Dragusanul - Blog

când auzi strigând prostia: România! România!

 

sus, în jos pe Dâmboviţa,

neamul nostru cel uituc

urcă, ignorându-şi viţa,

numai proşti, ce ne conduc

când cu biciul, când cu parul,

cu jandarmi şi cu mascaţi

risipind cu sârg amarul

peste cei ce le-au fost fraţi,

            alelei, feciori de lele,

            voi aduceţi vremuri grele!

 

prostu-i prost şi proasta-i proastă

orişicum ar fi palatul

unei clipe, ce-i adastă

să ne pedepsească natul,

iar copiii nu au ţară,

ci sunt robi vânduţi în pripă,

când în noi e o ocară

unde-ar trebui aripă,

            Doamne, n-ai în ceruri oşti,

            să ne scapi cumva de proşti?

 

proşti mai mulţi, păscând pe liste

pentru consacrat prostia,

cu contururile triste

asaltează România,

iar speranţa se dărâmă

şi o ară ei cu plugul,

suflete, rămâi o râmă

de nu poţi să-ţi lepezi jugul

            când auzi strigând prostia:

            România! România!


Roman Istrati o premiază pe Mădălina Boca

 

O întâmplare pe care nu o ştiţi: în ultima săptămână a vieţii sale, Poetul Roman Istrati a scos la licitaţie, cu sprijinul „Monitorului de Suceava”, un album cu ilustrate ale Bucovinei istorice, banii obţinuţi fiind încredinţaţi, în totalitate, unui copil aflat pe un pat de spital al aceleeaşi nedrepte suferinţe. Nu a păstrat un leu pentru el, deşi nu-l îmbrâncea bunăstarea afară din casă, el, Roman Istrati, preferând să se nutrească din alinarea suferinţei altora. Şi nu a fost prima dată când a săvârşit astfel de gesturi dumnezeieşti, pentru că aşa se născuse, pentru că asta era natura lui: umană.

 

În acelaşi spirit şi cu acelaşi spirit, Roman Istrati va oferi, joi, 4 iulie 2019, ora 16, la Centrul pentru Sprijinirea Tradiţiilor Bucovinene, premiul anual pentru literatură şi muzică Eroinei Scrisului Bucovinean Mădălina Boca, autoarea unei cărţi de proză scurtă vestitoare de geniu, „Trei flăcări şi o speranţă”, şi care are nevoie, mai mult decât orice, de solidarizare umană, pentru a putea ajunge în Canada şi pentru a putea trece şi peste a zecea operaţie dificilă, ca să poată deveni, în cele din urmă, un biruitor în bătălia cu soarta.

 

 

Celelalte două premii se vor oferi în ziua de 7 septembrie 2019, când executorul lui testamentar şi fost elev, tânărul jurist Marius Bruja, îi va lansa cartea definitivă de poezie, în varianta pe care Roman Istrati o concepuse: „Barbut”. Marius mi-a adus, astăzi, un exemplar al cărţii lucrate de el şi mi-a plăcut, inclusiv prin copertă, pentru că înseamnă o viziune, o vestire demnă de toată atenţia. Dar e nevoie de mai mult, de o adevărată fixare în timp a memoriei Poetului Roman Istrati, aşa că, împreună cu Marius Bruja, am premeditat o carte, pentru 7 septembrie 2020, de rememorări, de evocări, inclusiv anecdotice, a poetului poet Roman Istrati, om de o frumuseţe a sufletului tulburătoare şi care a ars, întotdeauna, între tragic şi vesel, între captivitatea întunericului şi între dese evadări explozive în lumină. Apelăm, deci, la toţi cei care l-au cunoscut să ne trimită din vreme evocările de care simt nevoia să se despovăreze, pentru a face un volum colectiv despre personalitatea inconfundabilă a lui Roman Istrati.


Cronica străbunilor din catagrafia Cotiujenilor

 

Corect interpretate şi drept ceea ce sunt, adică drept condici bisericeşte mai bine sau mai rău realizate, şi nicidecum ca recensăminte, în care morţii mai vechi sau mai noi, precum şi minorii nu figurează, precum în catagrafii, înscrisurile bisericeşti ale Cotiujenilor sunt părţi de adevăr, incomplete şi zdrenţuite – ce-i drept, dar părţi de adevăr, care ni se dezvăluie ca atare. Iar când cosmetizările adevărului se fac sub autoritatea ştiinţifică a unor personalităţi universitare, de talia domnului Vasile Gajos, acestea capătă nu doar răspândire, ci şi notorietate, alţi cărturari preluând, drept teze de necontestat, neadevăruri de genul: În cele 211 gospodării din Cotiujeni trăiau 950 de suflete (476 de bărbaţi şi 474 de femei… Se înregistrează numele de familie Cojocaru, Ganu, Gutium, Lungu, Mândru, Moroşanu, Rudencu, Rusu, Ursu”[1].

 

Printr-o simplă redare cronologie a naşterilor, care se petrec, de regulă, atunci când părinţii au minim 30 de ani, alteori chiar 40, se constată că locuitorii Cotiujenilor, pe care condicile parohiale îi atestă drept cei mai vechi, sunt cele care explică şi justifică prezenţa oamenilor în această comunitate prin meserii: Vasile Ciobotari (născut circa prin anul  1712, fiul său, Vasele, născându-se în 1742), Miftodi Bârsan, caligrafiat de preotul vremii Bersan (circa 1715, fiul său, Todosii, născându-se în 1745), Grigore Ciobănaş (la fel, în 1715, cu fiu, Andrei, născut tot în 1745), Matvei Macar (circa 1719, fiul Luchian născându-se în 1749), Grigore Cocîrla (circa 1720, tatăl lui Nichifor, născut în 1750), Vasile Ticalos (tot 1720, fiul Alexandru născându-se în 1750), Vasile Rudenco (circa 1722, cu fiu, Timofei, născut în 1752), Andrei Rudenco (circa 1724, cu fată, Irina, născută în 1754), Ştefan Jieru sau Vieru (circa 1725, cu fiu, Grigorii, născut în 1755), Ion Munteanu (circa 1725, cu fiu, Pascal, născut în 1855), Petru Oloinic sau Oleinic, drept rădăcină etimologică pentru neamurile Oloieru şi Olinici (circa 1755, fiul Ion născându-se în 1755), Pantelei Ursu (circa 1725, cu fiu, Gheorghii, născut în 1855).

 

Deci, cu două excepţii care ţin de realitate, Rudenco şi Ursu, numele „Cojocaru, Ganu, Gutium, Lungu, Mândru, Moroşanu, Rusu” nu reprezintă întâistătătorii atestaţi ai Cotiujenilor, ci rădăcinile genealogice atestate ale neamurilor: Ciobotari, Bârsan, Ciobănaş, Macar, Cocîrla, Ticalos, Vieru, Oloieru şi, desigur, Rudenco şi Ursu. Mai târziu, apar în condica de naşteri, amestecată cu cea de căsătorii şi de înmormântări, şi alte neamuri, cu vechime de cel puţin 30 de ani înainte de înregistrarea naşterilor, în valea Viliei, cronologia corectă fiind, în acel încrâncenat secol al XVIII-lea, următoarea:

 

 

1760: Rudenco Ivan a lui Vasilii.

1763: Cojocari Procopii a lui Ion, Gascu Nichifor a lui Ilie.

1770: Cojocari Vasile a lui Fiodor, Ciobanu Mihail a lui Fiodor.

1772: Moroşan Constantin a lui Ion.

1774: Onciu (Oncea) Ioan a lui Iordachii.

1775: Barbacari Simion a lui Vasile, Banaru Feodosii a lui Gheorghe, Cureb Nicolai a lui Feodosii, Cuflic Procopu a lui Ion, Druţă Nicolae a lui Toader, Lungu Andrei a lui Nicolae, Lungu Nicolae a lui Anatolie (în 1856: Lungu Nicolae „a lui” Ananie), Mîndru Ivan a lui Nichita, Palamaru Andrei a lui Ivan, Rusu Xenia a lui Gavril, Stoica Ivan a lui Gheorghe, Tocila Ivan a lui Ivan, Ţurcan Ioan a lui Simion.

1777: Cocîrla Anastasia a lui Ion.

1779: Delu Vasilii a lui Axente, Sbregun Piotr a lui Ion, Tigu (Tihu) Lupu a lui Avxentii.

1780: Gaideu Nicolai a lui Pavel, Ganu Alexei a lui Pantelei (în 1856, trecut: Banu Alexei „a lui” Pantelei), Ganu Pintilei a lui Alexei, Ursu Maxim a lui Iacob.

1784: Bandalac Dumitru a lui Chirian (la naştere, iar în catagrafia din 1858: Bandalac Dmitrii „a lui” Chiriac) , Cojocari Vasile a lui Constantin, Tumbu Ioan a lui Alexandru.

1785: Bodnari Nicolai a lui Petrea, Bobu Gheorghii a lui Fiodor, Banaru Mihail a lui Gheorghii, Ciobănaş Nicolai a lui Mihail (în 1856: Ciobanaş Nichita „a lui” Mihail). Ciobanu Vasile a lui Nichifor, Ciobanu Gheorghe a lui Feodor, Druţă Vasilii a lui Calistrat, Jieru (Vieru) Alexii a lui Ştefan, Lungu Sava a lui Nicolae, Moroşan Iordachi a lui Chiriac, Perju Nichita a lui Gavril, Rusu Onofrei a lui Vasile (el e şi Moroşan), Rusu Semion a lui Ion, Rusnac Gheorghii a lui Alexei, Stoica Ştefan a lui Gheorghe, Tur Onofrii a lui Procopii, Ursu Gavril a lui Sandul, Cozac Ostafie „a lui” Ivan.

1789: Bortă Vasilii a lui Ion (în 1856: Borta Vasile „a lui” Ivan), Ciobotari Ivan a lui Grigorii (în 1856: Cebotari  Ivan „a lui” Grigore), Ursu Eftim a lui Iacob.

1790: Apavaloi (Pavaloi) Andronic a lui Pavel, Cazac Evstapie a lui Ion, Criţac Vasile a lui Alexei, Rusu Mihail a lui Samson, Rudencu Feodor a lui Gheorghe, Rudenco Constantin a lui Iacob, Skripnic Toader a lui Andrei, Tocila Fiodor a lui Evstratii, Ursatev Ştefan a lui Fiodor, Vizitiu Ioan a lui Ioan.

1792: Revenco Dimitrii a lui Alexei, Achelina Constantin „a lui“ Pavel.

1793: Capaţina Pavel a lui Alexei, Lutu Moisei a lui Nicolae, Ursu Andrei a lui Iacob.

1794: Birlan Fiodor a lui Ion, Jelesneac Timofei a lui Daniil.

1795: Achimii Ion a lui Fiodor, Bejenari Pantelemon a lui Ion, Basarab Ilia a lui Nicolai, Băbuţa Sava a lui Fomov, Balan Ion a lui Iacob (în 1856: Balan Ivan „a lui” Iacob), Capaţina Ion a lui Alexandru,  Chereliuc Fiodor a lui Alexei, Ciobanu Feodor a lui Nichifor, Framozatii Ivan a lui Simion, Gutium Fiodor a lui Vasile, Gaşcul Parascovia a lui Semion, Lungul (Lungu) Ion a lui Anatii, Mîndru Ion a lui Ion, Rudencu Ştefan a lui Gheorghe, Rusu Vasile a lui Ştefan, Tuchilatu Ivan a lui Alexandru, Vertedi Nicolai a lui Alexei.

1796: Andrieş Andrei a lui Grigore, Oloeru (Oloeri) Arsenii a lui Ion.

1797: Druţă Prodopie a lui Grigore, Grosu Simeon a lui Vasile.

1799: Cocîrla Petru a lui Nichifor (în 1856: Cocîrlă  Piotr „a lui” Nichifor), Cojocari Petru a lui Constantin, Marcu Toader a lui Nichita (în 1856: Marcu Todor „a lui” Nicolae), Negoiţă Florea a lui Miron, Ticalos Vasile a lui Alexandru, Ţurcan Petru a lui Simion.

 

 

Cum celelalte neamuri ale Cotiujenilor, care nu îşi regăsesc rădăcinile în această listă nu se trag din păpădie, ci din oameni răspândiţi pe alte moşii ale descendenţilor Sturzeştilor, nu pricep de ce se falsifică întâietăţi, nu în funcţie de documentele vechi, ci de rangul persoanelor contemporane din administraţia discretă a Cotiujenilor.

 

Explozia demografică a localităţii Cotiujeni, după anul 1700, se datorează şi curţii boiereşti, care era, prin anii 1750, când înalţă şi prima biserică moldovenească din lemn, „başia lui Coste, pârcălab”[2] de Hotin, cu autoritate, de-a lungul veacurilor, ale instituţiei „pârcălabului de Hotin”, provenit, mereu şi mereu, din acelaşi neam boieresc, şi exercitată prin administrarea moşiei şi a conacului de către rudele sale, care îşi dobândeau veniturile, ca şi ţăranii, ca şi răzeşii mai mici, şi pe piaţa Hotinului, dar şi pe cele din Kolomeea, Cernăuţi şi Boian. În jurul „başiei” se întemeiază satul, iar cazurile de „primit/primită la curte” sunt multe în istoria satului, beneficiarii fiind ori meseriaşi, ori membri ai dascălilor stabiliţi în sat pentru a se ocupa de educaţia coconilor: „Tur Anastasia, primită la curte (1761)”, „Lupuşneac Florin, primit la curte (1799)”, „Ticălosu Maria „a lui” Andrei, primită la curte (1800)”, „Ursu Maria, primită la curte (1820)”, „Ganu Dumitru „a lui”Ion, primit la curte (1825)”.

 

„Primite la curte”, deci cu activitate educaţională în favoarea copiilor boierului, nu şi în cea a copiilor de ţărani, sunt şi „educatoarele” şi „educatorii”, care primeau loturi, îşi ridicau case şi se mutau cu întreaga familie în Cotiujeni. Câteva exemple, preluate tot din cele două catagrafii menţionate: „Ticu Vasile „a lui” Axentii, soţ decedat în 1853, Fiodora, soţie (1828), Fiodor, educator (1823), Ivan, fiu decedat în 1853, Cozma, fiu (1855), Maria, fiică (1853)”, „Lupuşneac  Fiodor „a lui” Nicolae, soţ (1805), Maria, soţie (1815), Florin, primit la curte (1799), Anastasia, educatoare (1843)”.

 

În ciuda faptului că în catagrafii nu sunt trecute numele de familie ale mireselor, unele dintre ele se pot identifica, după anul naşterii, prin desluşirea de legături de rudenie de care nimeni nu mai ştie. Şi am să dau, iarăşi, câteva exemple de miri: Balan Ivan „a lui” Vasile, născut în 1827, s-a însurat cu Domnica, fata lui Ciobotari Vasele a lui Vasilii, născută în 1833; Bejenari Nicolai „a lui” Pantilei, născut în 1825, s-a însurat a doua oară cu Ecaterina,  fata lui Cojocari Fiodor a lui Vasile, născută în 1828; Bejenari Alexandru „a lui” Pentelei, născut în 1820, s-a însurat cu Elena, fata lui Perju Nichita a lui Gavril, născută în 1824; Botnari Vasile „a lui” Nicolai, născut în 1825, s-a însurat cu Parascovia, fata lui Bandalac Dumitru a lui Chirian, născută în 1827; Babuţa Nicolai „a lui” Ivan, născut în 1837, s-a căsătorit cu Ana, fata lui Ceacir Toader a lui Gheorghe, născută în 1838, şi aşa mai departe, în a doua catagrafie trecând în notele de subsol numele părinţilor mireselor pe care am izbutit să le identific.

 

Nu m-am aventurat în a sublinia cazurile căsniciilor din interes, nu prea multe, dar existente, ca peste tot, cu „mireasă hâdă şi bătrână”, cum zice folclorul, din convingerile din părinţi moştenite: 1). Fiecare om din veacurile risipite şi din cele care stau să se prăvale merită consideraţie, pentru că are identitate dumnezeiască de om; 2). „Să trăiţi şi să-i pomeniţi!” – cum se zice la câte o dureroasă despărţire; 3). Antecesorii sunt sfânta noastră moştenire, indiferent de cum s-au priceput să trăiască.

 

 

[1] Ladaniuc, Victor, Localităţile Republicii Moldova, Chişinău (?), p. 150

[2] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I şi II, Chişinău 1975


cum se zidesc în tine lumânare

 

să fii în gară gata de plecare

şi să aştepţi ceva şi să nu pleci,

ci să-ţi găseşti contur de lumânare

în şinele pe care le petreci

din tălpi spre creştet de o veşnicie

drept axa ta vibrând neliniştit,

să iei albastrul şinei ca să-ţi fie

un fel de gând de-a pururi tăinuit,

 

să vezi cum trenul vine şi se duce

de parcă-ai fi o piatră din taluz

zvârlită undeva, la o răscruce,

prin cel mai cosmic şi târziu abuz,

să-ţi calce-n suflet numai călătorii

şi sunetele trecerii spre zare

şi să auzi lăuntric numai zorii

cum se zidesc în tine lumânare


Ho Ra sau Călătoria prin Cer

 

Printre multiplele semnificații ale Oului cosmic, se află și o „narațiune” ceremonială, reprodusă întocmai și de Ho Ra (în unele limbi europene semnifică ceremoniile solare de pe Muntele Soarelui, în altele, muntele ca atare, sintagma Ma Go Ra, „Primăvara pe Muntele Soarelui!” denumind, în întreaga toponimie europeană și asiatică, înălțimea, cu vârful nivelat de mâna omului și cu peșteră în măruntaiele ei, pe care se desfășurau ceremoniile maiale pe Muntele Soarelui), de Ho Ra „Buciumul”, care a supraviețuit în tradiția românească până pe la 1916, dar numai în componente „Călătoriei pe Cer”, cum numea Mircea Eliade tentația „Imanentului care urcă”, deci a fenomenologiei, în sens budist și kantian, intuit ca atare de Lucian Blaga.

 

Că Muntele sau „Calea Părinților” (Pytr-Yana) și Cerul sau „Calea Zeilor” (Deva-Yana), desăvârșesc „logodna cosmică” prin urcările ceremoniale pe munte, aproape de cer, și prin horire se știe. Urcușul și coborâșul, descrise de Dimitrie Cantemir, care le constata, în vremea lui, „pe Cale” (șiragurile sinusoidale, de o parte și de alta a horei din uliță), reprezentau ascendența și descendența Lunii (sinusoida, cum s-a constat într-o peșteră din Franța, marcând fazele lunii), reprezintă împărtășiri ale ursirii Fecioarei Cerești, iar Ho Ra crea condițiile intrării în armonia universală, Cerul și Muntele „vorbindu-le” oamenilor, prin „glasul Cerului și al Pământului”, adică sunetul de bucium (la Densuș, zigurat străvechi, se vede „fisura” circulară, prin care Marele Preot scotea buciumul, pentru a le „vorbi”, nevăzut, oamenilor).

 

Cea mai veche Ho Ra „Buciumul”, notată de Dimitrie Cantemir pe la 1690, „vizualizează” simbolistica oului încondeiat: omenescul celor două horiri lunare, care au fost păstrate, în degenerescențe specifice, de culturile europene prin ecourile pe care noi le numim „muzică medievală” (muzica medievală europeană s-a rupt de tradiții, fiind compusă în catedrale și răspândită prin intermediul ceremoniilor de la curțile regale), și horirea dublei naturi, dobândită prin contopirea inițierilor din peșteră și a inițierilor din cer, prin desprindere și imponderabilitate, precum în hora călușerească (a lui Marte) din 1599, de lângă Alba Iulia, „plutită” de oștenii lui Baba Novac și descrisă de secuiul Dosza Daniil. Copertarea ascendență-descendență a ceremoniei sacre solare s-a făcut, și prin sunete, și prin coregrafie, aidoma simbolisticii din pictogramele străvechi ale Oului Cosmic.  Unele elemente ale datinii inițiale au migrat spre serbări distincte, precum cele ale Rusaliilor și ale Nedeilor, dar, dincolo de aceste tentative de nivelare și de regăsire creștină, se ascunde un ceva și mai spectaculos: caracterul spiralat al melosului străvechi. De-a lungul timpului, până la Franz Josef Sulzer, ni s-a tot spus că fiecare horire începe cu un ritm lent (cel notat) și decurge, din ce în ce mai iute, până la un maxim al execuției, atunci când șamanul (latinescul „vates”, tradus de noi drept „vătaf”, definea șamanul) striga, de trei ori, „Hâț!”, trecându-și toiagul, cu repeziciune, pe sub picioarele dansatorilor. Surpriza noastră, a „Zicălașilor”, a fost să constatăm această spiralare a melosului străvechi, prin condensarea sunetului, exemplul concludent, deși descoperit întâmplător, reprezentându-l „Romanța” pierdută a lui Cantemir, care, cântată în ritm de sârbă, deci în maximă viteză, se transformă într-un cântec încă la modă și astăzi. Ceea ce înseamnă că, prin accelerare, melosul săvârșea spiralarea, adică ascendența spre cer.


Pagina 1 din 1.10212345...102030...Ultima »