Dragusanul - Blog

1875: Comoara comorilor, cântecele poporale române

Lăutari basarabeni de înainte de anul 1900

 

Pe urma urmelor, venim la comoara comorilor, la cântecele poporale române. În respectul acestora, putem afirma, fără a ne teme de contradicţiuni valide, că poporul român e unu popor eminamente idilic. Dacă unele din ginţile învecinate se mândresc, cu temei mai mult ori mai puţin, de poezia lor poporală, apoi noi, românii, putem zice, fără a ne măguli prea peste măsură, cum că cântecele noastre poporale formează o adevărată avuţie naţională, un titlu de glorie pentru naţiunea română. El sunt depozitare a unor idei aşa de înalte, a unor simţiri aşa de fragede şi de duioase, formează o variaţiune aşa de încântătoare de datini strămoşeşti, de credinţe superstiţioase şi de notiţe istorice, au o atare abundenţă de frumuseţe poetică din cele mai originale şi mai fără pereche în literaturile altor ginţi, încât, în concluziunea acestora, Vasile Alecsandri, cu drept cuvânt, zise că „românul e născut poet”[1]. Din poeziile poporului român se răsfrâng cele mai strălucitoare raze ale geniului său, ne încântă cele mai geniale porniri ale inimii lui; deci, dacă undeva, apoi în ele trebuie, înainte de toate, să-i studiem caracterul.

 

Timpul şi locul ne constrâng a trece cu fuga peste deducţiunile erudite ale unui Iacob Grimm despre începutul cântecului şi al poeziei peste tot[2]. Amintim numai că, după acele deducţiuni, descântecele şi alte versuri şi cântece însoţitoare de ceremonie religioasă, de jocuri, de procesiuni, ar fi cele mai antice, din care descântece şi poezii cu origini mitice numai cu timpul s-a dezvoltat balada şi epopeea poporală. Trecem şi peste acea că poemele populare române încă sunt de varii specii, precum, pe lângă descântece, co­lindele de caracter religios; doinele sau cân­tecele de dor, amor şi jale; horele (choreae) adică cântecele de bucurie ale poporului; în fine, baladele şi cântecele bătrâneşti sau epice poporale, ce au de obiect fapte şi timpuri istorice măreţe.

 

Dintre acestea, mai vârtos colindele, cum şi baladele şi cântecele epice sunt acelea ce poartă adeseori timbrul unei vechimi forte înalte şi, deci, în toate privinţele au interes şi însemnătate mai mare. Anume colindele, pe care, până mai ieri, învăţatii slavi erau cât pe ce să ni le răpească şi să le faca de origine slavă[3], e ştiut că cu „Turca”[4] împreună, colindele le avem de la Saturnalii[5] şi de la sărbătorile calendelor lui ianuarie[6], pe care străbunii romani antici le serbau, pe lânga oarecare întreruperi, de la 17 decembrie, până către 6 ianuarie; le serbau cu jocuri, ospeţe, cântece şi alte petreceri, travestindu-se ca femei sau în formă de animale[7], întocmai ca „Turca” noastră a românilor. Crestinismul, neputând înlătura şi extermină din uzul poporului nici calendele[8], precum nici cele mai multe uzanţe păgâneşti, se sili măcar a le transfera la idei creştine. Ci silinţa, măcar că foarte sinceră, a avut succes numai pe jumătate: calendele, adică colindele noastre păstrară numeroase răsunete mitologice străvechi. Ca să tăcem, între altele, de zei şi zânne, de exemplu despre Venus sau Vinere[9], care şi azi figurează ca zâna şi modelul frumuseţei, când duminicii personificate i se promite să fie mai frumoasă decât Vinerea[10]; dară apoi crăciunul, fără îndoială, se concepe, în multe colinde, după idei şi privinţe stră­vechi păgâneşti, ca renaşterea Soarelui fizic, cu turma de stele strălucitoare, pe cerul senin de primăvară şi vară[11], când întruna se zice:

 

„Coborât-a, coborâtu,

(Corindăm, doamne, corinda)

De mai sus din răsăritu

Dumnezeu din ceri pre scări

Pre miruri, pre lumânări,

Cu-o turmă de oi domneşti…

Şi o paşte în serinu,

Şi-o adapă în nuor linu”[12],

 

se concepe ca renaşterea şi reîntoarcerea Soarelui aducător de dulce primăvară şi vară, cu suavele flori, cu ruândunelele şi cântăreţele selbeloru înverzdite, când, într- altă colindă, se zice:

 

„Vă aduc un Dumnezeu,

(Florile dalbe)

Un Dumnezeu nou-născut

Cu flori de crin învăscut.

Dumnezeu adevărat:

Soare în raze luminat…

Că pre ceri s-a arătat

Un luceafăr de-mpărat,

Stea comată strălucită

Pentru fericiri menită…

Iată lumea că-nfloreşte,

Pământul că-ntinereşte,

Cânt-prin luncă turturele,

La fereastră rândunele”[13].

 

Şi că colindele, întocmai şi baladele noastre po­porale, răsună şi azi de mărirea străbunilor admi­raţi de lume, de datinile, credinţele şi superstiţiile lor. Pe urzitorul gintei noastre romane, pe divul Traian, cu alegorica sa Dochia[14] sau Dockiana (Dacia), românul şi azi îl venerează cu pietate, în balade ca „Erculan”, „Făt-logofăt”, „Cântecul plugului” şi altele; şi astăzi memorează pe Hadrian şi Reriu[15] sau Aurelian împărat[16]; şi astăzi crede că Joe tunătorul (Jupiter tonans), în persoana cre­ştină a sfântului Ilie, îmblă cu căruţa de foc pe bolta cerului şi de aceea durduie; şi astăzi, în ad­mirabilul cântec epic intitulat „Sorele şi Luna”[17], consideră Soarele de un zeu frumos, cu plete de aur, ca Apollo din mitologia eleno-latină, care cutriera cerul pe un car tras de nouă cai.

 

Iacă în ce stă, pe scurt, literatura română tradiţională! Iacă tezaurele inestimabile ce le cuprinde! Productele literaturii noastre tradiţionale sunt cele mai nefalse şi nefalsificate expresiuni ale spiritului românesc; sunt cugete din modul de cugetare, simţăminte din modul de simţire a românului, aşa-zicând, os din oasele, carne din carnea şi sânge din sângele lui.

 

Şi totuşi, această avuţie naţională românească este azi, mai mult decât oricând mai înainte, ameninţată cu eterna înmormântare în noianul uitării. Timpul progresează cu paşi gigantici; progresăm, fără îndoială, si noi cu el, şi puternicele idee ale culturii şi ale materialismului modern strâmtorează şi resping, pe zi ce merge, tot mai mult acele concepţiuni străvechi din inima şi mintea poporului nostru. Şi ce facem noi pentru mântuirea lor? Ne vom mulţumi oare cu respectivele opuri, altcum prea lăudabile şi merituoase ale unui Marienescu, Sim. Florian şi, mai ales, V. Alecsandri, pe tărâmul cântecelor, cum şi ale unui A. Panu, pe tărâmul proverbelor şi poveştilor poporale?[18]. Dar acestea sunt abia numai începutul, acestea formează abia o mică parte din obiectele pe care, cum văd, le îmbrăţişează literatura tradiţională.

 

Se ne apucăm, dară, să ne apucăm de lucru cu o oră mai înainte. Cele de păstrat din vechile credinţe, datini şi celelalte nu însă atât ca să le dezrădăcinăm, cum începuse zelosul, altcum, vicar I. Marian, cât mai vârtos se le explicăm poporului; cele de dezrădăcinat încă să le consemnăm în scris şi să le conservăm pe această cale. Să nu lăsăm ca străini ca Schuler, fraţii Schott, Stanley, Kotzebue, C. Acs şi alţii să ne admire şi adune ce e al nostru. Dacă străinii se uimesc şi încântă de frumuseţile poetice extraordinare ale literaturii noastre tradiţionale, se cuvine ca noi peste aceia să reflectăm şi la însemnătatea ei pentru literatura noastră propriu-zisă, care numai din rădăcina celei tra­diţionale poate suge sucul naţionalităţii şi identităţii sale româneşti; dar să reflectăm, mai presus de toate, la însemnătatea ei pentru trecutul nostru cel mai depărtat. Da, să ne străduim a conserva aceste tradiţiuni sacre ca pe una dintre cele mai principale şi mai puternice elemente de conservare a naţionalităţii noastre române printre furtunile milenare.

 

Nu cutare şi cutare biserică, cutare şi cutare confesiune, cu principii altminteri prea divine, prea liberale, prea umanitare, precum că „nu este între noi nici grec, nici roman, nici liber, nici sclav, ci toţi suntem una în Cristu”[19], nu atare biserică şi confesiune religioasă, zic, ne-a dat cea ce nici dânsa nu avea: puterea conser­vatoare a naţionalităţii noastre. Biserica ne face serviciu naţional conservativ numai accidental, numai întrucât ştie răspândi lumina; la din ­contra, ne dete când pe mâna slavonismului, când pe a grecismului, când pe altele. Cea ce, însă, în treacăt ne strecură printre atâtea Scile si Caribde, ne scoase ca prin minune din ghearele morţii naţionale iminenţi la viaţa actuală, fură, în prima linie, prea îndegetatele tradiţiuni şi reminiscenţe sacre. Prin mijlocirea acestora ne şoptiră străbunii din mormânt mereu cum că suntem fii ai Romei, descendenţi ai glorioşilor legionari cuceritori ai lumii. Memoria virtuţii lor ne-a oţelit; memoria virtuţii lor ne va oţeli, trebuie să ne oţelească, în veci şi pururi, la fapte de glorie şi mă­rire ca ale lor. / Clusiu, in 1874. / Dr. Gregoriu Silasi” (Silaş, Grigore Dr., Însemnătatea literaturii române tradiţionale, în Transilvania, nr. 5, Anul VIII, Braşov 1 martie 1875, pp. 51, 52).

 

 

Lăutari ardeleni

 

[1] V. Alesandri, Poesii popularie ale romaniloru, Bucuresci 1866; in prefatia.

[2] Iac. Grimm: Kleinere Schrifen.

[3] Wilh. Schmidt, Das Jahr und seine Tage in Meinung der Romänen Siebenbűrgens, Hermannstadt 1866; şi alţii.

[4] „Turca” este Colindul morţii şi învierii aparente a Timpului, în Capricorn (Cernunos, de unde Cronos al grecilor) – n. n.

[5] Sunt cântece echinocţiale de primăvară, Anul Nou începând în prima decadă a lunii mai, odată cu răsăritul Pleiadelor, după cum spune Polybius; de asta vegetaţia florală de mai (flori de măr, de păr) abundă în colinde – n. n.

[6] Eroare datorată modei latiniste a vremii, dar şi agresiunii creştine de bisericizare a ceremoniilor străvechi – n. n.

[7] Du Cange s. v. Calendae: „Publicae illae ac supertitiosae laetitiae, quas kalendis Januarii, quibus annus aperitur, exhibuere primum gentiles, usurpavere etiam post modum Christiani, et quas utrique  indecoris choreis, mulierumque aut ferarum assumptis formis ac vestibus foedabant”.

[8] În sensul de colindele, Grigore Silaş închipuindu-şi, în 1874, că etimologia colindelor vine de la calende, şi nu de la fenomenul astral al „rotirii Soarelui prin solstiţii”, deci prin constelaţii zodiacale, după cum inspirat înţelegea, cam tot pe atunci, un alt cărturar sibian, Simeon Mangiuca  – n. n.

[9] Venera – n. n.

[10] At. M. Marienescu, Colinde, Pesta 1859, p. 37, cf. I. C. Schuller, Kolinda, Hermannstadt 1860.

[11] Dovada caracterului echinocţial de primăvară al colindelor, anul având iniţial, după acelaşi Simion Mangiuca, doar două anotimpuri: vara, care începea în Berbec şi se sfârşea în Cumpănă, şi iarna, care începea, deci, în Balanţă şi se termina în Berbec – n. n.

[12] At. M. Marienescu, Colinde, p. 47.

[13] V. Alesandri, Poesie popor. Ale Romanilor, p. 394

[14] Troian, adică preotul Solar, devine Traian, iar nevasta lui „d-ochioşică”, adică brunetă, se transformă, datorită lui Gheorghe Asachi, în Dochia sau Dochiana, ba sora lui Decebal, ba însăşi Dacia; latinismul, deci, provoacă el însuşi o restrângere a „arcanelor” (tainelor) datinii  – n. n.

[15] Eroare latinistă, care presupunea că formula sacramentală străveche „Ler, Oi, Ler” (Legea, Doamne, e Lege) ar păstra, în Ler, numele diminutivat al lui Aurelian – n. n.

[16] At. M. Marienescu, Balade poporali romane, Pesta 1858; în precuvântare.

[17] V. Alesandri, op. cit., în care e şi „Erculan”, şi „Pluguşorul”; era „Făt-logofăt”, publicată de At. M. Marienescu în „Albina” 1872

[18] Ziarele chiar ne anunţă că datinile şi credinţele poporale româneşti (pe lângă Marienescu, care multe din acestea le adună şi asemenea cu cele antice romane într-un op manuscris) mai aflară un cultivator în junele G. Dem. Teodorescu din Bucureşti.

[19] Sf. apostol Paul, Epistola către Romani, ş. a.


suflete, cine-mi mai cântă?

 

hei, suflete, suflete, paharul e plin,

prietenii dorm cu capul pe masă

şi zorii se lasă, dar nici că-mi mai pasă

că-ndată se face senin,

te storc de cuvinte, suflet al meu,

şi cerul în file îşi află popas,

vom trece la pas cântării dând glas

de ştii să te faci curcubeu

 

căci încă-i devreme în tot ce-i târziu,

miresele plâng şi ne-aşteaptă,

dar viaţa-i nedreaptă şi-n mine înnoaptă

un cântec din urmă pustiu,

pustiu e în preajmă şi se-nspăimântă

ogorul prin vremuri trudit,

iar dacă-n sfârşit vei fi adormit,

suflete, cine-mi mai cântă?

 


Povestea arheologiei bucovinene (VII, final)

 

  1. Volumul 17, nota 245, pagina 251 (Biserica veche din Revna). Pe Prutul de sus, la o distanță de aproximativ zece kilometri de Cernăuți, aproape de munții împăduriţi şi de râul care se apropie, se află satul Revna, înființat în urmă cu un secol, în vecinătatea unei mănăstiri care aparţinea Schitului Mare, din Galiţia, pentru care a fost construită biserica de lemn în cauză. O inscripție pe stâlpii ușii principale și inscripția în slavonă a bisericii pictate spun, conform traducerii preotului local: „În 1744, această biserică a fost construită şi închinată Sfântului Nicolae, prin grija și şi îngrijirea venerabilului ieromonah Isaia, proegumen la Schitul Mare, ctitorul acestui lăcaş, pentru iertarea păcatelor sale. Amin. Mai târziu, această biserică a fost renovată în 1764“. Sub clădirea menționată, zidirea cu chiliile mănăstirii, deja dispărută, poate fi identificată. De la desființarea mănăstirii, în 1784, biserica a servit ca biserică parohială, până în 1889, an în care a fost construită o biserică parohială nouă, ceva mai mare, lângă biserica veche, care a devenit mănăstire. Fosta biserică este unul dintre cele mai vechi monumente din lemn din Bucovina și, probabil datorită formei și designului, cea mai interesantă construcție de acest fel. Fără adăugirile ulterioare și pridvorul complet interconectat, biserica are doar 13 m lungime, în timp ce lățimea cea mai mare se ridică la 8 m.

 

Planșa, complet tipică după formatul vechii biserici gr.-or., arată o navă uşor aplecată pe partea de vest, așa-numita clopotniţă, mai departe nava principală, cu două mici apside și cu spațiul altarului (Sanctuarium), care se termină poligonal și lângă care se află o cămară pentru sacramente. Fruntea, acum prea deschisă la nava principală, era, anterior, așa cum se vede clar, despărțită de naosul principal printr-un zid, conținând probabil o ușă închisă. Cele două găuri încă vizibile în podeaua de piatră ar fi putut fi utilizate pentru stâlpii ușii acestui perete. Pe deasupra uşoarei aplecări, galeria trebuie să fi fost deschisă înspre naosul principal, în care există o ușă, în partea de vest, care condue spre un balcon deshis. Nava principală susţinea cupola cu opt fețe, care urcă precum un felinar. Tranziția spre întinerire este realizată, acolo, printr-o cornișă din lemn. Acoperișul este abrupt şi iese în afară doar puțin peste pereți și susţine două turnuri zvelte, şi cupola cu opt feţe; la nivelul inferior, există zone de acoperiș plate, foarte largi, în jur. Pereții, care se sprijină pe fundațiile din piatră de dărâmătură, sunt confecționaţi din bârne cioplite şi nu sunt protejaţi de streşini, dar au acoperişuri de șindrilă. Acoperișul este realizat cu șindrilă, iar turnurile zvelte sunt acoperite cu tablă. Pardoseala este din lespezi fixate cu moloz. Altarul și absida sudică au fost ridicate la un pas ușa principală, care are lățimea de numai 90 cm și înălțimea de 170 cm şi este situată pe partea de vest, în timp ce, pe partea de nord, apare o ușă laterală. Între camera altarului și cea principală se află iconostasul cu trei uși, executat în arhitectura Roccoco, cu sculpturi și auriri bogate, ale căror icoane sunt în general foarte bine pictate. Întrucât partea superioară a altarului are un caracter foarte diferit și nu se potrivește cu partea inferioară, în raport cu dimensiunile, este posibil să fi fost preluat dintr-un vechi altar. În parapet, se găsesc datele 1791 și 1792. În fața peretelui zugrăvit se află patru sfeșnice din lemn, pentru câte trei lumânări fiecare. Altarul conține masa altarului, deasupra căreia, pe tavan, se vede o imagine, sub care este amplasată o altă pictură, cel puțin mai veche, iar în plus, la un colț, se află o vatră de lut. Absida laterală sudică este prevăzută cu cinci strane. Cu excepția contururilor deschiderilor absidelor, care apar tivite cu linii și a unei picturi de suprafață, asemănătoare unui cartuș, în absida principală, pereții sunt lăsați în planuri simple pe interior. La exterior, partea inferioară a faţadei vestice, care a fost bine planificată și protejată de pasajul menționat anterior, este pictată figurat o frescă. Aripa ușii, în frumoasa concepție, conține imaginea unui înger, care conduce un copil, cu stânga, în timp ce cu mâna dreaptă arată spre „ochiul lui Dumnezeu“. Restul tablourilor s-au degradat în cea mai mare parte. Sculpturile din lemn apar într-o manieră foarte corectă, cu multă pricepere și grijă; din păcate, este compromisă întreaga clădire, pentru care s-a folosit, destul de ciudat lemn de tei, iar în iconostas carii au făcut distrugeri însemnate. Ca urmare a consolidării insuficiente și a pământului alunecos, partea de est a bisericii s-a lăsat şi, drept urmare, a devenit în principal dărăpănată și nu mai poate fi folosită (fig. 19, 20 și 21)“.

 

 

1891 Raportul anual, pagina 37 (Privind înființarea Muzeului Ţării). „Conservatorii din Bucovina, consilierul şcolar Isopescul, consilierul şcolar Klauser și profesorul Romstorfer, au informat Comisia Centrală despre rezoluția pronunțată în ședința de studiu, organizată cu privire la înființarea unui muzeu de stat la Cernăuți și au solicitat instituirea unui mandat, prin care să fie împuterniciți să ia măsurile suplimentare în această chestiune. Directorul Comisiei Ilg a dat următorul răspuns: „Comisia Centrală a primit, cu viu interes, scrisoarea nr. 120, din 24 iunie 1891, aşa că acum există speranță pentru crearea unei Asociații Naționale a Muzeelor ​​din Bucovina. Solidarizarea actuală a unor personalități eminente ale țării pare să conțină acele forțe care sunt necesare să conducă la realizarea proiectului, de atât de mult timp aprobat de către Comisia Centrală în acest scop și spre satisfacerea acestei situații. Măsurile luate pentru înființarea unui muzeu al ţării în Bucovina apar, în totalitate, în spiritul Comisiei Centrale, deși nu au adus, până acum, la lumină ceva îmbucurător, deci și Comitetul Central, ca şi comunicarea celor trei domnii conservatori, declară acordul lui complet în acest sens“. Această solicitare a fost făcută pentru aprobarea finală. Ulterior, profesorul Romstorfer a raportat, din nou, despre dezvoltarea favorabilă a problemei înființării acestui Muzeul Național (Raportul anual 1890, pagina 39).

 

  1. Raport anual, pagina 111 (Lucrări de restaurare în biserici gr.or.). „Conservatorul Romstorfer a făcut un raport detaliat asupra fostei biserici mănăstirești din Revna, în Bucovina. De asemenea, a dat un raport despre fosta biserică mănăstirească din Solca și despre cea pe care a studiat-o în Arbore și s-a decis să atragă atenția Ministerului cezaro-crăiesc de culte și instruire asupra acestor monumente. Ulterior, el a făcut şi alte comunicări cu privire la restaurarea bisericii din Solca, distrusă de trăsnet, ulterior. Același conservator a raportat și despre lucrările de restaurare necesare în biserica mănăstirii de la Humor și a fost numit profesorul Luntz să se ocupe de restaurarea menționată în decizia Ministerului cezaro-crăiesc al Cultelor și Instruirii. Mai mult, el a subliniat că, de-a lungul vremii, clădirilor bisericii din Bucovina nu li s-a acordat deloc îngrijirea necesară. Comisia Centrală a recunoscut importanța deosebită a acestui raport, dar și-a menținut punctul de vedere, afirmând că, din păcate, nu primește rapoarte despre puținele renovări din Bucovina, care au loc, deoarece nu se încearcă aproape nimic, în atâtea locuri, pentru a elimina răul structural existent“.

 

1891, Raportul anual, pagina 111 (Lucrări de pământ) „Conservatorul consilier şcolar Klauser a raportat asupra unor lucrări de terasamente de la Gura Humorului, care datează din 1854 și au servit ca fortificații de frontieră“.

 

  1. Volumul 18. Pagina 44 (Bisericile parohiale greco-orientale din Solca și Arbore). De conservatorul Carl A. Romstorfer. Cu o ilustraţie.

 

  1. Volumul 18, nota 50, pagina 116 (Găsirea monedelor și a aurului) „Profesorul corespondent W. Schmidt din Suceava a raportat Comisiei Centrale că, spre sfârșitul lunii mai 1892, s-au găsit, din întâmplare, nişte monedă interesante acolo. Acestea au fost descoperite la capătul de nord-est al orașului, la gura apeductului. Au fost 101 bucăți monede, cu o patină foarte puternică. Examinarea mai atentă a arătat că au de-a face cu monede turcești, poloneze și lituaniene. Monede de bronz, obișnuite. Doar două dintre ele erau demne de remarcat: o monedă piastriană de argint moldovenească, a lui Petru (Aron – n. n.), predecesorul Ștefan cel Mare (înainte de 1456), care a condus ţara o foarte scurtă perioadă de timp, și o a doua, un ban de aramă al orașului Viena, din 1683, o monedă standard. În primele zile ale lunii iunie, la Măreţia au fost găsite câteva obiecte de aur, de două feluri, una evaluată ca aur brut la 9,75 ducați, iar celelalte două, la 2 ducați. Trebuie să fi fost un fel de fibulă, cu un apendice rupt“.

 

 

  1. Volumul 18, nota 141, pagina 240 (Inscripţii în piatră) „Fosta biserică mănăstirească din Humor conține inscripţii în piatră, unele dintre ele fiind prezentate aici în figura (fig. 22). Semnele de la „a“, la „d“ apar, după cum a raportat conservatorul Romstorfer, în bolta arcuită a portalului principal şi, în repetate rânduri, pe piedestale. Fiecare inscripţie are 3 cm înălțime“.

 

  1. Raportul anual, pagina 39 (Muzeul Ţării). „Curatorul Muzeului Ţării Bucovina din Cernăuți are un nou aviz. La cerere Comisiei Centrale, Ministerul cezaro-crăiesc al Culturii și Învățământului din Viena a dat un aviz cu privire la eficacitatea acestui muzeu provincial, exprimându-se în favoarea acestei instituţii de cultură“.

 

  1. Raport anual, pagina 62 (Săpături și descoperiri de monede). „Conservatorul Klauser a raportat despre succesul mai mic al săpăturilor din Horodnicu de Jos, Bucovina, și pe o descoperire de monede la Siret. comentatorul Dr. Kenner a remarcat: Monedele de interes din localitate au ajuns, aparent, la locul descoperirii, pe ruta comercială care leagă Marea Neagră și Dunărea cu Marea Baltică. Ele aparțin unui grup de monede găsite, care indică existența și direcția drumului, și, prin urmare, fiecare sit nou în care se fac astfel de descoperiri este important“.

 

  1. Raport anual, pagina 117 (Biserica gr-catolică din Cernăuți) „Profesorul conservator Romstorfer a raportat despre demolarea bisericii greco-catolice din Cernăuți și despre semnificația arheologică a existenţei sale şi despre raportul consilierului ministerial Lind împotriva demolării. Din mobilierul bisericii, cu excepția altarului și a iconostasului, nimic nu este semnificativ. Acestea ar putea fi folosite, din nou, în biserica nouă. Dintre veșminte sunt două, din secolul precedent, care au o valoare artistică mai mare. Pentru păstrarea acestora, precum și pentru păstrarea altor obiecte mai vechi, care, de exemplu, ar trebui să capete importanță, cu ocazia reconstrucției, ar trebui să se prevadă în scris“.

 

  1. Raport anual, pagina 117 (Biserica Mănăstirii Humor). „Ca răspuns la o solicitare a Ministerului, în ceea ce privește restaurarea fostei biserici mănăstireşti greco-orientale de la Humor, Comisia Centrală a declarat că trebuie să se ia în considerare obiectivul interesant în sine, cu structura sa tipic bizantină, şi conservare şi consolidarea necesare ale acestui monument arhitectural, care trebuie luate în considerare de guvernul provinciei Bucovina şi pot fi recomandate pentru executare. În ceea ce privește fresca exterioară, din care se găsesc urme greu de observat deasupra temeliei, dar restul indică semnele unei decorațiuni colorate, care ar fi fost, odată, depozitară de frescă, s-ar putea lua în considerare contururile ușoară și costurile relativ ridicate ale refacerii. Pe de altă parte, Comisia Centrală consideră că prioritar este să se recomande cea mai etică în restaurarea iconostasului“.

 

  1. Raport anual, pagina 118 (Biserica Romano-Catolică din Gura Humorului). „Comisia Centrală a recomandat proiectul pentru o extindere la Biserica Romano-Catolică din Gura Humorului“.

 

Raportul anual 1892, pagina 118 (Biserica veche de lemn din Revna). „Conservatorul Romstorfer a raportat despre vechea biserică de la Revna, care urmează să fie demolată, din cauza dărăpănării. S-a decis să se facă, mai întâi, fotografii atente ale acestei biserici; dacă se dovedește că o parte din material ar fi reutilizabil, ar fi de dorit ca biserica să fie reamplasată într-un loc mai potrivit, în forma sa actuală“.

 

  1. Raport anual, pagina 118 (Biserica parohială gr. or. din Siret). „La cererea Comisiei Centrale, Ministerul cezaro-crăiesc al Cultelor și Educației și-a dat avizul asupra proiectului prezentat de guvernul provincial pentru restaurarea bisericii parohiale greco-orientale Sf. Ioan din Siret, renovare cauzată de faptul că că acoperișul nou ar trebui ridicat în jurul turnului central. În consecință, proiectul propus a fost clasificat drept admisibil, dar Comisia Centrală va trebui să conceapă un acoperiș de cupolă mult mai mare, care să cuprindă ascuţitul turn central“.

 

1892 al Raportului anual, pagina 118 (Biserica parohială gr. or. din Solca). „Cu referire la proiectul de restaurare a bisericii greco-orientale din Solca, Ministerul cezaro-crăiesc al Cultelor și Educaţiei a aprobat şi recomantat Comisiei Centrale, pentru execuţie, proiectul întocmit“.

 

  1. Raport anual, pagina 118 (Sabia de la Şipot) „Consilierul dr. Kenner s-a referit la găsirea unei monede şi a unei vechi săbii în Şipot-Cameral. Conservatorul Boeheim și-a exprimat opinia, cu privire la acesta din urmă, spunând că această armă provine, cu siguranţă, din perioada Renașterii“.

 

  1. Raport anual, pagina 118 (Teracotă) „Conservatorul Klauser a raportat despre descoperirea unei teracote în relief la Drăgoieşti, care a fost dată Muzeului Ţării din Cernăuţ“.

 

  1. Raportul anual, pagina 119 (Voroneţ). „Conservatorul Romstorfer a raportat despre restaurarea mănăstirii greco-orientale, acum biserică parohială, din Voroneţ, și despre ruinele din apropiere, destinate demolării, probabil rămășițe ale fostelor chilii ale mănăstirii“.

 

  1. Volumul 10, nota 61, pagina 138 (Monedă). „Dr. Kaindl din Cernăuți a adus la cunoștință Comisiei Centrale că, în cabinetul cu monede al Universității, există o monedă de la Lucius Verus (101-72 înainte de Hristos), care se află aici de aproximativ doi ani şi jumătate, când a fost găsită, la adâncime de un metru, odată cu construcţia drumului care leagă Şoseaua Nouă și Cimitirul Catolic. A fost achiziționată de la locație pentru cabinetul numit“.

 

 

Lista conservatorilor și corespondenților

Comisiei Centrale cezaro-crăieşti:

 

a). Conservatori:

 

Mikulitsch Andreas, inginer la Districtul Camerral de Construcţii din Cernăuți, citat deja în 1872.

Isopescul Demeter, consilier şcolar cezaro-crăiesc și director al Institutului de formare a cadrelor didactice din Cernăuți; pentru secțiunea a III-a, prin Ordinul Ministerial nr. 9613 din 14 septembrie 1875.

Petrino Otto, Baron von, președintele Asociației Culturale de Stat din Cernăuți; pentru secțiunea I; 1872-1879.

Schwerdtner Victor, arhitect și Profesor al Şcolii cezaro-crăieşti de afaceri din Cernăuți; pentru secțiunea II; din 1877 până în 1878.

Gutter Josef, Cavaler von, Căpitan în Siret; pentru secțiunea I; din 1880, până în 1885.

Laizner Josef, directorul Școlii cezaro-crăieşti de afaceri din Cernăuți; pentru secțiunea II; din 1880, până în 1887.

Klauser Heinrich, consilier şcolar și directorul Gimnaziului cezaro-crăiesc din Radautz; pentru secțiunea I; conform ordinului Ministerului nr. 25429 din 31 ianuarie 1887, până în 1886.

Romstorfer, Carl A., arhitect și Profesor al Şcolii cezaro-crăieşti de afaceri din Cernăuți; pentru secțiunea II; conform ordinului Ministerului nr. 2686 din 8 mai 1888.

 

b). Corespondenţi:

 

Getzlinger Leopold, Dr. cezaro-crăiesc, Medic de district în Vijniţa, fost în Câmpulung, din 1881.

Kasprzycki Carl, Dr. cezaro-crăiesc, Medic de district în Vijniţă; din 1881, până în 1884.

Loserth Johann, Dr. cezaro-crăiesc, profesor universitar; din 1881; Mutat la Graz, în 1893.

Mikulitsch Andreas, inginer la Districtul Cameral de Construcţii din Cernăuți; din 1881, până în 1884.

Neubauer Ernst Rudolf, directorul Liceului din Rădăuţi; din 1881, până în 1890.

Neumann Ferdinand, inginer la Districtul Cameral de Construcţii din Cernăuți, fost șef al districtului de construcții din Suceava; din 1871.

Wickenhauser Franz Adolf, funcţionar la Consiliul cezaro-crăiesc de Finanțe din Cernăuți; din 1881. până în 1891.

Vasile Kluczenko. Dr. cezaro-crăiesc, Medic în Cernăuți, fost medic de district în Suceava; din 1883.

Stefanelli Theodor, Judecător cezaro-crăiesc de district din Câmpulung, fost ajunct cl Curţii de District din Suceava; din 1886.

Lainzer Josef, Directorul Şcolii cezaro-crăieşti de afaceri din Cernăuți; din 1888.

Schmidt Wilhelm, profesor emerit la Gimnaziul cezaro-crăiesc emerit în Suceava; din 1889.

Olinski-Olinescu Dionys, Concepist cezaro-crăiesc financiar la Cernăuți; din 1891.

Polek Johann, Dr., Custodele Bibliotecii Universitare cezaro-crăieşti din Cernăuți; din 1893“[1].

 

 

[1] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 66-71


Descoperiri din perioada migrației în Bucovina

Piesa de aur din Muzeul cezaro-crăiesc din Viena

 

„În M. C. C. XIX (1893) p. 65, conservatorul Romstorfer a publicat desenul a două piese de bijuterii din aur, încrustate cu granate, aflate la Muzeul de Stat al Bucovinei din Cernăuți, care au fost găsite, cu puțin timp înainte, la Măreţei, în Bucovina. Una este, în general, similară cu cea arătată în Fig. 7, în care bijuteria este redată în mărime naturală şi se află în Muzeul cezaro-crăiesc austriac din Viena; dar bucovineanul găsește o bijuterie care, în loc de patru, are doar trei balamale suspendate de inelul central, iar desenul barelor de aur de pe apendice, care au o formă complet identică, este în parte diferită, deși practic în strânsă legătură. Cea de-a doua descoperire arată aproximativ forma unei semi-luni, cu cei doi lobi, în formă de cioc, care înconjoară un ochi circular central.

 

În 18 iulie 1902, conservatorul Romstorfer a raportat că o bijuterie a primei specii menționate a fost recent descoperită, din nou, pe același loc, piesă care, la momentul raportării sale, nu putea fi încă achiziționată pentru Muzeul Național Bucovina.

 

Aceste piese, consideră conservatorul Romstorfer, au, probabil, origini orientale şi aparțin, fără îndoială, monumentelor depozitelor de granate din aur din secolele V-VII după Hristos, care au fost atât de numeroase în Europa de Est, cu derivări stilistice spre „Romanicul târziu”. Bijuteria de la Muzeul cezaro-crăiesc austriac din Viena, prezentată aici în fig. 7, despre care inventarele, din păcate, nu spun nimic, apare și pe planşa I 3, reprodusă în culori. Descoperirile de la Măreţei merită un interes deosebit, deoarece sunt primele de acest fel care au fost scoase la iveală în Bucovina, în timp ce în România vecină au fost de mult timp descoperite, prin celebra comoară de la Pietroasa, iar în Transilvania, prin piesele găsite la Apahida. Ar fi necesar să se investigheze dacă ar fi adecvate investigații sistematice la locul descoperirii, la care obligă aceste descoperiri repetate / Riegl”[1].

 

Piesa din aur din Muzeul Ţării din Cernăuţi

 

[1] Mittheilungen der k. k. Central-Comision fűe Erforschung und Erhaltung, Band I, Nr. 11, November 1902, p. 408


Tezaurul pre-dacic de la Măriţei sau Merizei

 

În ciuda unor descoperiri accidentale, datorate inundaţiilor din verile anilor 1878 şi 1892, tezaurul pre-dacic de la Măriţei încă nu a fost descoperit, în ciuda eforturilor depuse de pionieri ai arheologiei în Bucovina, precum Josef Ritter von Gutter, Wilhelm Schmidt sau Carl Adolf Romstorfer. Interes, atunci, a existat, dar nu şi posibilităţi tehnice, iar tentativa profesorului sucevean Wilhelm Schmidt de a descoperi sursa pieselor de aur, aduse de aluviuni, pe dealul dinspre vest, unde exista un tumul, iar în preajma lui, morminte prăbuşite, vechi de peste două milenii, era cel puţin fantezistă, pentru că nu din morminte au fost desprinse aluviunile, cu tot cu piese de tezaur, ci de pe versanţi.

 

Ipoteza lui Romstorfer, conform căreia tezaurul ar trebui căutată pe albia superioară a pârâului Hatna, pe dealul dinspre Danila, nu este obligatorie, cum nu este obligatorie nici presupunerea lui despre o posibilă origine asiatică a tezaurului, chiar dacă aparent indic este şi numele pârâului, pentru că „Hatna este inscripţia de sub reprezentările lui Jina“[1], dar Hatna poate contrazice arianismul lui Max Muller, putând fi dus spre Sumer de către „capetele negre“, conduse de către Marele Păstor Enlil, Enlil însemnând „Fiul Muntelui“.

 

E drept, tezaure asemănătoare s-au găsit şi în pusta maghiară, la Bákod, lângă Kalocza, dar şi în apropiere de Curbura Carpaţilor, la Pietroasa, iar posibilitatea existenţei unui tezaur încă nedescoperit, dar şi mai spectaculos, pe coasta dealului „Zamezysz“ (Zamca?), de lângă Măriţei, este mare, în condiţiile în care tehnologiile moderne de căutare au pătruns chiar şi în rândurile cetăţenilor de fiecare zi ai României. Pârâul Hatna poate fi un reper şi nu, neapărat, o locaţie, pentru că, în 1876, se vorbea de două torente, nu despre un pârâu, care s-au format pe două dealuri din vecinătatea satului Măriţei, „de partea dreaptă sau de partea stângă“, şi au cărat aluviunile în albia pârâului Hatna, unde s-au găsit „o brățară masivă din aur, de formă primitivă, în formă de șarpe, și câteva fibule similare“.

 

Faptul că, în 1903, Romstorfer izbutise să localizeze pe dealul Dănilei locul în care se găsite bijuteria pe care el o cumpărase pentru Muzeul Ţării din Cernăuţi nu înseamnă că doar acest deal, imposibil de cercetat pe atunci, poate ascunde comori străvechi bănuite, în condiţiile în care, pe platoul dintre Siret şi Suceava s-au tot ivit, doar din întâmplare, şi alte mărturii, precum mormântul uriaşilor din Dealul Iancului, de lângă Grăniceşti. Romstorfer intenţiona să realizeze o hartă arheologică a Bucovinei (am să o caut, să văd dacă a tipărit-o), de care arheologii şi căutătorii de comori (în care îmi pun mai multe speranţe, deşi descoperirile lor distrug, pentru totdeauna, vestigii mărturisitoare) ar trebui să ţină cont. Nu neapărat pentru a o urma, ci pentru a încerca să desluşească în ea arealul locuirii pre-dacice, caracterizată, printre altele, de cele două mari evenimente echinocţiale, care despart vara de iarnă: intrarea şi ieşirea Şarpelui (îngheţului) în/din pământ, cu reliefări artistico-totemice atât de impresionante, în cadrul omagierii Constelaţiei Dragonului (şarpele), care arată, cu „capul“ triunghiular al celor trei stele, Nordul, deci originea îngheţului.

 

Gara Hatna

 

Mărturii despre descoperirile de la Măriţei

 

,,Corespondentul W. Schmidt raportează asupra satului Măriţei din Bucovina. Cătunul Măriţei formează un loc ciudat, lângă prima stație, Hatna, a căii ferate Lemberg-Cernăuți-Suceava, înfipt între dealuri și mărginit de un torent cu același nume cu Hatna. Descoperirile bogate în aur au atras atenția generală cu atât mai mult asupra acestei așezări, întrucât se știa că mulți țărani au vândut bucată cu bucată bogăţiile aruncate în poala lor prin voia coincidenței capricioase, unor pânditori ai profitului, care aşa au ajuns la prosperitate. Chiar și anchetele oficiale s-au dovedit a fi lipsite de rezultate, în confruntarea cu istețimea vicleană a căutătorului, vânzătorului și a cumpărătorului, până în 1878, când, în cele din urmă, anumite piste, care au fost urmărite, au condus la faptul că, după o puternică rupere de nori, din iulie, torentele care s-au năpustit în Măreţia au scos, din nou, la iveală diverse obiecte de aur, pe care le-au cules ţăranii şi le-au păstrat în secret, până ce le-au vândut, pentru o sumă derizorie, unui comerciant rătăcitor. După finalizarea anchetei, căutătorii și cumpărătorul au fost aduși, împreună cu obiectele găsite, la Căpitănia districtului, pentru cercetare.

 

Au fost înregistrate o brățară masivă din aur, de formă primitivă, în formă de șarpe, și câteva fibule similare. Toate piesele au arătat urme regretabile de frecare cu rocile torentului, deasupra cărora amețitorul curent de apă le-a determinat să se rostogolească. De asemenea, cu această ocazie, a ieșit la iveală un molar al unui Ursus primogenius. Căpitanul de atunci districtului, Anton Heschmann, s-a simțit obligat să meargă cu o comisie la fața locului, în Măreţei, pentru a putea determina proveniența descoperirilor, cercetând cu atenție terenul.

 

Corespondentul Schmidt a fost chemat în această comisie și a urmat cursul torentului, în amonte, pentru a descoperi semne de orientare. Deși a pătruns până la sursă, nu a văzut nimic semnificativ și se poate presupune, cu toată certitudinea, că astfel de aur găsește doar în cursul abundenţei de apă, torentele formându-se, la o distanță considerabilă, de partea dreaptă sau de partea stângă, și probabil că puhoiul realizează spălarea obiectelor și îndepărtarea pământului, de îndată ce valul sălbatic a atins o înălțime suficientă pentru a lăsa curentul să se învolbureze și să sape şi peste locul în care se află obiecte de valoare. Sătenii care au găsit aceste obiecte l-au asigurat că nu au habar de unde provin toate aceste comori.

 

Pe de altă parte, a fost fericit că a făcut o altă descoperire. În timp ce cobora, se uită în jurul zonei, văzând o înălțare spre vest, precipitată, dar ușor înclinată spre vest, de aproximativ douăzeci de metri, al cărei vârf era încununat de un fag bătrân. Când a ajuns în vârf, a observat, de departe, ceea ce doar ochii pricepuți pot vedea, niște denivelări discrete, care pot dezvălui, în orice moment, vremuri pline de viață. Tumulul era aproape în mijlocul platoului, în timp ce în jurul lui se aflau morminte scufundate. În ciuda înserării tot mai pronunţate, căpitanul de district și ceilalţi au urcat pe deal, iar Schmidt le-a arătat spre descoperirea sa; ascultându-l cu neîncredere, ei au răscolit în locurile arătate de el şi au scos la iveală, deocamdată, o secțiune transversală, care l-a încredinţat pe Schmidt despre corectitudinea presupunerii sale, apoi au aflat alte trei astfel de locuri de odihnă, în care se aflau resturi calcinate de coloană vertebrală. Unii au propus adunarea rămăşiţelor, astfel încât să se poată face o înmormântarea creştină a acestor rămășițe umane descoperite din întâmplare. Câțiva medici, prezenţi acolo, au explicat că, pentru a intra în această stare de calcifiere, scheletele umane trebuie să fi stat în pământ cel puțin două mii de ani, ceea ce a dus la decizia ca, în viitorul apropiat, după obținerea permisiunii, de la proprietarul moşiei, baronul Johann Kapri, să se caute cu atenție şi să se săpe pentru a descoperi tumulul. Problemele referitoare la costuri au amânat executarea acestei decizii.

 

De atunci, nu s-au mai făcut raportări ale altor descoperiri de aur în zona Măriţei, dar acest lucru nu înseamnă că astfel de descoperiri ar fi fost făcute și până acum, comorile rămânând ascunse, pentru presupusul avantaj al căutătorului“[2].

 

Bijuteriile din aur de la Măriţei. La fel ca în anuarul din 1893, pagina 70, descris și ilustrat, pe care Muzeul Ţării Bucovinei îl editează, datorită intervenției binevoitoare a membrului său, domnul adjunct cezaro-crăiesc pentru construcţii A. Issecescul, domnul Dr. med. M. Much scrie, în „Anunțurile societății antropologice” 1894, pagina 28: „Conservatorul Romstorfer a raportat Comisiei Centrale cezaro-crăieşti despre descoperirea unor bijuterii din aur, la Măriţei, în Bucovina, descoperire în care obiectele din aur au ieșit singure la lumină. Ceea ce este remarcabil, în legătură cu aceste bijuterii, este realizarea tehnică a ornamentelor, care constă din pietre preţioase inserate în monturi, amintind de tezaurul din aur găsit în pusta maghiară, la Bákod, lângă Kalocza, și de faimoasa descoperire de la Pietroasa, în România“[3].

 

 

Bijuteriile de aur de la Măreţei, în Bucovina. În volumul al 8-lea al comunicărilor Comisiei Centrale cezaro-crăieşti (în 1882), Conservatorul din Siret von Gutter, acum decedat, a raport despre o descoperire de aur făcută la Hatna. În acest an (începutul lunii iunie 1892), alte piese din aur au fost găsite în acea zonă, după cum a semnalat corespondentul W. Schmidt din Suceava (sub nr. 50, din Mittheilungen, 1892). Este vorba despre o piesă, cu valoarea aproximativă a aurului pur, de 50 florini, și de o alta, cu valoarea aurului pur de aproximativ 10 florini. Acestea au fost deja depozitate la Muzeul de Stat din Bucovina, urmând să fie păstrate în țară, în timp ce, în mod obișnuit, alte descoperiri arheologice de monede etc., în special din zona Suceava, trec, prin intermediari, către comercianți, la Jaşi și la București.

 

De la Siret, se întinde, spre sud, un podiș înalt, care se îndreaptă spre Suceava, fiind în mare parte împădurit şi sfâșiat de râurile adânci ale dealurilor. Cea mai semnificativă ruptură a terenului este formată de pârâul Hatna sau Măriţei, care curge, din podișul înalt, și este orientat spre sud, iar pe ambele maluri, în aval, se află localităţile înşirate Măriţei și Hatna, aceasta din urmă pe partea stângă. În cursul mijlociu al pârâului, chiar deasupra satului Măriţei, pe malul înalt opus, se află dealul Zamezysz, al cărui nume indică o fostă tabără de pământ și pe care, potrivit inginerului A. Issecescul, se observă urme de morminte arse.

 

În acest caz, după o inundație, cele două bijuterii din aur, înfățișate la scară completă în Fig. I, au fost găsite întâmplător printre aluviunile aduse la Măriţei, fiind aflate, printre ele, de câţiva ţărani.

 

Cea mai mare dintre piese este un inel masiv, împodobit cu un ornament, de care sunt atârnate trei inele mobile, realizate tot din aur, fiecare fiind acoperit cu ornamente, atașate prin monturi, dar ciocănite, pe partea inferioară, pentru a forma un cârlig, la o distanță de 1,5 mm sub ornament. Este incontestabil faptul că materialul a fost împins în acest spațiu intermediar, din care bijuteria – formând probabil jumătatea unui fermoar – a fost fixată cu cele nouă nituri aurii, care sunt vizibile în desen, prin bucle forjate.

 

A doua bijuterie, de asemenea forjată în aur masiv și împodobită cu pietre preţioase şi perle (piesa din mijloc, în formă de buton) are, pe partea inferioară, o tăietură, de care este prinsă o sârmă de aur rotundă, lipită în mijlocul plăcii de bază, în jos atingând lungimea de 5 mm, iar ferecătura de argint gros fiind de 2 mm. Obiectele decorative descrise sunt destul de similare, prin caracter și execuție, cu cele de origine orientală. / Romstorfer“[4].

 

Romstorfer: În 1893, la Măreţei, nu departe de Suceava, a fost găsit și cumpărat pentru Muzeul de Stat din Bucovina un ornat de aur garnisit, pe care prof. Alois Riegl l-a descris ca provenind din secolul al V-lea, al VII-lea. O piesă similară a fost găsită, în același loc, în 1902, pe care am cumpărat-o pentru Muzeul Ţării din Cernăuţi. Anul acesta, am făcutcercetări la fața locului și am reușit să aflu locaţia exactă a ultimului obiect menționat, în dealul dinspre Danila, pe un teren alunecos şi accidentat de rupturi. Săpături sistematice sunt greu de plănuit; descoperirile au fost, întotdeauna, după un potop puternic de ploaie, care sapă baza malurilor abrupte și aduce parțial prăbușiri“[5].

 

Podul, peste Suceava, de la Dărmăneşti

 

[1] Annual Report of the Mysore Archaeological, Bangalore 1919, p. 21

[2] Romstorfer, Carl A., 1891. Volumul 17. Nota 104, pagina 123 (Măriţei), Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 65. 66

[3] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1894, Czernowitz 1894, p. 121

[4] Mitteilungen der k. k. Central Commission, XIX Jahrgang, Wien 1893, pp. 65, 66

[5] Mitteilungen der Antropologischen Gesellschaft, XXXIV Band, Wien 1904, p. 56


Pagina 1 din 1.14012345...102030...Ultima »