1904: Dacă ai avut fericirea să te naşti român

*

Dacă la noi, românii din Ungaria, sentimentul naţional e atât de dezvoltat şi revoltat, avem s-o mulţumim numai politicii nesocotite a ungurilor, care te izbesc în ce ai mai scump pe lume: în limbă, şcoală, în sentimentele de justeţe, de dreptate, de pietate, chiar, faţă de memoria eroilor tăi naţionali etc. Acolo unde înfunzi puşcăria, dacă cutezi să pui o cunună pe mormântul unui erou, care a luptat pentru tron, necum să aranjezi serbări, în stilul cum s-au aranjat la Putna, în memoria lui Ştefan cel Mare; acolo unde tot de puşcărie ţi se face parte, dacă îndrăzneşti să te duci la capul încoronat, ca să te jeluieşti (Procesul Memorandului); acolo unde, în şcolile statului, susţinute şi de tine, eşti hulit şi batjocorit, dacă ai avut fericirea să te naşti român şi să vorbeşti limba maicii tale; acolo unde eşti ameninţat să fii esclus de la toate universităţile, dacă ai cutezat să te duci şi tu, să-ţi depui prinosul admiraţiei tale la mormântul celui mai mare erou al neamului tău şi a unuia dintre cei mai mari ai întregii creştinătăţi (ucazul rectorului universităţii din Budapesta); acolo unde rectorul unei universităţi se-ncumetă a declara, înaintea lumii, că, până ce va fi el rector al universităţii, cutare profesor român nu va căpăta diplomă de profesor, şi duiumul atâtor şi atâtor cazuri revoltătoare încă; acolo, într-o astfel de ţară, zic, sentimentul naţional va fi, totdeauna, revoltat, în fierbere şi necontenită oţelire; acolo, ura faţă de cei care tind să-ţi înăbuşe, cu cele mai drastice mijloace, orice licărire de naţionalism, e natural ca aceasta să crească, să se înăsprească.

*

*

De unde ies cei mai mari şi mai aprigi naţionalişti ai noştri? Din puţintelele şcoli româneşti poate?… Nu! Din şcolile dumnealor ungureşti ies cu toţii! De ce? Fiindcă numai acolo are bietul român ocaziune să-i cunoască până-n rărunchi, să se frece zilnic de ei, să înghită la noduri din partea profesorilor, care nu scapă nici o ocaziune de a le batjocori istoria, de a le împroşca cu noroi pe toţi câţi s-au înălţat, vreodată, în istoria şi conştiinţa neamului românesc, pe toţi câţi şi-au câştigat dreptul la cunoştinţa şi admiraţiunea ălor săi, fiindcă acolo sunt bruscaţi necontenit în cele mai plăpânde şi mai scumpe sentimente ale lor, acolo se revoltă în ei sufletul, acolo se coace în ei dorul de a se vedea, odată, ieşiţi din cătuşele şcolii, ca să-şi poată descărca povara sufletească.

*

*

Dar cum stăm în viaţa publică? Suntem, poate, acolo mai favorizaţi şi mai consideraţi?… Feritu-te-a sfântul! Poţi fi model de zel şi de exactitate, căci, dacă ai nenorocirea să ai, de rival la ocuparea vreunui post, în vreun oficiu de stat, pe vreun secui sau pe vreun evreu, pripăşit, de ieri, de alaltăieri, pe aici, dichisit, însă, în haina vreunui nume neaoş ropogos, poţi lua frunza-n buză, că de tine nu i se rupe inima nimănui. Reneagă-ţi, însă, sentimentele, calcă-ţi în picioare numele ce ţi l-au lăsat, cinstit şi nepătat, părinţii şi strămoşii tăi, şi… poţi face carieră. Şi-apoi ungurii se miră că românii ieşiţi din şcolile lor, care au studiat numai şi numai ungureşte, urăsc şi limba lor, pe care, deşi o vorbesc perfect, n-o întrebuinţează deloc, ba o dispreţuiesc şi o urăsc chiar. Eu nu mă mir de aceasta, ci mă mir de mirarea lor!

*

*

E doar lucru vechi şi natural ca fiecare acţiune să trezească reacţiune. Poftiţi, domnilor maghiari, în Bucovina, rotiţi-vă, o lecuţă, privirea împrejur şi trageţi cu urechea, şi vă veţi convinge despre un lucru foarte trist pentru noi, românii, nu pentru dumneavoastră, anume că şi cei mai buni români de acolo, din pătura cărturarilor, vorbesc bucuroşi limba germană, nicidecum limba maternă, pe care nici nu o cunosc sau, dacă o cunosc, o mutilează grozav în vorbire. Şi acolo nu se promovează limba germană nici cu biciul, nici cu „teremtette”, nici cu „kisdedóv”-uri („teremtette kisdedóv” înseamnă „crearea de pepiniere” – n. n.)! Şi dumneavoastră, care vă folosiţi de toate mijloacele, ce le poate inventa un cap înfierbântat de cel mai detestabil şovinism, aţi ajuns, după atâţia amar de ani, la genunchii broaştei! / S. TAMBA (Tribuna, Anul VIII, Nr. 178, marți 21 septembrie / 4 octombrie 1904).

*

* 

Care o fi, oare, cauza? Ia-n spargeți-vă toată capadochia cu dezlegarea acestei enigme!… De aceea ziceam, mai sus, că, dacă la noi primează sentimentul naţional atât de viu, avem să mulţumim maghiarilor, care se îngrijesc, aproape în fiecare zi, de alimentarea şi oţelirea acestui sentiment, pentru ceea ce trebuie să le fim foarte recunoscători, căci, dacă urmau şi ei politica cu mănuşi a nemţilor din Austria, faţă de românii din Bucovina, inevitabil trebuia să ajungem şi noi acolo unde au ajuns românii din Bucovina. Dar sus e Dumnezeu, care se îngrijeşte de toţi şi le orânduieşte pe toate!… Cu cât se va da mai aprig „cu Bánffy”, cu atât are să ne pese mai puţin de slăbirea sentimentului naţional şi de maghiarizare!

*

*

Am cam deraiat. Dar nu-i mirare! Trenul, că merge pe şine de fier bine fixate, şi tot deraiază, dar apoi pribeagul de gând, căruia nu-i poate pune nimenea căpăstru, să nu deraieze?… / S. TAMBA (Tribuna, Anul VIII, Nr. 179, miercuri 22 septembrie / 5 octombrie 1904).

1902: Vestea morţii lui Mihai Teliman

*

Mihai Teliman, ziarist din Bucovina, a decedat. „Deşteptarea” îl prezintă în următorul chip: „I-a căzut pana. Mort e acum şi el, sărmanul, după o lungă suferinţă. Prin un deceniu a răspândit surâsuri şi hohote de râs în jurul său şi prin toate casele româneşti din Bucovina. Pana lui cultiva, cu măiestrie neîntrecută, umorul, ironia şi satira. Pentru ea, stilul elegant şi spiritual era un idol.

*

Pe la 1892, Mihai Teliman a început a scrie foiletoane la „Gazeta Bucovinei”, validându-se, din capul locului, ca un stilist şi scriitor de frunte. Chiar „Convorbirile literare” au devenit atente la scrierile lui şi au reprodus o parte din foiletonul „Dimitrie Bunduşca”, tipărit, la 1897, în „Patria”. Cine nu a râs, din tot sufletul, când a citit „Victima lui u mut”, „Cazacul Nencu”, „Siretul”, „Ziua lui Probus” şi aşa mai departe, un şir întreg de foiletoane scăpărătoare de sarcasm şi de spirit!

*

Mihail Teliman – Studiu

*

Impresionabil ca un copil, acum râdea, glumea şi se gândea la poznă, şi un cuvânt, o trăsătură a feţei puteau să pună frâu voii bune, spre a-l abate către melancolie, din care cu nespusă dezinvoltură izbucnea în veselie. În contact, îi plăcea harţa vorbei spirituale; provoca cu drag conflicte, spre a le sfârşi în hohote de râs. Era un om original, în felul său. Individualitatea lui pretindea răsfăţarea copilului. Nu putea suferi sclavajul intelectual, mai ales când tutela era de ordine prea inferioară. Se răzbuna prin şozenii şi prin glume, cu toată bunătatea sufletului său. Era satiric şi ironic, dar cinismul, soţul egoismului, era departe de el. Uşor se lăsa răpit de însufleţire. Pentru exprimarea ei, găsea nu accente, ci acorduri întregi.

*

A luat parte şi la politica militantă, ca redactor în ziaristica română bucovineană, mai întâi la „Gazeta Bucovinei”, al cărei şef-redactor a fost, din toamna anului 1895, până în primăvara anului 1896; după apunerea ei şi fundarea „Patriei”, la 1897, a stat ca redactor la acest ziar, mai multe luni; a fost, apoi, şef-redactor al foilor „Sentinela” şi „Timpul”, care ambele au trăit numai câte puţine luni. Spre sfârşit, a colaborat la „Deşteptarea” şi la „Bukowinaer Journal”, unde şi-a scris ultimele foiletoane, în limba germană.

*

De trei ani, încoace, s-a încuibat în el tuberculoza. Încet, încet, a început a i se tăia firul vieţii şi, vineri (19 decembrie n. n.), la 2 ore p. m, şi-a dat sufletul, la Siret, unde petrecea sub îngrijire frăţească.

*

Vestea morţii lui Mihai Teliman, deşi nu era neaşteptată, va fi primită cu regrete pretutindeni, unde el şi scrierile lui au fost cunoscute. Scrierile lui, îndată ce vor fi pătruns în cercuri mai largi, îi vor cuceri, între scriitorii noştri moderni, locul unuia dintre cei mai buni stilişti români. Fie-i ţărâna uşoară! Doarmă în pace!” (Tribuna Poporului, Anul VI, Nr. 230, miercuri 11/24 decembrie 1902)

1867: Sfântul Ioan cel Nou salva bugetul României!

*

Numai din dulcele târg al Folticenilor putea veni o astfel de gogoaşă persuasivă, care prindea teribil, pe la începutul anului 1867, aşa cum cred că mai prinde şi astăzi, în cea mai curmezişă epocă a bigotismului idolatru, în care Tatăl şi Fiul nu mai înseamnă nimic pentru închinătorii la oase. Dar minunile îs minuni, aşa că poate îşi mai exercită Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, încă o dată, măreţia metafizică, pentru a salva definitiv şi bugetul României, şi pe cel al judeţului Suceava. Precizez, dacă tot am ocazia, că materialele din presa veche mă interesează ca mărturii, pe cale de a se pierde pentru totdeauna, dar pe care mi-am propus să le salvez, pagină cu pagină, şi să le încredinţez viitorului, în câteva volume de memorie românească recuperată.

*

De lângă frontiera de la Fălticeni. Ne aducem prea bine aminte de un articol, din prea stimatul jurnal „Albina”, din anul trecut, în care s-a descris tânguincioasa stare a locaşului Sfântului Mare Mucenic Ioan cel Nou din Suceava. Acel articol se tipări, apoi, şi în unul din numerele gazetei de Focşani, spre a aduce, cu grăbire, urgenţa necesitaţii reparaţiilor şi a zidirilor la cunoştinţa înaltului guvern român, care, acuma, după secularizarea bunurilor mănăstireşti, a luat asupra-şi sarcina cea onorantă a drepturilor patronale la locaşul amintit. În acel articol, se pronunţa şi prorocea că, numai ce în România vor fi devenit trebile statului durabil organizate, guvernul de acolo va şi întreprinde realizarea dorinţei comune a coreligionarilor români, şi, iată!, aşa şi este.

*

*

În 12 faur nou 1867, telegrafia prea nobilul deputat al ţinutului Folticenilor, dl G. Ghiţescu, de la Bucureşti, către prea demnul proistos al sfintelor moaşte din Suceava, dl Darie Farnovietici, cum că Camera a votat, în ziua numită, două mii de galbeni, spre acoperirea bisericii Sfântului Ioan, neputând, de astă dată, mai mult a semna pentru deficitul bugetului din acest an. Un pas gigantic a făcut, cu aceasta, înaltul guvern al României spre împlinirea dorinţei obşteşti.

*

Prin mijlocirea Sfântului Ioan s-a făptuit că trebile, în România, s-au regulat, într-un timp atâta de scurt, spre mulţămirea naţiunii, şi avem credinţa neclătită că, prin mijlocirea acestuia-şi ales al lui Dumnezeu, în scurt şi starea financiară se va regula, spre mulţămirea ţărilor unite şi spre înfrumuseţarea definitivă şi demnă de locaşul osemintelor Sfântului Ioan, care, neîncetat, se roagă către părintele ceresc, pentru ferirea de boli, de foamete, de venirea, asupra-ne, a altor nemuri şi de războiul cel dintre noi (Albina, Anul II, Nr. 16/123, miercuri 8/20 februarie 1867).

1904: Din Rădăuţi, o luăm spre Vicovu de Jos

*

Trenul se oprește și călăuza ne dă de știre c-am sosit la Hatna, de unde linia ferată se ramnifică în două părţi. O linie o ia spre Vatra-Dornei, alta spre Hadikfalva. Noi „ai lui Ştefan”, ţinem linia din urmă, înmulţiţi, de la Hatna, cu lumea care venise dinspre Dorna-Câmpulung-Gura Humorului. Mergem noi, mergem şi iarăşi mergem mersul țiganului la spânzurătoare şi, trecând prin Milişăuţi, ajungem la Istensegits şi, apoi, la Hadikfalva, două localităţi de ciangăi, pentru care se varsă atâtea lacrimi fripte în „fericita” Ungarie, dar care, pentru aceea, nici cu spatele nu se gândesc să treacă graniţa şi să se oploşească şi fericească în țara nouă. Au adoptat şi ei, să vede, principiul românului: „Се-i în mână nu-i minciună”.

*

*

La Hadikfalva, linia ferată iarăşi se desface în două. Una o ia spre apus, către Putna, şi alta, spre miază-noapte, către Cernăuţi. Maşinistul nostru o coteşe la stânga, spre Rădăuţi, domolind mersul locomotivei, care, şi până aici, te făcea să disperi că vei mai vedea, în anul acesta, Putna într-atâta, încât, când am trecut prin Rădăuţi aveam impresia că merg călare pe un melc…

*

*

Rădăuţii au peste 15.000 de locuitori. E un oraş frumuşel şi curăţel, situat lângă râuleţul Topliţa. Se zice că ar fi fost întemeiat de Domnul Moldovei, Bogdan I, pe la anii 1349-1370. În anul 1402, întemeia, aici, Alexandru cel Bun o episcopie. În Rădăuţi se află un gimnaziu superior, o şcoală agronomică şi mai multe școli poporale. Mult contribue la ridicarea acestei localităţi herghelia statului, înfiinţată deja la anul 1812, cu un renume universal. Trecând prin Rădăuţi (trenul trece pe străzile oraşului!), îţi atrage atenţia o biserică veche, acoperită cu şindrile, în care multe capete încoronate îşi dorm somnul de veci.

*

*

Din Rădăuţi, o luăm spre Vicovu de Jos şi, de aici, de-a lungul râului Suceava, spre Karlberg, de unde, continuând-o spre miază-zi, într-o jumătate de oră ajungem la atât de mult dorita Putna.

Satul Putna, care are peste 1.500 de locuitori, e aşezat lângă râul cu acelaşi nume şi e înconjurat cu păduri de brad. De pe tren, deja îţi bate la ochi sumedenia de scânduri şi joagărul cel mare al baronului Popper. Nu mi-a scăpat, vale, coastă şi muchie de deal din vedere, gândindu-mă, cu jale, la vremurile când voinicii lui Ştefan erau stăpânii lor, la vremurile când potecile acestor păduri scăpărau de copitele tari ale cailor pieptoşi, care adulmecau urma duşmanului nesăturat, tabărât, fără de veste, asupra bietei ţări. Locuri sfinte sunt acestea, sfinţite de osemintele unor oameni sfinţi!

*

*

La gară, ne-au întimpinat o colonie de ovrei, care aveau să-şi conducă oaspeţii. Norocul nostru că ne înştiinţaserăm din vreme, căci, altcum, puteam dormi pe stradă. Cât ce ne-am dat jos și ne-a luat în primire gazda, un ovrei ceva mai spălat decât cei care-i văzusem până aici, şi, cu el în frunte, o pornim spre locuinţa dumnealui. Parcă ne ducea la puşcărie, aşa ploaţi eram, văzând că nici aici n-avem parte de un creştin. Singur Itzig mergea înainte cu o faţă radioasă, mândru de oaspeţii lui, pe care şi-i arăta semenilor, în dreapta, şi-n stânga. Odaia ce mi se rezervase, deşi era a unui ovrei, era curată şi prietenoasă. Ne spălăm repede şi ne gătim, ca să putem şi noi ajunge la parastasul ce se servea la mănăstire. Luarăm haine negre şi mănuşi albe, ca să ne pomenim, la mănăstire, cu mănuşi negre şi haine albe. Colbul de-o şchioapă, de pe drum, răscolit de-atâtea mii de picioare, ne primenise a doua oară.

*

*

Apropiindu-ne de curtea mănăstirii, un cor grozav de voci discordate, înlăcrimate şi tânguitoare, ne luă auzul. Zeci şi zeci de schilavi, de nenorociţi, înşiruiţi pe amândouă părţile drumului, mai cu seamă ruteni, te făceau să-ţi astupi ochii şi urechile şi, dându-le ceva pomană, o luai îngrozit înainte, să mai aud şi să nu mai văd atâta nefericire. Mă mir foarte mult cum de li s-a permis acestora să se aşeze tocmai acolo, pe unde avea să treacă toată lumea!… Nu s-a găsit un loc mai retras ceva?

*

Intrând în curte, uiţi repede tabloul de mai înainte. Tabloul miilor de românaşi, care mişunau în toate părţile, cu pieptarele lor de piele cu blană, cu pălăriile cu păreţii îndoiţi în sus, cu pletele negre, care le bat umerii laţi şi cu ochii vioi plini de viaţă, e de toată frumseţea. Îi privesc cu respect şi admiraţie: sunt urmaşii vitejilor Marelui Ştefan! Mă apropii de sfânta biserică, din mijlocul spaţioasei curţi, de biserica în care-şi doarme somnul veșnicii Ştefan cel Mare. Mă apropii cu pietate, cu evlavie rară, cum îşi apropie creştinul buzele de lingura cu sfânta cuminecătură, cum trebue să se apropie fiecare român de un lăcaş de două ori sfânt: sfânt, ca lăcaş dumnezeiesc, şi sfânt, ca lăcaş de odihnă al celui mai mare Domn român / S. TAMBA (Tribuna, Anul VIII, Nr. 179, 22 septembrie / 5 octombrie 1904).

*

* 

Nu-i modru de-a întra omeneşte. Aranjeorii zbiară răguşiţi, oameuii se-ndeasă ghiontuiţi şi striviţi. Nimeni nu vrea să se depărteze, înainte de a săruta piatra sfântului mormânt. Eu încă eram dintre aceştia. M-am vârât, dar, în vârtej. Ce-a mai fost, apoi, nu-mi mai pot da seama curat. Ştiu atât că, după o jumătate de oră bună, de presat straşnic, m-am pomenit în tinda bisericii, fără să fi făcut un pas măcar; şi, după altă jumătate de oră şi mai bine de adeverată inchiziţie spaniolă, din care ma-am pomenit cu un cap mai mare față de cum era, m-am trezit în a doua încăpere a bisericii. Mai era una, cea de la altar, unde era şi mormântul, dar nu-mi mai permiteau oasele şi atletul din uşă, ca să răzbat mai departe. Am mulţumit lui Dumnezeu că am ajuns până aici, fără să-mi dau sufletul, şi m-am retras, la o parte, din vârtejul din dreapta uşii. Nu vedeam nimic, ce e drept, din cele ce se petreceau la altar, dar auzeam tot. Auzeam vocea blândă a preoţilor şi răspunsul teologilor, care cântau, în cor, voci late şi puternice, dar lipsite de fineţe, care dă şi o gingăşie oareşcare cântării. Care striga mai tare, acela plăcea mai mult, după cât am observat.

*

*

Uitându-mă împrejur, observai că aici nu e înmormântat Ştefan singur, ci mai are vreo zece tovarăşi: episcopi, domnitori şi membri de-ai caselor domnitoare române. La spatele meu, auzii un oftat adînc, stors ca de un rău ascuns. Mă-ntorc. Era un ţăran, în genunchi, care, cu faţa plină de lacremi, săruta lespedea plină de ţărână a bisericii, bolborosind dintre buzele-i tremurătoare o rugăciune ferbinte către cel de sus, că l-a învrednicit şi pe el, păcătosul, de a vedea acest praznic mare şi această sfântă biserică. Îmi dădură lacrimile. Binecuvântat fie numele Tău, Doamne, din neam în neam, că popor de aur ne-ai dat nouă nevrednicilor!, gândii în mine.

*

Vârtejul, de-odată, amuţeşte, descleştându-se în părţi şi făcând loc celor ce veneu dinspre altar. În frunte mergea corul teologilor, după care urma Î. P. S. Mitropolitul Repta, cu asistența sa. Ieşiau ca să ocolească biserica. Mitropolitul, un bătrân simpatic, împarte binecuvântarea arhierească, în dreapta şi în stânga. Se zice că ar avea o inimă foarte românească, dar ar fi, însă, prea timid faţă de cei mai mari.

*

M-am folosit de ieşirea unei bune părţi a publicului din biserică şi m-am strecurat şi eu la mormântul lui Ştefan. Când s-a reîntors procesiunea, eram lângă grilajul mormântului, ascuns în dosul uriaşei cununi a regelui Carol; cu gândul pierdut în vremurile apuse, încununate de aureola Marelui Ştefan, cu ochii pironiţi la locul lui de odihnă, încordându-se să străbată parcă prin lespedea cea groasă, şi cu nepreţuita şi nemărginita mângâiere în suflet de a fi văzut, de a mă fi rugat şi de a fi vărsat o lacrimă, izvorâtă din adâncul inimii, la mormântul celui mai mare român, ce l-a cunoscut vreodată istoria. O, mângâierea aceasta să nu o dai pentru o lume întreagă!

*

*

După terminarea serviciului divin, valurile mulţimii se puseră în mişcare spre partea unde avea să-şi ţină dizertaţiea prof. univ. Dimitrie. Cu multă pricepere şi cu multă căldură românească, înfăţişă profesorul Onciul figura măreaţă şi faptele şi mai măreţe ale Marelui Domnitor. Păcat, însă, că nu s-a căutat un loc mai potrivit, căci arşiţa dogoritoare a soarelui te topea pe picioare. După terminarea dizertaţiei, domnii cei mari se duseră la banchet, iar noi, minorum gentium, cu biletul într-o mână şi cu pălăria în cealaltă, o luarăm spre baraca cea mare a mulţimii. Poporul, pentru care se făcuseră barăci pe coasta unui deal, se-ndreaptă într-acolo. Zece – șasprezece mii de oameni se zice că ar fi fost la Putna. Multe noroade văzut-am şi eu, dar nu prea aveau ce să roadă. Arătat-am noi biletele, care te îndreptăţeau la mâncare, şi lui Stan, şi lui Bran, dar „papa”, ca-n palmă. Abia ne-a şterpelit o cocoană, Dumnezeu s-o ţină!, nişte rămăşiţe de la alţii, cu care ne-am înşelat, o leacă, foamea. Când s-au început vorbirile, s-a sculat toată lumea, ce era să facem?, ne-am sculat şi noi, cu biletele întregi şi cu maţele chiorăind / S. TAMBA (Tribuna, Anul VIII, Nr. 180, 23 septembrie / 6 octombrie 1904).