectarea acestui decret, putând merge până la pedeapsa cu moartea[13].

 

Faptul că aceste măsuri nu conveneau, o spun prietenii din Moldova favorabili Poloniei, iar afirmaţia nu trebuie justificată cu multe exemple. Astfel, comerţul cu cherestea, de la Suceava, spre Liov, s-a diminuat mult, identificându-se alte canale de vânzare-cumpărare. Aceste măsuri erau de natură să emancipeze Polonia şi mai ales pe neguţătorii practici, care erau învăţaţi să lase loc sentimentalismului şi confesiunii din care făceau parte, în raport cu rentabilitatea operaţiunilor lor.

 

Totuşi, pentru moldoveni, aceste măsuri nu au contat prea mult, deoarece, potrivit unui acord de pace, căruia nu-i cunoaştem data publicării, aceste măsuri influenţau mai puţin omul de rând şi, în ciuda unor ostilităţi, manifestate de către ţările vecine, dar nu totdeauna transmise şi de izvoarele istorice, oamenii de rând au găsit modalităţi simple şi eficiente de a se apăra de rău. Bineînţeles că o parte dintre negustorii din Liov a protestat, cu ocazia încoronării reginei Barbara, în duminica dinainte de Sf. Dorothea 1512, dar în zadar[14].

 

Tătari

 

[1] Szinkaj (Şincai), II, p. 117.

[2] Bielski, op. cit., p. 953.

[3] Wapowski, II, p. 86.

[4] Szujski, II, p. 170, nu îl numeşte pe Bornemisza, ci vorbeşte de un necunoscut Berlei Balabassa.

[5] Documentul din data „Fata feria quinta post festum Viti et Modesti”, la Dogiel, I, p. 160. Inventarium…, p. 141. Wickenhauser, Bochotin, I, p. 22.

[6] Documentul, la Dogiel, I, p. 606. Inventarium…, p. 141.

[7] Szujski, op. cit., II, p. 170; la Szinskaj (Şincai), II, p. 119, scrie „Czupski”, în loc de „Krupski”.

[8] Wapowski, II, p. 98. Bielski, p. 858.

[9] Cu documentulStrigonii feria 2. post Penhecosten”, decide Regele Wladislaus ca transilvănenii să lupte pentru Moldova. Din Eder, Observ. etc., p. 186.

[10] Arhivele Asociaţiunilor pentru Cultura Transilvaniei, Serie nouă, IV, 3, p. 9.

[11] Documentul din data „Naghsayo feria sexta proxima post festum beati Egidii Abbatis”, prin care Johann Zapolya cheamă cetatea Bistriţei la arme. În Arhivele oraşului Bistriţa. Publicat în Arhivele Asociaţiilor pentru Cultura Transilvaniei, Serie nouă, IV, pp. 75, 76.

[12] Documentul din data „Ofen feria quarta post Dominicam Invocavit 1512”, prin care Regele ungar cere guvernământului general al saşilor din Transilvania să subvenţioneze pe Voievodul Moldovei cu 3.000 de florini. Originalul, în Arhivele naţiunii săseşti, nr. 152. Arhivele Societăţilor pentru Cultura Transilvaniei, Serie nouă, VI, 1, p. 87, la nota 61, spune că, deja în 1510, Wladislaus, într-un alt document, menţionat la nota307, dat la data „Strigorii feria II. post Penthecosten” (sărbătoarea Sf. Strigoniu, a doua duminică după cincizecime): „Supervenit celeri cursu nuntius cum literis fidelis nostri, Wayuodae nostri Moldaviae, quibus significavit, qualiter Thartari terram nostram Moldaviae ivasissent, qui quidem instantissime supplicavit auxilium nostrum perinde ac subditus noster… Scitis autem probe, Moldaviam esse specialem ramum sacrae coronae nostae hujus inclyti  regui nostri” etc. etc.

[13] Wickenhauser, Bochotin, I, p. 23, cu documentul dat la „Liov, la 2 aprilie 1511”.

[14] Arhivele oraşului Lemberg, Cartea 1076, p. 487 şi fascicula 190, nr. 16.


Pagina 1 din 1.06112345...102030...Ultima »