„Trecutul se mărturiseşte puternic în mine”

*

O incursiune în veşnicia spiritualităţii umane nu poate începe de la geneză, ci de la străbunii care formau „generaţiile de oameni vorbitori”, înşiruirea generaţiilor, în continuă pierdere de metafizic, o pierdere proporţională cu câştigul în civilizaţie, fiind şi punctul de pornire al tuturor celor care, în frazări diferite şi în timpuri diferite, se simţeau îndreptăţiţi la a zice: „Trecutul se mărturiseşte puternic în mine / Şi anticele rune ale zeilor / Scrise cu aurul stelelor pe cer / În frumuseţea ierbii se arată din nou”[1].

*

În toate culturile lumii, strămoşii au întâietate. Prin ei se coboară din Cer şi se urcă în Cer. Strămoşii, nu străbunii, cei din urmă fiind târzii şi începând de la un „stâlp”, prin care se abandonează calea strămoşilor şi, în baza noii identităţi, conferită de „stâlp”, se începe calea străbunilor. Străbunii durează maximum cât un popor, pe când străbunii durează cât istoria, de la începutul începuturilor, până la desprinderea neamurilor sau seminţiilor din rădăcina comună.

*

Primii oameni cuvântători au fost Blajinii, cum aveau să le spună romanii, considerându-i „genii bune”, după o confuzie etmimologică discretă, prin care „belasginii” se transformă în „belagini”, punându-se accentul pe o însuşire (bunătatea), deşi numele lor şi mai vechi era acela de Rahmani (rohmani, rocmani, rugmani), şi acesta păstrat în toate culturile lumii, inclusiv în cea ebraică şi arabă, cu conotaţia de „îndurător”, deci de „blajin”, în ciuda faptului că, în exprimarea monosilabică a primilor oameni vorbitori, RA-H-MAN însemna „oamenii Soarelui” sau „oamenii care se închină Soarelui”, şi cuvântul „man”, însemnând, mai târziu, „bărbaţi” supravieţuieşte şi în limbile vii arabe, dar şi în toponimii europene. A existat, la musulmani, chiar şi o dispută teologică, în privinţa numărului divinităţilor supreme, pentru că mult prea des se întâlnea, în versetele „Coranului”, numele „Er Rahman”, ca să nu se creadă că ar mai fi existat un dumnezeu suprem, pe lângă Alah, dar, în cele din urmă, s-a desluşit corect principala însuşire a unicului dumnezeu, cea de a fi veşnic îndurător.

*

Am susţinut, mai sus, cu suficientă fermitate, că „rahman” înseamnă „oameni ai Soarelui” („Leul” din colindele românilor), şi că „blajin”, cu dublă conotaţie, ar viza calităţile acelor oameni primordiali (prin comunicare), care erau şi „genii bune”, dar şi „genii pelasge”. Vom începe cu RA-H-MAN, cu „oamenii Soarelui”, cu „Leul” din colindele românilor, generaţiile de rahmani fiind menţionate de grecul Hesiod, care preciza că „întâia seminţie de oameni cuvântători a fost de aur” [2], şi, datorită necunoaşterii timpului şi, mai ales, a vremuirii, „neputincioasa bătrâneţe / N-o cunoşteau”[3], şi că ei, „murind, părea că-i fură somnul adânc”[4]. O generaţie de oameni care nu cunoşteau disputa şi care „convieţuiau în armonie”[5], după cum preciza şi chinezul Lao Tse, „în cântec şi dans”, deşi nu cunoşteau religia („Nici vorbă s-aducă zeilor cinstire”[6]), generaţiile acestea fiind montane, ca şi cele care aveau să urmeze mai târziu, când „mai necăjită seminţie veni pe urmă, cea de argint” [7].

*

De ce li s-a spus primilor generaţii de „oameni cuvântători” generaţii de aur şi de ce transfer eu semnificaţia spre „Leul” din colindele românilor”? Pentru că aceste generaţii, deşi nu cunoşteau timpul, au trăit pe vremea când Soarele răsărea din Constelaţia Leului, fiind închinate Soarelui[8], aşa cum şi generaţiile ulterioare, aparţinând fiecare unui alt timp zodiacal, erau închinate unor planete: Generaţia de Argint (Lunii), iar Soarele răsărea în Rac, Eroi, în Gemeni (Mercur), iar cea Bronz, sfârşită în timpul lui Moise, în Taur (Venus) – de asta distruge Moise „idolul” taur, generaţiile de Fier, în Aries (Marte), iar generaţiile din Lumea Modernă, în Peşti (Jupiter) – de asta avea Iisus semnul peştilor drept simbol pentru cei ce-l vor urma şi prevestea sosirea „omului cu ulciorul”, în New Age, când Soarele va răsări în Vărsător (Saturn).

*

Rahmanii se îngropau în cer (Lao Tse, care le cunoscuse descendenţii, avea să le urmeze exemplul), tehnica lor supravieţuind, şi astăzi, prin munţii Nepalului. Strabon povesteşte că rahmanii, „onoraţi şi socotiţi sacri” de către generaţiile de mai târziu, atunci când îşi simţeau trupurile ostenite de bătrâneţe, urcau pe stâncile din vârful unui munte şi, deşi nu cunoşteau moartea, aşteptau, întinşi pe o lespede, sosirea somnului veşnic, iar când acesta îi înfăşura, carnea şi oasele lor erau ciugulite de vulturi şi „duse” la cuiburi, „în cer”. De aici, de la urcatul rahmanilor pe munte, pentru a întâmpina veşnicia, şi de la „îngropatul în cer”, avea să apară „stâlpul”, numit, ulterior, „coloana celestă”, care cuprinde, în părţi egale, de-a lungul verticalităţii ei, şi „calea părinţilor”, şi „calea zeilor”, „zeii” fiind, de fapt, strămoşii primordiali ( „cei vieţuind odinioară, / Fii semizei ai stăpânilor zei”[9]), care, mutaţi în ceruri, capătă statutul de „tată ceresc” (Tarkit-Anu, la sciţi, Anu-Yahve – la semiţi), deşi au fost, cândva, pe pământ, „obârşia şi începutul ancestralei omeniri”[10].

*

Spuneam, ceva mai sus, că „generaţia de aur” trăia în munţi, în cadrul civilizaţiei boreale, numită, ulterior, pelasgă. De la ei, de la „oamenii Soarelui”, derivă cultul hiperborean al Soarelui, ulterior preluat de egipteni, prin felahi, care erau tot pelasgi, şi răspândit în lume, după opinia generală a filosofilor culturii, odată cu temeinicia religiilor. Adevărul este că au existat două direcţii de răspândire, spre vest şi, ulterior, spre sud, prin străbunii egiptenilor, cu numai ştiu câte sute de statuete „piromis”, pe care le-a văzut Herodot în temple, şi spre răsărit, spre care se îndreaptă, conduşi de „Marele Păstor… Enlil al Muntelui”, „oamenii Cerului” („Lu-Anu” sau „Tarkit-Anu”, adică Sfântul Cer), Enlil însurându-se ca fata unei căpetenii de pe Nipru.

*

Că miturile, misterele[11] şi religiile sunt de sorginte pelasgă şi că, în Egipt, „zeii şi-au primit numele de la pelasgi”[12], e lesne de probat, dar o voi face, tot în cadrul acestui capitol, în zilele care vor urma.

Datina, religia furată (I)

*

Moto: Atunci când nu există o religie adevărată, nu există nici virtuţi adevărate[1].

*

M-am trezit, pe neaşteptate, odată cu revărsatul zorilor. Şi n-am mai putut închide ochii. Îmi închipuisem că-mi cere împlinirea datoriei încă un cântec nescris şi m-am ridicat din pat, ostenit şi uşor iritat, încercând să trag de timp. Mi-am făcut o cafea, am aprins o ţigară, aşezând pe masă o coală albă de hârtie şi ustensilele de scris. Aşteptam ivirea cuvintelor şi lina prelingere – aidoma sângelui dintr-o rană – a literelor. Dar nu s-a întâmplat nimic. Pixul a rămas abandonat pe masă şi, fără voie, am priceput că nu cântecele mele nescrise îmi spulberă nopţile, în ultima vreme, ci un cântec vechi, pe care, de cum l-am citit pentru prima oară, l-am perceput ca pe o ultimă reminiscenţă a Datinii, a „limbajului ritmicităţii” („luga suryanyya”[2]). Am încercat să mi-l amintesc, dar nu a fost chip. În schimb, comentariul istoricului bucovinean George Popovici (1863-1905), cunoscut, ca poet, sub pseudonimul calamburistic T. Robeanu („Te robea, nu?”), îşi desfăşura în faţa ochilor mei, aproape material, fiecare cuvânt: „Celebrul episcop din Hippo, Augustin (m. 430), în epocalul „De civitate dei, libri XXII”, prima formulare sistematică şi admirabil de energic concepută a principiului despre supremaţia puterii clericale asupra statelor, istoriseşte, în un capitol plin de sarcasm, că desburuienirea arăturilor era pusă sub patronajul unei speciale divinităţi subalterne, numită Dea Runcina[3]” (eu am folosit o variantă bilingvă, franco-latină, respectiv una engleză, pe care o menţionez cu titlul tradus, pentru că „civitate” nu înseamnă „cetate”, în opera „primului om modern al omenirii”, cum îl numea Lev Tolstoi pe Augustin, ci „comunitate”[4]).

*

Dea Runcina, argumentul pentru studiul lui Popovici „Runc. Glosă la o colecţiune inedită de documente moldo-câmpulungene”[5], în care a fost inclus textul străvechi, pe care Robeanu l-a descoperit lângă muntele[6] „Crezi în Soare, crezi în Dumnezeu”. Rarău, ca reminiscenţă lingvistică a limbajului primordial monosilabic „Ar Ra, ar Aum”, încă păstrat ca atare în toponimia văii prăbuşite, de lângă Rarău, Ararau. Rarău, muntele invocat în toate cântecele tinerilor blaki din colecţia de documente din secolele X-XII, „Rochonczy Codex”[7], traduse de Viorica Enăchiuc, muntele fiind primul templu al omenirii, în care Soarele şi-a aşezat „scaunele şi masa lui”[8], marea preoteasă fiind „voluspo” („fecioara înţeleaptă”) Venus, adică târzia Sfânta Vineri a românilor sau, mai nou, Sfânta Parascheva, deşi, ca şi la indieni, unde confuzia Ishtar-Innana a fost multă vreme cultivată, şi în celelalte adaptări ale religiei iniţiale planetare continuă, pentru că „Luna nu ştia ce poate face şi ce era. / Stelele nu ştiau unde le este locul”[9], şi nu apăruse încă făuritorul de zei[10] şi de legi, cel care avea să fie „îngropat în cer” şi să devină „Dumnezeu Anu (Cerul)”[11], de către fiul său, Enlil („Împăratul tău este marele munte tată, Enlil”[12]), într-o succesiune de înlocuire a elementelor cosmice şi pământeşti cu făpturi omeneşti care fundamentau şamanismul şi, tocmai de aceea, aveau nevoie de un panteon, pe care începeau să-l populeze, în favoarea lor, speculând naivitatea omenească, în baza unei cosmologii primare ca şi concepţia despre creaţie („Cerul şi Pământul sunt părinţii tuturor creaturilor, şi dintre toate creaturile omul este cel mai înzestrat, sincer şi inteligent”[13]) ironizată, încă din zorii civilizaţiei, în însăşi esenţa conştiinţei ei, de către Polybios, care concluziona scurt: „dintre toate vieţuitoarele, omul, care crede că este cel mai iscusit, este cel mai uşor de înşelat”[14].

*

„Muntele Lumii”, pe care Mircea Eliade îl identifică drept arborele lumii: „Simbolismul Arborelui Lumii este complementar cu cel al Muntelui Central. Uneori, cele două simboluri coincid; de obicei, se completează reciproc. Dar ambele sunt formulările mitice mai dezvoltate ale Axei Cosmice (Stâlpul Pământului)”[15].

*

Din acest timp primordial, în care „Luna nu ştia ce face şi ce era”, pare să vină reminiscenţa Datinii, aflată de poetul T. Robeanu, în 1890, lângă Rarău, Victor Andronicescu fiind, probabil, ultimul om care mai cunoştea invocaţia primordială într-o acurateţe a mesajului remarcabilă, înainte de falsificarea lui printr-o banală legendare moldovenească, pe care întâmplarea avea să mi-o aştearnă în faţă ceva mai târziu, pe când începeam călătoria în timp, împreună cu „Zicălaşii”.

*

În aparenţă, textul ancestral, descoperit la Câmpulung (acolo îl întâlnise Robeanu pe Andronicescu), ţine de melosul păstoresc de mai târziu, deşi îşi are rădăcinile în timpul lunar, în timpul în care Luna, stelele, planetele şi calculul calendaristic, bazat pe ciclurile lunare[16] beneficiază nu doar de o dezlănţuire metaforică încifrată, ci şi de „imnul”, pe care, conform religiilor vechi şi nu numai, stă la temelia religiilor, născute, ulterior, prin dialogurile Maestru-discipol (doar la nordici, Odin, „tatăl tuturor”, dialoghează cu o „voluspo”, adică o „fecioară înţeleaptă”), care transformă „limbajul iluminării” („luga suryanyya”[17]) în vană, dar persuasivă literatură, după cum observa acelaşi Réne Guénon. Nu ştiu în ce măsură „Dansul Cerbului” (care este o horă sacră), şi mai ales cea din Corlata, reprezintă o naraţiune vizualizantă a acestui text, în condiţiile în care „dansul este un semn de limbă şi este folosit şi realizat, ca un mister sacru, în diferite moduri, prin care gândul sau dorinţa sunt exprimate în loc de (sau pe lângă) cuvinte, pe care omul încă nu le posedă… În aceste dansuri, cunoaşterea a acţionat, ritualul a fost expus şi păstrat în memorie, tot mai viu, prin repetiţie, iar misterele, religioase sau de altă natură, au fost fondate pe baza de acţiune”[18]. Dar e sigur că „muzica, care însoţeşte dansul, ritmul şi melodia, ne uneşte cu divinitatea prin desfătare şi, totodată, prin frumuseţea artei”[19], ceea ce voi încerca să probez în capitolele care urmează, premeditate, de multă vreme[20], drept banală condiţie existenţială a unui om care tot încearcă să-şi afle rosturile, preferând să se înşele singur, decât să se mai lase minţit de alţii. Iar textul câmpulungean, la care tot fac referire, înseamnă o fereastră, prin care încerc să desluşesc zorii:

*

„A codrilor crăiasă

Şi a zmeilor mireasă

Iese, seara, într-amurg,

Paşte cerbii sus, pe runc,

 *

Ciutele şi caprele

Şi le mulge laptele

Şi-l încheagă în fântână

Să nu iasă altă zână,

*

Şi îl face mândru caş,

Bolovan de bicaş[21],

Şi îl pune în părău

Să-l spele apa mereu,

Să-i treacă dorul de zmeu”.

 *

În 27 iulie 1908, când învățătorul superior Alexandru Voievidca ajunge la Câmpulung Moldovenesc, un alt învățător, dar câmpulungean, Simion Prelipcean, de 62 de ani, ispitit de contrafacerile mitice daco-romane ale lui Gheorghe Asachi, cânta, pe muzica străvechiului „cântec vechi”, atât cât își mai amintea din contrafacerea din tinerețe, care și ea urma să se piardă curând.

* 

„Într-o piatră detunată

Și-al sihastrului picior,

Este-o stână ce-a fost fată

De un mare domnitor.

 *

Acea Doamnă e Dochia,

Zece oi al ei popor,

Ea domnește-n vizunia

Peste turme și păstori”.

*

În textul vechi, care, fără îndoială, a pierdut din mesaj, de-a lungul vremilor, Luna („a codrilor crăiasă”, deci Eftepir a mitologiei dacice sau Maya din mitologia slavilor), la cumpăna frigului (constelația Dragonului este șarpele biblic sau dragonul, „zmeul” mitologiilor vechi, care îi alungă pe culegătorii de fructe, din raiul terestru, mai spre sud – „Și-atunci Aynu-Mandu a făcut șarpele înghețului, ca să oropsească luminile create”, îi mărturisea Ahura-Mazda, adică Sfântul Cer, lui Spitama Zarathustra[22]), „păstorește” turma de stele din constelația Caprocornului (Cerbul, Capra), „sus, pe runc”, deci în templul în templul Soarelui. Iar versului „a zmeilor mireasă” probabil că înseamnă o contrafacere populară pudică, în condițiile în care generațiile nu știau nimic despre „logodna cosmică”, decăzută, la noi, românii, dar nu și la slavi, într-o dragoste incestuoasă, deși Luna, și în mitologia dacă, și în cea slavă, nu era decât fiica mamei Glia și a Soarelui, adică primăvara, închisă într-o peșteră de îngheț (în cele trei ceruri lunare subterane – cu trimitere directă la echinocțiul de toamnă), dar salvată de Soare (echinocțiul de primăvară) și mutată în palatul de cleștar de deasupra norilor. În mitologia dacilor, cele două echinocții se numeau „intrarea” și, respectiv, „ieșirea șarpelui din pământ”, creștinismul „furând” sărbătorile străvechi echinocțiale, sub numele de „lanțul Sfântului Dumitru” și, respectiv, al „Sfântului Gheorghe” – deci al „Sfântului Țăran”, cum se traduc în română ortodoxul „Gheorghios” şi catolicul „Georgius”.

*

„Mândrul caş, / Bolovan de bicaş”, deci de stilex, este menhirul, „piatra căzută din cer” făcând parte, întotdeauna, din ritualul „morţii şi învierii Timpului” („Hora Cerbului”), fiind abandonat odată cu a doua contrafacere a Datinii, cea de după religii târzii, numită folclor. „Cerbul” se dansa, la miezul nopţii, în jurul unei buturugi aprinse, aşezată în centrul tăpşanului din centrul satului, dansul în sine omagiind reînvierea luminii, după miezul deplin al iernii (civilizaţia polară omagia această biruinţă prin sacrificarea unui ţap, din sângele căruia gustau toţi membrii comunităţii, iar elementul acesta de Datină, specific, probabil, şi civilizaţiei boreale, din care suntem parte – textul câmpulungean o sugerează, a fost pus în valoare de videoclipul trupei Dark Funeral, cel care a inflamat minţile întunecoase ale unor preoţi suceveni, cu ocazia invitării trupei suedeze la ediţia din 2016 a Festivalului „Bucovina Rock Castle).

*

Asupra temei va trebui să revin, în capitole speciale, rândurile de mai sus fiind doar un fel de prefaţare a metodei de lucru a cărţii începute, azi, la revărsarea zorilor, de necaz că m-a trezit din somn şi nu m-a mai lăsat să dorm.