Dragusanul - Blog

Parlamentul, în 1884 şi în 2018

Al României Parlament

e o maşină cu vapori

din care curge la favori

diurne, pensii şi-alte lefuri

cu care fac adeseori

doar chefuri!

*

Al României parlament

e ca un teatru de păpuşi

cu fracuri negre şi mănuşi,

votează toate cu talent

căci sunt alese-ntr-un moment

de bătăuşi!

*

Al României parlament

e o maşină vorbitoare

ce dă din mâini şi din picioare

şi ea votează la moment

cu ochii-nchişi şi cu plăcere

tot ce se cere!

*

Al României parlament,

Cu Costineşti şi Caradale,

Masalagii cu masalale

Beţi de coniac şi de absent

Umblând în orişice moment

Prin mahalale!

*

Al României parlament,

După-a Vizirului[1] poruncă,

Voieşte să creeze încă

Organicul Regulament,

ş-apoi să sape ţării groapă

cât mai adâncă!

*

(Bobârnacul, No. 41, duminică 11 martie 1884)

*

[1] Porecla lui Brătianu


László Gergely Pál: NUMĂRĂTOAREA

Printre cei care au călătorit în Moldova și Bucovina, și despre care nu prea se știe, s-a numărat și Elek Gegő[1] la începutul secolului al 19-lea. Cartea sa[2], apărută în 1838, prezintă o descriere fidelă a ceea ce a găsit el în Moldova și Bucovina, indiferent de etnie, datini, porturi, religii. Din carte nu am putut trage nicio concluzie despre ce l-a determinat pe călugăr să facă acest drum. Sigur nu a fost trimis de către Academie, căci în prefață cei de acolo nu-și asumă răspunderea pentru texte. Între paginile 115-123, Gegő trateaza coloniile maghiare din Bucovina. Interesant este că, în ziua de azi, se cunosc numai cinci–șase foste sate, dar dacă ne întoarcem în timp, putem observa că au mai fost și altele. Ce s-a întâmplat cu ele nu se știe, dar merită să complectăm cu ele istoria Bucovinei.

*

    Aproape toți istoricii vorbesc și descriu numai satele Țibeni (Istensegíts), Iacobești (Fogadjisten), Dornești (Hadikfalva), Vornicenii Mari (Nagy-Józseffalva) și Măneuți (Andrásfalva). Dar au mai fost și altele, cum e cazul Bălcăuților (Laudonfalva), cu toate că acesta din urmă a avut o perioadă efemeră. Deci, la început au fost șase colonii.

*

    La Bălcăuți maghiarii nu au rămas prea mult și tradiția orală spune că din lipsa condițiilor. Personal, eu n-aș băga mâna în foc pentru o asemenea afirmație, mai ales că am călătorit de nenumărate ori acolo. Eu aș crede că celor aproximativ 20 de familii maghiare de acolo nu le-a convenit faptul că, în scurt timp, au fost colonizate peste ei vreo sută de familii de rusini. Și atunci au plecat, majoritatea stabilindu-se în Dornești și Măneuți.

*

    A mai fost o colonie, numită Tomantic (sau Tomnatec), după cum notează scriitorul Alajos Santha, dar și Raimund Friedrich Kaindl, undeva, pe lângă Karlsberg (Gura Putnei). Această colonie s-a format din vreo 22 de familii din Măneuți și 4-5 din Țibeni, în jurul anului 1826. După cronicile vremii, ei au plecat din cauza impozitelor și a iobăgiei și au rămas în Tomnatic până prin anii 1876-1880, după care s-au reîntors în satele lor.

Și ajungem la călătoria lui Elek Gegő, din anii 1836-1838. La pagina 116 el prezintă un tabel, care, după spusele sale, cuprinde datele furnizate de către Ferenc Fodor, locuitor din Dornești. Surprinzător este că, pe lângă cele cinci sate deja cunoscute, Țibeni (Istensegíts), Iacobești (Fogadjisten), Dornești (Hadikfalva), Vorniceni (Józseffalva) și Măneuți (Andrásfalva), la pozițiile 2 și 7 el mai scrie de două sate, despre care nu se știe azi nimic, dar care au avut destul de mulți locuitori pentru acea vreme: Boldogfalva, cu 7-800 de locuitori și Magyarfalva, cu 600 de locuitori. La ultima coloană sunt notați preoții a patru localități (Iacobeștii fiind filiala  Țibenilor), respectiv Antal Tornay la Măneuți, András Oross la Dornești, Ignacz Piroch la Țibeni și Albert Gyurovits la Vorniceni. La localitățile fără preoți, Elek Gegő scrie că ele aparțin ori de Rădăuti, ori de Țibeni, fără să precizeze nominal satele. Având în vedere că se știe de cine a aparținut Iacobeștii, interesant ar fi de știut pe unde se aflau celelalte două sate (Boldogfalva și Magyarfalva), și ce s-a întâmplat cu ele. Nu sunt adeptul speculațiilor, dar studiind registrele catolice ale regimentelor de la Suceava, tind să cred că una din ele s-a aflat în jurul satului Șcheia.

Ultimul sat care merită amintit este Vornicenii Mici (Kis-Józseffalva), care s-a format între anii 1916-1918. Deci câte au fost în total?

*

*

[1] Elek Gegő (Csíktaplóca 25 martie 1805-Bratislava 9 oct 1844), orator, etnograf, istoric, calugar franciscan, corespondentul MTA (Academia Maghiara de Stiinte). Studiile le-a facut la Székesfehérvár (Ungaria), Nagyszombat (Trnava-Slovacia), Bratislava.

[2] A moldvai magyar telepekről, Buda, 1838, pg. 115-124 (Despre asezarile maghiare din Moldova)


Cred în obligația de a apăra opere și creatori

Speriați de Legea nr. 98/2016, reactualizată în 1018, funcționarii birocrațiilor publice, care nu au citit niciodată legea până la capăt, calcă în picioare și legea achizițiilor publice, și drepturile autorilor, inclusiv cele la demnitate. În Legea nr. 98/2016 reactualizată există următoarele prevederi ale Capitolului III, Secțiunea 1, Paragraful 7 – Negocierea fără publicare prealabilă:

*

(1) Autoritatea contractantă are dreptul de a aplica procedura de negociere fără publicarea prealabilă a unui anunț de participare pentru atribuirea contractelor de achiziții/acordurilor cadru de lucrări, de produse sau servicii într-unul din următoarele cazuri:

*

  1. b) dacă lucrările, produsele sau serviciile pot fi furnizate numai de către un anumit operator economic pentru unul dintre motivele prevăzute la alin. (2);

 

(2) Motivele prevăzute la alin. (1) lit. b) sunt următoarele:

  1. a) scopul achiziției este crearea sau achiziționarea unei opere de artă sau unei reprezentații artistice unice;
  2. c) protecția unor drepturi exclusive, inclusiv dreptul de autor”.

 

Trimiterea explicită a Legii achizițiilor publice la Legea dreptului de autor nu s-a făcut întâmplător, pentru că o „reprezentație artistică unică” sau o operă, cu „drept de autor” nu se pot realiza decât în condiți specifice; altminteri, un festival sau o carte pot fi compromise de neprofesionalismul celor care, fără experiență în domeniile respective, acaparează totul, improvizând cu noncalitate.

*

 Prevederile de mai sus ale Legii nr. 98/2016, reactualizată în 2018, le consolidează pe cele ale Legii nr. 8/1996, legea drepturilor de autor şi a drepturilor conexe, consolidată şi reactualizată în 2015, art. 1 (1) şi (2), art. 5 (1) şi (2), art. 10 integral, art. 12, art. 13 integral, art. 15, art. 24 (1) şi (2), art. 25 (1) şi (2), art. 95, art. 98 integral, art. 123 (1), art. 138, art. 146 a) şi d), art. 147. Autorul este beneficiar, prin lege, al unor prevederi precum:

*

Art. 10. a). dreptul de a decide dacă, în ce mod și când va fi adusă opera la cunoștință publică”;

Art. 24. (1) Dreptul de autor asupra unei opere literare, artistice sau științifice se naște din momentul creării operei, oricare ar fi modul sau forma concretă de exprimare”.

*

Nu vreau să se înțeleagă, din cele relatate, că aș fi partizanul irosirii banului public, ci al calității actului cultural și al respectării demnității creatorului. Se știe, de exemplu, că nu sunt un partizan al lui Ion Filipciuc și al lui Nicolae Cârlan, dar să le trimiți cărțile, spre tipărire, în celălalt capăt al țării înseamnă o încălcare a „dreptului de a decide… în ce mod… va fi adusă opera la cunoștință publică”.

*

Iar reacția la materialul cu riderul tehnic se datorează faptului că, dacă se publică imediat, putem obține un cost înjumătățit față de cel dictat de… ultimii metri. Cred în obligația de a apăra opere și creatori, cu atât mai mult cu cât legile, citite cu atenție, converg spre același interes.


Exproprierile în primul Bucureşti al României

Prima localitate Bucureşti din teritoriile româneşti, atestat documentar în 31 martie 1392, dar devenită, după Ioanăş Viteazu (numai câştigătorii unui turnir cavaleresc purtau titlul de „viteaz”), Zvoriştea a beneficiat de exproprieri, în România Mare, moşierii Constantin Manoliu Teţcanu (rămas cu o moşie de 150 hectare teren arabil şi 36 hectare de păşune şi fânaţ), cei reprezentaţi de Eduard de Berbure de Vesenbek şi Virginia N. Teodorescu (rămasă cu 100 de hectare de teren arabil) apărându-şi drepturile reale sau presupuse în Justiţie. Nu ştiu dacă urmaşii lui Teţcanu şi Teodorescu au revendicat, la primăria din Zvoriştea sau în instanţe, în baza antiromânescului „Pachet de Legi ale Proprietăţii” moşiile antecesorilor, dar, dacă au făcut-o, sunt îndreptăţiţi la doar 250 hectare moşii comasate, plus 36 hectare de păşune, şi nu la mai mult de atât.

În Monitorul Oficial există extrase din fiecare dosar de expropriere, care obligă Justiţia de astăzi să ia la puricat toate restituirile de mii sau chiar zeci de mii de hectare  „moştenitorilor” de proprietari, pentru că România Mare a cumpărat moşiile expropriate, iar România Mijlocie nu are dreptul să prade România Mare prin banditeşti pachete de legi ale proprietăţii, unele jafuri fiind legalizate chiar de instanţe.

Am apelat la cazul Zvoriştea, şi doar la trei citări, pentru a vă arăta cum puteţi afla dovezile împotriva bandiţilor care vă lasă comunele fără pământuri, în baza crimei împotriva economiei naţionale, numită „Pachetul de Legi ale Proprietăţii”.


Rusaliile și Călușarii – mituri pierdute (I)

Pentru că ne apropiem de Rusalii, deci de o sărbătoare astrală în care strămoșii comuni ai neamurilor europene de astăzi practicau ceremonii totemice, iar cei inițiați – mistere, pentru că numai românii mai păstrează rudimentele unei străvechi mitologii comune, ar trebui să profităm de ceea ce avem și să promovăm ca produs cultural-turistic nu penibila „Hora de la Bucșoaia”, ci Rusaliile, cu tot ansamblul de ceremonii încă identificabile, în ciuda faptului că, de mai bine de un veac, „în România, Rosaliile sunt ființe, Rusalii”, fiind îndătinat obiceiul sărbătoririi unor sfinți prin elemente ale credințelor ancestrale. Așa, de pildă, „de Sfântul Foca se celebrează focul” (Revue historique du Sud-européen, Paris, aprilie-iunie 1929, p. 153). De altfel, în întreg spațiul balcanic „misterele acestei perioade poartă numele de rusalii”, împodobitul părului femeilor cu anumite flori, culese din pădure, odată cu „ierburile de leac”, fiind un obicei străvechi, dar cu degenerări specifice în fiecare țară (Kanitz, F., La Bulgarie danubienne et le Balkan, Paris, 1882, p. 39).

*

Știut este că, în preajma Rusaliilor, în Europa Răsăriteană și mai ales în provinciile românești, umblau „călușarii”, ritualurile lor beneficiind de tentative de identificare a mitului fie prin etimologii, fie prin raportări genealogice exaltate, de tipul: „Suntem latini prin tot trecutul neamului nostru… În satele noastre mai auzim pe cei care însoțesc morții duși la groapă, bocind lângă morți și legându-le pe deget o monedă, necesară pentru a traversa Styx-ul. Dansul „Călușari”, care amintește de „răpirea sabinelor”, este un dans național. Avem ritualuri păgâne, cum ar fi cele destinate ploii” (Marie Jonesco, Lettre de Roumanie, în Le Temps, 17 octombrie 1916, p. ).

*

Esența identificărilor de tip etimologic o săvârșea, în 1950, Cladudiu Isopescu, prin studiul Les origines de l’enseignement du roumain en France (publicat în Les Langues modernes, iulie 1950), în care lua atitudine față de „pripelile” științifice în înrădăcinarea unor mituri străvechi românești fie în civilizația romană, fie în cea greacă, fie în exaltări față de „fondul daco-getic, care exală miresme dulci pe malurile Dunării” (p. 242), după cum sugera H. Schuchardt, în cartea Der Vokalismus des Vulgärlateins, publicată, pe volume, între anii 1866-1868.

În lumea științifică europeană se considera că Hora și Călușarii reprezintă vestigii ale ceremoniilor vechilor „preoți salieni”, dar și „vestigii ale vechiului păgânism slav, altoit pe mitologie greacă și pe cultul primitiv al fenomenelor naturale”. E vorba, deci, de un amestec de degenerescențe, pentru că nici latinii, nici slavii, nici grecii nu mai păstrau misterele, ci doar rudimente de ceremonii totemice, rudimente cu origine comună, dar cu denaturări specifice. Bucovineanul Isopescu miza încă pe etimologii, deși etimologiile sunt repere ale degenerărilor (în fond, ce înseamnă „hora”: cerc sau munte?), din care se pot reconstitui, schițat numai, imagini ale misterelor, dar nu și inițieri (sugestia „hora” a fost intuită de Mircea Eliade drept „cercul ceremonial de pe munte”, deci cu dublă componență a sugestiei misterelor care se desfășurau acolo unde se ating Pământul și Cerul).

*

Esența valorificării scenice a dansurilor călușerești și a fenomenului horal românesc, în general, ca denaturări și mai exagerate o reprezintă operele remarcabile ale unor creatori francezi, care, în baza unor informații aproximative, falsificau și dansurile, dar și portul respectivelor ceremonii totemice. „Comoedia” din 18 decembrie 1918, anunța premiera operei comice în trei acte „Dragoste de țigan”, de Franz Lehar, la Opera din Marsilia, și drama lirică română „Cobzar”, de G. Ferrari, pe versuri de Elena Văcărescu și Paul Millier, care se mai jucase la Opera din Paris, în ambele spectacole folosindu-se denaturări scenice nu doar ale portului românesc, ci și coregrafice și mitice, inclusiv prostioara, încetățenită prin vreacuri, a obiceiului preluat de la romani, după mitul răpirii sabinelor. Confirmarea falsității coregrafiei a fost sesizată de cronicarul de la „Gil Blas”, care, în 8 aprilie 1912, când „Cobzar” se juca la Opera din Paris, consemna că maestrul coregraf  „Clustine îi face pe oameni să danseze dansul „Călușari”  precum în spectacolele rusești de music-halls, care recreau, pe muzică rusă, dansuri tătare din vremea vechilor țari”.

*

Trist este că făcăturile pariziene (mă refer la denaturarea ceremonialului în ieftin music-halls, nu la creațiile muzicale în sine) aveau să ajungă, prin diverse căi, și în România, fiind imediat adoptate de către români, inclusiv de către „artiștii” din mediul sătesc, mediu în care călușarii pierd și steagul, odată cu obiceiul sacrei lui împodobiri lângă doi arbori îngemănați, pierd și personajele șamanice (Mutul sau Muta, adică zeitatea vetrei, ancestrala Histia, din care se trag vestalele, cu focurile lor sacre). Trist este pentru că, dacă sunt abandonate elementele ancestrale de sacralitate, Horele, inclusiv cele călușerești, se transformă în coregrafii banale, mai mult sau mai puțin slave sau bolșevizate, și nicidecum într-o purificare a sufletului, de care moș-strămoșii aveau nevoie, pentru că nu pierduseră din metafizic atât cât am câștigat noi în civilizație, golindu-ne total și decisiv de orice șansă de a intra în armonie cu universul, cu dumnezeirea.


Pagina 1 din 97112345...102030...Ultima »