Ion Lungu intră în campanie
*
Fonduri, planuri şi contrarii,
Lungu iar în pas vioi:
dacă-şi bate adversarii,
singuri ne-am bătut pe noi!
Protocoalele Sionului şi incompetenţa românească
*
Protocoalele Sionului, întocmite de Loja Sionului, oficină secretă a Bisericii Catolice, dar puse ticălos în cârca evreilor, după cum probează, în “Reconquista”, Francis Dessart, filosoful unificării europene, căruia am avut onoarea de a-i scrie o prefaţă la carte, se aplică aprig în România şi, mai abitir decât oriunde, la Suceava. Printre altele, anihilarea conştiinţei naţionale, concretizată de memorie şi de cultură, se desăvârşeşte cu cel mai mare succes. Meritul nu-i al ocultei catolice, ci al bravei incompetenţe, care a luat în arendă România, de aproape trei decenii.
*
Astăzi, ar fi fost Ziua Atestării Documentare a Bucovinei Geografice, dar nu a mai fost, din pricina autocraţiei incompetenţei. Spre identitatea noastră de neam nu se mai poate privi decât de departe, de cât mai departe, din cât mai adâncă însingurare.
*
*
Undeva, departe, dincolo de cumpăna celorlalte veacuri, am auzit cântec respiraţia străbunilor. Mă sunase Răzvan Mitoceanu, care venise, cu vioara în braţe, să retrezească dumnezeiasca noastră spiritualitate naţională. Nu ştiu ce i-am zis, nu-mi mai amintesc justificările pentru această halucinantă dezicere de străbuni. Răzvan Mitoceanu, un frate.
*
*
cântec de ziua interzisă a atestării Bucovinei
30 martie 1392 – 30 martie 2016
*
îngenunchem în iarbă, pocalele cereşti
revarsă vinul aspru-n şuvoaie de lumină,
pământurile noastre în veci împărăteşti
vor fi prin închinare şi dragoste creştină:
veniţi să bateţi cuie în suflet şi-n cuvinte,
urcaţi-ne pe cruce şi aruncaţi cu pietre
căci sufletele noastre au început să cânte
cu-nseninări depline în focul de pe vetre
*
şi creşte Bucovină deasupra-ne înaltul,
şi arborele vieţii, cu rădăcini în cer,
rodeşte într-un suflet şi-apoi se mută-n altul
mereu drept Bucovina în care cred şi sper:
*
astfel şoptesc străbunii din închinarea lor
ce încă se aude sub cosmice păşiri,
iar Bucovina zace-n uitare, sub zăvor,
când sunt prădaţi urmaşii vârtos de amintiri,
când ziua ei preasfântă mereu e interzisă
de zbirii de clipite, care pocnesc din bici
şi-n suflet se prăvale memoria ucisă
şi-o-nfăşură în bezne pustiul de aici
*
*
Dreptul la semnătură nu mi-l ia nimeni!
*
Pistolul cu peniţă de aur, pe care mi l-am ales drept simbol, mă caracterizează, mă reprezinză, e însăşi materializarea sufletului, minţii şi a harului cu care m-am născut. E semnătura mea, de care mă folosesc doar atunci când fac lucruri care nu s-au mai făcut, dar se bucură de largă respiraţie publică. E şi semnătura festivalului Bucovina Rock Castle, pentru că televiziunile naţionale, site-urile de rock şi iubitorii acestei muzici, din întreaga ţară, de această semnătură ţin cont, atunci când aderă la şi răspândesc o informaţie despre festival. Televiziunile sucevene, cu excepţia “Intermedia”, ziarele locale, cu excepţiile “Monitorul de Suceava”, “Crai nou” şi “Jupânu”, au fost şi au rămas vrăjmaşele festivalului Bucovina Rock Castle, cea mai golănească vrăjmăşie având-o “Suceava LIVE”.
*
Şi vine şutitoarea media de bani publici, gestionaţi de Consiliul Judeţean Suceava, şi se bagă păduche peste drepturile mele de semnătură, iar mulgătorul fruntaş al Centrului Cultural “Bucovina”, Viorel Varvaroi, încă se mai crede ştab utecist, care duce tineretul patriei la canal, şi îmi interzice dreptul meu la semnătură. Aşa s-a întâmplat şi cu Ziua Atestării Documentare a Bucovinei Geografice (cea istorică este altă poveste), zi pe care doream s-o cinstesc prin lansarea fonotecării repertoriilor de cântece naţionale româneşti ale tuturor localităţilor din judeţul Suceava, sărbătoare pe care mi-a interzis-o utecistul care a luat în arendă, de la PSD, Centrul Cultural “Bucovina”, punându-mă să aleg: ori fac manifestarea mea (nu costa un şfanţ), fără semnătura mea, ori se interzice manifestarea. Şi am ales, din respect faţă de munca mea de o viaţă, să îmi apăr dreptul la semnătură. Un nimeni, un veşnic învârtit, mă poate deposeda de drepturi de autor, dar nu şi de dreptul la semnătură.
*
Pusesem semnătura mea, pe afişul făcut de mine, pentru o manifestare care mi se datorează în totalitate, nu din orgoliu, ci pentru că rămăsese un gol alb între siglele organizatorilor şi cele ale partenerilor media tradiţionali şi deosebit de eficienţi – de aia au pierdut publicitatea CJ, în favoarea şmenarilor mediatici! Iar când cârmaciul tineretului dus la canal, confundâd şanţul Cetăţii cu canalul, a dat cu autoritatea în masă (autoritatea arendăşiei, pentru că nu a produs dram de cultură, în viaţa lui, ci doar a muls-o cu dibăcie), am renunţat la manifestare. Voi renunţa şi la fonotecare (în loc să angajeze un violonist, ca să nu-l mai chinui prea des pe Răzvan Mitoceanu, îmbumbă în sistem alte inutilităţi străine de actul creator), voi renunţa la orice, dacă, şi pe viitor, mi se va mai pune alternativa “ori manifestarea, ori semnătura”.
*
O să mai cuget asupra abuzului în funcţie, săvârşit prin interzicerea dreptului meu de semnătură, şi am să mă dumiresc asupra a ceea ce voi avea de făcut pe viitor. Pentru că ar fi păcat ca Bucovina Rock Castle, de pildă, cu care nemeritat se fuduleşte Varvaroi, să încapă în labele decizionale ale unui astfel de individ. Sfârşit – e un fel de a spune. De asta am început să-mi semnez toate textele de pe acest site cu semnătura mea, pe care i-am împrumutat-o şi site-ului, deşi nu-i decât o pecete pe suflet.
*
ion drăguşanul: Matca și legionarii (I)
*
Nopţile mi le trăiesc cu cărţile mele nescrise, iar cea mai nedreptăţită dintre ele este, datorită recuperărilor de memorie şi de cultură bucovineană, pe care le tot fac, “Mercenarul Negru”, un figurativ narativ al Sucevei vremurilor mele, în care întâmplări reale sunt povestite în dezlănţuiri de imaginaţie, care ţin şi de stăruitoare lecturi din cărţi religioase străvechi, dar şi din cele de filosofia culturii, în general. Şi, astfel, întâmplările se desprind de realitate şi o neagă, pentru a intra în apocalipsa timpului, pe care am premeditat-o ca să mă eliberez de unitatea de timp şi de spaţiu, care caracterizează, de regulă, astfel de producţiuni. Iar capitolul care urmează (capitolele anterioare, în rubrica din dreapta, jos: CARTE ÎN LUCRU: Mercenarul Negru), imaginat drept strop de viaţă pentru desenul de mai sus, al lui Radu Bercea, înseamnă doar un figurat, o fantezie, în personajele căreia nu trebuie să se recunoască nimeni, pentru că nu-i deloc onorant.
Mi-am privit ceasul. Uitasem că singura victimă a apocalisei a fost timpul și mi-am privit ceasul: acele rătăceau din cifră în cifră, când în amețitoare rotire, când împleticit, ca un om bolnav. Și mi s-a făcut frică, și am ieșit în stradă, ca să întreb cât e veacul, dar și strada mă întâmpină ostil, cu ciudățeniile ei năucitoare. Am zărit, mai întâi, politicieni mergând în mâini, apoi, în imediata lor proximitate, și pe ziariștii Sucevei. Și ei mergeau în mâini, iar cuvintele și mărunțișurile de prin buzunare li se rostogoleau pe trotuare, în clinchet delicat.
Nu știu de ce, dar toți locuitorii Sucevei mergeau în mâini, și nu doar în mandatul lui Nechifor. M-am furișat prin breșele apocaliptice ale timpului și i-am văzut, în toate mandatele tinerei democrații românești, mergând în mâini. Am încercat să-i imit, să mă adaptez, dar nu am putut. Îmi lipsește echilibrul mersului în mâini, dar și forța care să-mi susțină trupul. Aș fi vrut să văd cum arată Suceava invers, dar n-am izbutit să merg în mâini, deși nu mi-a lipsit stăruința.
*
Un ziarist din cohorta politicienilor care merg în mâini m-a observat și m-a întrebat contrariat:
– Domnule, dumneata de ce nu mergi firesc, așa cum o face toată lumea? Mersul cu palmele pe cer poate fi periculos…
Avea mâinile rănite, semn că a trecut pe aleile de cartier, printre blocuri, pășind cu mâinile pe vestigiile periculoase ale betoanelor de odinioară, care scot la iveală colți tăioși de piatră.
– Nu pot!, i-am răspuns cu glas chinuit de umilință. Îmi lipsește exercițiul.
*
Ziaristul m-a privit cu milă. În mersul lui în mâini, căpătase, totuși, o anumită verticalitate, un orgoliu al importanței lui printre oamenii mandatelor democratice ale Sucevei. Avea o poziție, beneficia de respectul semenilor, în ciuda faptului că i se risipeau inutil cuvintele din buzunare și le duceau adierile, din loc, în loc, până departe, ca pe gunoaie.
*
În cele din urmă, mi-a venit ideea să intru în instituțile statului din bietul nostru târg provincial, fiind convins că doar acolo unde se muncește și se iau deciziile importante pentru populația județului Suceava slujbașii binelui obștesc, în conservatorismul lor tradițional, și-au păstrat anacronicul obicei de a păși pe tălpi, dar m-am înșelat cumplit. I-am găsit șezând pe scaune în mâini și scriind și gândind cu picioarele. Capetele atârnau ciudat printre brațe, aidoma unor butaforii textile, îmbâcsite de colbul Sucevei în veșnică reconstrucție.
– Ce caști gura ca un vițel la poartă nouă?, mă apostrofă o funcționară din Palatul Administrativ. Chiar nu pricepi nimic din mersul societății românești înspre luminița de la capătul tunelului?
*
Se vede treaba că nu, și, din păcate, nu se întrezărește nici o salvare pentru destinul meu anacronic. Să zicem că, după mari eforturi și cu multă voință, aș izbuti să merg și eu în mâini, dar la ce mi-ar folosi, dacă nu pot gândi și scrie cu picioarele? Mi se face atât de milă de mine și de neputința mea, încât mi-aș lua sufletul la palme, dacă nu aș găsi puterea de a mă resemna. Nu există capacitate umană mai desăvârșită decât resemnarea. Ființa umană se fundamentează pe resemnare și se împlinește prin speranță. Între resemnare și speranță nu mai există nimic.
– Ar trebui să te inițiezi în înțelepciune, Ionică…
*
Tresar. Așa îmi zice, prin fisurile timpului, doar Constantin Sofroni, singurul politician erudit, pe care l-a avut județul Suceava, vreodată. Întorc privirile înspre voce și, într-adevăr, îl văd pe Constantin Sofroni, zâmbind poznaș, dar legănându-se amuzat pe palme.
– Și tu?!
– Numai în societate, Ionică. Să nu spună lumea că aș fi un retrograd bolșevic. O să trec pe la tine, să mai discutăm și să revin cu picioarele pe pământ. Ce-ți mai fac copiii?
– Vrei să spui că nu ai încetat să gândești cu capul?
*
– Numai în afara orelor de serviciu și în mare secret. În instituțiile Matcei nu-i voie să gândești decât cu picioarele…
– În instituțiile statului, vrei să spui…
– Au fost ale statului, dar numai pentru scurtă vreme. Acum sunt ale Matcei.
– Ce-i aia Matcă?
– Să dea bunul Dumnezeu să nu afli niciodată! Și să nu nimerești în calea legionarilor ei, conduși de Cășuț și Diliboi!…
– Cum adică? Ăștia nici nu există în timpul mandatului tău!
– Nu și nu vor exista niciodată, dar nu vor fi conștienți de asta.
*
– Matca aia… merge și ea în mâini?
– Fără îndoială. Dacă nu ar gândi cu picioarele, cum ar ajunge stăpâna acestui județ!
*
Convenim să ne întâlnim, la mine, acasă, mai spre seară, și dispar, printr-o breșă a timpului, curios să văd cum arată locotenenții Matcei, Cășuleț și Diliboi. I-am găsit în buricul târgului, mergând în mâini și amușinând niște urme, peste care li se scurgea din limbuțe un venin pestilențial. Ciudate limbi avea ăștia, când late și catifelate, când ascuțite și secretând venin.
– Ce faceți, domnilor ziariști? Amușinați?
– Bă ăsta!… Noi nu suntem ziariști, ci jurnaliști. Ziariști sunt retrograzii de la trusturile de presă din Suceava, care monopolizează piața, în dauna tânărului jurnalism revoluționar…
– Care trusturi? Niște ziare bune, dar care abia de mai pot supraviețui. Și cum sunt mai multe, înseamnă că nu impun un monopol, ci dimpotrivă…
*
Înțepăturile veninoase în glezne m-au luat pe nepregătite și am țipat de durere, iar Cășuleț și Diliboi au râs cu hohote, de s-a cutremurat orașul. Râsul acela tonic și biruitor a scos în balconul Palatului Administrativ o femeie, care, privind printre stâlpuleți – că doar și ea mergea în mâini, i-a întrebat, de sus și cu frenezie, pe tinerii ei legionari:
– L-ați capturat pe Maercenarul Negru?
– Încă nu, că ne stă în cale acest bătrân parvenit intelectual, ajuns șarlatan de presă de ziare, că le ia partea! Sigur, în mod interesat cu parale!
– Băgați venin în el, ce mai așteptați!?
– Tocmai am băgat…
*
Și, dintr-odată, limbile lor s-au lățit și catifelat, iar doamna din balconul Palatului Administrativ chicotea de plăcere sub asaltul limbilor catifelate, care tocmai escaladaseră balustrada balconului. De undeva, dinspre picioarele celor doi legionari, s-au auzit vocile, blânde ca o adiere de vară, întrebând mieros:
– Dar Domnul, distinsul Soț al Majestății Voastre, nu este prin preajmă, ca să ne putem depune omagiile noastre recunoscătoare?
*
Femeia nu a răspuns. Savura clipa. Atunci când făptura umană are ceva de savurat, nu mai exisă nici întrebări și nici răspunsuri, ci doar un dulce răsfăț al tuturor simțurilor. Conștientizate sau subconștiente. De jos, din stradă, o priveam atât de topit de admirație, închinându-i chiar și un poem, încât starea asta de omenesc extaz m-a costat cumplit, pentru că limbile late și catifelate s-au transformat, năucitor de repede, în colți de viperă, care mi s-au înfipt în glezne și pompau cu hărnicie venin.
– Fir-ați voi ale dracului de năpârci!, am izbucnit, încercând să le strivesc limbile otrăvite cu tălpile uzate ale pantofilor, și-atunci amușinătorii, ca să nu pară că ar da semne de teamă, au pornit tumultos pe urmele Mercenarului Negru.
*